Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică

(catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă
vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze rezidă în disputele asupra autorității
papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi
disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.

Origini
Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți patriarhi: episcopul
Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat episcopul
Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Conciliului din Calcedon din
451 (vezi Pentarhia). Patriarhii erau superiori celorlalți episcopi ai bisericii. În timp ce
Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era "Noua Romă",
patriarhul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să
aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel
Mare, care a murit în anul 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit;
după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, estică și vestică, fiecare având propriul
împărat. La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea
triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă
stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat.

Generalități
Delegații papei Leon al IX-lea (1049-1054), decedat din aprilie 1054, și patriarhul
Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au declanșat ruptura dintre cele două biserici în
16 aprilie 1054, în urma unor dezacorduri politice (lupta pentru supremație în lumea creștină) și
divergențe teologice etc. Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea
Schismă.
Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și
una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această
perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca
să-și extindă aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile ortodoxe
drept șef onorific, simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută poziția de „Primul dintre egali” pe
care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină comuniune liturgică.

Schisma
Catalizatori
Tensiunile dintre est și vest au avut mai multe cauze:
• Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea. Această
abordare a primit numele de iconoclasm, și a provocat tensiuni puternice în Imperiul
Bizantin, fiind respinsă complet de papi;
 • Inserarea în Apus a Clauzei Filioque în Crezul de la Niceea;
• Dispute în Balcani, Italia de sud și Sicilia, asupra cui avea jurisdicție în acele zone (biserica
apuseană sau cea răsăriteană);
• Titlul Patriarhului Constantinopolului de patriarh ecumenic, înțeles la Roma ca patriarh
universal, și, deci, disputat;
• Dispute asupra faptului că patriarhul Romei, papa, ar trebui să aibă o mai mare autoritate
decât ceilalți patriarhi;
• Conceptul cezaropapismului, o concentrare a puterii religioase și politice în mâinile aceleiași
persoane;
• După ascensiunea islamului, slăbirea relativă a influenței patriarhilor Antiohiei,
Ierusalimului și Alexandriei a dus la polarizarea politicii interne a Bisericii între Roma și
Constantinopol;
• Anumite practici liturgice din Occident care erau considerate inovații nedorite în Orient, de
exemplu, folosirea pâinii nedospite pentru euharistie;
• Celibatul între preoții din Occident, obligatoriu, față de cel din Orient, unde oamenii
căsătoriți aveau, totuși, acces la funcții bisericești;
• Practica în Răsărit a Isihasmului , rugăciunea sincronizată cu ritmul respirator;

