Caracterizare Ion

Realismul este un curent literar manifestat în plan european de la mijlocul sec. XIX,
apărut ca o reacție anti-romantică și care își propune reflectarea veridică și obiectivă a
realității, având ca trăsături: personaje tipice în împrejurări tipice, stilul sobru și impersonal,
analiza psihologică, tehnica detaliului semnificativ, narator obiectiv, omniprezent, omniscient
și veridicitatea (se folosesc toponime preluate din realitate).
În contextul literaturii interbelice, opera lui Liviu Rebreanu impune viziunea realist-
obiectivă și proza de analiză psihologică, romanele sale fiind creații epice dense, cu structură
riguroasă, solidă și conflicte puternice. Rebreanu rămâne creatorul care a deprins romanul
românesc din zona tradiționalistă și l-a propulsat către modernitate.
Ion (1920) este un roman modern obiectiv, care se încadrează în realismul interbelic
prin construcția riguroasă și simetrică, prin compoziția echilibrată, prin conflictul puternic și
stilul obiectiv, dar mai ales prin figura personajului principal, corelată cu un anumit context
istoric și social.
Ion este personajul principal al romanului omonim, un personaj eponim și rotund, fiind
tipic în împrejurări tipice, care cu timpul devine atipic. Construit după un model real,
conturează figura unui țăran din zona Ardealului, reprezentând o categorie socială: țăranul
sărac care dorește pământ, „Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion” (G.Călinescu).
Din punct de vedere social, Ion reprezintă tipologia țăranului sărac, dornic de a obține
pământ prin orice metodă pentru a-și asigura demnitatea și respectul în comunitate. În același
timp, este o individualitate prin modul în care obține pământul. Ana, fiica lui Vasile Baciu,
este femeia care îl iubește sincer pe Ion, căsătoria lor fiind imposibilă în societatea respectivă,
deoarece aparțineau diferitor trepte sociale. De aceea, protagonistul vede în ea o unealtă prin
care își poate îndeplini pasiunea pentru pământ. O seduce prin vicleșug și îl forțează pe tatăl
ei să accepte căsătoria, lăsând-o însărcinată. Gata văzut cu pământul în posesia lui, se
depărtează de ea, tratând-o cu indiferență, ceea ce determină sinuciderea ei, în urma căreia
Ion nu manifestă niciun regret, pentru că vede în Ana și fiul lor, Petrișor, doar garanția
proprietății.
Din punct de vedere moral, personajul suferă transformări majore, fiind captat într-o
involuție morală. Inițial este perceput ca un lider de către ceilalți tineri, este harnic, inteligent,
ambițios și iubitor de carte. La începutul romanului i se face un portret favorabil, acțiunile
sale fiind motivate de nevoia de a-și depăși condiția. Însă, în goana pătimașă după avere, el se
dezumanizează treptat, iar moartea din final este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului.
Din punct de vedere psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie și de un
puternic conflict interior, măcinat de-a lungul discursului epic de două patimi: iubirea pentru
pământ și iubirea pentru o singură femeie. Instinctul de posesie asupra pământului fiind
satisfăcut, lăcomia lui se îndreaptă către satisfacerea altei nevoi lăuntrice: patima pentru
Florica. Moartea personajului, oricât de dramatică ar părea, se constituie ca o pedeapsă
meritată pentru răul produs tuturor celor din jurul său. Astfel, personajul este omorât de cele
două voci interioare, pământul și iubirea.
Principala sa trăsătură este lăcomia pentru pământ și reprezintă cauza psihologică a
acțiunilor sale, fiind sintetizată în două scene simbolice, care insistă asupra relației
protagonistului cu pământul-stihie.
În scena horei este adunat tot satul, ierarhizat în funcție de condiția socială și de vârstă,
tinerii care jucau se aflau în mijloc, mamele și tinerele soții erau pe margine, iar oamenii cu
stare și intelectualii, dar și țăranii simpli, stăteau de vorbă în grupuri. La horă, Ion dansează
numai cu Ana, schimbându-și priviri, din când în când, cu Florica, astfel conturându-se, încă
de la începutul romanului, conflictul interior trăit de personaj. Bătaia dintre Ion și George
evidențiază conflictul dintre aceștia, fiind construită simetric cu scena de la sfârșitul cărții,
când George îl ucide pe Ion cu sapa.
Dragostea protagonistului pentru pământ este cel mai bine reprezentată în scena
sărutării acestuia. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte ca un uriaș, „la picioarele
căruia se zbate un balaur”. Îngenuncheat în gestul mitic al sărutării pământului, Ion simte
fiorul rece „iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile în niște mănuși de doliu”.
Este surprinsă aici întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată întreaga soartă a
eroului, prizonier al nefireștii patimi pentru pământ.
Protagonistul trăiește și conflicte interioare și exterioare. Conflictul central se
constituie în lupta pentru pământ în satul tradițional, în care posesia averii sau a pământului
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați. Conflictul exterior social dintre sărăntocul
Ion și bogătașul Vasile Baciu este dublat de unul interior, psihologic, trăit de Ion între
„Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Conflictele secundare completează acțiunea
romanului, având legătură tot cu pământul (dintre Ion și George, Ion și Simion). Esențial este
în cazul protagonistului și conflictul dintre om și pământ - stihie. De asemenea, există
conflicte și în planul intelectualității, cel mai important fiind cel dintre familia Herdelea și
preotul Belciug. Drama lui Ion este tipică pentru lumea țărănească. Instinctul de posesiune a
pământului și sărăcia îi întăresc dorința de a alege averea Anei, și nu iubirea pentru Florica.
Ion este un personaj complex, construit prin tehnica basoreliefului, având însușiri
contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate; în plus, el este perseverent și cinic
(dă pe față fapte imorale).
Caracterizarea directă de către personaje este realizată prin tehnica
pluriperspectivismului, imaginea lui fiind compusă prin însumarea părerilor celorlalte
personaje. Pentru Vasile Baciu este „hoțul, sărăntocul și tâlharul”, în timp ce pentru Ana este,
la începutul relației lor „Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numește „un stricat și-un
bătăuș, un om de nimic”, pentru ca după ce moare și lasă implicit pământurile bisericii, să fie
numit „mândru creștin”. Naratorul îl prezintă în incipit (scena horei): „Avea ceva straniu în
privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut” și, totodată, surprinde calitățile
personajului: „Era iute și harnic ca mă-sa”. De asemenea, prin intermediul autocaracterizării
sunt evidențiate frământările sufletești, cu ajutorul monologului interior, „Mă moleșesc ca o
babă năroadă”.
Caracterizarea indirectă se realizează, în principal, prin fapte, prin gesturi și mimică,
atitudini, dar și prin relația cu celelalte personaje. De aici se desprind principalele conflicte
ale romanului: conflictul social, manifestat între Ion și Vasile Baciu, bazat pe unicul criteriu
al valorii individuale în comunitatea rurală a epocii respective (pământul); conflictul între Ion
și George, care are la bază iubirea față de cele două personaje feminine, Ana și Florica.
Există și un conflict psihologic, esențial în evidențierea portretului moral al personajului.
Acesta influențează firea protagonistului, forțându-l să manifeste sentimente contradictorii
față de Ana, de la gingășie la viclenie, brutalitate și indiferență.
În concluzie, pentru caracterul protagonistului, fundamentală este relația cu pământul
pe care îl iubește mai presus de orice. Confundă pământul cu o ibovnică și își pierde
identitatea în fața acestuia. În final, personajul este strivit de pământul-stihie, fiind ucis, nu
întâmplător, cu o sapă.