Istoricul Chirurgiei Plastice

– Deşi Chirurgia Plastică a fost relativ recent definită ca

specialitate de sine stătătoare, începuturile ei sunt mult mai
vechi, confundându-se cu începuturile medicinei şi chirurgiei.
– Chirurgia Plastică a apărut şi s-a dezvoltat din necesitatea de a
corecta deficienţele morfologice aparente, ulterior fiind posibilă
şi corectarea deficitelor funcţionale asociate acestora, putând fi
considerată unul dintre cele mai vechi idealuri ale artei
vindecării.
– Mult mai aproape de zilele noastre a aparut şi necesitatea de a
îmbunătăţi imaginea corpului raportată la formele şi standardele
ideale.
 Începuturile „Chirurgiei Plastice” în
Egiptul şi India antică
– Cuvântul „plastic” din denumirea de „Chirurgie Plastică” provine
din grecescul „plastikos” care înseamnă „a modela”, însă
adevăratele origini ale Chirurgiei Plastice preced cu mult timp
rădăcinile sale lingvistice. Originea specialităţii este documentată
de vechi papirusuri egiptene şi de texte sanscrite din India antică.
– Adevărata dată de naştere a chirurgiei plastice reconstructive este
înca disputată de către istorici. Medicii egipteni sunt creditaţi ca
fiind primii autori ai unor intervenţii chirurgicale care fac parte din
ansamblul actual al specialităţii. În papirusul „Edwin Smith”, datat
cu aproximativ 3000 de ani î.e.n., sunt descrise tratamente
chirugicale ale unor leziuni faciale, incluzând tratamentul unor
fracturi mandibulare şi nazale.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în
Egiptul şi India antică
– Deşi în unele texte Hindu datate cu mai mult de 2600 de ani în
urmă, sunt descrise metode de reconstrucţie pentru nas, urechi,
buze, folosind tehnici mergând de la grefe de piele, până la
lambouri pediculate, se bănuieşte că folosirea acestora în India
antică a fost practicată probabil cu multe generaţii înainte (acum
mai bine de 4000 ani) de menţionarea lor documentară. În India
antică justiţia hindusă obişnuia să pedepsească infractorii prin
mutilări faciale, mai ales ale nasului, deoarece acest organ, ca şi
în multe alte societăţi antice, constituia un simbol al demnităţii
şi respectului. Implicit acest lucru a condus la numeroase
încercări de corectare a acestor tipuri de mutilări. Astfel, nasul
poate fi considerat primul subiect de interes în istoria chirurgiei
palstice si reconstructive.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în
Egiptul şi India antică
– În capitolul VII al cărţii sale Samhita (Enciclopedia), alături
de descrierea a numeroase instrumente chirurgicale,
autorul hindus Sushruta a prezentat pentru prima dată
reconstrucţia lobulului auricular folosind piele de pe obraz,
precum şi tradiţionala metodă de reconstrucţie a nasului
prin utilizarea unui lambou frontal rotat, cunoscută sub
numele de rinoplastia „indiană” sau „hindu”. Deşi în mod
obişnuit istoricii amintesc în primul rând metoda „clasică”
a lamboului frontal, se pare că în textul original sanscrit,
sursa preferată pentru recosntrucţia nasului era ţesutul de
la nivelul obrajilor.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în
Egiptul şi India antică
– Deşi cercetările iniţiale au datat scrierile lui Sushruta cu
aproximativ 600 de ani î.e.n., istoricii moderni plasează aceste
scrieri pe o plajă de timp mai largă, ele putând fi scrise oricând
între anii 400 î.e.n. şi 100 e.n. Însa, indiferent de data exactă,
Sushruta rămâne indiscutabil un reper foarte important în
istoria Chirurgiei Plastice.
– Chirurgii indieni au folosit, de asemenea, grefa de piele toată
grosimea, ca metodă alternativă la reconstrucţia nasului.
Această tehnică a fost folosită de casta Koomas a cărămidarilor.
Este citată folosirea unei grefe libere de piele autologă toată
grosimea recoltată din regiunea fesieră şi aplicată apoi pe
defectul nazal. Astfel această tehnică precede cu mai mult de 2
milenii prima grefă de piele autologă „oficială”, raportată de
Reverdin în 1869.
Chirurgia reconstructivă în Grecia antică, în timpul
Imperiului Roman şi a celui Bizantin
– În secolul al IV-lea e.n. medicul bizantin Oribasius a scris o
enciclopedie medicală în 70 de volume, intitulată Synagogue Medicae,
în care a concentrat toată experienţa medicală romană şi elenistică. În
această lucrare el a dedicat două volume metodelor de reconstrucţie a
defectelor faciale. El a înţeles importanţa liniilor de sutură fără
tensiune, a exciziei oaselor expuse la aer pentru a permite cicatrizarea
plăgilor, precum şi folosirea lambourilor pentru a preveni tensiunile
apărute la nivelul liniiilor de sutură. A descris lambourile de avansare
bipediculate pentru acoperirea defectelor faciale, precum şi tehnica de
decolare subcutanată înainte de suturarea plăgilor. El a arătat
importanţa cartilajului în structura urechii şi a nasului şi în procedeele
de reconstrucţie a acestora. În concluzie, Oribasius a stabilit o serie de
principii clasice ale Chirurgiei Plastice referitoare la tratamentul
plăgilor şi la reconstrucţia facială1.
 Declinul Chirurgiei Plastice în Evul Mediu