Ramurile creștinismului

Eveniment premergător
Pe 18 iunie 1053, la Civitate (Civitella del Fortore, lângă Foggia de astăzi), o coaliție inițiată de
papa Leon al IX-lea și formată din mercenari suabi, din italieni și din lombarzi a fost înfrântă sever
de normanzi, iar Suveranul Pontif a fost luat prizonier, captivitatea lui Leon al IX-lea durând
aproape nouă luni. Eliberarea a avut loc pe 12 martie 1054, cu puțin înaintea decesului survenit pe
19 aprilie 1054.
Excomunicarea patriarhului Mihail I Celularie a fost publicată de cardinalul Humbert de Silva
Candida în data de 16 iulie 1054[1], în plin interregn, noul papă, Victor al II-lea, fiind ales la 13
aprilie 1055.
Vikingii au fost importanți comercianți, exploratori, colonizatori și războinici scandinavi care, în
perioada anilor 793–1066 (de-a lungul evului mediu timpuriu până la Bătălia de la Stamford Bridge
și cea de la Hastings împotriva anglo-saxonilor mai precis), au dominat jumătatea nord-vestică a
Europei continentale și insulare, din Scandinavia lor nativă până în arhipelagul britanic, Insulele
Feroe, Islanda și Groenlanda. Această perioadă de timp din istoria Europei medievale este
cunoscută drept epoca vikingilor.
Vikingii sunt, totodată, strămoșii popoarelor nord germanice contemporane, mai precis danezii,
norvegienii, suedezii, islandezii și feroezii, precum și a diasporei scandinave de pe tot mapamondul,
cel mai important cea din Statele Unite ale Americii și Canada. Vikingii erau vorbitorii nordicii
vechi, o străveche limbă indo-europeană din ramura germanică, precursoarea tuturor limbilor nord-
germanice de astăzi, mai precis daneza, norvegiana, suedeza, islandeza și feroeza. Un aspect socio-
cultural foarte important în ceea ce privește societatea medievală timpurie scandinavă este că nu toți
nordicii erau vikingi și că termenul "viking" denotă mai degrabă o meserie sau ocupație decât un
cuvânt care să semnifice etnia.
În ceea ce privește realizările lor ce țin de domeniul explorației și navigației, conform unor izvoare
istorice medievale, cel mai notabil saga lui Eric cel Roșu (dar și cea a groenlandezilor precum și
capitole separate din cronicile islandeze Hauksbók și Flateyjarbók, ambele din secolul XIV), în
contextul voiajelor lor maritime dincolo de Marea Nordului către apus, vikingii au atins chiar și
coasta de vest a Americii de Nord la L'Anse aux Meadows de pe insula Newfoundland din
provincia Newfoundland și Labrador ce ține de Canada de astăzi în jurul anului 1000, teritoriu care
cuprindea și provincia Nova Scotia și pe care l-au botezat ulterior în nordica veche "Vinland", adică
ținutul vinului după tipurile de fructe de pădure (confundate cu struguri) descoperite de echipajul lui
Leif Eriksson în urma debarcării și așezării ulterioare pe pământ american.
De asemenea, în estul și sud-estul Europei continentale precum și în Orientul Mijlociu, vikingii (cu
precădere cei de descendență suedeză) erau cunoscuți sub numele de varegi (de la "garda varegă")
de către slavii de răsărit, de bizantini și de arabi, serviciile militare de mercenari ale unora dintre
acești temuți vikingi fiind reputate și folosite astfel în Imperiul Roman de Răsărit, mai precis în
slujba împăratului acestuia sub anterior menționata gardă varegă, o unitate militară de elită.
Curajul și cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă trebuie menționat că vikingii aveau și
ocupații pașnice, precum comerțul și construirea de așezări (colonizare).
Inițial, vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă. Mai târziu, folosind superioritatea
lor în construirea corăbiilor (dintre toate cele mai eficiente fiind cele de tip "drakkar") și arta
navigației, încep să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor, urcând și pe cursul unor fluvii.
Dată fiind îndrăznela lor, vikingii erau considerați adversari militari redutabili și invadatori de
temut, care prin acțiunile lor de pradă au răspândit panică în rândurile populațiilor băștinașe din
regatele și imperiile Europei de Vest, mai ales pe cuprinsul Imperiului Franc condus de Carol cel
Mare (sau Charlemagne), asediind ulterior cu succes și Parisul (ce ținea atunci de Regatul Franciei
de Vest) între anii 885 și 886.
În zilele noastre, s-a ajuns la concluzia că vikingii au părăsit regiunile nordice, cu o climă aspră,
pentru a se așeza în Europa apuseană, mult mai bogată și cu o climă cateogirc mai blândă decât
ținuturile lor natale. Istorisirile despre bogățiile Europei de Vest au atras vikingii, care erau săraci,
ducând în nord o viață modestă și foarte aspră.
Vikingii au profitat de conflictele interne din Europa pentru a-și extinde activitatea în alte teritorii.
Astfel, după moartea lui Ludovic cel Pios, împăratul francilor, în 840, fiul acestuia Lothar I a
solicitat sprijinul unei flote vikinge în lupta pentru putere pe care o ducea împotriva fraților săi.
Vikingii și-au dat seama că nobilii franci erau dispuși să le plătească sume considerabile pentru a-i
împiedica să-i atace, făcând astfel ținuturile lor o țintă irezistibilă pentru raidurile nordicilor.
Deși este răspândită imaginea vikingilor purtând coifuri cu coarne, nu există nicio dovadă istorică a
acestui presupus obicei, tot acest mit pornind mai degrabă de la invențiile artiștilor romantici ai
secolului XIX.

