PERIOADA INTERBELICĂ.

Tema și viziunea despre lume în Ion, de Liviu Rebreanu

I. Încadrare în context şi în operă:
Liviu Rebreanu este unul dintre principalii reprezentanți ai perioadei interbelice, alături de Mihail Sadoveanu, G.
Călinescu sau Camil Petrescu. Se formează în jurul cercului literar Sburătorul, sub îndrumarea lui E. Lovinescu. Se impune în
literatura română ca prozator, prin romanele Ion, Pădurea spânzuraților și Răscoala. Autorului îi revine meritul de a fi contribuit
la inovarea limbajului romanesc prin aducerea în spațiul literar autohton a formulei romanului psihologic și a romanului obiectiv.
Romanul Ion se remarcă prin rigoarea construcției, dimensiunile ample, stilul sobru și printr-un realism dur, aspecte care îi conferă
autorului statutul de creator al romanului românesc obiectiv, de factură rurală.
II. Încadrare generică şi estetică:
a. Argumentarea apartenenței la genul epic, specie literară romanul obiectiv
Ca formulă epică, Ion este un roman modern, de tip obiectiv. Rebreanu păstrează o parte din trăsăturile specifice
romanului tradițional: focalizarea pe acțiune, perspectiva narativă obiectivă, narațiunea la persoana a III-a. Îl modernizează prin
faptul că pune accent pe construcție, aduce în prim-plan un narator obiectiv și face să dispară perspectiva morală asupra
evenimentelor. Obiectivitatea înseamnă crearea unei distanțe între narator și lumea pe care acesta o prezintă. Naratorul devine
impersonal, nu judecă moralitatea faptelor, construcția fiind cea care transmite sens.
b. Argumentarea apartenenței la un curent literar – realismul (selectați 2 argumente)
Din punct de vedere estetic, textul lui Rebreanu este un roman realist. Realismul este un curent literar caracterizat prin
intenția de a reflecta veridic și fidel realitatea în întreaga ei complexitate, interesul pentru tipologie, prezența observației sociale și
a unui stil sobru, impersonal. Intenția de a reflecta veridic și fidel realitatea este ilustrată, în romanul Ion, de prezența temei
sociale. Acțiunea operei este plasată în contextul premergător Răscoalei de la 1907, concentrându-se asupra nemulțumirilor
crescânde ale unei pături sociale lipsite de pământ. Destinul personajului principal este influențat decisiv de lumea în care trăiește,
o lume rigidă care judecă oamenii în funcție de delnițele pe care le deține. Cartea pune în centru un personaj-tip care este
exponentul unei clase sociale: țăranul de la începutul secolului al XX-lea. Prin Ion, autorul redă imaginea țăranului aflat în lupta
pentru dobândirea unei identități sociale pe care i-o acordă doar pământul.
III. Tema și viziunea despre lume:
a. Prezentarea tematicii
Universul ficțional al romanului se organizează în jurul unor teme majore precum existența socială și iubirea, devenite
elemente structurale ale operei. Tema socială este concretizată de o serie de motive literare precum posesia pământului sau
lupta pentru dobândirea pământului.
Ilustrativă, în acest sens, este secvența horei de la începutul romanului. Situarea ei în partea de început a romanului este
cât se poate de sugestivă pentru că aduce în prim-plan toți eroii dramei, marchează debutul conflictului principal al operei,
configurează motivațiile sociale și psihologice din spatele revoltei lui Ion. La horă participă întreaga comunitate, prilej pentru
autor de a ilustra existența unei ierarhii rigide, stabilite în funcție de avere, care împarte țăranii satului în „bocotani” și „sărăntoci”,
dar și a unei stări de tensiune mocnită între cele două straturi sociale. Tocmai de aceea, gestul lui Ion (flăcău harnic, dar sărac) de
a dansa cu Ana este de neacceptat pentru tatăl fetei care vede în tânăr un vânător de avere. Întrucât nu dorea să-și vadă înstrăinată
averea înainte de moarte, Vasile Baciu își promisese fata unui flăcău bogat, George Bulbuc. Conflictul izbucnește în momentul în
care George îi mărturisește bătrânului beat că Ana se află împreună cu Ion. Fire impulsivă, Vasile se repede să își lovească fata,
dar zărindu-l pe Ion îl insultă, numindu-l: „sărăntoc”, „tâlhar”, „fleandură”, cuvinte ce reflectă statutul social inferior al tânărului.
