2019

Radiolocație și
radiostronomie

RADARUL
DUMITRESCU ANDREEA-MARIA; CLASA A XI-A D
 CUPRINS

1. Ce este radiolocația?
a) Istorie
b) Heinrich Hertz
2. Undele electromagnetice
a) Cum a descoperit Heinrich Rudolf Hertz undele hertziene
3. Ce este radioastonomia?
a) Istorie
b) Realizări
4. Radarul

1
Ce este radiolocția?
• Radiolocația și-a găsit aplicații în meteorologie, în radionavigația aeriană și maritimă:
identificarea formelor de relief, insulelor, ghețarilor, obstacolelor etc.
Undele radio sunt captate la sol cu ajutorul telescoapelor speciale numite radiotelescoape .
Oglinda acestora nu mai este o piesă optică, ci o suprafată metalică de dimensiuni mult mai
mari (în general cu un diametru intre 10 şi 25 m) . Intensitatea undelor radio este atât de
slabă , încât este necesară amplificarea lor inainte de a fi receptate şi studiate .

Cu exceptia câtorva planete care au fost vizitate de sonde spatiale , tot ceea ce stim despre
astrii se datorează luminii si celorlalte radiatii emise de astrii care ajung până la noi . Pentru
aceasta astronomii au pus la punct instrumente specializate de studiere a luminii .

RADAR (radio detection and ranging, adică detectarea prin radio și determinarea distanței)
reprezintă o instalație de radiolocație care radiază microunde electromagnetice și folosește
reflexia acestora pe diferite obiecte pentru a determina existența și distanța lor față de
antenă.

• Se compune, de obicei, dintr-un emițător, un receptor și un sistem de antene (care,

de obicei, se poate roti în plan orizontal și/sau vertical) cu directivitate pronunțată.
Receptorul cuprinde și un indicator al existenței și poziției obiectului (de obicei un tub
catodic cu persistență mărită a imaginii).

Istorie
Efectul de reflecție al undelor radio de la obiecte dure, solide a fost descoperit de fizicianul
german Heinrich Hertz în 1886. Utilizarea efectului în practică a fost împiedicată de
dispersarea undelor radio. În 1930, în legătură cu dezvoltarea aviației, țările de frunte ale
lumii au analizat posibilitatea de a folosi radiolocația în scopuri de apărare aeriană. Ideea
despre radiolocație a fost cunoscută cu mult timp înainte de al doilea război mondial, și este
dificil să se numească persoana care a sugerat mai întâi. Potrivit istoricilor germani, prima (în
1902) radioalocație a fost creată și testată pe navele care au mers pe Rin. Inventatorul,
inginerul german Christian Hyulsmeyer din Koln, a numit creatura „telemobiloskop”. În 1904,
el a primit patent pentru „Metoda de semnalizare a obiectelor de la distanță folosind undele
electrice”.

Primele sisteme pasive de radiolocație utilizate în practică au fost sistemele radar pasive
bazate pe puncte de ascultare și captare a sunetelor emise de diverse obiecte, cum ar fi
aeronave și vase de război, sisteme apărute în timpul Primului Război Mondial. Astfel de
sisteme au fost construite și amplasate de către Royal Air Force (RAF) în jurul coastei
Regatului Unit, în timpul Primului Război Mondial. Imensele antene parabolice de beton

2
numite și ,,oglinzi pentru sunet” aveau rolul de a amplifica zgomotul creat de avioanele,
dirijabilele și vasele de război germane prin reflectarea undelor sonore pe suprafața curbată,
concentrându-le într-un singur punct, precum razele solare reflectate pe o oglindă curbată.
Mai multe microfoane au fost plasate în fața reflectorului și în funcție de microfonul care
recepționa semnalul se calcula cu aproximație distanța la care se găsea nava de război,
dirijabilul sau avionul de insulă. Prima antenă parabolică a fost amplasată pe coasta de sud a
Angliei, în apropierea orașului Kent. La început au existat cinci “oglinzi” concave realizate din
oțel și beton, ce aveau o înălțime cuprinsă între șase și nouă metri. Apoi, în 1930, văzând
eficacitatea sistemului, forțele britanice au ridicat și o a șasea “oglindă”, mult mai mare și
puternică. Imensul perete curbat avea 60 de metri lungime și 8 metri înălțime și putea capta
zgomotul produs de la avioanele aflate la o distanță de 30 de km de țărm. Acest sistem pasiv
de radiolocație a continuat să fie folosit până la mijlocul anilor ’30 ai secolului XX.