Cucerirea Insulelor Britanice

Incursiunile vikingilor în secolele VIII-X.
De la mijlocul secolului al IX-lea, Irlanda, Scoția și Anglia au devenit obiective majore pentru
vikingi. Vikingii au preluat controlul asupra insulelor din nordul Scoției (Shetland și arhipelagului
Orkney), Insulele Hebride și o mare parte a Scoției continentale. Ei au fondat în Irlanda primele
orașe comerciale: Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow și Limerick, și au utilizat baza lor de pe
coasta irlandeză pentru a lansa atacuri în Irlanda și în Marea Irlandei și în Anglia. Când regele Carol
cel Pleșuv a început să apere Vestul Franciei mai energic în 862, fortificând orașe, mănăstiri, râuri și
zonelor de coastă, forțele vikinge au început să se concentreze mai mult asupra Angliei decât
Francia.
În valul de atacuri vikinge în Anglia după 851, doar un singur regat - Wessex - a fost capabil să
reziste cu succes. Armatele vikinge (cea mai mare parte daneză) a cucerit East Anglia și
Northumberland și a dezmembrat Mercia, în timp ce în 871, Regele Alfred cel Mare din Wessex a
devenit rege doar pentru a învinge în mod decisiv o armată daneză în Anglia. Renunțând la Wessex,
danezii s-au stabilit la nord, într-o zonă cunoscută sub numele de "Danelaw". Mulți dintre ei au
devenit fermieri și comercianți și s-au stabilit la York, ca un oraș de frunte mercantil. În prima
jumătate a secolului X, armatele engleze conduse de descendenții lui Alfred de Wessex au început
recucerirea zonelor scandinave din Anglia, ultimul rege scandinav, Erik Bloodaxe, fiind expulzat și
ucis în 952, unind cele șapte regate engleze într-un singur regat.
În 1070 au ocupat sudul Italiei și Sicilia. Ulterior, s-au stabilit în Islanda, locul de pornire în
aventura de peste ocean.

Așezările vikinge din Europa și dincolo de ocean

Leif Eriksson descoperă America de Nord.
Între timp, armatele vikingilor au rămas active pe continentul european de-a lungul secolului al IX-
lea, jefuind brutal Nantes (pe coasta franceză), în 842 și au atacat orașele ca Paris, Limoges,
Orleans, Tours și Nimes. În 844, vikingii au luat cu asalt Sevilia (fiind apoi controlate de arabi), în
859, au jefuit Pisa, deși o flotă arabă le-a afectat drumul de întoarcere spre nord. În 911 împăratul
franc de Vest a acordat Rouen și teritoriile din jur printr-un tratat unei căpetenii vikinge numita
Rollo în schimbul păcii și încetării raidurilor. Această regiune din nordul Franței este acum
cunoscută sub numele de Normandia, sau "țara nordicilor." Excelenți marinari și neguțători, s-au
aventurat în depărtări până la Constantinopol și Bagdad în căutare de cuceriri și schimburi
comerciale.
În est, erau cunoscuți sub numele de varegi, care au invadat Europa de Est și Rusia de azi (nume
derivat din "Rus", popoarele slave au folosit numele pentru invadatorii scandinavi), începând din
secolul VIII, folosind metode similare cu cele ale danezilor și ale omologilor norvegieni din vest.
Au creat noi rute comerciale la sud de Volga și Nipru și au fondat orașe-state: Kiev și Novgorod.
Vikingii au avut, de asemenea, contacte extinse cu Constantinopolul: unii varegi chiar au servit ca
gardă de elită pentru împărații bizantini.
În secolul al IX-lea, scandinavii (norvegienii, în principal) au început să colonizeze Islanda, o insulă
din Atlanticul de Nord, unde nimeni nu s-a stabilit în număr mare. Prin secolul X, unii vikingi
(inclusiv faimosul Erik cel Roșu) s-au mutat chiar mai departe spre vest, până în Groenlanda.
Potrivit istorisirilor islandeze târzii, unii dintre primii coloniști vikingi din Groenlanda (se
presupune că au fost conduși de norvegianul Leif Eriksson, fiul lui Erik cel Roșu), au fost primii
europeni care au descoperit și explorat America de Nord. Au numit locul de debarcare Vinland
(terenul vinului sau a strugurilor), au construit o așezare temporară L'Anse aux Meadows, în zilele
noastre numită Newfoundland. S-ar părea ca nu au format așezări permanente.

