,,Ion”

-caracterizare personaj-

De Liviu Rebreanu

Romanul "Ion" de Liviu Rebreanu (1885-1944) a fost publicat în anul 1920,

după o lungă perioadă de gestație, aşa cum însuşi autorul menționează în finalul
operei, între martie 1913-iulie 1920. Eugen Lovinescu include romanul "Ion" în
modernism, argumentând prin complexitatea planurilor de acțiune (principale și
secundare) înlănțuite, de circularitatea romanului, de profunzimea sondării
psihologice a protagonistului dominat de patimi, de galeria umană stratificată
(de la "sărăntoci" la "bocotani", de la țărani la intelectualii satului, de la
administrația ungară la alegerile de deputați), de numărul mare de personaje
("peste optzeci de persoane” - T. Vianu) şi de destinele acestora, față de care
naratorul omniscient se detaşează cu obiectivitate. De aceea, Lovinescu afirmă
că Rebreanu este cel care, prin romanul "Ion", a "obiectivat" proza românească".
Modernismul romanului se susține, de asemenea, prin amploarea construcției
narative şi, nu în ultimul rând, prin formula contrapunctului, adică relatarea
aceluiaşi eveniment în planuri epice diferite (nunta țărănească a lui Ion - nunta
Laurei in stratul social al intelectualilor, hora-balul etc.).

De altfel, critica literară l-a confirmat pe Liviu Rebreanu drept creatorul

romanului românesc modern, deoarece scrie și primul roman obiectiv de analiză
psihologică din proza românească, "Pădurea spânzuraților" (1922). Toate
argumentele prezentate concură în definirea acestei opere ca roman realist,
social, obiectiv și modern, cu elemente tradiționaliste

Ca orice roman, "Ion" este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere,
cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, organizate prin
alternanță sau înlănțuire, cu o intrigă amplă și complicată. Personajele
numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în
conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine
consistentă și profundă a vieții. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar
personajele se conturează direct prin descriere și indirect, din propriile fapte,
gânduri și vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior și al
introspecției auctoriale.
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient
(heterodiegetic) și omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a,
iar atitudinea naratorului reieşită din relația sa cu personajele profilează
focalizarea zero și viziunea "dindărăt", argumentând caracterul obiectiv al
romanului.

Perspectiva temporală este reală și cronologică, bazată pe povestirea faptelor în

ordinea derulării lor, iar cea spațială reflectă un spațiu real deschis, al satului
Pripas, și unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul și conștiința
personajelor.

Romanul este structurat în două părți, "Glasul pământului" și "Glasul iubirii" şi

treisprezece capitole purtând titluri-sinteză: "Inceputul", "Sfârşitul", “Ruşinea",
Nunta", "Streangul", “Vasile", "George", "Blestemul" etc.

Tema romanului "Ion" este o monografie a realităților satului ardelean de la

începutul secolului al XX-lea, ilustrând evenimentele importante din viața
omului, obiceiuri, relații de familie, destine individuale, omogenitatea
colectivității care participă la evenimentele din viața satului (hora, sfințirea
hramului bisericii, cositul). Conflictul central îl constituie lupta aprigă pentru
avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de
pământul sau starea materială a fiecăruia, fapt ce justifică acțiunile personajelor.

Geneza romanului demonstrează apartenența operei la realism, Liviu Rebreanu

mărturisind că în lunga sa trudă de creație, în cei 7 ani în care a lucrat la roman,
un rol important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă", emoția, iar pe de altă
parte, acumularea de material documentar: scena văzută de scriitor cu țăranul
care săruta pământul ca pe o ibovnică, întâmplarea povestită de sora lui despre o
fată înstărită, rămasă însărcinată cu un sărăntoc și bătută cumplit de tatăl ei
pentru că tânărul nu voia decât averea, precum și propria experiență de ardelean
care a observat mentalitatea și obiceiurile țăranilor, viața lor dificilă cauzată de
lipsa pământului, pe care îl iubeau cu pasiune.

Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal și eponim (care dă numele operei-

n.n.) din romanul "Ion" al lui Rebreanu, este unul de referință în literatura
română, concentrând tragica istorie a țăranului ardelean din primele decenii ale
secolului al XX-lea. Deşi țăran, care s-ar înscrie, mai degrabă, în curentul
tradiționalism, Ion este însă, mai ales, un personaj modem și "rotund"
(E.M.Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forța conflictului interior ce se
manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. De
altfel, structura epică a romanului organizată în două părți - "Glasul pământului"
și "Glasul iubirii" - reflectă, în spirit modern, patimile conflictuale ale
protagonistului: pământul și iubirea.

Relațiile dintre Ion și Ana sunt evidențiate de tema operei, aceea a luptei țăranu-
lui pentru pământ într-o lume în care singura măsură a valorii individului este
averea Acțiunea relevă, încă de la început, conflictul operei. Este semnificativă
hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica, fata
cea săracă. Conflictul central este cel exterior, social, între Ion şi Vasile Baciu,
Ana devenind, în acest ontext, o biată victimă. Conflictul interior, între glasul
pământului și glasul iubirii. demonstrează faptul că Ion îi face curte Anei doar
pentru pământul-zestre. Construcția subiectului evidențiază, de la expozițiune la
deznodământ, drama țăranului sărac ce antrenează şi prăbuşirea unora dintre cei
bogați, precum Ana sau Vasile Baciu.

Personajul central, Ion, este urmărit din perspectiva mai multor instanțe narative
(părerile altor personaje), dar motivat auctorial (prezentarea impersonală a
naratoru- lui), el beneficiind de o construcție complexă. Încă din incipit este
anunțată pendularea personajului între „glasul pământului" și „glasul iubirii":
„şoseaua...întovărăşind Someşul, când în dreapta, când în stânga". Descrierea
casei lui Ion Pop al Glanetaşului abundă în elemente conotative: „uşa e în- chisă
cu zăvorul", semn al unui suflet închis, imprevizibil; „acoperişul de paie parcă e
un cap de balaur", fapt ce sugerează impactul nefast pe care-l va avea acest
personaj asupra altora. Un alt detaliu semnificativ, „pereții văruiți de curând de-
abia se văd prin spărturile gardului" ar putea pune sub semnul întrebării hărnicia
personajului. Naratorul realizează numeroase „imersiuni psihologice" (Norman
Friedman), al- cătuind o adevărată fișă cazuistică personajului, justificând actele
acestuia printr-un complex psihologic cu rădăcini sociale, de exemplu, hotărârea
lui Ion de a o alege pe Ana: „Florica era săracă.. Ana avea locuri şi case șivite
multe". Ideea seducerii Anei nu-l aparține lui Ion; i-o va da, involuntar, Titu,
lucru care demonstrează îngustimea minții lui Ion, urmările acestui fapt
validând-o pe Ana ca personaj „pacient" (personaj care suportă des urmările
actelor altor persoane). Incidentul cu Vasile Baciu atestă statutul ingrat pe care-l
aveau oamenii săraci, orgoliul exacerbat al protagonistului, iar bătaia dintre Ion
și George Bulbuc relevă violența și caracterul impulsiv.

Prezentarea unei zile de muncă evidențiază atất hărnicia flăcăului, cât și patima
pentru pământ a acestuia: „pământul îi era drag ca ochii din cap"; „Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l.
Se simțea mic şi slab, cât un vierme."

Ființă primară, renunță la școală pentru a munci pământul: „De ce să-și sfărâme
capul cu atâta şcoală?.. Şi apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul
pleşuv..., să fie veşnic însoțit cu pământul". Secvența muncii evidențiază şi
caracterul oscilant al flăcăului. În timp ce cosea, o întâlneşte pe Ana, despre
care gândeşte: „Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!" şi pe Florica, pe care „o
luă în brațe, o strânse şi-o înăbuşi și o sărută pe gură cu o patimă sălbatică".

