MODERNISM TESTAMENT TUDOR ARGHEZI

Perioada interbelică în literatura română se caracterizează printr-un mare dinamism

creator, manifestat în coexistenţa mai multor curente literare, cenacluri. Modernismul este o
mişcare artistică iniţiată la noi de Eugen Lovinescu. Doctrina acesteia porneşte de la ideea că
există un spirit al veacului care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu
literatura europeană. În domeniul poeziei, modernismul promovează discursul liric
subiectivizat, monologul adresat, artele poetice, ambiguitatea, înnoirea metaforei,
estetica urâtului, ingambamentul, cultivarea versului liber.
Poet, prozator şi publicist, Tudor Arghezi reprezintă în cultura noastră o personalitate
fascinantă prin complexitatea ei. Opera sa impresionează prin vastitate, multitudinea speciilor
abordate, problematica variată, curajul afirmării unor modalităţi estetice noi.
Aşezată în fruntea volumului de debut ,,Cuvinte potrivite” din anul 1927,
poezia ,,Testament” este arta poetică cea mai cunoscută din creaţia argheziană.
O primă trăsătură a modernismului o constituie înnoirea metaforei, ce conferă
ambiguitate textului. Cartea este numită metaforic ,,treaptă”, ,,hrisov”, ,,cuvinte potrivite”,
sintagmă ce defineşte poezia ca un adevărat meşteşug. Metafora ,,icoane” sugerează partea
spirituală a creaţiei şi trimite la definiţia eminesciană a poeziei. Armonia limbajului poetic
este redată prin metafora ,,miere”, iar expresia ,,seara răzvrătită” semnifică trecutul
zbuciumat al strămoşilor, care comunică cu generaţiile viitoare prin intermediul cărţii. De
asemenea, metaforele creează imagini vizuale: ,,cenuşa morţilor din vatră”,
auditive: ,,vioară”, gustative: ,,veninul strâns l-am preschimbat în miere”.
O altă trăsătură a modernismului o reprezintă estetica urâtului, concept preluat de la
scriitorul francez Charles Baudelaire. Poezia poate avea ca sursă de inspiraţie orice
domeniu al realităţii, inclusiv urâtul. Orice cuvânt capătă valenţe poetice dacă este bine
potrivit: ,,Făcui din zdrenţe muguri şi coronae”. În acest sens, Arghezi remarcă: ,,Totul e
sacru în mâinele artistului”. De asemenea, sunt valorificate categorii lexicale diferite:
arhaisme ,,hrisov”, regionalisme ,,grămădii”, termeni religioşi ,,credință”, neologisme
,,obscur”. De aceea, criticul literar Dumitru Micu susţine că limbajul lui Arghezi ,,excelează
prin bogăţie, noutate, varietate”.
Tema operei o constituie creaţia literară văzută în două ipostaze, ca meşteşug,
punându-se accentul pe efortul creator al poetului şi ca moştenire lăsată urmaşilor. Astfel,
poezia este o artă poetică modernă, deoarece în cadrul ei apare o problematică specifică
liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, promovarea esteticii urâtului, raportul
dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Lirismul subiectiv este textualizat prin mărcile lexico-gramaticale specifice: pronume
personal la persoana I ,,eu”, verbe la persoana I ,,nu voi lăsa”. Verbele la persoana I singular
definesc truda poetului: ,,am ivit”, ,,am prefăcut”, ,,făcui”, ,,am preschimbat”. În prima
parte, este utilizat monologul adresat prin folosirea persoanei a II-a: ,,tine”, ,,să urci”, a
substantivului în vocativ: ,,fiule” ce se poate referi atât la cititor, cât și la un alt scriitor.
Opera este structurată în cinci strofe, ce pot fi grupate în trei secvenţe poetice: prima
evidenţiază legătura dintre poet şi urmaşi, a doua redă rolul etic, estetic şi social al
poeziei, a treia ilustrează efortul creator.
O idee poetică este aceea că moştenirea pe care o lasă poetul urmaşilor săi este opera
literară: ,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte”.
