Sunteți pe pagina 1din 16

Relativitatea restrânsă (Teoria relativităţii restrânse sau teoria restrânsă a

relativităţii) este teoria fizică a măsurării în sistemele de referinţă inerţiale propusă în


1905 de către Albert Einstein în articolul său "Despre electrodinamica corpurilor în
mişcare". Ea generalizează principiul relativităţii al lui Galilei — care spunea că toate
mişcările uniforme sunt relative, şi că nu există stare de repaus absolută şi bine definită
(nu există sistem de referinţă privilegiat) — de la mecanică la toate legile fizicii, inclusiv
electrodinamica.

Pentru a evidenţia acest lucru, Einstein nu s-a oprit la a lărgi postulatul relativităţii, ci a
adăugat un al doilea postulat: acela că toţi observatorii vor obţine aceeaşi valoare pentru
viteza luminii indiferent de starea lor de mişcare uniformă şi rectilinie.[1]

Această teorie are o serie de consecinţe surprinzătoare şi contraintuitive, dar care au fost
de atunci verificate pe cale experimentală. Relativitatea restrânsă răstoarnă noţiunile
newtoniene de spaţiu şi timp afirmând că timpul şi spaţiul sunt percepute diferit în sensul
că măsurătorile privind lungimea şi intervalele de timp depind de starea de mişcare a
observatorului. Rezultă de aici echivalenţa dintre materie şi energie, exprimată în formula
de echivalenţă a masei şi energiei E = mc2, unde c este viteza luminii în vid. Relativitatea
restrânsă este o generalizare a mecanicii newtoniene, aceasta din urmă fiind o
aproximaţie a relativităţii restrânse pentru experimente în care vitezele sunt mici în
comparaţie cu viteza luminii.

Teoria a fost numită "restrânsă" deoarece aplică principiul relativităţii doar la sisteme
inerţiale. Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiul general,
oricărui sistem de referinţă, şi acea teorie include şi efectele gravitaţiei. Relativitatea
restrânsă nu ţine cont de gravitaţie, dar tratează acceleraţia.

Deşi teoria relativităţii restrânse face anumite cantităţi relative, cum ar fi timpul, pe care
ni l-am fi imaginat ca fiind absolut, pe baza experienţei de zi cu zi, face absolute unele
cantităţi pe care le-am fi crezut altfel relative. În particular, se spune în teoria relativităţii
că viteza luminii este aceeaşi pentru toţi observatorii, chiar dacă ei sunt în mişcare unul
faţă de celălalt. Relativitatea restrânsă dezvăluie faptul că c nu este doar viteza unui
anumit fenomen - propagarea luminii - ci o trăsătură fundamentală a felului în care sunt
legate între ele spaţiul şi timpul. În particular, relativitatea restrânsă afirmă că este
imposibil ca un obiect material să fie accelerat până la viteza luminii.

Postulate
• Primul postulat - Principiul relativităţii restrânse - Legile fizicii sunt aceleaşi în
orice sistem de referinţă inerţial. Cu alte cuvinte, nu există sistem de referinţă
inerţial privilegiat.
• Al doilea postulat - Invarianţa lui c - Viteza luminii în vid este o constantă
universală, c, independentă de mişcarea sursei de lumină.

Puterea argumentului lui Einstein reiese din maniera în care a dedus nişte rezultate
surprinzătoare şi aparent incredibile din două presupuneri simple bazate pe analiza
observaţiilor. Un observator care încearcă să măsoare viteza de propagare a luminii va
obţine exact acelaşi rezultat indiferent de cum se mişcă componentele sistemului.

