Ce este NATO?

Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianţă

între zece naţiuni independente europene şi două nord-americane, angajate în apărarea
reciprocă

Între 1952 şi 1982 alte patru naţiuni europene s-au alăturat Alianţei, mărind la 16
numărul ţărilor membre. Admiterea Republicii Cehe, a Ungariei şi a Poloniei pe 12
martie 1999 a ridicat la 19 numărul membrilor.

Ţările membre NATO sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia,
Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii
Britanii, Republica Cehă, Spania, Statele Unite, Turcia şi Ungaria.

Tratatul Atlanticului de Nord

Tratatul Atlanticului de Nord, care luat în sine este un document foarte simplu, se
conformează spiritului Cartei Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă.

În cadrul Tratatului, ţările membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte

capacităţile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării
colective.

Un alt articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultări între ţările
membre, ori de câte ori una dintre ele îşi simte securitatea ameninţată. Acest articol
subliniază importanţa fundamentală a procesului de consultare pe scară largă care are loc
în cadrul Alianţei şi explică de ce Alianţa îşi asumă noi misiuni menite să sporească
securitatea în spaţiul euro-atlantic luat în ansamblu.

Un alt articol - Articolul 5 - se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este
prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. El stipulează că un atac armat asupra unuia sau a mai
mulţi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor.

Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde Articolului 10 al Tratatului, care

stipulează că alte state europene care sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să
contribuie la securitatea nord-atlantică pot fi invitate la aderare. După recenta aderare a
Poloniei, Republicii Cehă şi a Ungariei, conducătorii Alianţei au afirmat că uşile rămân
deschise pentru alte ţări în viitor.

În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la
dezvoltarea unor relaţii internaţionale de pace şi prietenie într-o serie de moduri, inclusiv
prin întărirea instituţiilor lor private şi promovarea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare.
Tratatul prevede şi eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice
internaţionale ale ţărilor membre şi de încurajare a cooperării dintre acestea.

Transformarea Alianţei
NATO este o alianţă ce s-a angajat să apere în mod colectiv ţările sale membre, ca
element de bază pentru menţinerea păcii şi asigurarea securităţii în viitor, dar, ca urmare a
schimbărior de mare importanţă ce au avut loc Europa în anii 1990, ea a devenit un
catalizator pentru extinderea securităţii şi stabilităţii în Europa. Transformarea NATO,
după sfârşitul Războiului Rece şi sfârşitul divizării În Europa, are drept scop crearea unui
înalt grad de cooperare şi încredere reciprocă, de care va beneficia toată Europa.

În centrul Alianţei se află ţările sale membre. Guvernele reunite ale acestor ţări reprezintă
cele mai înalte autorităţi politice ale Alianţei.

Criza din Kosovo a fost punctul principal de pe ordinea de zi a Summit-ului de la

Washington din Aprilie 1999. Conducătorii NATO au evaluat situaţia în vederea întăririi
deciziei comunităţii internaţionale de a rezolva conflictul pe cale politică şi de a crea
condiţiile pentru reinstaurarea păcii şi păstrarea securităţii viitoare în regiune.

Summit-ul a marcat şi cea de-a 50-a aniversare a NATO. Conducătorii NATO au

reafirmat valoarea permanentă a legăturii transatlantice şi câteva scopuri fundamentale
ale Alianţei – asigurarea libertăţii şi securităţii membrilor săi, angajamentul ei de a
respecta principiile Cartei Naţiunilor Unite, susţinerea democraţiei şi lupta permanentă
pentru rezolvarea conflictelor pe cale paşnică.

Summit-ul de la Washington a constituit de asemenea o ocazie de consolidare a

schimbărilor ce au avut loc în cadrul NATO în anii 1990, când Alianţa s-a adaptat
cerinţelor lumii de astăzi. Acestea include procesul de lărgire, reorganizarea structurilor
militare ale Alianţei pentru a-i permite să joace noi roluri în ceea ce priveşte
managementul crizelor, menţinerea şi sprijinirea păcii în zona euro-atlantică, precum şi
întărirea rolului ţărilor europene în probleme de securitate.

Ca parte a tranformării sale, NATO clădeşte un parteneriat practic cu multe ţări

nemembre NATO în scopul creării unei Europe mai transparente în care gradul de
neînţelegere şi neîncredere să fie redus.