Heinrich Hertz
Heinrich Rudolf Hertz (n. 22 februarie 1857, Hamburg - d. 1 ianuarie 1894, Bonn) a fost un
fizician german.

A studiat la universitățile din München și Berlin. În 1883 a devenit docent privat pentru fizica
teoretică la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Între 1885 și 1889 a predat ca profesor
de fizică la Universitatea tehnică din Karlsruhe. Din 1889 a fost profesor de fizică la
Rheinischen Friedrich-Wilhelms-Universität din Bonn. Hertz a murit la numai 37 de ani de
granulomatoza lui Wegener.

3
Undele electromagnetice
Undele radio. Domeniul de frecventa a acestor unde este cuprins intre zeci de hertzi pana la
un gigahertz (1GHz= 109Hz), adica au lungimea de unda cuprinsa intre cativa km pana la 30
cm. Se utilizeaza in special in transmisiile radio si TV. Dupa lungimea de unda se subimpart in
unde lungi (2 km- 600 m), unde medii (600- 100 m), unde scurte (100- 1 cm)

Aplicatii ale campului electromagnetic

o Radioastronomia a dus noi cunostine despre Soare, Lună si planete, despre Galaxia
noastră si Metagalaxie.
o A pus în evidentă forma spirală a bratelor Galaxiei noastre, a adus date privind
legătura dintre razele cosmice si exploziile de supernove în care iau nastere
radiounde, a permis sondarea celor mai îndepărtate regiuni accesibile ale
Metagalaxiei.
Cel mai important grup de radiatii electromagnetice de origine extraterestra este acela al
radiatiilor termice provenite de la Soare.

Radiolocatia este o modalitate de determinare a existentei si pozitiei relative a unei statii sau
a unui obiect pe baza caracteristicilor undelor electromagnetice: viteză de propagare
constantă si propagarea în linie dreaptă.

Cum a descoperit Heinrich Rudolf Hertz undele hertziene

Intre anii 1887-1889, pe baza unui sir de experiente celebre, Heinrich Rudolf Hertz a
demonstrat existenta undelor electromagnetice prezise de Teoria lui Maxwell, confirmand
definitiv teoria actiunii prin Contiguitate. In decursul experimentarilor a descoperit si Efectul
fotoelectric. In cinstea sa, undele electromagnetice se numesc si unde herziene, iar unitatea
de frecventa s-a numit Hertz (Hz).

Totul se petrecea in anul 1886, an considerat cu puternic impact in cultura, civilizatia si

dezvoltarea umanitatii prin producerea si detectarea undelor electromagnetice de catre
Heinrich Rudolf Hertz, stralucit reprezentant al spiritului stiintific german. Inca din
antichitate, lumina, structura si propagarea ei au constituit o preocupare aparte pentru
filozofi dupa cum se poate vedea chiar in tratatul de Filozofia Naturii numit de Aristotel
“Fizica”. Se cautau raspunsuri, se cautau explicatii, se cauta fundamentul fizic al acestui
fenomen. Abia in 1840 Michael Faraday, prin experimente asupra polarizarii luminii in câmp
magnetic, formuleaza pareri teoretice asupra modului de propagare a luminii in lungul
liniilor de forta electrice si magnetice.