[modifică] Lipsa unui sistem de referinţă absolut


Principiul relativităţii, care afirmă că nu există sistem de referinţă staţionar, datează de pe
vremea lui Galileo Galilei, şi a fost inclus în fizica newtoniană. Însă, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, existenţa undelor electromagnetice a condus unii fizicieni să
sugereze că universul este umplut cu o substanţă numită "eter", care ar acţiona ca mediu
de propagare al acestor unde. Se credea că eterul constituie un sistem de referinţă absolut
faţă de care se pot măsura vitezele. Cu alte cuvinte, eterul era singurul lucru fix şi
nemişcat din univers. Se presupunea că eterul are nişte proprietăţi extraordinare: era
destul de elastic pentru a suporta unde electromagetice, iar aceste unde puteau
interacţiona cu materia, dar acelaşi eter nu opunea rezistenţă corpurilor care treceau prin
el. Rezultatele diferitelor experimente, în special experienţa Michelson-Morley, au
indicat că Pământul este mereu în repaus în raport cu eterul — ceva dificil de explicat,
deoarece Pământul era pe orbită în jurul Soarelui. Soluţia elegantă dată de Einstein avea
să elimine noţiunea de eter şi de stare de repaus absolută. Relativitatea restrânsă este
formulată de aşa natură încât să nu presupună că vreun sistem de referinţă este special; în
schimb, în relativitate, orice sistem de referinţă în mişcare uniformă va respecta aceleaşi
legi ale fizicii. În particular, viteza luminii în vid este mereu măsurată ca fiind c, chiar şi
măsurată din sisteme multiple, mişcându-se cu viteze diferite, dar constante.

[modifică] Consecinţe
Einstein a spus că toate consecinţele relativităţii restrânse pot fi derivate din examinarea
transformărilor Lorentz.

Aceste transformări, şi deci teoria relativităţii restrânse, a condus la predicţii fizice


diferite de cele date de mecanica newtoniană atunci când vitezele relative se apropie de
viteza luminii. Viteza luminii este atât de mult mai mare decât orice viteză întâlnită de
oameni încât unele efecte ale relativităţii sunt la început contraintuitive:

• Dilatarea temporală — timpul scurs între două evenimente nu este invariant de


la un observator la altul, dar el depinde de mişcarea relativă a sistemelor de
referinţă ale observatorilor (ca în paradoxul gemenilor care implică plecarea unui
frate geamăn cu o navă spaţială care se deplasează la viteză aproape de cea a
luminii şi faptul că la întoarcere constată că fratele său geamăn a îmbătrânit mai
mult).
• Relativitatea simultaneităţii — două evenimente ce au loc în două locaţii
diferite, care au loc simultan pentru un observator, ar putea apărea ca având loc la
momente diferite pentru un alt observator (lipsa simultaneităţii absolute).
• Contracţia Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect
măsurate de un observator pot fi mai mici decât rezultatele aceloraşi măsurători
efectuate de un alt observator (de exemplu, paradoxul scării implică o scară lungă
care se deplasează cu viteză apropiată de cea a luminii şi ţinută într-un garaj mai
mic).
• Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur şi simplu, de exemplu dacă o
rachetă se mişcă la ⅔ din viteza luminii pentru un observator, şi din ea pleacă o
altă rachetă la ⅔ din viteza luminii relativ la racheta iniţială, a doua rachetă nu
depăşeşte viteza luminii în raport cu observatorul. (În acest exemplu, observatorul
vede racheta a doua ca deplasându-se cu 12/13 din viteza luminii.)
• Inerţia şi impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din
punctul de vedere al unui observator, masa obiectului pare să crească făcând astfel
mai dificilă accelerarea sa în sistemul de referinţă al observatorului.
• Echivalenţa masei şi energiei, E = mc2 — Energia înmagazinată de un obiect în
repaus cu masa m este egală cu mc2. Conservarea energiei implică faptul că în
orice reacţie, o scădere a sumei maselor particulelor trebuie să fie însoţită de o
creştere a energiilor cinetice ale particulelor după reacţie. Similar, masa unui
obiect poate fi mărită prin absorbţia de către acesta de energie cinetică.

[modifică] Sisteme de referinţă, coordonate şi


transformarea Lorentz

Diagrama 1. Modificarea percepţiei spaţiu-timpului de-a lungul liniei de univers a unui


observator care accelerează rapid.

În această animaţie, direcţia verticală indică timpul iar cea orizontală indică distanţa, linia
punctată este traiectoria spaţiu-timp ("linia de univers") a observatorului. Sfertul inferior
al diagramei arată evenimentele vizibile pentru observator, iar sfertul superior arată conul
de lumină- cei care pot vedea observatorul. Punctele mici sunt evenimente arbitrare din
spaţiu-timp.