– După căderea Imperiului Roman în secolul al IV-lea, întreaga viaţă

culturală, ştiinţifică, şi bineînţeles cea medicală a intrat într-un
accentuat con de umbră. S-a ajuns pînă acolo încât în secolul al XII-lea
Papa Inocentiu al III-lea a interzis contactul dintre medic şi pacient şi,
implicit, practicarea chirurgiei. O astfel de atitudine a lăsat loc liber
religiozităţii şi misticismului exagerat al Evului Mediu, blocându-se
astfel pentru aproape un mileniu orice progres al chirurgiei.
Majoritatea medicilor din acea vreme considerau că munca manuală
necesară intervenţiilor chirurgicale este dezonorantă.
 Renaşterea

– Odată cu începutul Renaşterii în seclolul XIV s-a produs şi reabilitarea

ştiinţelor şi a medicinei. Renaşterea chirurgiei reconstructive în secolul
al XV-lea în Europa s-a datorat tot schimburilor culturale între
civilizaţia orientală şi cea occidentală. Pe de o parte, vechile tehnici
chirurgicale greceşti şi romane s-au păstrat în anumite scrieri vechi
care au fost redescoperite în epoca Renaşterii, iar pe de altă parte,
cunoştintele medicale indiene au fost preluate de medicii arabi odată
cu cucerirea Indiei în secolul al X-lea, ajungând probabil în Euroapa
odată cu cucerirea Siciliei în secolul XII şi ulterior a Spaniei.
–
 Renaşterea
– În primul tratat ilustrat de tehnici chirurgicale din literatura turco-
islamică, intitulat „Chirurgia Imperială”, Serafeddin Sabuncuoglu descrie
tehnici de chirurgie maxilofacială (tratamentul fracturilor faciale), metode
de corecţie chirurgicală a entropionului şi ectropionului, precum şi
tratamentul chirurgical al ginecomastiei (prima descriere clară a unei
tehnici chirurgicale de îndepărtare a ţesutului glandular al sânului în scop
estetic, metodă ce poate fi considerată precursoarea mamoplastiei de
reducţie moderne).
– În secolul XV faimoasa familie de bărbieri–chirurgi Branca a contribuit la
redescoperirea chirurgiei reconstructive în Europa. Deşi nu se cunoaşte
cu certitudine dacă Branca a reintrodus metoda indiană de reconstrucţie
nazală sau a reinventat-o independent, cert este că în jurul anului 1442
acesta realiza operaţii de reconstrucţie a nasului foarte asemănătoare
metodei indiene. Fiul lui Branca, Antonio a perfecţionat această tehnică,
introducând un procedeu ce folosea ca sursă tisulară un lambou
tegumentar de pe braţ, rotat la nivelul nasului după o perioadă de
aşteptare
 Renaşterea