Lovit de ocări spuse în fața întregii comunități, Ion face eforturi vădite pentru a se stăpâni. Firea sangvină a celor două personaje
este redată prin caracterizare indirectă, de prezența agresivității, dar și cu ajutorul reacțiilor fiziologice: „Genunchii îi tremurau, iar
în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul”. De altfel, acesta este momentul care rupe tăcerea, în care acel
conflict mocnit preexistent iese la suprafață pentru că întregul sat asistă la umilirea lui Ion ca un martor colectiv. Totodată, trebuie
să vedem în această secvență momentul descătușării, al eliberării lui Ion din lanțul social care îl osândise la umilință. De aceea,
flăcăul decide să renunțe la dragostea pentru Florica în favoarea dragostei pentru pământ, întrucât pământul înseamnă identitate.
El face din Ana, fata lui Vasile Baciu, un instrument prin intermediul căruia va smulge pământurile rivalului său, Vasile Baciu.
b. Viziunea despre lume
Romanul lui Rebreanu încearcă să impună o viziune dură asupra existenței, un realism frust, situat dincolo de bine și
de rău. Rebreanu refuză idilismul sadovenian, căci personajele sale nu se mai ghidează după principii morale, ci după niște legi
sociale, după principii economice. Este o lume lipsită de iluzii în care slăbiciunea și imprudența sunt aspru pedepsite. În satul lui
Rebreanu există un climat de violență care angajează eroii în încleștări de anvergură, răfuieli, patimi de nestăpânit. Imaginile
șocante, agresivitatea însoțesc povestea la tot pasul. Tocmai de aceea, Ion reflectă nevoia de pământ a țăranului de la începutul
secolului al XX-lea. Cu toate că avem de-a face cu un personaj imoral, Ion nu apare, la finalul romanului, ca o imagine a răului.
Un episod care ilustrează această viziune dură asupra realității este secvența în care Ana, însărcinată, este trimisă de
tatăl ei la Ion. Drumul către casa viitorului soț este făcut de Ana într-o stare de absență de sine redată cu ajutorul unor comparații
sugestive: „Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. (...) Mergea cum o purtau pașii, ca un câine izgonit.”. De altfel, primirea
indiferentă, tăcerea, molfăitul batjocoritor al lui Ion, răceala întrebărilor o obligă pe Ana să se confrunte cu această realitate dură,
guvernată de legi sociale și să deschidă pentru prima dată ochii: „Ana tăcea fără să știe ce așteaptă și se minuna de nepăsarea lui
neînțeleasă, atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai și numai pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice în lume.”
Așa se face că speranțele fetei legate de Ion, redate prin reacții fiziologice, sunt rapid spulberate: „Fata se așeză nepoftită pe laviță,
căci genunchii îi tremurau ca piftia, și rămase cu ochii umezi ațintiți asupra lui Ion care, liniștit, ca și când nici n-ar fi zărit-o, tăia
cu briceagul o mușcătură de slănină”. Cinismul lui Ion, exprimat de întrebările reci pe care i le adresează fetei, ilustrează faptul că
totul face parte dintr-un plan și că adevăratul adversar, omul cu care ar fi dorit să discute, este rivalul său, Vasile Baciu, cel care îl
umilise la hora din curtea văduvei lui Maxim Oprea. Surâsul plin de mândrie al flăcăului dezvăluie o realitate care nu mai poate fi
ignorată: Ion a devenit în sfârșit egalul lui Vasile, posedând un avantaj care îi permite să se comporte rece, nepăsător, să ceară și
să aștepte pământurile care i se cuvin. Trimisă acasă, Vasile Baciu își întâmpină fată cu o căutătură sălbatică. Agresivitatea tatălui,
care își bate fata însărcinată, demonstrează că înțelege umilința pe care trebuie să o suporte: „O călcă în picioare și o umplu de
sânge, urlând și jurându-se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă casa și să-l trăsnească decât să se ducă dânsul la
Glanetașu”.
