UNIVERSITATEA ”VALAHIA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
DISCIPLINA: ISTORIA BIZANȚULUI

Cruciada a III-a

COORDONATOR:
Prof. Dr. Anghelescu Gheorghe

SUSȚINĂTOR:
Ioneci Marian

TÂRGOVIȘTE
2017

1
 Planul lucrării

Introducere

Capitolul I : Situaţia statelor catolice orientale înainte de cea de-a treia cruciadă

Capitolul II: Cruciada a III- a

Capitolul III: Urmările cruciadelor

Concluzii

Bibliografie

2
 Introducere

Punct de cotiturăînistoriamedievalăuniversală, cruciadele au

reprezentatfenomenul major care a contribuit la
schimbareaînfăţişăriidiferitelorsectoareale vieţii sociale, economice, politice,
religioase ale societăţii occidentale, atât prin durata lor de mai multe secole, cât
şi prin implicaţiile multiple rezultate din contactul a două mari civilizaţii aparent
distincte. Ca expediţii de impunere şimenţinere a spiritului religios creştin în
spaţiile extraeuropene, acestea s-au motivat nu de puţine ori cu prea puţin temei,
rezultatele fiind pe măsura acestor motivaţii precare şi subiective, fiind cea mai
grăitoare dovadă că temelia creştinătăţii nu era îndeajuns de puternică şi apărată
pe cât se pretindea a fi. Probabil că mulţişi-au pus adesea întrebarea cum se face
că, în anumite etape ale evoluţiei sale, creştinismul a ales tocmai să-şi transmită
mesajul prin violenţăşi expansivitate când este ştiut că preceptele sale sunt
contrare acestor metode. Cum a fost posibil ca întreaga creştinătate să ajungă
deodată să fie comparată cu lumea arabă, iar cruciadele cu jihadul? Cât de
puternică era biserica în acele vremuri şi cum a putut provoca mişcări de
asemenea amploare? Cum au influenţat aceste acţiuni întregul mecanism de
gândire al europeanului? Asupra tuturor acestor aspecte îmi propun să reflectez
în aceste rânduri.
În primul rând cruciadele pot fi definite ca expediţii militare ale feudalilor
apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat,
îndeosebi Palestina şi Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină
expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare
petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale. Aspectul
religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o
ideologie creştină. Proclamate ca "războaie sfinte", au fost organizate în numele
eliberării aşa numitelor "locuri sfinte"(Ierusalim), de sub dominaţia musulmană.

3
Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit
papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea. 1
În al doilea rând, Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanţul, Siria, Palestina,
Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât
Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra
claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de
criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii
principilor, a instituirii ordinelor cavalereşti, a sporului demografic, precum şi a
unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică
aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei
orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea
tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şiorăşenii, care
întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare.
Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin
pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte
puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul "cruciadelor
copiilor"2. Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în
afara unei lupte care le- ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la
început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.

1
Octavian Rudeanu, Cruciadele, Ed. Călăuza, Deva, 2003, p.10.
2
FlorentinaCăzan, Cruciadele, Ed. AcademieiRomâne, Bucureşti, 1990, p. 102

4
 Capitolul I: Situaţia statelor catolice orientale înainte de cea de-a
treia cruciadă

După eşecul cruciadei a doua, situaţia regatelor catolice din răsărit a

rămas la fel de instabilă. În 1149 într-o luptă împotriva lui Nureddin cade
Raymond al Antiohiei, locul său fiind ocupat de Constanţa, soţia sa. În Ierusalim
la putere a ajuns tot o femeie, Melisinda, mama lui Baldwin III. În acelaşi timp
lui Nureddin i s-a încredinţatşi conducerea Damascului, avînd sub control astfel
toate cetăţile orientale importante ale musulmanilor, el căpătînd astfel şi statutul
de cel mai puternic conducător musulman al perioadei.
Pe de altă parte, împăratul bizantin Manuil I ducea o politică de înglobare
a Antiohiei în Imperiu, drept dovadă fiind campaniile militare pe care le-a
condus, precum şi faptul că cea de-a doua soţie a sa a fost o prinţesăantiohiană. 3
Tot în această perioadă, unul din musulmanii participanţi la luptele
împotriva cruciadei a doua, Saladdin (Salah-ad-Din), pleacă în Egipt, unde
capătă tot mai multă autoritate şi putere, pînăcînd devine sultan al Egiptului
(1171-1193), reuşind să alipească şi califatul Bagdadului în 1175, după care,
folosindu-se de dezbinările făcute de urmaşii lui Nureddin, a cucerit Aleppo
şiMosulul, în 1183. Era un foarte bun strateg militar şi un diplomat iscusit, cu
mult mai bun decît adversarii săi europeni, devenind principala speranţă a lumii
musulmane.
În regatele catolice întretimpstăpînea imoralitatea, înşelăciuneaşi viclenia.
Patriarhul catolic al Ierusalimului, Iraclie, în mod deschis îşi petrecea timpul
înconjurat de amante şi cheltuia toţi banii pe ele. Au fost cazuri în care chiar în
timpul luptei comandanţi militari catolici treceau de partea musulmanilor, se
cunoaşte cazul unui cavaler templier care a primit islamul şia intrat în slujba lui
Saladdin.
3
SorinBrezeanu, RelaţiiledintreBizanţ, Occident şilumeaislamicăînsec.XI-XIII. Cruciadele, înRevista de Istorie,
1987, nr.9, p. 124