În această privinţă, un punct central îl constituie programul (PpP) “Parteneriatul pentru

Pace”, care promovează cooperarea între Aliaţii NATO şi 26 de State partenere într-un
vast domeniu al activităţilor de securitate.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, (EAPC), care cuprinde 46 ţări, inclusiv ţările

membre NATO, oferă cadrul politic pentru PpP şi un forum de discuţii privind
problemele de securitate. Şefii de stat şi de guvern din cele 46 ţări s-au întâlnit la
Summit-ul EAPC ce a avut loc la Washington, la o zi după Summit-ul NATO.

În ultimii ani, Rusia şi Ucraina au dezvoltat o relaţie independentă specială cu Alianţa,

care lea permis să deruleze, în multe feluri, programe de cooperare într-o gamă largă de
probleme practice de securitate, atât în folosul lor, cât şi al Europei în ansamblu. Ambele
ţări sunt membre al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic.
În urma deciziei Alianţei de a interveni pe cale militară pentru a pune capăt conflictului
din Kosovo, Rusia a încetat să mai participe la o serie de astfel de programe. Totuşi, în
ciuda diferenţelor legate de folosirea forţei armate, ţările NATO au conlucrat strâns cu
reprezentanţi ai guvernului rus în contextul eforturilor diplomatice de a pune capăt
conflictului din Kosovo şi de a găsi o soluţie politică de durată. NATO este încrezătoare
că această cooperare NATO-Rusia se va relua şi va continua să se dezvolte într-un cadru
şi mai larg. Încurajatoare au fost eforturile pline de succes în privinţa cooperării, mai întâi
în ceea ce priveşte Forţa de Implementare, (IFOR), şi apoi Forţa de Stabilizare (SFOR) în
Bosnia şi Herzegovina, ca şi în multe alte domenii.

În curs de derulare este şi un program de cooperare specială în contextul Dialogului

Mediteranean NATO, cu şapte state mediteraneene ne-membre ale NATO (Algeria,
Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia). Scopul Dialogului Mediteranean
este creşterea securităţii şi stabilităţii în regiunea mediteraneană. Securitatea şi stabilitatea
din această zonă este legată de securitatea din Europa.

În cadrul NATO există comisii responsabile de punerea la punct în aceste domenii a unor
consultaţii politice, planuri şi operaţii de apărare, cooperare în domeniul armamentelor şi
altele. Comisiile fac recomandări de acţiuni către Consiliul Nord-Atlantic – organismul
de decizie cel mai înalt al NATO – sau către Comisia de Apărare a NATO, care se ocupă
în principal cu probleme legate structura militară integrată a NATO.

Au de asemenea loc consultări pe probleme economice legate de securitate, inclusiv

probleme de apărare şi folosirea industriei apărării în scopuri civile.

NATO asigură şi un forum pentru cooperare activă între statele sale membre şi Ţările sale
partenere în domenii precum planificarea situaţiilor de urgenţă civilă, ajutor în caz de
dezastru şi programe ştiinţifice şi ecologice. Deşi fiecărei naţiuni îi revine
responsabilitatea principală pentru propria planificare a situaţiilor de urgenţă civilă,
NATO acţionează în aşa fel încât resursele civile ale Alianţei să poată fi folosite cât mai
eficient, atunci când acest lucru este necesar.

Rolul NATO este adesea aici unul de coordonare. În luna noiembrie 1998, Centrul Euro-
Atlantic de Coordonare a Reacţiilor în Situaţii de Dezastru (EARDCC),creat în luna iunie
a aceluiaşi an, a coordonat o operaţiune de ajutorare a zonele lovite de inundaţii din
vestul Ucrainei. În urma agravării situaţiei în şi în jurul regiunii Kosovo, EARDCC a
jucat de asemenea un rol cheie în coordonarea ajutoarelor umanitare din partea NATO şi
a Ţărilor partenere pentru a ameliora situaţia gravă în care se află refugiaţii din Kosovo şi
a veni în sprijinul ţărilor din jur.

NATO derulează de asemenea o serie de programe de schimb internaţional referitoare la

probleme ştiinţifice şi ecologice ce privesc NATO şi ţările Partenere. Aceste programe
oferă sprijin pentru cercetările ştiinţifice de înalt nivel, încurajează dezvoltarea resurselor
ştiinţifice şi tehnologice naţionale, şi permit o reducere costurilor prin colaborare
internaţională. O serie de astfel de activităţi sunt destinate abordării problemelor
ecologice legate de apărare care afectează ţările din jur şi care pot fi rezolvate doar prin
cooperare.