– Această tehnică, denumită „italiană” a fost utilizată aproape exclusiv

numai de familii siciliene de chirurgi–bărbieri, până când un medic cu
studii la Universitatea din Bolonia, Leonardo Fioravanti, a popularizat
această metodă în lumea medicală în lucrarea Il tesoro della vita
humana. Această lucrare a stat la baza interesului manifestat în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea de Gasparo Tagliacozzi din Bolongna
pentru reconstrucţia nazală. Acesta a introdus principiile lambourilor
pediculate şi a descris în amănunt lamboul pediculat brahial în tratatul
său din 1597 De Curtorum Chirurgia per Insitionem (într-o traducere
liberă - Chirurgia plăgilor mutilante prin grefa). Prin contribuţia sa
deosebită în dezvoltarea şi popularizarea acestor prime tehnici de
chirurgie plastică reconstructivă, Tagliozzi este deseori creditat
incorect ca autor al metodei italiene.
–
 Renaşterea

– Tehnica Tagliozzi pentru reconstrucţia nasului cu un lambou pediculat brahial

– Din păcate la sfârşitul secolului al XVI-lea chirurgia reconstructivă a intrat
pentru încă două sute de ani într-un alt con de umbră, datorat unor superstiţii
şi a ignoranţei ştiinţifice.
•
 Bazele Chirurgiei Plastice moderne

– Adevărata renaştere a chirurgiei plastice reconstructive s-a produs la

sfârşitul secolului XVIII când s-au pus bazele chirurgiei plastice
reconstructive moderne. Printre primele contribuţii în acest sens
putem menţiona reconstruţia de buză realizată de Chopart în 1791
folosind un lambou pediculat de la nivelul gâtului. Totuşi momentul
considerat că marchează începutul acestei noi ere a chirurgiei
reconstructive este o banală scrisoare publicată la Londra în octombrie
1794 în ziarul Gentleman's Magazine de chirurgul englez Lucas. În
acest faimos articol, Lucas descrie procedeul operator de reconstrucţie
nazală realizat în India Britanica de un bărbat din casta cărămidarilor,
operaţie la care au fost martori doi chirurgi englezi.
 Bazele Chirurgiei Plastice moderne

– Relatarea lui Lucas a fost citită

de Joseph Carpue, un chirurg
englez din Chelsea, care după
câteva exerciţii pe cadavre a
realizat primele operaţii în
1814 la doi ofiţeri englezi cu
defecte nazale posttraumatice.
El şi-a publicat succesul
chirurgical în 1816 în cartea
Restoration of a Lost Nose şi,
astfel, „rinoplastia indiană” a
fost din nou introdusă în
Europa
Reconstrucţia nasului după metoda “indiană”
 Bazele Chirurgiei Plastice moderne
– În 1818, chirurgul german Carl Von Graefe, considerat de mulţi, cel mai
bun chirurg al acelor timpuri în Europa, şi-a publicat lucrarea sa de
referinţă Rhinoplastik, unde a folosit pentru prima dată termenul de
"plastic" pentru a descrie chirurgia reconstructivă. În această carte Von
Graefe a notat o bibliografie de 55 de lucrări având ca subiect rinoplastia
prin metoda indiană şi italiană, precum şi noua metodă de reconstrucţie
germană. Von Graefe a modificat metoda italiană, folosind în locul
lamboului pediculat, o grefă liberă de piele recoltată de la nivelul
braţului. Inovaţiile lui nu s-au limitat numai la rinoplastie, ci au cuprins şi
alte aspecte ale chirurgiei plastice reconstructive, ca de exemplu tehnici
de blefaroplastie şi palatoplastie. Pentru toate aceste contribuţii, el este
considerat unul dintre părinţii Chirurgiei Plastice moderne. În 1838, la
20 de ani după Von Graefe, Zeiss a popularizat termenul de chirurgie
plastică în cartea sa Handbuch der plastischen Chirurgie .
 Bazele Chirurgiei Plastice moderne