5
 Unul din cavalerii catolici, Raynald de Chatillon, era renumit pentru
jafurile căilor comerciale din zonă. Acestea nu doar îi întărîtau pe musulmani
împotriva creştinilor, dar păgubeau însăşisituaţia regatelor. Unul din aceste
jafuri a fost făcut asupra caravanei în care se afla mama lui Saladdin. Drept
urmare, cel din urmă a încălcat tratatul de pace cu Ierusalimul şişi-a pornit
oastea împotriva cruciaţilor, în 1187. În timp ce Saladdin asedia cetatea Tiberias,
regele Ierusalimului, Guy de Lousingnan 4, a pornit cu oastea împotriva acestuia.
La 5 iulie a avut loc ciocnirea celor două oşti.
Oastea cruciată a fost zdrobită, regele Ierusalimului şi ducele Antiohiei,
împreună cu mai mulţi cavaleri nobili, au fost luaţi prizonieri. Saladdin a
poruncit ca toţiaceştia, cu excepţia regelui, să fie ucişi. Guy de Lousignan a fost
eliberat în 1189, după care a pregătit asediul Acrei.
În scurt timp trupele lui Saladdin au cucerit toate pămînturileşicetăţile de
pe malul mediteranean, în mînile europenilor, deja lipsiţi de contact maritim cu
occidentul, fiind lăsate doar Ierusalimul, Antiohia, Tripoli şi Tirul.
După aceasta Saladdin a pornit spre Ierusalim, cucerindu-l la 2 octombrie
1187. Unica cetate care a putut rezista după aceea a fost Tirul, care s-a putut
opune în mare măsură datorită venirii în ajutor a unui conte din Constantinopol. 5
Veştile despre cursul evenimentelor au ajuns în Europa abia la începutul
lui 1188. Papa Clement III (1187-1191) a hotărît să-şi asume organizarea celei
de-a treia cruciade. La apelul papei au răspuns 3 conducători europeni: împăratul
german Friedrich I Barbarossa, regele Franţei Filip II 6şi regele Angliei Richard
Inimă de Leu,7prieten al coroanei franceze. În 1190 cei trei au pornit campania.

4
Guy de Lousingnan (cca.1129-1194) – rege al Ierusalimului din 1186 şi al Ciprului din 1192
5
Fl. Căzan, Cruciadele. Momente de confluenţăîntredouăcivilizaţiişiculturi, Bucureşti, 1990, p. 62
6
Filip II al Franţei (1165-1223) – din dinastiaCapeţienilor, numitşiFilip August. Rege al Franţeiîncepînd cu 1180.
S-a remarcatprinfaptulcăaeliminat, în mare parte, stăpînireaAnglieiasuprapămînturilorfranceze.
7
Richard Inimă de Leu (1157-1199) – Richard I, regeleAnglieiîntre 1189-1199. Era numitInimă de Leu
(încăînainte de a fi întronat) pentrucapacităţilemilitareşivitejiedeosebită.