Panta liniei de univers (deviaţia de la verticală) dă viteza relativă faţă de observator. De


observat cum percepţia spaţiu-timpului se modifică atunci când observatorul accelerează.

Teoria relativităţii depinde de "sisteme de referinţă". Un sistem de referinţă este o


perspectivă observaţională în spaţiu în repaus sau în mişcare uniformă, de unde se poate
măsura o poziţie de-a lungul a 3 axe spaţiale. În plus, un sistem de referinţă are abilitatea
de a determina măsurătorile evenimentelor în timp, folosind un 'ceas' (orice dispozitiv de
referinţă cu periodicitate uniformă).

Un eveniment este un lucru căruia i se poate asigna un moment în timp şi o locaţie în


spaţiu unice în raport cu un sistem de referinţă: este un "punct" în spaţiu-timp. Deoarece
viteza luminii este constantă în teoria relativităţii în orice sistem de referinţă, impulsurile
luminoase pot fi folosite pentru a măsura neambiguu distanţele şi a da timpuu la care
evenimentele au avut loc pentru ceasul sistemului, deşi lumina are nevoie de timp pentru
a ajunge la ceas după ce evenimentul a trecut.

De exemplu, explozia unei petarde poate fi considerată un "eveniment". Putem specifica


complet un eveniment prin cele patru coordonate spaţiu-timp: Momentul la care a avut
loc şi locaţia spaţială în 3 dimensiuni definesc un punct de referinţă. Să numim acest
sistem de referinţă S.

În teoria relativităţii se doreşte adesea calcularea poziţiei unui punct dintr-un alt sistem de
referinţă.

Să presupunem că avem un al doilea sistem de referinţă S', ale cărui axe spaţiale şi ceas
coincid exact cu ale lui S la momentul zero, dar care se mişcă cu o viteză constantă în
raport cu S în jurul axei .

Deoarece nu există sistem de referinţă absolut în teoria relativităţii, conceptul de "în


mişcare" nu există în sens strict, întrucât toate sunt mereu în mişcare în raport cu alte
sisteme de referinţă.

Să definim evenimentul de coordonate spaţiu-timp în sistemul S şi


în S'. Atunci transformările Lorentz specifică faptul că aceste coordonate
sunt legate în felul următor:

unde se numeşte factor Lorentz şi este viteza luminii în vid.

Coordonatele şi nu sunt afectate, dar axele şi sunt implicate în transformare. Într-un


fel, această transformare poate fi înţeleasă ca o rotaţie hiperbolică.

[modifică] Simultaneitatea
Din prima ecuaţie a transformărilor Lorentz în termeni de diferenţe de coordonate

este clar că două evenimente care sunt simultane în sistemul de referinţă S (satisfăcând
), nu sunt neapărat simultane în alt sistem inerţial S' (satisfăcând ).
Doar dacă aceste evenimente sunt colocale în sistemul S (satisfăcând ), atunci
ele vor fi simultane şi în S'.

[modifică] Dilataţia timpului şi contracţia lungimilor


Scriind transformarea Lorentz şi inversa sa în termenii diferenţelor de coordonate, se
obţine

şi

Să presupunem că avem un ceas în repaus în sistemul S. Două bătăi consecutive ale


acestui ceas sunt caracterizate prin Δx = 0. Dacă vrem să ştim relaţia dintre timpii dintre
aceste bătăi măsurate în ambele sisteme, putem folosi prima ecuaţie şi obţinem:

pentru evenimentele care satisfac condiţia

Aceasta arată că durata de timp Δt' între două bătăi ale ceasului, văzute în sistemul în
mişcare S' este mai mare decât durata de timp Δt dintre aceleaşi bătăi măsurate în
sistemul în care ceasul este în repaus. Acest fenomen se numeşte dilatare temporală.