– Succesorul lui Von Graefe la Berlin, Dieffenbach, a scris în 1845 o carte

despre rinoplastie, intitulată Operative Chirurgie, făcând această
tehnică accesibilă pentru mulţi dintre chirurgii vremii. De asemenea, a
introdus conceptul de reintervenţie pentru modelarea estetică a
nasului reconstruit şi a fost primul chirurg care a făcut rinoplastia
reconstructivă mult mai tolerabilă prin folosirea anesteziei.
– În 1892 Robert Weir a încercat fără succes să folosească xenogrefe
(stern de raţă) în reconstrucţia nasurilor, iar James Israel în 1896 în
Germania şi George Monks în 1899 în Statele Unite au folosit cu
succes grefele osoase libere pentru reconstrucţia nasurilor în şa.
 Apariţia primelor abordări estetice în
Chirurgia Plastică
– După ce riscurile chirurgicale au scăzut odată cu folosirea anesteziei şi
dezvoltarea tehnicilor sterile de către Lister, au putut fi luate în calcul
şi alte motive pentru realizarea unor intervenţii chirurgicale, altele
decât cele pentru reconstrucţii posttraumatice. În 1891, John Roe, un
ORL-ist american este creditat cu prima abordare estetică a
rinoplastiei, un pas important în formarea unei chirurgii pe baze
estetice ca parte distinctă a specialităţii. Acest lucru a fost facilitat de
abordul endonazal al rinoplastiei, tehnică introdusă de Dieffenbach.
– În 1898 Jacques Joseph, un ortoped german a publicat prima relatare
despre o rinoplastie de reducţie, el fiind considerat tatăl rinoplastiei
moderne. În 1928 el şi-a publicat lucrarea de bază Nasenplastik und
Sonstige Gesichtsplastik, punând bazele chirurgiei estetice ca parte
fezabilă şi justificabilă a chirurgiei plastice reconstructive.
 „Marele salt” – experienţa celor două
Războaie Mondiale
– La trecerea dintre secolul XIX şi XX Chirugia plasitică nu era înca o
entitate medicală de sine stătătoare şi doar foarte puţini chirurgi
reputaţi cochetau sau, mai rar, erau dedicaţi exclusiv chirurgiei
reconstructive sau estetice. Astfel de operaţii erau considerate
nevitale şi nenecesare de către medicina academică a acelor timpuri,
mai ales în comparaţie cu „adevarata” chirugie, salvatoare de vieţi, a
chirurgilor abdominali. Atitudinea negativă faţă de chirurgia plastică
era datorată într-o bună măsură de proliferarea pe baze comerciale a
operaţiilor de chirurgie cosmetică, deseori efectuate de chirurgi ce
aveau o pregătire profesională şi o moralitate cel puţin dubioasă.
 „Marele salt” – experienţa celor două
Războaie Mondiale
– Chirurgia Plastică modernă işi datorează adevărata evoluţie unor
situaţii dramatice în istoria omenirii: cele două mari conflagraţii ale
secolului trecut. Eforturile unor distinşi chirurgi de-a lungul unei
extrem de zbuciumate prime jumătăţi a secolului XX au permis
progresul şi unificarea acestei specialităţi, precum şi configurarea ei de
către lumea academică.
– Patologia traumatică extrem de complexă generată de industrializare
şi necesitatea îngrijirii traumatismelor grave, a arsurilor chimice şi
termice produse de arsenalul specific celor două Războaie Mondiale
au constituit tot atâtea probleme majore care reclamau soluţii
