Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie viața rurală din perioada

interbelică și, totodată, veșnicul conflict dintre clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor
fără posibilități materiale.

Ion, protagonistul operei este un punct de reper pentru literatura română, întrucât prin intermediul său
este descrisă viața în mediul rural de la începutul secolului al XX-lea. Inițial, Ion are o poziție socială
modestă : „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința
obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan
pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce
alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se transformă,
devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou statut nu îl salvează pe deplin în ochii
societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei. Statutul
psihologic al personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică treptat.
Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai
presus de orice alt sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru Florica, în favoarea oportunității de a-
și mări averea „Și pentru o muiere să rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia
pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”.
Ulterior, realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe
care o resimte în momentul în care este cu persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e
drag pe lume nu e al tău?”. Portretul moral al eroului este dominat de nucleul existenţei lui Ion,
respectiv pământul, cea mai importantă trăsătură a acestuia fiind iubirea faţă de acest element:
"pământul îi era drag ca o ibovnică", "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
copleşindu-l", apogeul acestei stări fiind surprins în scena sărutării pământului . Încă din incipitul
romanului, de la scena horei, naratorul punctează faptul că Ion "avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", anticipând prin intermediul unei prolepse viitorul personajului.
Deasemenea, este evidenţiată calitatea sa de om muncitor "iute şi harnic, ca mă-sa", alături de norocul
caracteristic :"Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila". Celelalte personaje au o contribuţie
semnificativă în realizarea caracterizării directe. Vasile Baciu îi întrebuinţează apelativele "hoţul",
"sărăntocul", "tâlharul", în timp ce pentru fiica sa, Ana, Ion era "norocul ". Preotul Belciug îl consideră
"un stricat și un bătăuş”. O opinie favorabiă este formulată de doamna Herdelea, pentru care Ion este
"un baiat cumsecade, harnic şi isteţ”.

Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei fete bogate de
la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior, ea refuză căsătoria cu un tânăr
bogat și alege cu sufletul, devenind soția protagonistului. Acest lucru îi schimbă radical destinul. În plan
psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem de naiv, specific unei fete fără experiență
de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, însă lipsa sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu
sacrificiile făcute de ea pentru această căsătorie o conduc la decădere. Din punct de vedere moral, Ana
este caracterizată de bunătate și de un calm dus la extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci
încearcă să evite orice altercație posibilă. Atitudinea și gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită „a
crescut singură, lipsită de dragoste părintească mângâietoare…sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și
adâncă”, sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.

Cele două personaje sunt victime ale unor destine iminente, manipulați de două dorințe diferite : Ion de
dorința de a obține pământ, iar Ana de dorința de a obține afecțiune. O primă secvență semnificativă
pentru relația dintre cele două personaje o reprezintă scena horei de duminică din debutul romanului, în
care Ion își manifestă interestul față de Ana prin gesturi tandre „Ion strânse la piept pe Ana, cu mai
multă gingășie, dar și mai prelung”. Profunzimea gesturilor bărbatului este consolidată și de momentul
lui de sinceritate, în care îi mărturisește fetei „Anuțo, mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are
sentimente sincere pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această
scenă evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi. O altă secvență relevantă
pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care Ion se întoarce nervos de la socrul său din cauza
faptului că nu a obținut pământurile dorite. Pentru a se descărca de frustrări, Ion devine agresiv și
violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”.
Această ieșire extremă contrastează foarte puternic cu dragostea pe care și-o imagina Ana, și o conduce
la decădere morală și psihologică. Situația se degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind
relația dintre cei doi într-un punct critic, în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.

Relația dintre Ion și Ana reprezintă drama căsniciei țărănești plasată într-o lume arhaică dominată de
mentalități crude, învechite, ce motivează personajele să acționeze într-un anume fel. În numele
dragostei, Ana devine victima violenţelor, a brutalităţilor fizice şi verbale ale tatălui şi ale soţului care
urmăresc cu înverșunare să se supună normelor de stare materială impuse de societatea tradițională.

In concluzie, autorul reușește în romanul Ion să redea remarcabila mentalitate a oamenilor din mediul
rural al secolului XX, conturată prin relația dintre Ana și Ion, care debutează și se sfârșește din același
motiv: obsesia celui din urmă de a se îmbogăți, aceasta determinându-l să renunțe la orice scrupule în
vederea reușitei.