Dominația daneză
Piatră runică în Suedia de azi.
Sub domnia regelui Harald Bluetooth la mijlocul secolului X, Danemarca puternică, unificată și
creștinată a marcat începutul apogeului vikingilor. Raidurile pe scară largă, de multe ori organizate
de liderii regali, au lovit coastele Europei și în special Anglia. Fiul rebel al lui Harald, Sven
Forkbeard, a condus raidurile vikingilor în Anglia în 991 și a cucerit întregul regat în 1013; l-a
trimis în exil pe regele Ethelred. Sven a murit în anul următor, fiind succedat de fiul său Knut (sau
Canute) să formeze un imperiu scandinav (cuprinzând Anglia, Danemarca, și Norvegia) pe Marea
Nordului.
După moartea lui Knut, ambii fii l-au succedat, dar au murit în 1042 și Edward Confesorul, fiul
regelui precedent (non-danez), s-a întors din exil și a recâștigat tronul englez de la danezi. La
moartea sa (fără moștenitori) în 1066, Harold Godwinesson, a pus ochii pe tron. Armata lui Harold
a fost capabilă să învingă o invazie condusă de ultimul mare rege viking - Harald Hardrada al
Norvegiei - de la Stamford Bridge, lângă York, dar a fost învins de forțele lui William, Duce de
Normandia (el însuși un descendent al coloniștilor scandinavi din nordul Franței) doar câteva
săptămâni mai târziu. Încoronat ca rege al Angliei în ziua de Crăciun în 1066, William a reușit să-și
păstreze coroana împotriva provocărilor daneze viitoare.

Sfârșitul vikingilor
Evenimentele din 1066 din Anglia (mai precis bătăliile culminante de la Stamford Bridge și
Hastings între vikingi, normanzi și anglo-saxoni) au marcat în mod radical sfârșitul epocii
vikingilor, cel puțin în Europa continentală. Până în acel moment, toate regatele scandinave
deveniseră creștinate și ceea ce a mai rămas din cultura vikingilor a fost absorbită în cultura Europei
creștine.
Astăzi, semne ale moștenirii vikinge pot fi găsite în cea mai mare parte ca fiind originile scandinave
ale vocabularului și toponomiei în domeniile în care s-au așezat, inclusiv in nordul Angliei, Scoției
și Rusiei. În Islanda, vikingii au lăsat o organizație extinsă de literatură de specialitate, saga
islandeză, în care au sărbătorit cele mai mari victorii ale trecutului lor glorios.