imediate din partea chirurgilor. Această atitudine a caracterizat
dezvoltarea Chirurgiei Plastice în prima jumătate a secolului XX.
 Primul Război Mondial
– Marele volum de leziuni, în special în domeniul maxilofacial, datorate
specificului războiului de tranşee, a permis accelerarea progresului
tehnicilor reconstructive. Medici din toate ţările beligerante şi-au adus
contribuţia la progresul specialităţii. În Franţa, Morestin a aplicat tehnica
decolării pielii şi a ţesutului subcutanat pentru favorizarea închiderii
plăgilor, a folosit plastia în Z pentru corectarea contracturilor liniare, a
folosit grefarea cu cartilaj şi a dezvoltat conceptul de excizii parţiale
multiple pentru tratamentul leziunilor extensive. Un alt chirurg care a
jucat un rol important, mai ales în educarea altor chirurgi plasticieni din
mai multe ţări ale lumii, a fost englezul Gillies. La sfârşitul războiului,
Filatov şi-a publicat tehnica lamboului tubular, iar Blair a descris metoda
de amânare a transferului lambourilor cu pedicul foarte lung. Au început
să fie folosite grefoanele cartilaginoase şi lambourile pediculate pentru
reconstrucţia nasului, lambourile pediculate de la nivelul gâtului pentru
reconstrucţia defectelor intraorale, etc.
 Primul Război Mondial
– Primul Război Modial a catapultat Chirurgia Plastică într-o nouă eră.
Niciodată până atunci medicii nu au fost nevoiţi să trateze atât de multe şi
de extensive leziuni faciale şi ale capului datorate noilor arme de foc.
Pentru aceasta ei au fost nevoiţi să dezvolte noi tehnici chirurgicale. Unii
dintre cei mai talentaţi medici din Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi
Austro-Ungaria s-au dedicat descoperirii unor noi procedee
reconstructive.
– O contribuţie importantă în această direcţie a avut-o Vilray Papin Blair, un
chirurg american din St Louis, care în 1909 şi 1912 a publicat rezultatele
sale în reconstrucţia mandibulară. Aceste lucrări au schimbat percepţia
chirurgilor şi a publicului despre chirurgia reconstructivă şi i-au permis să
ajungă primul şef al unei secţii complet separate şi dinstincte de Chirurgie
Plastică. De asemenea, el a fost numit în timpul Primului Război Mondial
şef al diviziei de Chirurgie a Capului şi Gâtului din armata americană,
secţiune căreia i-a schimbat ulterior denumirea în Chirurgie Plastică.
 Primul Război Mondial
– Eforturile şi rezultatele chirurgilor pe durata Primului Război Mondial au
captat atenţia şi admiraţia publicului şi a lumii academice. Înainte de
război, desfigurările faciale erau ascunse în spatele unor măşti faciale
îngrozitoare şi singura opţiune a pacienţilor era aceea de izolare faţă de
societate. Prin eforturile chirurgilor plasticieni, aceşti oameni traumatizati
fizic şi psihic îşi recăpătau nu numai o înfăţişare onorabilă, ci li se renăştea
speranţa şi se puteau bucura din nou de viaţă.
– Războiul a permis Chirurgiei Plastice să se autodefinească, să se
organizeze instituţional prin apariţia de centre specializate de triere şi
tratament, precum şi prin apariţia unor centre dedicate învăţării tehnicilor
de chirurgie reconstructivă.
 Perioada interbelică

