Poezia lirică-modernismul

Tudor Arghezi, Testament

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, ȋn care să prezinţi

particularităţi ale unui text poetic studiat aparţinând modernismului/ lui Tudor
Arghezi.
Ȋn elaborarea eseului vei avea ȋn vedere următoarele repere:
R1 - evidenţierea a două trăsături care fac posibilă ȋncadrarea textului poetic
ȋntr-un curent cultural/literar sau ȋntr-o orientare tematică;
R2 - prezentarea modului ȋn care tema se reflectă ȋn textul poetic studiat, prin
comentarea a două imagini sau idei poetice;
R3 - analiza, la alegere, a două elemente de structură, de compoziţie şi de
limbaj, semnificative pentru textul poetic studiat (de exemplu: titlu, imaginar
poetic, figure semantic, motive poetice, incipit etc.).

Tudor Arghezi a debutat la vârsta de 47 de ani, iar primul său volum de

poezii poartă numele Cuvinte potrivite, sugerând truda, migala cu care autorul dă
viaţă cuvintelor şi creează un univers ficţional cât mai aproape de perfecţiune.
Poezia Testament deschide acest volum, apărut ȋn 1927.

R1
Textul se ȋncadrează ȋn modernism prin anumite elemente care ȋl disting de
alte texte apărute ȋn aceeaşi perioadă şi ȋn aceeaşi orientare literară: influențele
expresioniste (exacerbarea eului creator, tensiunea lirică), intelectualizarea
emoției, noutatea metaforei (metafora revelatorie), înnoirea prozodiei (versul
liber și tehnica ingambamentului).
Modernismul este o orientare literară prezentă ȋn literatura română la
ȋnceputul secolului al XIX-lea, care a cunoscut cea mai mare dezvoltare ȋn
perioada interbelică. Această orientare promovează tendinţe novatoare şi se
evidenţiază printr-o atitudine anticlasică şi anticonservatoare.
O trăsătură care atestă apartenenţa poemului la modernism este
utilizarea şi amestecul cuvintelor din toate straturile limbii. Poetul a afirmat că la
dispoziţia scriitorului stă câmpul întins al limbii poporului şi nu doar un
mănunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, în mod nejustificat, numai
ele proprii literaturii artistice. În poezia „Testament”, acest aspect este evidenţiat
prin utilizarea unei mari varietăţi de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plăvani”,
„uşure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „făcui”, „grămădii”,
neologisme: „canapea”, „îndreptăţirea”, „obscure”, termeni religioşi:
„Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrenţe”.
O a doua trăsătură o reprezintă limbajul artistic concret. În viziunea lui
Arghezi, scriitorul este un artizan, un meşteşugar, care trebuie să găsească cea
mai potrivită formă pentru a exprima ideile sale. Cuvintele par a se materializa în
textul lui Arghezi, fiind de o concreteţe uluitoare: „Veninul strâns l-am
preschimbat în miere”, „Bătrânii au adunat printre plăvani/Sudoarea muncii
sutelor de ani”, „Stăpânul ca un ţap înjunghiat”, „Întinsă leneşă pe
canapea/Domniţa suferă în cartea mea”.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi
dovedindu-se inovator şi la nivelul organizării strofice şi la cel al prozodiei.
Poezia nu mai este structurată în strofe de câte patru versuri. Strofele sunt de
dimensiuni inegale, de la 4 la 18 versuri şi sugerează stări emoţionale diferite.
Rima este împerecheată, alternând rima masculină, în care accentul cade asupra
ultimei silabe, cu cea feminină, în care accentul cade pe silaba penultimă, iar
măsura este variabilă, fiind cuprinsă între 9-11 silabe.

R2 Tema poemului o constituie condiţia poetului, ceea ce ȋnseamnă că textul

este o artă poetică, poetul ȋndeplinind multiple roluri. Creaţia literară apare ȋn
ipostaza de meşteşug, ca o moştenire lăsată unui fiu spiritual – posterității.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual
căruia îi este lăsată drept unică moștenire „cartea”, metonimie care sugerează
opera literară. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” –
tatăl spiritual, poetul – și „tu” – fiul, cititorul, urmașii – iar în finalul poeziei, de
metonimiile „robul” – „Domnul”. Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea
poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric:
pronume și verbe de persoana I singular „eu am ivit”, „am preschimbat”,
adjective posesive „cartea mea”, care se referă la eul liric, dar și pronume și
verbe de persoana a II-a singular „te”, „tine”, „urci” sau substantive în vocativ
„fiule”, care desemnează interlocutorul imaginar.
O primă idee poetică este sugerată de versurile: Din bube, mucegaiuri şi
noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Artistul are responsabilitatea de a lăsa o
moştenire urmaşilor şi de a ȋndruma generaţiile următoare, de a transforma urâtul
ȋn frumos, de a prelua experienţa ȋnaintaşilor şi de a o utiliza pentru crearea de
artă. Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este urât sau
frumos, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic.
O a doua idee poetică este aceea a rolului pe care artistului trebuie să şi-l
asume, acela de voce a poporului căruia îi aparţine. El consideră că vocea
artistului trebuie să exprime durerile şi năzuinţele înaintaşilor săi. Astfel, rolul
poetului este de a arăta lumii întregi suferinţa poporului său: „Durerea noastră
surdă şi amară/O-ngrămădii pe-o singură vioară”. Se observă legătura dintre poet
şi stămoşii acestuia, „ramură obscură”, oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De
osemintele vărsate-n mine”. Faţă de aceştia, Arghezi are o datorie pe care trebuie
să o ducă la îndeplinire.

R3 Două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative

pentru particularităţile textului poetic, sunt: titlul şi incipitul.
Ȋn sens denotativ, titlul semnifică un act juridic, oficial, prin care o
persoană lasă moştenire bunuri de natură materială. Totodată, acest titlu are
conotaţii religioase, desemnând cele două părţi fundamentale ale Bibliei: Vechiul
şi Noul Testament, care presupun existenţa unei moşteniri constituită din legi,
sfaturi oferite omenirii.
Ȋn textul lui Arghezi, termenul vizează o moştenire spirituală pe care tătăl o
lasă fiului, lucru evidenţiat pregnant pe parcursul ȋntregului text. Această
moştenire spirituală este, de fapt, ȋntreaga creaţie artistică pe care poetul o lasă
urmaşilor, aşa cum ȋn secolul XIX poetul Ienăchiţă Văcărescu oferise urmaşilor
săi: Urmaşilor mei, Văcăreşti! / Las vouă moştenire/ Creşterea limbei
româneşti /Ş-a patriei cinstire.
Incipitul este reprezentat de primele două versuri: Nu-ţi voi lăsa drept
bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. Se observă prezenţa
unui verb la forma negativă cu impact puternic asupra cititorului: nu voi lăsa. El
este ȋnsoţit de adverbul decât pentru a sublinia că singurul lucru pe care ȋl lasă
autorul moştenire este creaţia lui artistică. Această creaţie este reprezentată prin
sintagma: un nume adunat pe-o carte. Aşadar, se observă şi prezenţa motivului
cărţii ȋn acest incipit. Pronumele personal de persoana a II-a singular, -ţi,
marchează o adresare directă a poetului către cititor, ca un tată către un fiu
spiritual. Acest pronume este considerat o marcă a subiectivităţii şi a prezenţei
eului liric ȋn text.
 Valorificarea diferitelor straturi lexicale ȋn asocieri surprinzătoare, strofele
inegale ca număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile, estetica urâtului sunt
argumente ȋn favoarea modernităţii artei poetice Testament, sinteză a orientărilor
literare interbelice.