Romanul 

“Ion”, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie

viața rurală din perioada interbelică și, totodată, veșnicul conflict dintre clasele
sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului,
patima sa pentru pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține
demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă :
„sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate
însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace.
Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe
când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce
alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia
se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou
statut nu îl salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul
vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei. Statutul psihologic al
personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică
treptat. Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor,
punând îmbogățirea mai presus de orice alt sentiment: acesta renunțând la
iubirea pentru Florica, în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și pentru o
muiere să rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia
pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și
cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea sufletească nu constă în lucruri
materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în momentul în care este cu
persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al
tău?”.
O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje o
reprezintă scena horei de duminică din debutul romanului, în care Ion își
manifestă interestul față de Ana prin gesturi tandre „Ion strânse la piept pe Ana,
cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”. Profunzimea gesturilor bărbatului este
consolidată și de momentul lui de sinceritate, în care îi mărturisește fetei „Anuțo,
mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are sentimente sincere pentru Ana, Ion
este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această scenă
evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi.
 O altă secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care
Ion se întoarce nervos de la socrul său din cauza faptului că nu a obținut
pământurile dorite. Pentru a se descărca de frustrări, Ion devine agresiv și violent
cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei, repede peste
obrazul stâng”. Această ieșire extremă contrastează foarte puternic cu dragostea
pe care și-o imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică. Situația
se degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi
într-un punct critic, în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.
Personajele sunt caracterizate prin mai multe mijloace, construind un
personaj amplu cu numeroase trăsături. Tehnica pluriperspectivismului (părerea
altor personaje) reprezintă unul dintre mijloacele directe de caracterizare. Astfel,
domnul Herdelea evidențiază calitățile țăranului: „e băiat cumsecade, harnic și
isteț”. În contrast, Belciug pune accentul pe latura lui pune accentul pe latura lui
negativă „ești un bătăuș și un om de nimic”. Faptele, gesturile, atitudinile și
limbajul reliefează în mod indirect agresivitatea acestuia, impunându-și voința
prin forță. În duminica horei, jignit fiind de Vasile Baciu, Ion reacționează potrivit
firii sale impulsive, violente, fapt ce reiese din secvența „îi clocotea sângele și
parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget ca să-l poată apoi sfârteca în
bucățele”. Ana este caracterizată ca fiind gingașă, delicată „Buzele ei subțiri…
dinții cu strungarete, albi ca laptele și gingiile trandafirii de pe deasupra”. Ion o
caracterizează direct, subliniind faptul că este dezagreabilă : „Fata aceasta uscată
cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii” ; „cât e de
slăbuță și urâțică”.
In concluzie, cuplul Ion-Ana se distinge prin maniera naturalista în
care este tratata relatia celor doi prin raporturile de manipulator și
manipulată dintre Ion și Ana, prin sinceritatea instinctuala care-i
împiedică să comunice, și prin statutul de victime pe care ambii îi au
în fața unui destin implacabil.