– Progesele realizate în timpul războiului au fost prezentate ulterior lumii

medicale academice. În 1919, John Staige Davis a publicat primul tratat
american de chirurgie plastică Plastic Surgery - It's Principles and
Practice. Gilllies şi-a prezentat experienţa sa medicală din timpul
războiului în 1920 în lucrarea Plastic Surgery of the Face1.
– Între anii 1929 şi 1939 au apărut mai multe societăţi profesionale şi
academice legate de domeniul chirurgie plastice. În 1921 a apărut
American Association of Oral and Plastic Surgeons.
 Al Doilea Război Mondial

– Adevăratul moment de maturizare a Chirurgiei Plastice l-a reprezentat

cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât în anii 1950, Chirurgia
Plastică a fost integrată complet în comunitatea medicală. Progresele
legate de anestezie, folosirea plasmei pentru transfuzii, a sulfamidelor şi
a penicilinei pentru controlul infecţiilor a contribuit la reducerea
semnificativă a ratei de mortalitate şi de morbiditate a operaţiilor de
chirurgie plastică. Folosirea antibioterapiei a permis închiderea
imediată a plăgilor faciale, reducând substanţial desfigurările datorate
cicatrizărilor secundare. Introducerea dermatomului în 1939 de către
Padget şi Hood a permis o îngrijire mult mai bună a plăgilor deschise şi
a arsurilor. Amputaţiile de membre s-au făcut într-o proporţie mult mai
mică decât în Primul Război Mondial.
 Al Doilea Război Mondial

– Alte progrese chirurgicale ţin de folosirea grefelor osose spongioase din

osul iliac folosite pentru reconstrucţii faciale, folosirea lambourilor
cross-leg, a lambourilor pediculate tubulare şi a lambourilor
abdominale pentru acoperirea defectelor de părţi moi de la nivelul
extremităţilor. Numărul mare de mutilaţi, victime ale Războiului II
Mondial, a ridicat problema perfecţionării tehnicilor reconstructive
pentru ameliorarea statusului morfologic şi funcţional, şi implicit pentru
îmbunătăţirea coeficientului de reinserţie socio-familială şi profesională.
– Au fost create şi centre separate de chirurgia mâinii. Conduse de
Sterling Bunnell, în aceste centre lucrau chirurgi plasticieni şi ortopezi.
Bunnell şi J William Littler au creat o şcoală de chirurgie a mâinii pe care
au integrat-o în specialitatea Chirurgiei Plastice.
 Epoca modernă a Chirurgiei Plastice

– A doua jumătate a secolului XX a produs o dezvoltare

explozivă a specialităţii situând-o la nivelul vârfului de lance
al progresului în chirurgie.
 Microchirurgia Reconstructivă
– Unul dintre cele mai mari progrese ale chirurgiei reconstructive l-a
reprezentat apariţia şi dezvoltarea microchirurgiei. Acest lucru a fost posibil
datorită perfecţionării unor instrumente, a unor materiale de sutură
performante şi a microscopului biocular operator oferit pe la mijlocul anilor
1950 de compania Carl-Zeiss. Microchirurgia practic a revoluţionat chirurgia
plastică şi reconstructivă. Chirurgii plasticieni nu au mai fost limitaţi de
lambourile locale în încercările lor reconstructive.
– Au fost descrise şi folosite numeroase tipuri de lambouri libere, iar
replantările segmentelor amputate au devenit realitate. Susumi Tamai a
realizat prima replantare digitală în 1965 în Japonia. În 1969 Harry J Buncke
şi Donald McLean au realizat primul transfer tisular liber microchirurgical,
reparând un defect de scalp cu un transfer liber de oment. Tot în Japonia s-a
realizat primul transfer liber al unui lambou cutanat, un lambou temporal,
de către Harii şi Ohmori10.
– Refacerea microchirurgicală a nervilor periferici a revoluţionat calitatea
rezultatelor din domeniu.
 Microchirurgia Reconstructivă

