Teme și Motive literare eminisciene

Întreagă opera a lui Mihai Eminescu este împânzită de motive poetice fundamentale, sau
chiar motive specifice, prezente numai la Eminescu.
Se observă, în poemul "Luceafărul", îmbinarea perfectă a motivului lunii cu cel al codrului și cel
al izvoarelor. Totodată aici mai sunt prezente și motivul marii, motivul florilor de tei și motivul
visului, acesta din urmă făcându-se prezent și în "Împărat și proletar", "Scrisoarea I", "Scrisoarea
III" și "Sărmanul Dionis".
În "Dorința" apare motivul codrului și al izvoarelor: "Vino-n codru la izvorul care tremură pe
prund", acestea împletindu-se cu motivul florilor de tei: "Flori de tei deasupra noastră or să cadă
rânduri rânduri"
"Scrisoarea I" conține în prolog motivul timpului (văzut de Eminescu bivalent, un timp terestru
măsurabil cu ceasornicul și timpul cosmic al veșniciei) și motivul lunii, această fiind realizată
prin personificare: "Își aruncă peste toate voluptoasă ei văpaie".
În poezia "Glossa" apar motivul fericirii, această fiind însă de scurtă durata, și motivul lumii
văzută că un teatru. Poetul precizează faptul că lumea este asemeni unui teatru uriaș a cărei piesă
se repetă mereu, actorii find cei care se schimbă; totul este repetabil: "alte măști, aceeași piesă/
alte guri, aceeași gama".
Tot aici apare mutivul timpului, autorul afirmând faptul că prezentul concentrează în sine toate
caracteristicile trecutului și viitorului.
Se observă că toate aceste motive poetice se împletesc foarte bine cu conținutul de idei și
sentimente al poeziei, toate acestea dovedind încă o dată artă de mare poet a lui Eminescu.
În poeziile sale Eminescu dezvoltă mai multe teme: tema iubirii care se împleteşte cu tema
naturii, interesul pentru folclor, condiţia omului de geniu în societate şi atitudinea satirică la
adresa contemporanilor.
Că motive poetice specifice desprindem :
motivul lunii, motivul visului, motivul codrului, motivul izvoarelor, motivul florilor de tei,
motivul florilor albastre, motivul mării, etc;
Cele mai importante sunt primele două care sunt dezvoltate aproape în fiecare poezie.