TESTAMENT

de Tudor Arghezi

Modernismul este una dintre principalele direcții ale literaturii române în perioada
interbelică și se definește prin opoziție cu tradiționalismul. Astfel, dacă cel din urmă
militează pentru conservarea modalităților estetice consacrate, cel dintâi presupune
atașamentul față de ideea emancipării estetice, în concordanță cu experiențele literare
europene ale epocii (sincronismul). În sens larg, modernismul include toate acele mișcări
artistice care exprimă o ruptură de tradiție, respectiv simbolismul,expresionismul,
suprarealismul, dadaismul, ermetismul etc.
În spațiul literar românesc, modernismul este teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu,
prin revista și cenaclul ”Sburătorul” (1919), care marchează intrarea literaturii române într-o
nouă fază a evoluției sale.
Printre cele mai importante trăsături ce țin de estetica modernismului se numără
intelectualizarea emoției, procuparea pentru problematica cunoașterii și a condiției umane în
genere, abstractizarea și ambiguizarea mesajului, reinterpretarea tematică, preponderența
metaforei sau eliberarea de rigorile prozodiei clasice.
Tudor Arghezi este un poet modernist, ca si Lucian Blaga si Ion Barbu, apartinad
perioadei interbelice a literaturii. Desi este revendicat deopotriva de traditionalism si
modernism, opera sa prezentand trasaturi ale ambelor curente literare, autorul se remarca prin
capacitatea sa de a fi original, reprezentand totodata spiritul veacului prin integrarea
specificului national in formula estetica europeana si deprinzand tiparele liricii romanesti de
făgașul creat de Eminescu, la care se raportau cei mai multi dintre contemporanii sai.
Deschizand volumul de debut al autorului, respectiv ,,Cuvinte potrivite”, aparut in
1927, creatia lirica este o reflecție in versuri pe tema creatiei si a artistului, trasatura ce
dovedeste inca o data incadrarea sa in categoria poeziilor programatice
In ceea ce priveste categorie literară, este o ars poetica modernă, unică în contextul
poeticilor interbelice, fiind prima artă poetică în care este teoretizată „estetica urâtului” în
literatura română (concept preluat de autor de la francezul Charles Baudelaire, vol „Les
fleurs du mal” - „Florile răului”);dar si o sinteză de elemente tradiționaliste și moderniste.
Ca sursa de inspiratie se remarca propria viziune a poetului asupra artei: a face poezie din
material apoetic („Apoi, evident, am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu
râie, le-am excizat aroma, le-am avivat (a da o nuanță mai vie unei culori; a face să
sângereze fețele unei plăgi) rănile cu sticlă pisată și le-am infectat pe unele complet.”).
Titlul sintetizează, într-un substantiv comun nearticulat (devenit astfel definitoriu pentru
conturarea universului liric arghezian), conținutul tematic al textului;în sens denotativ –
testamentul este un termen juridic ce presupune ideea transmiterii unei moșteniri; în sens
conotativ – termenul are rezonanță religioasă (Vechiul Testament, Noul Testament).
Astfel, poetul transmite o moștenire spirituală – creația sa artistică – remarcându-se astfel
caracterul sacru al actului artistic.
Ca teme predilecte se remarca: Creația (transfigurarea în frumos estetic a
urâtului,)Condiția / rolul artistului, nuantate de Motive literare: fiul spiritual, truda poetică,
poetul artizan , cartea, cuvântul, stihurile.
Ideea poetică centrală: Misiunea creatorului de poezie este aceea de a converti urâtul în
frumos artistic, realizând astfel o conexiune între generații. In ceea ce priveste structura
poezia este alcatuita din cinci strofe inegale in care tensiunea ideilor si a sentimentelor
ramane constanta: primele doua strofe stabilesc tipul mostenirii, si anume cea de tip spiritual,
și obligatiile succesorului, acesta trebuind sa o pastreze, asezand cartea la capatai;strofele a
treia si a patra dezvaluie relatia dintre poet si stramosi, sursele creatiei sale, metamorfoza
cuvantului obisnuit sau nepoetic intr-un instrument vrajit, dar si rolul purificator al artei,
ideea de catharsis,; ultima strofa surprinde marturisirea poetului despre actul creator, care
este, in egala masura, talent si truda, dar si despre specificul poeziei, vazuta drept arta a
simtirii tumultoase, ridicata impotriva tuturor prejudecatilor literare.
