Principiul Huygens-Fresnel

Principiul Huygens–Fresnel, numit după fizicianul olandez Christiaan Huygens și

fizicianul francez Augustin-Jean Fresnel, reprezintă o metodă de analiză aplicată în
problemele legate de propagarea undelor.

Enunt:
Fiecare punct de pe un front de undă poate fi considerat ca punct de plecare a unei unde
elementare, care se propagă cu aceeași viteză și lungime de undă ca și unda inițială. Noul
front de undă este creat prin însumarea tuturor acestor unde elementare.

Refracţia unei unde conform principiului Huygens-Fresnel:

Difracţia unei
unde explicată conform principiului Huygens-Fresnel

Teoria lui Huygens si

functia de unda fotonica moderna

 Teoria lui Huygens a servit ca o explicație fundamentală a naturii ondulatorii a
interferențelor luminoase și a fost dezvoltată în continuare de Fresnel și Young, dar nu a rezolvat
pe deplin toate observațiile, cum ar fi experimentul cu dublă fantă cu intensitate joasă, realizat
pentru prima dată de G. I. Taylor în 1909. Abia la începutul și la jumătatea anilor 1900, în
discuțiile despre teoria cuantică, în special discuțiile timpurii la Conferința Solvay de la Bruxelles
din 1927, Louis de Broglie a propus ipoteza lui că fotonul este ghidat de o funcție de undă.
Funcția de undă prezintă o explicație mult mai diferită a benzilor de lumină observate și
întunecate într-un experiment cu fante duble. Feynman explică parțial faptul că un foton va urma
o cale predeterminată care este o alegere a uneia dintre multele căi posibile. Aceste căi alese
formează modelul; în zonele întunecate nu apare niciun foton iar în zonele luminoase apar mulți
fotoni. Calea fotonului sau funcția de undă aleasă este determinată de împrejurimi: punctul de
origine al fotonului (atomul), fanta și ecranul. Funcția de undă este o soluție pentru această
geometrie. Abordarea funcției de undă a fost dovedită în continuare prin experimente
suplimentare cu două fante cu electroni în Italia și Japonia în anii 1970 și 1980.

Principiul lui Huygens și teoria câmpului cuantic

Principiul lui Huygens poate fi văzut ca o consecință a omogenității spațiu – spațiul este
uniform în toate locațiile. Orice perturbare creată într-o regiune suficient de mică a spațiului
omogen (sau într-un mediu omogen) se propagă din acea regiune în toate direcțiile geodezice.
Undele create de această perturbare, la rândul lor, creează perturbări în alte regiuni și așa mai
departe. Suprapunerea tuturor undelor are ca rezultat modelul observat de propagare a undelor.

Omogenitatea spațiului este fundamentală pentru teoria câmpului cuantic, unde funcția de undă
a oricărui obiect se propagă de-a lungul tuturor căilor neobstrucționate disponibile. Când este
integrată pe toate căile posibile, cu un factor de fază proporțional cu acțiunea, interferența
funcțiilor de undă prezice corect fenomenele observabile. Fiecare punct de pe frontul undelor
acționează ca sursă de unde secundare care se întind în conul de lumină cu aceeași viteză ca
unda. Noul front al undelor se găsește prin construirea tangentei suprafeței la undele secundare.