IV. Construcția discursului narativ:
a. Compoziția
La nivelul compoziției, romanul lui Rebreanu este alcătuit din două părți intitulate în mod sugestiv „Glasul
pământului” și „Glasul iubirii” pentru a reda conflictul din sufletul personajului principal. Romanul este construit simetric, astfel
încât să redea imaginea unui corp „sferoid”. Incipitul și finalul folosesc aceeași metaforă a drumului, prin care cititorul este
introdus și scos din lumea ficțională a operei. Titlurile capitolelor rezumă, printr-un cuvânt sugestiv, acțiunea acestuia și fac
trimitere la scenele simbolice care organizează narațiunea: hora, sărutarea, rușinea. La nivelul structurii interioare, romanul se
organizează pe două planuri narative, care descriu pe de o parte lumea țărănească, iar pe de altă parte intelectualitatea satului
(conflictul dintre preot și învățător). Ca procedee compoziționale, Rebreanu utilizează înlănțuirea și alternanța: lupta lui Ion
pentru obținerea pământului este pusă în paralel cu acel conflict meschin dintre intelectualii satului, dar și cu neputincioasa luptă
naționalistă a lui Titu Herdelea.
b. Perspectiva narativă. Naratorul
Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea se desfășoară la persoana a III-a. Evenimentele sunt relatate de un
narator omniscient, care adoptă o atitudine impersonală, rece. Acesta este obiectiv în raport cu lumea pe care o prezintă: nu se
implică emoțional, nu își judecă personajele și nu reflectă o perspectivă morală. Limbajul narațiunii este unul sărac, căci fraza lui
Rebreanu este simplă, de aici și impresia de gravitate, sobrietate.
c. Reperele spațio-temporale
Acțiunea romanului se desfășoară în Ardeal, la începutul secolului al XX-lea, moment premergător Răscoalei țărănești
de la 1907. Acțiunea este plasată în satul Pripas, pe fondul unei lupte a țăranului român pentru dobândirea pământului. Așa se
face că acest context istoric justifică deplin comportamentul (fie și imoral) al protagonistului. Lipsa pământului transformă țăranul
într-o ființă alienată, dezrădăcinată. Această viziune este surprinsă cu inteligență de Titu Herdelea: „Numai ei știu să se jertfească
pentru pământ, căci numai ei simt că pământul e temelia”. Pământul reprezintă condiția de existență a țăranului român, face parte
din identitatea sa, din zestrea sa genetică.
