Relația dintre două personaje: Ion – Ana

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literarã cel mai mare creator de viata al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului romanesc modern, care se manifestă
artistic in perioada interbelica. Acesta debuteazã cu volumul de nuvele ‚ Frământări", proza sa
scurtà constituind un punct de pornire pentru ampelele scrieri ulterioare. Continuând traditia
câtorva romane remarcabile, el este deschizator de drumuri in ceea ce priveste scrierile
sociale, prin romanele „lon" si „Rascoala" si cele de factura psihologica, precum "Padurea
spânzuratilor", „Ciuleandra" sau „Adam si Eva”.
Capodoperă a realismului dur, în spiritul lui Balzac, Stendhal sau Zola, romanul „Ion”
este primul roman al lui Liviu Rebreanu, publicat în 1920, un roman realist obiectiv modern,
de fapt scrierea care se află la confluența tradiționalismului cu modernismul în perioada
interbelică.
Titlul, element de paratext, este un antroponim cu frecvență mare în spațiul onomasticii
românești, situând personajul în centrul discursului epic. În plan concret, Ion este un individ
singular care se particularizează prin calitățile sale (dragoste de pământ, hărnicie, inteligență,
viclenie, lipsa scrupulelor). În plan simbolic, Ion este un țăran tipic, o întruchipare a țăranului
român surprins în dorința lui de a obține pământ și aflat într-o legătură ancestrală cu acesta.
La nivel tematic, romanul aduce în prim-plan problematica pământului, considerată de autor
„însăși problematica vieții românești, a existenței poporului român”. La aceasta, însă, pentru
realizarea monografiei satului transilvănean, se adaugă și alte teme, precum familia, iubirea,
condiția intelectualului într-un spațiu aflat sub ocupație austro-ungară.
Perspectiva narativă este obiectivă, viziunea narativă „dindărăt”, iar naratorul
omniscient, omniprezent, heterodiegetic lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile de-a
lungul acțiunii, consemnându-le reacțiile, atitudinile. Romanul are două părți, intitulate
sugestiv “Glasul pământului” și “Glasul iubirii” și fac referire la cele doua tendințe
complementare manifestate de personajul principal. ”. În total, acesta este alcătuit din 13
capitole cu titluri sugestive, cum ar fi „Zvarcolirea”, „Iubirea”, „Nunta”, „Blestemul” ce
sintetizează conținutul, discursul narativ având un „Început” și un „Sfârșit”, care încadrează
destinul protagonistului.
Tot de structură ține și simetria incipitului cu finalul, realizată prin descrierea
drumului care intră și iese din satul Pripas. Personificat, drumul are semnificația simbolică a
destinului, în timp ce crucea strâmbă („Hristosul de tinichea”) de la marginea satului
anticipează încheierea tragică a acestui destin. Semnificativă în acest context este și hora,
numită de Nicolae Manolescu „o horă a soartei”, deoarece, pe lângă caracterul său etnografic
și pretextul de a surprinde ierarhiile sociale ale satului ardelean de la începutul secolului al
XX-lea, acest eveniment duminical prefigurează conflictele, respectiv marchează încheierea
lor. Astfel, romanul este un corp sferoid.
Intriga romanului si totodată începutul conflictului exterior, intre lon si Vasile Baciu, o
constitue confruntarea dintre cei doi de după horă, acesta din urma adresându-i tânărului
cuvinte jignitoare, precum „sărăntoc" si „hot", si aratându-si fățiș dezaprobarea față de o
eventuală legătură intre el si Ana.
În acest context se conturează relația dintre Ion al Glanetașului și Ana Baciu, o
relație ce trebuie interpretată prin natura sa, din perspectiva unui cuplu stabilit la nivelul
interesului, al scopului material.
Statutul social, psihologic, moral al personajelor anticipează din start o relație sortită
eșecului prin unilateralitatea sentimentelor de dragoste (din partea fetei) și prin dorința de
parvenire, de recâștigare a demnității în comunitate (din partea flăcăului).