4
Un alt fizician englez, James Clark Maxwell posedând un excelent bagaj matematic, ofera
lumii stiintifice in anul 1873, al sau “Tratat despre electricitate si magnetism” unde sustinea
ca fenomenele asociate electricitatii si magnetismului se datoreaza fortelor si miscarii intr-un
mediu, pe care il denumeste simplu, “eter”. Acest suport, gândeste Maxwell, contribuie la
propagarea electricitatii si magnetismului in spatiu. Aprecia ca insasi lumina (in care includea
radiatiile calorice si alte radiatii) este o perturbare electromagnetica sub forma de unde ce
se transmit datorita câmpului electromagnetic. In plus, exprima cu certitudine ca toate
aceste radiatii se deplaseaza in spatiu cu aceeasi viteza – viteza luminii. Dar toate ipotezele
lui Faraday si analizele matematice exprimate de Maxwell constituiau o simpla teorie si nu
era dublata de un experiment practic. Traducerea si evidentierea radiatiilor exprimate
anterior matematic au fost facute de tânarul profesor german Heinrich Rudolf Hertz.

Nascut la Hamburg in 1857, Heinrich Rudolf Hertz a studiat fizica la Monaco si Berlin, dupa
care devine asistentul faimosului fiziolog si fizician Hermann von Helmholtz. Lucreaza apoi ca
profesor de fizica la un liceu din Karlsruhe si isi continua cu succes cercetarile devenite
pasiune. Anul 1889 inseamna pentru Heinrich Rudolf Hertz nominalizarea ca profesor la
Universitatea din Bonn unde preda fizica o perioada de numai 5 ani. Paraseste aceasta lume
in 1894 la numai 36 de ani, lasând in urma o frumoasa activitate, fiind perceput ca un
stralucit cercetator, exponent de exceptie al traditiei din universitatile germane.

Pentru a raspunde formularilor matematice ale lui Maxwell referitoare la formarea,

propagarea si viteza de propagare ale undelor, Heinrich Rudolf Hertz trebuia sa dispuna in
primul rând de un aparat care sa produca “perturbari” electromagnetice. Construieste un
oscilator electric de tipul bobinei Ruhmkorff, adica un electromagnet, unde primarul era
format din câteva spire, iar secundarul dintr-un numar mare de spire. Secundarul era
conectat la doua sfere metalice destul de apropiate. Când infasurarea primara era conectata
intermitent la o baterie galvanica, intre cele doua sfere apareau ocintilatii. O scânteie
inseamna o perturbare electromagnetica vizibila si nu poate fi tratata ca un fenomen
continuu, observându-se numeroase niveluri de intensitate. Fluxul de scântei din zona de
descarcare a devenit pentru Heinrich Rudolf Hertz o convenabila sursa de radiatii
electromagnetice.

Urmatorul pas a insemnat constructia unui detector care sa puna in evidenta prezenta
radiatiilor in spatiu si propagarea lor cu viteza luminii. Importantul detector era dezarmant
de simplu, fiind in esenta un cerc din sârma cu un mic interstitiu. Când oscilatorul producea
scântei si acest cerc era asezat in apropiere, intre capetele deschise ale cercului apareau
scântei. Heinrich Rudolf Hertz descoperise secretul radiatiei electromagnetice, iar relativele
emisiuni au fost numite Unde Hertziene care astazi sunt indicate ca unde radio. Micul cerc
detector a fost denumit rezonator electric. Complexul oscilator – rezonator a facut turul
laboratoarelor ca sa se constate si sa se inlature dubiile, aratând ca stralucitele intuitii ale lui

5
Maxwell, au o verificare practica gratie geniului fizicianului Heinrich Rudolph Hertz. Ramânea
ca aceasta fundamentala descoperire sa aiba o aplicare practica in folosul umanitatii.

Dupa moartea lui Heinrich Rudolf Hertz, in Anglia au fost traduse si publicate lucrarile
referitoare la producerea si detectarea undelor radio. O copie a acestor lucrari a ajuns in
mâinile unui tânar, care fascinat de cele citite isi va dedica viata punerii in practica a genialei
descoperiri. Tânarul nu era altul decât Marconi.