Simbolul central al creatiei este cartea, el fiind un element de recurenta care ofera
textului simetrie, fiind folosit de cate doua ori atat in prima, cat si in ultima strofa.
In prima strofa, cartea este vazuta drept simbol al civilizatiei, al legaturii dintre generatii,
ea fiind, in acelasi timp, o acumulare spirituală ,,de la strabunii mei”, realizata cu mult efort si
in mod evolutiv: ,,Prin rapi și gropi adanci,/Suite de batranii mei pe branci.” De asemenea,
cartea reprezinta o treapta spre urcus, un nivel superior in evolutia spirituală a omenirii, prin
ea facandu-se trecerea de la ,,batrani” la ,,tanar”: ,,Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,/Cartea
mea-i, fiule, o treapta”.
Din aceste versuri se desprinde si caracterul subiectiv al creatiei, poetul osciland intre
verbe si pronume de persoana I, singular (,,nu voi lasa” si adjectivul ,,mei”) si verbele si
pronumele de persoana a II-a (,,aseaz-(o)”, ,,tine”, ,,te”), care introduc in text interlocutorul,
marcat prin adresarea directa ,,fiule”, care ofera poeziei un ton familiar, intim, apropiind
generatiile trecute de cele viitoare.
 In strofa a II-a, poetul isi asuma postura de ,,rob”, artisul fiind vazut drept ziditor al
unei uriase trepte de progres social si cultural, aceasta postura exprimand modestia
creatorului. Aceasta modestie va evolua catre constientizarea deplina a propriei valori
revarsate in opera, culminand in strofele ulterioare prin ideea fauririi unui ,,D-zeu de piatra”,
a ,,frumusetilor si preturilor noi”, a ,,slovei de foc si slovei faurite”.Tot in aceste patru
versuri, se trece de la persoana a II-a singular, reprezentata de ,,fiule”, la pesoana a II-a plural
(,,ea e hrisovul vostru cel dintai”), aceasta avand rolul de a generaliza, in locul fiului afladu-
se acum toti urmasii sai cititori.
Strofa a III-a, alcatuita din 18 versuri, surprinde evolutia spirituală, prin trecerea de la
munca fizica si instrumentele sale specifice la munca intelectuală. De aceea sunt folosite
nenumarate opozitii ,,sapa”≠,,condei”, ,,brazda”≠,,calimara”, ,,graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite”≠,,cuvinte potrivite”, aceste cuvinte situandu-se in sfere semantice opuse. Prin aceste
antinomii, poetul realizeaza trecerea din planul trecutului, al taranilor crescatori de vite si al
limbii populare, in planul prezentului poetului-artist, care incearca sa domesticeasca ,,graiul”,
sa-i infranga salbaticia, pentru a-l face expresie poetica, lucru pe care-l reuseste cu succes.
Ideile care marcheaza continutul acestei strofe sunt, asadar, urmatoarele:
-ideea descendenței poetului in plan istoric, ilustrata prin cuvinte apartinand sferei semantice
a trecutului si a predecesorilor nostri: ,,strabunii”, ,,batranii”, ,,osemintele varsate-n
mine”, ,,cenusa mortilor din vatra”;
-ideea renasterii prin munca, prin truda artistica ce ofera produse spirituale eterne, ,,un
adevarat D-zeu de piatra”, ,,icoane” la care sa se-nchine toti cititorii;
-ideea omnipotenței cuvantului si a facturii sale divine: cuvantul poate sa ocărască sau sa
mangaie, poate sa rasplateasca sau sa pedepseasca, poate transforma zdrentele in ,,muguri si
coroane” sau ,,veninul” in ,,miere”, el fiind asemenea cuvantului originar, un ,,D-zeu de
piatra”, un ,,hotar inalt cu doua lumi la poale”, marcand granița dintre lumea arhaica si lumea
moderna.
