Natura luminii si masurarea vitezei

Natura luminii
Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au cautat sa raspunda la intrebarea Ce este lumina?, incercand sa patrunda astfel intr-una dintre cele mai evidente, dar in acelasi timp subtile, manifestari ale Universului. Inainte de inceperea secolului al XIX-lea, lumina se considera a fi un flux de particule, care ori era emanat de obiectul privit, ori de ochii privitorului. Newton este cel care, in anul 1675, a dezvoltat prima ipoteza cu privire la caracterul corpuscular al luminii, conform careia lumina consta din mici particule emise de sursa de lumina. Multi oameni de stiinta au acceptat teoria lui Newton, insa, la putin timp dupa aceasta, alta teorie a fost propusa aceea cum ca lumina poate fi o miscare ondulatorie. Cel care a formulat aceasta ipoteza a fost fizicianul si astronomul Christian Huygens, in anul 1678, care a aratat ca teoria ondulatorie, la fel ca si teoria lui Newton, poate explica reflectia si refractia, doua fenomene specifice luminii. La inceputul secolului al XIX-lea, in anul 1801, Thomas Young a realizat prima demonstratie a naturii ondulatorii a luminii. El a aratat ca, in conditii adecvate, razele de lumina interfereaza una cu cealalta, dezvoltandu-se astfel teoria de interferenta, superioara fata de cea newtoniana, lucru care determina acceptarea unanima a teoriei ondulatorii. Dupa alte cercetari, in anul 1865, J. C. Maxwell, a dezvoltat teoria campului electromagnetic, a carei concluzie este ca lumina este o unda electromagnetica. Aceasta este confirmata, in 1880, si de Heinrich Hertz, care insa descopera si o manifestare noua a luminii, si anume efectul fotoelectric extern: atunci cand lumina loveste o suprafata metalica, electronii sunt cateodata respinsi din suprafata.

Explicatia efectului fotoelectric a fost facuta de Albert Einstein, in anul 1905, si sugereaza ca raza de lumina este formata din particule de lumina numite fotoni. In urma acestei evolutii, s-a ajuns la concluzia ca lumina capata un caracter dual (corpuscul-unda): ea se comporta ca unda in anumite situatii, si ca particula in alte situatii.

Viteza luminii
Inainte de secolul al XVII-lea, oamenii de stiinta credeau ca nu exista notiunea de viteza a luminii, ci ca lumina putea calatori orice distanta, dar nu intr-un timp anume. Multi dintre savanti si-au imaginat viteza luminii ca fiind infinita. Aristotel credea acelasi lucru, si in ciuda faptului ca unii oameni de stiinta au fost contra acestei idei, ea a ramas punctul de vedere principal pentru o perioada destul de indelungata. De-a lungul istoriei au existat polemici stiintifice si filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei luminii, dar s-a ajuns la concluzia ca lumina se propaga cu o viteza atat de mare incat nici un fapt empiric comun nu permite evaluarea sa pe cale obisnuita. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decat a sunetului, poate inconjura Pamantul de aproximativ 7 ori in decursul unei secunde si parcurge distanta de la Pamant la Luna in mai putin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibila masurarea cu suficienta precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odata cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii.

Masurarea vitezei luminii

Lumina calatoreste cu o viteza atat de mare (c = 3.00 x 10 m/s), incat primele incercari de a-i masura viteza nu au avut succes. Prima a fost cea a lui Galileo, care implica o tehnica extrem de simpla: el si cu asistentul sa se aflau la o oarecare distanta unul fata de celalalt, in noapte. Fiecare avea o lanterna (un felinar) in mana care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan actionat manual dupa voie. Galileo porneste experimentul dezobturand felinarul lui. Cand lumina a ajuns la asistentul sau, acesta isi descopera felinarul, a carui lumina este observata de catre Galileo.

El a incercat sa masoare timpul scurt intre momentul descoperirii primului felinar si momentul in care el a observat lumina celui de-al doilea felinar. Prin raportul dintre dublul distantei dintre cei doi si acest interval de timp ar fi trebuit sa gaseasca valoarea vitezei de propagare a luminii in aer. Rezultatul a fost un esec, Galileo concluzionand ca Daca nu instanta, este extraordinar de rapida.. Astfel, el doar a dedus ca lumina calatoreste de zece ori mai repede ca sunetul.

Metoda lui Ole Roemer (1644 1710)

Prima masuratoare a vitezei luminii care a avut succes a fost cea a lui Ole Roemer, in anul 1676, si a calculat o viteza de aproximativ 213 000 km/s. Atunci cand a gasit-o, el studia prin telescop miscarea satelitului Io al lui Jupiter, observandu-i eclipsele, care ar fi trebuit sa apara la intervale regulate deoarece Io se misca circular pe orbita in jurul lui Jupiter. Spre suprinderea lui, Roemer a observat ca timpul intre eclipse varia, aparand mai putin frecvent cand Pamantul se departa de Jupiter, si mai des atunci cand Pamantul se apropia de Jupiter. El mentioneaza ca aceasta variatie se datoreaza unei viteze finite a luminii.

In acest caz, Roemer a masurat viteza luminii cronometrand eclipsele satelitului Io. In figura de mai sus, S este Soarele, E1 este Pamantul atunci cand este cel mai aproape de Jupiter (J1), iar E2 este Pamantul aproximativ 6 luni mai tarziu, pe partea opusa a Soarelui de Jupiter (J2). Cand Pamantul se afla la E2, lumina dinspre Jupiter trebuie sa calatoreasca o distanta in plus reprezentata de diametrul orbitei Pamantului. Acest lucru cauzeaza o intarziere in masurarea timpului eclipselor. Roemer a masurat acea intarziere si, stiind aproximativ diametrul Pamantului (raportandu-ne la distantele astronomice cunoscute in acele timpuri), a realizat prima estimare buna a vitezei luminii.

Metoda lui Armand Fizeau (1819 1896)

Prima metoda de masurare a vitezei luminii pe o cale neastronomica i-a apartinut lui Armand Fizeau, un fizician francez, in anul 1849, obtinand valoarea de 313,300 Km/s. El a utilizat o noua tehnica de masurare a luminii, ilustrata in schema de mai jos:

Lumina paraseste sursa apoi este reflectata partial de o oglinda cu semi-reflexie, care ilumineaza spitele unei roti dintate aflate intr-o rapida miscare de revolutie. Dintii rotii intrerup lumina, creand asa numitele pulsuri, fiecare puls este directionat catre un varf de munte aflat la mare distanta, de unde este reflectat de o oglinda catre roata dintata. Daca pulsul se intoace la roata in momentul unui gol inre dintii acesteia, atunci observatorul poate sesiza lumina. Avand aceasta configuratie, viteza luminii se poate calcula cunoscand distanta intre roata si munte, numarul de dinti existenti pe roata si frecventa de rotatie la care pulsul reflectat atinge observatorul.

Conform teoriilor actuale, general acceptate, viteza luminii in vid este cea mai mare viteza posibila din Univers. Totusi, in alte medii decat vid lumina are o viteza mai redusa, putand fi depasita, asa cum se intampla de exemplu in cadrul efectului Cerenkov (atunci cand o particula incarcata electric cum ar fi un proton trece printr-un dielectric cu o viteza mai mare decat viteza luminii in acel mediu). Astazi, viteza luminii se estimeaza a fi 299792.458 km/s.

Tori Popescu 9A