Heinrich Rudolf Hertz, pentru descoperirea sa, este unanim recunoscut ca un geniu al
umanitatii, format si instruit la scoala academica germana si ca o cinstire, unitatea de
masura pentru frecventa semnalelor electrice ii poarta numele: Heinrich Rudolf Hertz, un
nume ce se regaseste in manualele scolare, in tratatele de fizica, in enciclopedii, dar si in
toate documentele si prospectele aparatelor ce isi bazeaza functionarea pe bobina
oscilatoare si cercul rezonator.

6
Ce este radioastronomia?
Radiatia X (sau Rongen). Aceste radiatii au fost descoperite in 1895 de fizicianul german W.
Rongen. Ele sunt produse in tuburi speciale in care un fascicul de electroni accelerat cu
ajutorul unei tensiuni electrice de ordinul zecilor de mii de voli, bombardeaza un electrod.

Radioastronomia este studiul fenomenelor din univers cu ajutorul undelor radioelectrice

emise de corpurile din spațiul cosmic și al undelor radioelectrice emise de pe Pământ și
reflectate de aceste corpuri.

Istorie
Primul semnal radio de origine extraterestră a fost captat de către fizicianul american Karl
Jansky în 1933. După el este numită unitatea pentru densitatea fluxului spectral de radiație,
1 Jansky (1 Jy).

Grote Reber reia cercetările, dar la o scară mai amplă, construind primul radiotelescop.

Emisia radio a Soarelui a fost observată pentru prima dată în 1942, prima radio-sursă
(Lebăda A) a fost detectată în 1946, iar emisia hidrogenului neutru în linia de 21 cm a fost
observată în 1951.

Sub impulsul evoluției electronicii, radioastronomia s-a dezvoltat foarte mult în ultima
jumătate de secol.

Realizări
Radioastronomia a dus noi cunoștințe despre Soare, Lună și planete, despre Galaxia nostră și
Metagalaxie. A pus în evidență forma spirală a brațelor Galaxiei noastre, a adus date privind
legătura dintre razele cosmice și exploziile de supernove în care iau naștere radiounde, a
permis sondarea celor mai îndepărtate regiuni accesibile ale Metagalaxiei.

7
Radarul
Microundele. Sunt generate ca si undele radio de instalatii electronice. Lungimea de unda
este cuprinsa intre 30 cm si 1 mm. In mod corespunzator frecventa variaza intre 109- 3 .
1011 Hz. Se folosesc in sistemele de telecomunicatii, in radar si in cercetarea stiintifica la
studiul proprietatilor atomilor, moleculelor si gazelor ionizate. Se subimpart in unde
decimetrice, centrimetrice si milimetrice. Se mai folosesc si in domeniu casnic.

Radiatia infrarosie. Cuprinde domeniul de lungimi de unda situata intre 10-3 si 7,8. 10-7 m (3
. 1011- 4 . 1014 Hz). In general sunt produse de corpurile incalzite. In ultimul timp s-au
realizat instalatii electronice care emit unde infrarosii cu lungime de unda submilimetrica

• Instalatia de radiolocatie se compune, în esentă, dintr-un emitător, un receptor si un

sistem de antene. Pentru a se putea stabili coordonatele unghiulare ale pozitiei
obiectului, undele radio trebuie emise sub forma unor fascicule mai înguste.
• Pentru aceasta, antena radiolocatorului se asează în focarul unei oglinzi metalice
concave, care reflectă undele într-o singură directie. Emitătorul emite trenuri de
unde separate prin pauze, functionând prin impulsuri. În timpul pauzelor de emisie,
prin intermediu receptorului antena receptionează undele reflectate. Receptionarea
semnalului se măsoară cu oscilograful catodic.
Termenul de „radar” este deseori folosit greșit pentru dispozitivele de detecție a vitezei
corpurilor mobile, folosite și de către organele de ordine în monitorizarea circulației auto.
Aceste dispozitive au la bază un alt fenomen fizic, diferit de cel radar: efectul Doppler.