Similar, presupunem că avem un etalon de lungime în repaus în sistemul S. În acest


sistem, lungimea etalonului este scrisă ca Δx. Dacă dorim să aflăm lungimea acestui
etalon, ca măsurată în sistemul în mişcare S', trebuie să se asigurăm că măsurăm
distanţele x' între capetele etalonului simultan în sistemul S'. Cu alte cuvinte, măsurarea
este caracterizată prin Δt' = 0, pe care o putem combina cu a patra ecuaţie pentru a găsi
relaţia dintre lungimile Δx şi Δx':
pentru evenimente care satisfac

Aceasta arată că lungimea Δx' a etalonului măsurată în sistemul în mişcare S' este mai
mică decât lungimea Δx în sistemul faţă de care se află în repaus. Acest fenomen se
numeşte contracţia lungimii sau contracţie Lorentz.

Aceste efect nu sunt doar aparente; ele sunt legate explicit de felul în care măsurăm
intervalele de timp între evenimente care au loc în acelaşi loc într-un sistem de
coordonate dat (numite evenimente "co-locale"). Aceste intervale de timp vor fi diferite
într-un alt sistem de coordonate, în mişcare în raport cu primul, dacă evenimentele nu
sunt simultane. Similar, aceste efecte leagă de distanţele măsurate între evenimente
separate dar simultane într-un sistem de coordonate dat. Dacă aceste evenimente nu sunt
co-locale, ci separate de distanţă (spaţiu), ele nu vor avea loc la aceeaşi distanţă spaţială
unul de celălalt când vor fi văzute din alt sistem de coordonate în mişcare.

[modifică] Cauzalitatea şi imposibilitatea depăşirii


vitezei luminii

Diagrama 2. Conul de lumină

În diagrama 2, intervalul AB este temporal; cu alte cuvinte, există un sistem de referinţă


în care evenimentul A şi evenimentul B au loc în aceeaşi poziţie în spaţiu, şi sunt separate
doar de faptul că au loc la momente de timp diferite. Dacă A precede B în acel sistem de
referinţă, atunci A precede B în toate sistemele de referinţă. Ipotetic, este posibil ca
materia (sau informaţia) să călătorească de la A la B, astfel că poate exista o relaţie
cauzală între ele (A fiind cauza, iar B efectul).
Intervalul AC din diagramă este 'spaţial'; cu alte cuvinte, există un sistem de referinţă în
care evenimentul A şi evenimentul C au loc simultan, fiind separate doar de o distanţă în
spaţiu. Însă există şi sisteme în care A precede C (după cum se vede) şi sisteme în care C
precede A. Dacă ar fi posibilă o relaţie de tip cauză-efect între evenimentele A şi C,
atunci ar rezulta paradoxuri ale cauzalităţii. De exemplu, dacă A este cauza, iar C efectul,
atunci ar exista sisteme de referinţă în care efectul precede cauza. Deşi acest fapt singur
nu dă naştere vreunui paradox, se poate arăta [2] [3] că se pot trimite semnalele cu viteză
mai mare decât a luminii în trecut. Atunci se poate construi un paradox cauzal trimiţând
semnalul dacă şi numai dacă anterior nu s-a primit niciun semnal.

Astfel, una din consecinţele relativităţii restrânse este că (presupunând că se păstrează


cauzalitatea), nicio informaţie şi niciun obiect material nu pot călători mai repede decât
lumina. Pe de altă parte, situaţia logică nu mai este aşa de clară în cazul relativităţii
generalizate, deci rămâne o întrebare deschisă dacă există vreun principiu fundamental
care păstrează cauzalitatea (şi deci previne mişcarea cu viteză mai mare decât a luminii)
în relativitatea generalizată.

Chiar fără a lua în calcul cauzalitatea, sunt alte motive puternice pentru care călătoria cu
viteză peste cea a luminii este interzisă de relativitatea restrânsă. De exemplu, dacă se
aplică o forţă constantă asupra unui obiect pentru o perioadă nelimitată de timp, atunci

integrând rezultă un impuls care creşte nelimitat, dar aceasta se întâmplă doar
pentru că p = mγv tinde la infinit când v tinde la c. Pentru un observator care nu
accelerează, pare că inerţia obiectului creşte, producând o acceleraţie mai mică pentru
aceeaşi forţă aplicată. Acest comportament este observat în acceleratoarele de particule.