Mărturii
„Înmormântarea unui nobil vareg” din Rutenia (i.e. Ucraina de astăzi). Pictură de Henryk
Siemiradzki, din 1884.
În secolul al X-lea, Ahmad ibn Fadlan, diplomat arab, a scris în jurnalul Risala, mărturii legate de
modul de viață al scandinavilor.Le-a descris înfățișarea, aceștia fiind Înalți ca niște palmieri, blonzi,
cu piele roșcată (...) toți sunt tatuați de la vârfurile degetelor până la gât cu figuri misterioase de
culoare neagră sau verde. , vestimentația: păreau să nici nu simtă frigul puternic de afară, pentru
că nu purtau nici tunici, nici caftane, ci doar un veșmânt care le acoperea o parte a corpului,
lăsându-le o mână liberă, precum și armamentul: Fiecare bărbat poartă la brâu un topor, o sabie și
un cuțit lung, de care nu se desparte niciodată. Săbiile sunt uriașe și gravate asemenea săbiilor
france.; dar scria și despre igiena acestora:
Deși nordicii sunt gazde desăvârșite, sunt cele mai murdare creaturi ale Domnului. Nu au nici o
rușine în a urina în văzul tuturor și par a nu se spăla niciodată. Nu se îmbăiază după ce au relații
intime cu femeile lor și nici măcar nu își spală mâinile după ce mănâncă. Sunt ca niște măgari
sălbatici. Pentru a se spăla, recurg la cea mai murdară și mai obscenă modalitate posibilă. O
sclavă aduce un bazin uriaș cu apă pe care îl oferă mai întâi stăpânului ei. Acesta își spală mâinile,
fața și părul, după care își curăță gâtul și nările în aceeași apă. Apoi sclava oferă vasul
următorului bărbat care face aceleași lucruri. Toți nordicii repetă aceleași gesturi, în același bazin.
Ahmad ibn Fadlan scria că în ciuda obiceiurilor necivilizate, avea admirație față de negustori de
sclavi și blănuri veniți din ținuturile înghețate ale nordului și față de impunătoarele lor corăbii
împodobite cu capete de dragon, numite drakkare.
De asemenea, a descris ceremoniile funerare la vikingi:
Mi s-a spus ca bărbatul decedat era unul dintre cei mai importanți membri ai comunității. Corpul
său a fost coborât într-o groapă deasupra căreia a fost așezat un acoperiș. El trebuia să rămână
astfel timp de 10 zile, până urma să fie scos și ars într-una dintre corăbii, alături de sclava sa
preferată. Averea sa era împărțită în trei părți: una pentru familie, cealaltă pentru cei care se
ocupau de funeralii în timp ce a treia parte era folosită pentru a procura băuturi pentru bărbații
tribului. Aceștia se intoxicau cu băutură zi și noapte până când corpul decedatului urma să fie
incinerat. Se întâmpla ca unul dintre ei să moară în timpul banchetului din cauza exceselor. Atunci
averea sa era împărțită în același mod, iar funeraliile continuau.
Sclavelor care se ofereau să moară li se ofereau cele mai bune țesături și ornamente, acestea trebuia
să treacă prin patul tuturor căpeteniilor, ca semn de respect pentru cel decedat. Atitudinea fetei, care
bea alături de bărbați, cânta și se oferea acestora fără nicio urmă de remușcare îl uluia pe
ambasadorul arab.
După ce au îndepărtat acoperișul de lemn și de pământ, au așezat corpul acestuia într-o corabie în
jurul căreia construiseră o structură asemănătoare cu un cort. În jurul său au așezat recipiente cu
băutură, coșuri cu fructe și plante. Pe urmă au ales un câine pe care l-au tăiat în două și l-au
aruncat în corabie. Apoi i-au așezat căpeteniei armele pe lângă corp. Au adus doi cai pe care i-au
alergat până au asudat și care, la fel, au fost tăiați în bucăți și depuși lângă cel mort. Au mai
sacrificat o găină și un cocoș pe care, de asemenea le-au aruncat pe vas. Apoi a venit rândul fetei,
care a fost ucisă de o bătrână pe care o numeau Îngerul Morții.
„Voi, arabii, sunteți niște netoți”, mi-a spus acela. „De ce?”, l-am întrebat. „Pentru ca îi purtați pe
cei care spuneți ca îi iubiți și îi onorați cel mai mult, și îi puneți în pământ acolo unde vor fi
devorați de târâtoare. Noi îi ardem pentru a ajunge cât mai repede în Paradis”, apoi începu să
râdă puternic. Atunci când l-am întrebat care este motivul bucuriei sale, mi-a răspuns:”Din
dragoste pentru el, Stăpânul nostru a trimis vântul pentru a-l primi cât mai repede.” Într-adevăr, în
cel mai scurt timp, din corabie, căpetenie și fată nu mai rămăsese decât cenușa. Pe locul acela au
ridicat o movila de pământ pe care au așezat o tabletă de lemn cu numele acelui rege. Apoi au
plecat cu toții.

