Principiul lui Huygens

Difracția undelor în viziunea lui Huygens și Fresnel

Principiul Huygens-Fresnel (numit după fizicianul olandez Christiaan Huygens și fizicianul francez
Augustin-Jean Fresnel) este o metodă de analiză aplicată problemelor de propagare a undelor atât în
limitele câmpului îndepărtat, cât și în difracția în câmpul din vecinătate. Se afirmă că fiecare punct de pe
front este el însuși sursa undelor sferice.

Refracția undelor în viziunea lui Huygens

În 1678, Huygens a sugerat că fiecare punct la care ajunge o perturbare luminoasă devine o sursă de
undă sferică; suma acestor unde secundare determină forma undei în orice moment ulterior. El a
presupus că undele secundare se deplasează numai în direc ția „înainte” și nu a explicat în teorie de ce
se întâmplă așa. A putut să furnizeze o explica ție calitativă a propagării undelor liniare și sferice și să
deducă legile reflexiei și refracției folosind acest principiu, dar nu a explicat abaterile de la propagarea
rectilinie care apare atunci când lumina întâlne ște muchii, orificii și ecrane cunoscute în mod obi șnuit ca
efecte de difracție. Aceste erori au fost în cele din urmă explicate de David A.B. Miller în 1991. Ideea
este că sursa este un dipol (nu monopolul asumat de Huygens), care se anulează în direc ția reflectată.

În 1818, Fresnel a arătat că principiul lui Huygens, împreună cu propriul său principiu de interferen ță, ar
putea explica atât propagarea rectilinie a luminii, cât și efectele de difrac ție. Pentru a ob ține un acord cu
rezultatele experimentale, el a trebuit să includă ipoteze arbitrare suplimentare despre faza și
amplitudinea undelor secundare, precum și un factor de oblicitate. Aceste ipoteze nu au o bază fizică
evidentă, sar au condus la previziuni care au fost de acord cu numeroase observa ții experimentale,
inclusiv spotul Arago.

Poisson a fost membru al Academiei Franceze, care a revizuit lucrarea lui Fresnel. El a folosit teoria lui
Fresnel pentru a prezice că un punct luminos ar trebui să apară în centrul umbrei unui mic disc și
deduce din aceasta că teoria era incorectă. Cu toate acestea, Arago, un alt membru al academiei, a
efectuat experimentul și a arătat că predic ția a fost corectă. (Lisle observase în fapt aceasta cu cincizeci
de ani în urmă.) Aceasta a fost una dintre investiga țiile care au condus la victoria teoriei ondulatorii a
luminii asupra teoriei corpusulare predominante.

Principiul Huygens-Fresnel oferă o bază bună pentru în țelegerea și prezicerea propagării undei clasice
a luminii. Cu toate acestea, există limitări ale principiului, și nu to ți exper ții sunt de acord că este o
reprezentare exactă a realității – de exemplu, Melvin Schwartz a sus ținut că „principiul Huygens oferă
răspunsul corect, dar din motive greșite”.

Formula de difracție a lui Kirchhoff oferă o bază matematică riguroasă pentru difrac ție, bazată pe
ecuația undelor. Ipotezele arbitrare făcute de Fresnel pentru a ajunge la ecua ția Huygens-Fresnel apar
automat din matematică în această derivare.

Un exemplu simplu al funcționării principiului poate fi văzut când două camere sunt conectate printr-o
ușă deschisă și un sunet este produs într-un col ț îndepărtat al uneia dintre ele. O persoană din cealaltă
cameră va auzi sunetul ca și cum ar proveni de la u șă. În ceea ce prive ște a doua cameră, aerul vibrant
în ușă este sursa sunetului.