[modifică] Compunerea vitezelor


Dacă observatorul din vede un obiect care se mişcă de-a lungul axei cu viteza ,
atunci observatorul din sistemul , un sistem de referinţă ce se mişcă la viteza în
direcţia în raport cu , va vedea obiectul mişcându-se cu viteza unde

Această ecuaţie poate fi derivată din transformările spaţială şi temporală de mai sus. De
observat că dacă obiectul s-ar mişca cu viteza luminii în sistemul (adică ),
atunci el s-ar mişca cu viteza luminii şi în sistemul . De asemenea, dacă şi sunt mici
în raport cu viteza luminii, se recuperează transformările galileiene ale vitezelor:

[modifică] Masa, impulsul şi energia


În plus faţă de modificarea noţiunilor de spaţiu şi timp, relativitatea restrânsă forţează
reconsiderarea conceptelor de masă, impuls şi energie, toate fiind concepte de bază în
mecanica newtoniană. Relativitatea restrânsă arată că, de fapt, aceste concepte sunt toate
diferite aspecte ale aceleiaşi cantităţi fizice cam în acelaşi fel în care arată că spaţiul şi
timpul sunt interconectate.

Există câteva moduri echivalente de a defini impulsul şi energia în relativitatea restrânsă.


O metodă foloseşte legile de conservare. Dacă aceste legi rămân valide în teoria
relativităţii restrânse, ele trebuie să fie adevărate în orice sistem de referinţă posibil. Însă,
dacă se fac nişte simple experimente imaginare folosind definiţiile newtoniene ale
impulsului şi energiei, se vede că aceste cantităţi nu se conservă în relativitatea restrânsă.
Ideea de conservare se poate salva făcând câteva mici modificări ale definiţiilor acestora
pentru a ţine cont de vitezele relativiste. În teoria relativităţii, aceste definiţii sunt
considerate definiţii corecte pentru impuls şi energie.

Dat fiind un obiect cu masa invariantă m călătorind cu viteza v energia şi impulsul lui
sunt date (şi definite) de

unde γ (Factorul Lorentz) este dat de

unde β raportul dintre viteză şi viteza luminii. Termenul γ apare frecvent în relativitate, şi
vine din ecuaţiile transformărilor Lorentz.

Energia relativistă şi impulsul relativist sunt legate prin relaţia

numită şi ecuaţia relativistă energie-impuls. Este interesant de observat că în timp ce


energia şi impulsul sunt dependente de observator (variază de la un sistem de
referinţă la altul) cantitatea este independentă de observator.

Pentru viteze mult mai mici decât a luminii, γ poate fi aproximat folosind o dezvoltare în
serie Taylor din care rezultă
Eliminând primul termen din expresia energiei, aceste formule sunt exact definiţiile
standard ale energiei cinetice şi impulsului. Aşa şi trebuie să fie, deoarece mecanica
newtoniană este o aproximaţie a relativităţii restrânse pentru viteze mici.

Privind formula de mai sus, a energiei, se vede că atunci când un obiect este în repaus (v
= 0 şi γ = 1) rămâne o energie diferită de zero:

Această energie este denumită energia stării de repaus. Energia stării de repaus nu
cauzează niciun conflict cu teoria newtoniană deoarece este constantă şi, din punctul de
vedere al energiei cinetice, doar diferenţele de energie au semnificaţie.

Interpretând această formulă, se poate concluziona că în teoria relativităţii masa este doar
o altă formă a energiei. În 1927 Einstein a făcut următoarea remarcă privind relativitatea
restrânsă:

În această teorie, masa nu este o mărime nealterabilă, ci o mărime dependentă de (şi,


într-adevăr, identică cu) cantitatea de energie.[4]

Această formulă devine importantă când se măsoară masele diferiţilor nuclei atomici.
Privind diferenţele de masă, se poate prezice care nuclei au energie suplimentară stocată
şi care poate fi eliberată prin reacţii nucleare, oferind informaţii importante utile în
dezvoltarea energiei nucleare şi, în consecinţă, a bombei nucleare.