Arme
Cunoștințele noastre despre arme și armuri din epoca vikingilor se bazează pe descoperirile
arheologice relativ rare, reprezentarea în imagini, și într-o anumită măsură cu privire la legendele
din saga nordică și legile nordice înregistrate în secolul al XIII-lea. Conform obiceiului, toți oamenii
liberi nordici au fost nevoiți să aibă arme proprii și le-a fost permis să le poarte tot timpul. Aceste
arme identificau statutul social al unui viking: un viking bogat avea un ansamblu complet de un
coif, scut, cămașă de zale și sabia. Un viking tipic ar fi avut mai probabil pentru a lupta o suliță, scut
și un pumnal. Arcurile au fost utilizate în etapele de deschidere de lupte pe uscat și pe mare, dar ele
tind să fie considerate mai puțin "onorabile" decât luptele corp-la-corp. Vikingii au fost relativ
neobișnuiți pentru acea perioadă în utilizarea lor de topoare ca armă principală în bătălie. Húscarlii,
Garda de elita a Regelui Knut (și mai târziu regele Harold al II-lea) erau înarmați cu topoare, scuturi
și căști de protecție de metal ușoare. În luptă vikingii se crede ca s-au angajat în stilul dezordonat de
lupte frenetice și furioase, fiind atât de curajoși că au fost numiți bersekeri. Acea stare mentală s-ar
fi datorat proprietăților psihoactive provocate de ciuperci halucinogene sau cantităților masive de
alcool consumate.

Credințele religioase ale vikingilor

„Thor luptă cu giganții”. Pictură de Mårten Eskil Winge din 1872.

Articol principal: Mitologia nordică.
Conform izvoarelor runice și celor arheologice, vikingii credeau în mai mulți zei. Ei credeau că
lumea este de fapt un stejar denumit Yggdrasil care cuprinde 9 lumi (planete).
Pentru a exemplifica, dintre aceste 9 lumi, Asgard este tărâmul zeilor cunoscuți drept Aesir (o
familie de zei în conflict și contrapondere cu cei din familia Vanir) conduși de Odin iar Valhalla este
o sală uriașă de petreceri unde intră războinicii vikingi după moarte pentru a celebra și sărbători pe
săturate. Migdardul este considerat tărâmul oamenilor, care a fost construit din trupul gigantului
primordial, Ymir, și este înconjurat de un ocean imposibil de străbătut, în care trăiește șarpele
Jormungand.
În contrast, Helheim este cea de-a noua lume și reprezintă infernul unde se duc sufletele vikingilor
netrebnici care n-au murit eroic și au comis predominant fapte malefice și lipsite de orice fel de
conduită sau respect împotriva semenilor lor.
Mai jos sunt descriși, pe scurt, zeii principali din mitologia nordică:
• Odin era regele zeilor și conducătorul Asgardului, care și-a sacrificat ochiul pentru a obține
cunoștințe. Corbul era simbolul său, pentru că reprezenta „ochiul și urechile” sale;
• Thor era fiul lui Odin și zeul cerului. El guverna tunetele, fulgerele, vânturile și furtunile cu
ciocanul său.
• Freyr – zeul ploii, soarelui, recoltelor și fertilității;
• Frigg – soția lui Odin și regina Asgard-ului. Era zeița maternală;
• Baldur – zeul luminii, al bucuriei, al purității, al frumuseții și al inocenței. Datorită măreției
și frumuseții lui, toate forțele naturii au hotărât să nu îl rănească, în afară de vâsc. Diabolicul
zeu Loki s-a folosit de această slăbiciune și el l-a omorât pe Baldur;
• Loki – zeul focului, magiei și al metamorfozei;
• Valkiriile – creaturi înaripate care aduceau sufletele războinicilor morți în Valhalla.

Nu în ultimul rând, Vikingii credeau că lumea are un început și un sfârșit, pe acesta din urmă
numindu-l Ragnarök. Conform mitologiei lor, aceștia credeau că sfârșitul lumii va veni atunci când
va sosi o nouă eră glaciară, urmând ca fiara lup Fenris să îl înghită pe Odin și șarpele
Jormungand(ur) să îl ucidă pe bravul Thor. Cu toate acestea, se spune că după Ragnarok un nou
pământ va răsări, verde, frumos și îmbelșugat.