In strofa a IV-a, Arghezi isi exprima conceptia in privinta rolului artistului roman, acela
de a canta durerile neamului romanesc intr-o limba care sa surprinda prin inovatie stilistica.
Tocmai de aceea ,,Durerea noastra surda si amara/O gramadii pe-o singura vioara”, aici fiind
surprinsa si imaginea grotesca a stapanului jucand ,,ca un tap injunghiat” sub
influenta ,,biciului rabdat”, care ,,se-ntoarce in cuvinte”, acesta fiind simbol al izbavirii si
pedepsirii celor care au provocat suferintele. Asadar, cartea este o razbunare care se intoarce
ca un bici, izbavind de suferinta destinul unui popor, al unei colectivitati.
 Poezia reprezinta in conceptia autorului si o floare nascuta din urat, ,,ca un ciorchin de
negi”, idee prin care se evidentiaza si estetica uratului care nu este altceva decat o maniera
literara inovatoare de a exprima frumosul. De asemenea, poezia este si ,,îndreptățirea ramurei
obscure|Iesita la lumina din padure”, versuri care realizeaza opozitia intuneric≠lumina si care
surprind si singurul neologism folosit la nivelul acestei creatii alaturi de „crimă”,
respectiv ,,obscur”, restul limbajului fiind de factură populară. Prin urmare, cu truda si mult
har divin, ,,noroiul”, ,,veninul”, ,,bubele si mucegaiurile” ajung sa primeasca stralucirea si
nobletea veșmintelor poetice, dovedind ca poezia e pretutindeni si ca artistul e cu atat mai
mare, cu cat stie s-o descopere mai adanc, in straturile neumblate, respingatoare la prima
vedere.
Ultima strofa ne ofera o definitie concreata a poeziei, pe baza folosirii predominante a
personificarii: poezia e o domnita rasfatata, plina de sensibilitate, ea ,,sufera in cartea mea”
pentru ca a face poezie este un act de angajare fundamentala, care implica atat inspiratie,
simbolizata de ,,slova de foc”, cat si slefuire a materialului lingvistic brut, simbolizat
prin ,,slova faurita”. Rezultatul obtinut este unul sublim, reprezentat de ,,cuvintele potrivite”.
In final, poetul revine la modestia-i caracteristica, slavind cititorul,
denumit ,,Domnul”, in defavoarea sa, pentru ca artistul este ,,robul” acestuia: ,,Robul a scris-
o, Domnul o citeste”, importanta acordata locutorului absent fiind dovedita si prin scrierea cu
majuscule a cuvantului care-l defineste.
In ceea ce priveste elementele de prozodie se remarca: versuri inegale, cu măsură variind
între 6 și 11 silabe; rimă împerecheată;ritm variabil în funcție de intensitatea sentimentelor
exprimate, dar care asigură fluiditatea exprimării.
10. Elemente de expresivitate:
- limbajul poetic este șocant prin asocieri lexicale de termeni argotici, religioși, arhaisme,
cuvinte populare și neologisme, toate acestea, nepoetice în sine, fiind supuse unui proces de
estetizare; ambiguitatea, realizata in plan stilistic, prin folosirea abundenta a metaforelor care
includ si alte figuri de stil, cum sunt epitetele, oximoronul, enumeratia, inversiunea. Ex:
metafora ,,domnitei”/,,durerea noastra surda si amara” (epitet dublu) /,,izbaveste
pedepsitor”, ,,bube, mucegaiuri si noroi” /,,iscat-am”
In opinia mea, aceasta poezie este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei
interbelice, cu elemente traditionaliste si moderniste, justificand afirmatia lui Ovid
Crohmalniceanu care il definea pe Arghezi drept „placa turnanta a liricii romanesti”.