Ion Pop al Glanetasului este personajul principal al romanului. El intruchipeazà
tipul arivistului, surprins în involutie, caci calitătile degenerează treptat in
defecte.Personalitatea sa se subordonează dorintei obsedante de a avea cât mai mult pamânt
si, pentru atingerea acestui tel, se foloseste de cei din jur fara nicio remuscare. Dupã ce a
dobândit ceea ce a râvnit de mic, simte totusi neîmplirea afectiva, cautând astfel, cu aceeasi
perseverentã, sã-si cladeascã fericirea pe ruinele unei alte casnicii. Multe dintre scenele
romanului certifică lipsa unei gândiri rationale. Totusi, lon este caracterizat de o formă
primară de istetime intuitiva, cu ajutorul căreia concepe planuri urmate cu perseverentã in
vederea atingerii scopurilor propuse.
Ana se portretizează prin antiteză cu Florica: prima bogată și urâtă, cealaltă - săracă și
frumoasă, însă ambele crescute ca orfane: una lipsită de căldura sufletească a mamei, cealaltă
– de protecția tatălui. Fiica lui Vasile Baciu, unul dintre „bocotanii” satului, Ana este fata cu
zestre, dar fără noroc, sensibilă, naivă, „o fire tăcută și oropsită”, lipsită de iubirea
părintească, o victimă fără apărare pentru arivistul Ion.
Eugen Lovinescu justifică faptul că „prinsă la mijloc în lupta pentru pământ dintre
Ion și Vasile Baciu, biata Ana este o tragică victimă”. Pentru cei doi bărbați din viața ei, tatăl
și soțul, ea nu atinge niciodată statutul de ființă umană, ci le asigură doar garanția proprietății
asupra pământurilor.
 Relația dintre Ion și Ana evoluează către un final tragic pentru fiecare dintre ei și se
circumscrie celor trei secvențe semnificative ca etape ale acestei evoluții. Astfel, scena
seducției este inițiată la horă, unde Ion o joacă pe Ana, profitând de slăbiciunea ei pentru el; o
cheamă apoi la poartă, o ignoră câteva zile pentru a-și definitiva scopul în spațiul intim al
casei lui Vasile Baciu, necinstind-o și lăsând-o însărcinată; iar după aceea, când sarcina Anei
devine vizibilă și fata îndură rușinea, se înstrăinează de ea pentru a-l sili pe Vasile Baciu să
accepte căsătoria.
Relevantă pentru relația lor este și scena nunții, când Ana, însărcinată fiind, suferă
văzîndu-și soțul dansând cu Florica. Mai mult decât atât, la nivelul subconștientului bărbatului
se produce substituirea miresei, căci, prin prisma pasiunii sale pentru Florica, el consideră preț
de câteva clipe că ea este mireasa lui. Ana tresare „ca mușcată de viperă”, plânge și,
presimțindu-și nenorocirea, rostește, ca un laitmotiv: „Norocul meu, norocul meu!”.
Scena sinuciderii Anei prin spânzurare în casa Glanetașului vine ca o consecință
firească a destinului său: bătută și alungată fără milă de soț și de tată, tratată apoi cu
indiferență, Ana este victima lăcomiei de pământ a bărbatului pe care l-a iubit.
Trăsăturile personajelor sunt redate prin caracterizare directă (portret, statut...) și
indirectă (fapte, gesturi, atitudini, limbaj,...), în mod realist, veridic, registrul ardelenesc și cel
popular susținând condiția socială a personajelor.
Prin urmare, Ion și Ana se definesc antitetic: brutalitate – blândețe, egoism -
devotament, interes - iubire, ceea ce justifică în mare măsură și aprecierea lui George
Călinescu: „În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o
producătoare de copii. Soarta Anei este mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei,
nu.”