– O menţiune aparte o reprezintă Joseph Murray, membru al

Asociaţiei Americane a Chirurgilor Plastici, care a reuşit în
decembrie 1954 primul transplant de rinichi între doi
gemeni, realizare care a fost răsplătită cu singurul premiu
Nobel obţinut de un plastician.
 Chirurgia Estetică

– În a doua jumătate a secolului 20, chirurgia estetică s-a profilat ca

segment distinct în cadrul sferei de preocupări a Chirurgiei Plastice. Ea a
cunoscut poate cea mai spectaculoasă evoluţie, cel puţin în ochii
publicului larg, în special datorită impactului pe care îl are asupra
stilului de viaţă al pacientului. Acest impact pe care l-a avut chirurgia
estetică în societatea modernă a fost susţinut şi de declaraţia din 1958 a
Papei Pius al XII: „Dacă luăm în considerare frumuseţea fizică prin
prisma creştinismului şi dacă îi respectăm perceptele morale ale
acesteia, atunci putem spune că chirurgia estetică nu este în
contradicţie cu dorinţa lui Dumnezeu, în sensul atingerii sau refacerii
perfecţiunii celei mai mari creaţii divine – omul”.
 Chirurgia Estetică
– Ideea folosirii unei sonde de aspiraţie pentru îndepărtarea grăsimii a
fost lansată la mijlocul anilor 1970 de doi chirurgi dermatologi italieni
Arpad şi Giorgio Fischer. În 1987 dermatologul Jeffrey Klein a
revoluţionat liposucţia prin introducerea anesteziei tumescente, care a
permis îndepărtarea unei cantităţi semnificativ mai mare de grăsime şi
reducerea marcată a pierderilor de sânge1.
– Pe locul doi ca număr de operaţii după lipoaspiraţie, mamoplastia de
augmentare cu implante mamare s-a dezvoltat impresionant de la
introducerea în 1962 de către Thomas Cronin a implantelor realizate din
silicon şi umplute cu gel de silicon. Odată cu introducerea „siliconului”
în practica medicală, Chirurgia Plastică a început să devină parte
integrantă a culturii moderne. După celebrul litigiu medical şi juridic
legat de siguranţa unor astfel de proteze, pe piaţă s-au impus
implantele de silicon umplute cu ser.
 Începuturile Chirurgiei Plastice în România

– Primele dovezi documentate referitoare la utilizarea grefelor de piele

liberă şi tratamentul fracturilor deschise cu fixator extern în România
datează de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Preocupări
în domeniul chirurgiei plastice sunt semnalate în Romania între cele
două Războaie Mondiale şi la începutul anilor 1950.
Începuturile Chirurgiei Plastice în România

– În România, începuturile Chirurgiei Plastice ca specialitate de sine

stătătoare sunt inseparabil legate de personalitatea Prof. Agripa
Ionescu
 Începuturile Chirurgiei Plastice în România
– După participarea alături de o echipă de medici români la Războiul din
Coreea (1952-1953) şi după întoarcerea de la studiile realizate la
Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Traumatologie şi Chirurgie Plastică din
Leningrad unde a susţinut dizertaţia cu tema „Plastiile de piele în
chirurgia mâinii”, Prof. Agripa Ionescu s-a întors în ţară şi a organizat în
1958 primul centru de chirurgie reparatorie, cu 50 de paturi, în cadrul
Spitalului de Urgenţa din Bucureşti. În 1959 se înfiinţează disciplina de
Chirurgie Plastică şi Reparatorie. În 1960 Prof. Agripa Ionescu conduce
nou înfiinţatul Spital de Traumatologie şi Chirurgie Plastică şi Reparatorie,
dotat cu 120 de paturi.
– Prof Agripa Ionescu a fost fondatorul şi modelatorul Chirurgiei Plastice în
România, atât în domeniul organizatoric, cât şi în cel al instruirii
chirurgilor plasticieni. Datorită Prof Agripa Ionescu şcoala românească de
Chirurgie Plastică se poate număra printre primele de acest gen din
Europa.