Creaţia literară constituie o acumulare spirituală moştenită de la străbuni, realizată cu
mult efort, ,,Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci”. Cartea reprezintă
o treaptă în evoluţia omenirii: ,,Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” Vocativul ,,fiule” dă poeziei
un ton familiar şi identifică poetul cu un tată.
Cartea are, pentru generațiile viitoare, valoarea unui document fundamental,
fiind ,,hrisovul vostru cel dintâi”. Poetul preia suferinţa strămoşilor şi o transmite prin
intermediul poeziei urmaşilor. Metaforic, este prezentată evoluţia omenirii, uneltele agricole
transformându-se în instrumente de scris. ,,Ca să schimbăm acum, întâia oară /Sapa-n condei
şi brazda-n călimară”.
Limbajul poetic provine din limba populară, din graiul bătrânilor: ,,Din graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”. O sursă a limbajului poetic o
reprezintă cuvintele din câmpul semantic al
degradării: ,,venin”, ,,bube”, ,,mucegaiuri”, ,,noroi”. Este evidentă trăsătura creaţiei
argheziene numită estetica urâtului, autorul susţinând că ,„pretutindeni şi
în toate este poezie”. Hiperbola ,,frământate mii de săptămâni” evocă truda artistului de a
găsi forma de expresie potrivită.
O altă idee se referă la rolul poeziei. Cuvântul poate să mângâie sau să
pedepsească: ,,Am luat ocara, şi torcând uşure/Am pus-o când să-mbie, când să-
njure”. Datoria poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, simbolizată prin vioară,
durerile neamului românesc: ,,Durerea noastră surdă şi amară/O grămădii pe-o singură
vioară”. Apare ideea transfigurării socialului în estetic, fiindcă durerea, revolta socială sunt
concentrate în poezie.
Finalul este esenţial în înţelegerea crezului artistic arghezian. Opera literară este o
îmbinare armonioasă între talent, inspiraţie, trudă, meşteşug: ,,Slova de foc şi slova
făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”. Poetul se consideră robul cititorului, care este
Domnul, şi creează o operă care să fie citită de urmaşi: ,,Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
Artistul este un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului.
Alcătuit din substantivul comun ,,testament”, titlul se referă, în sens denotativ, la un act
juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi
îndeplinite după moarte. În sens biblic, titlul aminteşte de cele două mari părţi ale Bibliei,
Vechiul Testament și Noul Testament. Din punct de vedere conotativ, poezia este un act
oficial întocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor opera sa literară.
În incipit, poetul se adresează direct unui fiu spunându-i că moştenirea pe care i-o lasă
este cartea. Verbul la formă negativă ,,nu voi lăsa” şi adverbul restrictiv ,,decât” evidenţiază
unicitatea produsului artistic. Se stabileşte astfel o distincţie între valorile materiale şi cele
spirituale, ultimele fiind superioare. Poetul are conştiinţa propriei transfigurări prin cuvântul
scris, fiindcă, după moarte, el devine ,,un nume”, continuând să trăiască prin propria creaţie.
Elementul de recurenţă al operei îl repezintă cartea. Ea este o scriere importantă,
asemănătoare Bibliei, exprimă revolta socială, fiind o expresie a efortului creator şi o punte
de legătură între strămoşi şi urmaşi. ---Relaţiile de opoziţie se stabilesc între diverse
componente al poemului. Asocierile ,,zdrenţe”-,,coroane”, ,,venin” –,,miere” sugerează
bogăţia lexicului. Enumeraţia metaforică ,,bube, mucegaiuri şi noroi’, ce indică urâtul, este
în antiteză cu expresia ,,frumuseţi şi preţuri noi’ ce se referă la operă, la frumuseţe.
Din punct de vedere prozodic, poezia este structurată în strofe inegale, ce sugerează stări
emoţionale diferite. Măsura este variabilă între nouă şi unsprezece silabe, ritmul trohaic, iar
rimă împerecheată. Versificaţia se află între tradiţie şi modernitate.
 Aşadar, poezia ,,Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică reprezentativă pentru
direcţia modernistă interbelică. Poezia presupune un fenomen de transfigurare a limbajului
comun, creaţia fiind o simbioză între harul divin și truda poetică.