Relația dintre două personaje: ION și ANA

ION de Liviu Rebreanu

Teoria literaturii consideră personajul drept „fiinţă de hârtie”, o instanţă narativă a cărei
existenţă se desfăşoară exclusiv în spaţiul ficţiunii. Îndeplinind, în raport cu tipul textului narativ,
funcţia de acţiune (participă la evenimente), pe cea de reprezentare(povestește, în calitate de
narator, evenimentele) ori pe cea de interpretare (comentează fapte, reacții), personajul îşi
construieşte identitatea în funcţie de specia literară sau curentul literar în care se încadrează textul
în care-şi defineşte fiinţarea.

O particularitate a personajului realist este aceea că actantul este produs al lumii în care
trăiește. Nu face excepție de la această regulă nici Ion, personaj eponim al romanului prin care Liviu
Rebreanu s-a impus în peisajul epic românesc din perioada interbelică. Definitorie pentru evoluția
personajului este relația pe care acesta o stabilește cu Ana, fata bogată al cărei destin va fi distrus
de patima eroului pentru pământ.

Prin Ion Pop al Glanetaşului, eroul romanului Ion, publicat în 1920, Rebreanu a realizat un
prototip al ţăranului dintr-o altă perspectivă decât cea clasicizată în literatura română, renunţând la
idealizare. Imaginea personajului este complexă şi a generat o receptare critică destul de
contoversată. Astfel, Lovinescu vede în Ion ”expresia instinctului de stăpânire a pământului”, o fiară
care luptă pentru îndeplinirea dorinţei de a avea pământ. Călinescu rămâne în aceeaşi zonă,
calificându-l pe Ion drept brută şireată şi-l încadrează în tipologia parvenitului. Nicolae Manolescu şi
Paul Georgescu îl consideră un personaj tragic, o victimă a destinului şi a societăţii.

Ion este așadar un țăran sărac, orgolios, care simte că este marginalizat tocmai din cauza
condiției sociale. Soluția este căsătoria cu Ana, fiica bogătașului Vasile Baciu, a cărui opoziție la acest
eventual mariaj personajul o intuiește. Trebuie să apeleze la un șiretlic pentru a-și asigura
demnitatea pe care, crede el, numai pământul i-o poate oferi. Pe de altă parte, Ana este victima prin
excelență: crescută de un tată insensibil și bețiv la bătrânețe, vede în afecțiunea pe care Ion i-o arată
tot ceea ce i-a lipsit până acum. Se aruncă disperată în brațele flăcăului, crezând că a prins fericirea.
Dezamăgirea va fi cruntă, iar expresia ei devin cuvintele pline de durere pe carele rostește chiar la
nuntă, când aude cum bărbatul cu care tocmai s-a măritat declară iubire altei femei: ”Norocul meu,
norocul meu!”.

Decizia de a o seduce pe Ana declanşează un puternic conflict interior, căci asta însemna să
renunţe la Florica (secvenţa este surprinsă într-un monolog semnificativ, în care eroul hătărăşte că
nu poate da cu piciorul norocului pentru o femeie).

Relevante pentru relația dintre personaje sunt așadar titlurile celor două părți ale
romanului Glasul pământului și Glasul iubirii. Ele sintetizează coordonatele conflictului interior mai
sus amintit și identifică cele două mari teme ale textului. Mai mult, Ana, respectiv Florica devin
simbolurile celor două porniri incontrolabile ale personajului: una reprezintă pământul care îi oferă
demnitate, cealaltă – iubirea care îl împlinește sufletește. Ana îndură bătăi de la tată și de la soț, este
certată de soacră, nu are parte de iubirea familiei și se spânzură. Ilustrează perfect condiția femeii în
lumea satului tradițional, descrisă de George Călinescu: ”În societatea țărănească din romanul lui
Rebreanu, femeia reprezintă două brațe de muncă, o zestre și o producătoare de copii.”

Ulterior, la sugestia lui Titu Herdelea, Ion găsește modaliatatea de ”a sili” pe Vasile Baciu să i-
o dea pe Ana de soție, lăsând-o însărcinată. Se conturează astfel conflictul exterior, care îi va implica
pe Ion și pe viitorul său socru.
 O scenă ilustrativă pentru începutul relației dintre Ion și Ana este cea a horei. Singura soluție
de a ieși din impasul sărăciei și de a câștiga un rol pe care crede că-l merită în cadrul comunității
rurale este căsătoria. ion o va părăsi pe Florica, pe care o iubește, pentru Ana, căci aceasta ”avea
locuri și case și vite multe”. Flăcăul constată cu tristețe că fericirea conjugală nu se poate clădi numai
pe sentimente: ”Dragostea nu ajunge în viață...Dragostea e numai adaosul. altceva trebuie să fie
temelia. Și îndată ce zicea așa se pomenea cu gândurile după Ana”. La horă aceste gânduri capătă
concretețe prin încercarea de a câștiga inima fetei bogate. Sub masca ipocriziei, Ion o cucerește pe
Ana și aceasta îl acceptă cu naivitate. Rămâne însărcinată și devine ”moneda de schimb” a celor doi
bărbați – viitorul soț și tatăl - , victima orgoliului amândurora și a violenței lor.

O altă scenă remarcabilă pentru relația dintre cele două personaje, Ion și Ana, este nunta
celor doi. Acesta este momentul în care cele două ”glasuri” se întâlnesc din nou în plan psihologic. În
sufletul flăcăului se naște o îndoială izvorâtă dintr-un sentiment de slăbiciune temporară, atunci
când își dă seama că, împreună cu pământurile, trebuie să o ia și pe fata urâtă de lângă el, în timp ce
Florica e mai frumoasă ca oricând. Acesteia îi șoptește la ureche că tot pe ea o iubește, șoapta fiind
auzită de Ana, care va realiza că a fost folosită de Ion. Flăcăul își temperează pasiunea: ”Și să rămân
tot calic...pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?”.

În concluzie, relația dintre cele două personaje ilustrează mentalitatea țăranului român de la
începutul secolului al XX-lea, dominată de supremația bunurilor materiale. Ambele personaje au un
destin tragic. Atingându-și țelul suprem al vieții, Ion constată tardiv, cu înțelepciune, că posesia
pământurilor nu poate substitui iubirea adevărată: ”Ce folos de pământuri dacă cine ți-e drag pe
lume nu-i al tău!”. La rândul ei, Ana se sinucide din disperare, înțelegând că iubirea ei nu a fost
suficientă pentru Ion.

Așadar, Eugen Lovinescu avea dreptate să afirme că apariția romanului rebrenian reprezintă
”prima mare creație obiectivă”, cu personaje solide, credibile.