[modifică] Masa relativistă


Cursurile de fizică introductivă, precum şi unele manuale mai vechi despre teoria
relativităţii restrânse definesc o masă relativistă care creşte cu creşterea vitezei unui corp.
Conform interpretării geometrice a relativităţii restrânse, această definiţie nu se mai
foloseşte, iar termenul "masă" este limitat la noţiunea de masă de repaus fiind astfel
independentă de sistemul de referinţă.

Folosind definiţia relativistă a masei, masa unui obiect poate varia în funcţie de sistemul
de referinţă inerţial al observatorului, în acelaşi fel în care alte proprietăţi ale sale, cum ar
fi lungimea, fac acelaşi lucru. Definirea unei astfel de cantităţi poate fi uneori utilă prin
faptul că această definire simplifică un calcul restricţionându-l la un anumit sistem de
referinţă. De exemplu, considerând un corp cu masa de repaus m care se mişcă la o
anumită viteză relativ la un sistem de referinţă al observatorului. Acel observator
defineşte masa relativistă a corpului ca fiind:

"Masa relativistă" nu trebuie să fie confundată cu "masa longitudinală" şi cea


"transversală", definite şi utilizate în preajma anului 1900 şi bazate pe o aplicare
inconsistentă a legilor lui Newton: acestea foloseau f=ma pentru o masă variabilă, pe
când masa relativistă corespunde masei dinamice a lui Newton în care p=Mv şi f=dp/dt.

Se observă şi faptul că corpul nu devine mai masiv în sistemul său propriu de referinţă,
deoarece masa relativistă este diferită doar pentru un observator dintr-un alt sistem.
Singura masă independentă de sistemul de referinţă este masa de repaus. Când se
foloseşte masa relativistă, trebuie să se specifice şi sistemul de referinţă aplicabil dacă nu
este evident, sau dedus implicit din formularea problemei. Este evident şi că creşterea de
masă relativistă nu rezultă din creşterea numărului de atomi al obiectului. În schimb,
masa relativistă a fiecărui atom şi particulă subatomică creşte ea însăşi.

Manualele de fizică folosesc uneori masa relativistă, deoarece ea permite studenţilor să


utilizeze cunoştinţele lor de fizică newtoniană pentru a face mai intuitive anumite
concepte, restrângându-le la anumite sisteme de referinţă alese. "Masa relativistă" este
consistentă şi cu conceptele de "dilatare temporală" şi "contracţie a lungimii".

[modifică] Forţa
Definiţia clasică a forţei f este dată de Legea a doua a lui Newton în forma ei originală:

şi aceasta este valabilă în teoria relativităţii.

Multe manuale moderne rescriu Legea a doua a lui Newton sub forma

Această formă nu este valabilă în teoria relativităţii sau în alte situaţii în care masa
relativistă M este variabilă.

Această formulă poate fi înlocuită în cazul relativist cu

După cum se vede din ecuaţie, vectorii clasici forţă şi acceleraţie nu mai sunt neapărat
paraleli în teoria relativităţii.

Totuşi expresia tetradimensională care leagă tetraforţa cu masa de repaus m şi


tetraacceleraţia restaurează aceeaşi formă a ecuaţiei
[modifică] Geometria spaţiu-timpului

Pentru detalii, vezi articolul Spaţiu Minkowskivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi


articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]],
[[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În teoria relativităţii se foloseşte un spaţiu Minkowski tetradimensional plat, care este un


exemplu de spaţiu-timp. Acest spaţiu, însă, este foarte similar cu spaţiul tridimensional
euclidian standard, şi astfel este uşor de lucrat cu el.

Diferenţiala distanţei (ds) în spaţiul cartezian 3D este definită ca:

unde (dx1,dx2,dx3) sunt diferenţialele celor trei dimensiuni spaţiale. În geometria


relativităţii restrânse, se adaugă o a patra dimensiune, derivată din timp, şi astfel ecuaţia
diferenţialei distanţei devine:

Dacă se doreşte să se facă şi coordonata timpului să arate ca şi cele spaţiale, se poate trata
timpul ca fiind imaginar: x4 = ict. În acest caz, ecuaţia de mai sus devine simetrică:

Aceasta sugerează ceea ce de fapt este o concluzie teoretică profundă, care arată că teoria
relativităţiieste doar o simetrie de rotaţie a spaţiu-timpului nostru, foarte simialră cu
simetria de rotaţie a spaţiului euclidian. Aşa cum spaţiul euclidian foloseşte o metrică
euclidiană, şi spaţiul timpul foloseşte o metrică Minkowski. În esenţă, relativitatea
restrânsă poate fi enunţată în termenii invarianţei intervalului spaţiu-timp (dintre oricare
două evenimente) ca văzut din orice sistem de referinţă inerţial. Toate ecuaţiile şi efectele
relativităţii restrânse pot fi deduse din această simetrie de rotaţie (grup Poincaré) a spaţiu-
timpului Minkowski. Misner (1971 §2.3), În cele din urmă, profunda înţelegere a
relativităţii restrânse şi a celei generale vor veni din studiul metricii Minkowski (descrisă
mai jos) şi nu din cel al unei metrici euclidiene "deghizate" folosind ict drept coordonată
temporală.

Dacă reducem la 2 numărul dimensiunilor spaţiale, pentru a putea reprezenta fizica într-
un spaţiu 3D

vedem că liniile geodezice nule se află de-a lungul unui con definit de ecuaţia
sau

Adică ecuaţia unui cerc de rază r=c×dt. Dacă extindem aceasta la dimensiuni spaţiale
3D, geodezicele nule se află pe un con tetradimensional:

Acest con dual reprezintă "raza vizuală" a unui punct din spaţiu. Adică atunci când
privim stelele şi spunem "Lumina pe care o recepţionez de la stea este veche de X ani",
privim până la limita acestei raze vizuale: o geodezică nulă. Privim un eveniment la o

distanţă de metri ce a avut loc cu d/c secunde în urmă. Din acest


motiv, conul dual nul este numit şi 'con de lumină'.

Conul din regiunea -t este informaţia pe care acel punct o primeşte, iar conul din
secţiunea +t este informaţia pe care acel punct o trimite.

Geometria spaţiului Minkowski poate fi descrisă printr-o diagramă Minkowski, utilă în


înţelegerea multor experimente imaginare din teoria relativităţii restrânse.

[modifică] Fizica spaţiu-timpului


Poziţia unui eveniment în spaţiu-timp este dată de un cuadrivector contravariant ale cărui
componente sunt:

Adică, x0 = t, x1 = x, x2 = y şi x3 = z. La exponent sunt indicii contravarianţi şi nu puteri.


La indice sunt indicii covarianţi, de la zero la trei. Gradientul în spaţiu-timp al unui câmp
φ este:
[modifică] Metrica şi transformările de coordonate

După ce a fost identificată natura tetradimensională a spaţiu-timpului, se foloseşte


metrica Minkowski, η, dată pe componente (valide în orice sistem de referinţă inerţial)
ca:

Inversa ei este:

Transformările de coordonate între sisteme de referinţă inerţiale sunt date de tensorul


transformărilor Lorentz Λ. Pentru cazul special al mişcării de-a lungul axei x, avem:

adică matricea de rotaţie de la coordonatele x la t. μ' indică rândul şi ν indică coloana. De


asemenea, β şi γ sunt definite ca:

Mai general, o transformare de la un sistem inerţial (ignorând translaţiile, pentru


simplitate) la un altul trebuie să satisfacă condiţia:

unde este implicită suma lui şi de la 0 la 3 în partea dreaptă a ecuaţiei, conform


notaţiei Einstein pentru sume. Grupul Poincaré este cel mai general grup de transformări
care păstrează metrica Minkowski şi reprezintă simetria fizică ce stă la baza relativităţii
restrânse.
Toate cantităţile fizice sunt date ca tensori. Pentru a trece dintr-un sistem în altul, se
foloseşte legea transformărilor tensoriale

unde este matricea inversă a lui .

Pentru a vedea utilitatea acesteia, transformăm poziţia unui eveniment de la un sistem de


coordonate S la un sistem S', calculând

care este chiar transformarea Lorentz dată mai sus. Toţi tensorii se transformă după
aceeaşi regulă.