În capitolul ,,Ruşinea”, asistăm la o pauză descriptivă care pregătește punctul

culminant: „Ca nişte păsări speriate alergau țipetele fetei, se risipeau chemătoare
prin sat... Apoi, ca să-i înăbuşe vaietele, o trânti cu capul în zăpada care se înroși
îndată de sângele ce o podidi pe gură şi pe nas, pe când pieptul ei tot mai
horcăia de gemetele neputincioase". Caracterul violent al lui Ion este sugerat de
atitudinea pe care o are în raport cu suferința Anei: „Lasă că bine-i face! Las' s-o
bată zdravăn, că i se cade! adăugă Ion cu un rânjet răutăcios care-i înnegri fața".
Denotativele concretizatoare folosite de narator punctează infatuarea şi lipsa de
scrupule, caracteristice personajului: „Ion se uită la dânsa şi-i cântări burta cu o
privire triumfătoare". Faptul că, în spațiul rural, căsătoria este văzută ca un
contract social este relevată de vorbele aruncate către Ana: „.cu tine n-am ce să
mă sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi şi ne-om chibzui, de s-o putea, că doar
oameni suntem.. Dar fără tocmeală cum să ne-nvoim?"

Atitudinea violentă a lui Ion în raport cu Ana se validează şi după ce se

căsătorește cu ea: „cu o poftă neînfrânată ridică mâna şi o lovi greu peste
obrazul drept". G. Călinescu opinează că „în societatea țărănească femeia
reprezenta două brațe de lucru, o zestre şio producătoare de copii. Odată criza
erotică trecută, ea încetează de a mai reprezenta ceva pentru feminitate". Chiar
şi în momentul în care e pe cale să nască, Ana nu are înțelegere din partea lui
Ion: „Afurisită muiere! bombăni Ion... Ştie că-i sosește ceasul șivine să fete pe
câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile de toantă!". După numai o clipă de bucurie
provocată de naşterea copilului, „nicio săptămână n-apucă să treacă și Ion găsi
pricină să-şi snopească iar nevasta". Ana conștientizează că pentru Ion a fost
doar o modalitate de a intra în posesia pământului: „Prefăcătorie a fost dulceața,
precum prefăcătorie a fost până şi îmbrățişarea lui cea dintâi… până ce i-a
mâncat norocul și viața" și în minte i se insinuează gândul sinuciderii. Odată
averea obținută, Ion se dezinteresează total de ceea ce reprezintă nevasta sau
copilul său: „- Am să mă omor, Ioane!" ,,Da' omoară-te, dracului, că poate aşa
am să scap de tine! " mormăi apoi nepăsător, ,,Scoțând pe gură și pe nas fuioare
albe de aburi, ca un balaur întărâtat".

Liviu Rebreanu se dovedește a fi un fin psiholog, scena spânzurării Anei fiind

ilustrativă: „Limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui s-o scoată afară. Apoi
un fior o furnică prin tot corpul. Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când
un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrățișat-o... Ca o fulgerare îi mai trecu prin
creieri noaptea, cuptorul durerea, plăcerea. Pe urmă toate se-ncâlciră".

Portretul personajului se conturează nu numai din perspectiva auctorială, ci şi

din părerile altor personaje: „Ion e arțăgos ca un lup nemancat”(George) ,,calic
tantos”(Vasile Baciu). Sfärşitul protagonistului nu are valențe justițiare, ca în
romantism, este doar un mod de rezolvare, de stopare a unei ascensiuni
imposibil de stăvilit altfel.

În concluzie, obsesia de a obține cât mai mult pământ îl face pe Ion să fie lipsit
de afecțiune în relațiile cu celelalte personaje.