d. Construcția subiectului
Textul se deschide cu o scenă simbolică – hora din curtea văduvei lui Maxim Oprea, pretext de întâlnire a personajelor,
aşezate după grupuri şi ierarhii. Deşi o iubea pe Florica, Ion hotărăşte să o ia la joc pe Ana, fata bogătanului Vasile Baciu. Insultat
de cuvintele pe care Vasile Baciu i le adresează, Ion se îndârjeşte şi decide să renunţe la dragostea pentru Florica în favoarea
dragostei pentru pământ. În urma unei discuţii cu Titu Herdelea, fiul învăţătorului, Ion se hotărăşte să-l silească pe Vasile Baciu să
i-o dea pe Ana de soţie. Acesta o lasă pe Ana însărcinată, forţându-l pe Vasile să-l accepte ca ginere. Tatăl o goneşte pe Ana de
acasă, iar Ion n-o primeşte decât împreună cu zestrea, care înseamnă tot pământul lui Vasile Baciu. După nuntă, obţinând pământul
dorit, gândurile lui Ion merg tot mai mult la Florica, căsătorită cu rivalul George Bulbuc. Maltratată atât de tatăl, cât şi de soţul ei,
Ana se sinucide, după care moare şi copilul. În acelaşi timp, Ion şi Florica reînnoadă firul întrerupt al iubirii. Avertizat de oloaga
Savista, George îi întinde lui Ion o capcană. Anunţând că se duce la pădure, acesta se întoarce mai devreme şi, surprinzându-l pe
Ion în curte, îl lovește cu sapa în cap. Ion moare, iar pământul său revine bisericii.
e. Conflictul
Romanul lui Rebreanu se organizează în jurul unui conflict exterior principal care se dă între Ion și Vasile Baciu.
Conflictul debutează la hora din curtea văduvei lui Maxim Oprea, atunci când Vasile Baciu îl insultă, dându-se astfel naștere unei
rivalități, unei răfuieli în care normele morale sunt înlăturate. Miza conflictului o constituie obținerea pământului care reprezintă
pentru Ion căutarea unei identități sociale. Pentru aceasta, Ion o lasă însărcinată pe Ana, o bate și o fugărește de acasă după nuntă,
refuzând să țină seama de faptul că femeia este însărcinată. De altfel, conștientizând că nu este altceva decât un simplu instrument,
Ana se spânzură. Finalul conflictului marchează victoria lui Ion, care reușește să smulgă toate pământurile adversarului său.
Totodată, în centrul romanului este situat și un conflict interior puternic care se dă în sufletul protagonistului între
dorința de a obține pământ cu orice preț și dragostea pentru Florica. Cele două chemări lăuntrice nu determină vreo criză
interioară, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Odată obținute pământurile lui Vasile, glasul iubirii pentru
Florica se reaprinde. De altfel, acesta este momentul în care Ion însuși închide ochii în fața realității pe care refuză să o accepte,
căci Florica este acum căsătorită cu George Bulbuc. Această dragoste este cea îi aduce moartea, căci dacă în lupta pentru
dobândirea pământului comunitatea nu l-a sancționat, atunci când calcă normele comunității referitoare la viața de familie este
imediat pedepsit.
f. Personajele
Imaginea creată țăranului român diferă esențial de viziunea idilică tradițională. Lumea lui Rebreanu este una dură,
principiile morale nu mai guvernează existența indivizilor. Firi sangvine, personajele sunt devorate de patimi puternice care le
frâng destinele: răfuieli între flăcăi, înfruntări pătimașe pentru femeia dorită, rivalități purtate cu sânge rece. În centrul romanului,
autorul îl plasează pe Ion, exponentul luptei țăranului român pentru dobândirea pământului. Nu este deloc întâmplător faptul
că destinul lui Ion este plasat în paralel cu reprezentanții intelectualității satului: preotul Belciug și învățătorul Herdelea, căci cei
doi, devorați de interese meschine, nu reușesc deloc să ilustreze frământările cu care se confruntă satul transilvănean de la
începutul secolului al XX-lea. Nici măcar Titu Herdelea, care duce o luptă naționalistă neputincioasă, nu capătă imaginea unui
învingător. Singurul apostol al romanului, imagine a învingătorului în lupta pentru dobândirea pământului, rămâne Ion. Așa se
face că, la sfârșitul romanului, Ion apare ca un erou. El este singurul care luptă împotriva unor prejudecăți sociale și nu dă înapoi
de la nimic pentru a obține pământul dorit.
Așadar, prin viziunea despre lume pe care o propune, Rebreanu capătă statutul de prozator modern, forțând desprinderea
de perspectiva moralizatoare specifică romanului tradițional.