Tetravectorul pătratelor diferenţialelor distanţelor construit folosind

este invariant. Faptul că este invariant înseamnă că are aceeaşi valoare în toate sistemele
inerţiale, deoarece este un scalar (tensor de rang 0), şi astfel Λ nu apare în transformarea
sa trivială. De observat că atunci când elementul este negativ,
este diferenţiala timpului propriu, iar când este pozitiv, este diferenţiala
distanţei proprii.

Utilitatea principală a exprimării ecuaţiilor fizicii în formă tensorială este că atunci sunt
invariante în raport cu grupul Poincaré, astfel că nu avem de-a face cu un calcul special şi
dificil pentru a verifica aceasta. De asemenea, la construirea acestor ecuaţii adesea găsim
că alte ecuaţii despre care anterior credeam că nu au nicio legătură cu ele sunt, de fapt,
strâns legate, ca făcând parte din aceeaşi ecuaţie tensorială.

[modifică] Statutul teoriei


Relativitatea restrânsă este exactă doar când potenţialul gravitaţional este mult mai mic ca
c2; într-un câmp gravitaţional puternic trebuie să se folosească teoria relativităţii
generalizate (care este, la limită, echivalentă cu cea restrânsă pentru câmpuri
gravitaţionale slabe). La scară foarte mică (la lungimi de ordinul distanţei Planck şi mai
mici) trebuie să fie luate în calcul şi efectele cuantice, de unde rezultă gravitaţia cuantică.
Totuşi, la nivel macroscopic şi în absenţa câmpurilor gravitaţionale puternice,
relativitatea restrânsă a fost testată experimental, obţinându-se un grad extrem de înalt de
precizie (10-20) [5] [6] şi astfel este acceptată de comunitatea fizicienilor. Rezultatele
experimentale care par să o contrazică nu sunt reproductibile şi sunt considerate a se
datora erorilor experimentale.

Datorită libertăţii pe care o acordă teoria de a alege cum să se definească unităţile de


distanţă şi timp în fizică, este posibil să se facă unul din postulatele relativităţii consecinţă
tautologică a definiţiilor, dar acest lucru nu poate fi făcut pentru ambele postulate
simultan, deoarece, împreună, ele au consecinţe independente de alegerea definiţiilor
pentru distanţă şi timp.

Relativitatea restrânsă este consistentă cu ea însăşi din punct de vedere matematic, şi este
parte organică din toate teoriile fizice moderne, în primul rând din teoria cuantică de
câmp, teoria corzilor, şi teoria relativităţii generalizate (pentru cazul câmpurilor
gravitaţionale neglijabile).

Mecanica newtoniană derivă matematic din teoria relativităţii restrânse pentru viteze mici
faţă de cea a luminii - astfel mecanica newtoniană poate fi considerată o relativitate
restrânsă a corpurilor lente.

Câteva experimente-cheie au condus la elaborarea teoriei relativităţii restrânse:

• Experimentul Trouton–Noble a arătat că momentul unui condensator este


independent de poziţia sa şi de sistemul de referinţă inerţial
• Celebrul experiment Michelson-Morley a dat mai mult suport postulatului privind
imposibilitatea detectării unei viteze absolute.

O serie de experimente au fost efectuate cu scopul de a testa teoria relativităţii restrânse


în raport cu alte teorii rivale. Printre acestea se numără:

• Experimentul lui Kaufmann — devierea electronilor conform predicţiei Lorentz-


Einstein
• Experimentul Hamar — absenţa obstrucţiei fluxului de eter
• Experimentul Kennedy–Thorndike — dilatarea temporală conform cu
transformările Lorentz
• Experimentul Rossi-Hall — efecte relativiste asupra timpului de înjumătăţire a
unei particule de mare viteză
• Experimentele de test ale teoriei emisiei au demonstrat că viteza luminii este
independentă de viteza sursei acesteia.

În plus, acceleratoarele de particule funcţionează aproape în fiecare zi în toate colţurile


lumii, accelerând în mod repetat şi măsurând proprietăţile particulelor ce se deplasează la
viteze apropiate de cea a luminii. Multe efecte observate în acceleratoarele de particule
sunt consistente cu teoria relativităţii şi profund inconsistente cu mecanica newtoniană
anterioară