6
 Richard şi-a trimis o parte din armată direct din Anglia, pe mare, singur
trecînd în Franţaşi pornind împreună cu regele Filip spre Sicilia. Au ajuns la
Messina deja în toamnă, din cauza dificultăţilor de navigaţiehotărînd să aştepte
aici pînă în primăvară. Atunci au apărut tensiuni între Richard şi regele Siciliei,
pentru că primul avea pretenţii asupra stăpînirii teritoriului.
În acelaşi timp împăratul german căuta şi el să-şi legifereze pretenţiile
asupra Siciliei. Prin urmare tensiunea a ajuns să fie între Richard şi Friedrich I.
În luna martie Filip al Franţei a pornit spre Siria, punîndu-şi drept scop
cucerirea Acrei. În general toată cruciada III s-a concentrat asupra cuceririi
acestei cetăţi.8
Flota lui Richard a nimerit în furtună, corabia surorii sale fiind nevoită să
ancoreze în Cipru. Aici, Isaac Comnen, care a uzurpat insula de la împăratul
bizantin, a luat-o prizonieră, de aceea Richard a fost nevoit să poarte un război
neplănuit împotriva Ciprului. După ce insula a fost cucerită, aici a sosit regele de
jure al Ierusalimului, Guy de Lousingnan, care s-a împrietenit cu Richard,
primind stăpînirea asupra Ciprului9.
În sfîrşit Richard a ajuns în Acra, în iunie 1191, unde s-a alăturat
celorlalte oşti cruciate pentru a asedia cetatea.

Capitolul II: Cruciada a III- a

SorinColumbeanu, Cruciadele, Bucureşti, 1971, p. 107
8

Ibidem, p. 108
9

7
 Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puţin erau pregătite
armatele occidentale să susţină lupta. Constatarea nu putea decât să încurajeze
jihad-ul. Şi de această dată papa Clement al III-lea a lansat un nou apel la
cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şiFranţei, respectiv Richard Inimă de
Leu şi Filip al II-lea August, precum şi împăratul Germaniei, Frederic I
Barbarossa.10
În vara anului 1190 o armată uriaşă, bine echipată, era gata de război.
Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în
timp ce Frederic I pornea pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat
în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului
german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit să-l învingă pe sultanul
Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarossa a murit
înecat pe când încerca să traverseze călare râul Cydnus.11
Rămaşi fără conducător, cea mai mare parte din cruciaţi s-au împrăştiat,
numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi-au
continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma
Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase
lui Guy de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciate a fost
participarea la asediul Acrei, începută în anul 1189, intervenţia lor determinând,
în mare măsură, capitularea oraşului, în 13 iulie 1191.12
În luna septembrie 1192, regele Anglei se îmbarca în portul Jaffa și
părăsea Palestina, zorind să nu-l apuce ploile și schimbarea anotimpului în
pământ străin. Dar furtunile parcă îl aleseseră pe regele Angliei ca să-l
însoțească la orice traversare a mării.
Din nou un vânt puternic a abătut corabia regelui din drum, împingând-o
într-un golf al Adriaticii. Richard, imprudent, s-a fotărât să traverseze Germania,

10
Friedrich I Barbarossa (cca.1123-1190) – din dinastia Hohenstaufen. Regegerman din 1152 şiîmpărat din 1154.
11
NicolaeBănescu, Chipuri din istoriaBizanţului, Bucureşti, 1971, p. 162
12
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, Ed. Universității ” Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 75

8
travestit în călugăr templier, crezând că astfel nu i se va bănui adevărata
identitate. Precauțiuni inutile. Iscoadele lui Leopold de Austria, care nu uitase
jignirea adusă în Paslestina, l-au recunoscut, l-au prins și l-au dus în fața ducelui.
Acesta l-a ținut închis, mai bine de un an, în castelul de pe Dunăre, Triefels, și
abia după aceea l-a predat împăratului german, judecătorul teoretic al tuturor
regilor, pentru a clarifica diferendul.13
În dieta de la Hagenau, Henric al VI-lea, după o judecată sumară și
părtinitoare, îl condamna pe Richard Inimă de Leu să plătească, drept
despăgubire a injuriei adusă lui Leopold, suma enormă de un milion de scuzi
aur, fapt ce l-a obligat pe rege la un nou prizonierat până supușii săi l-au
răscumpărat. După eliberare, regele Angliei a reluat lupta cu Filip al II-lea
August pentru stăpânirea provinciei franceze Vexin, regiune în care în anul 1198
a năvălit cu o armată, a ars mai multe sate și a asediat castelul Gisors. 14
Filip al II-lea a sosit în grabă cu o oaste strânsă în pripă și ca atare puțin
numeroasă, și abia a scăpat cu viață din luptă. Urmările ar fi fost grave pentru
regele Franței dacă veșnic impulsivul Richard nu ar fi intrat în conflict cu vasalii
săi din Franța. În anul 1199, el se afla la castelul Chalus din Limousin,
aparținând unui nobil al cărui suzeran Richard I era, și unde se aflase că s-a
descoperit o comoară care, potrivit dreptului feudal, îi revenea.
Seniorul de Chalus nici nu voia să audă de așa ceva. A urmat o încăierare
între oștile celor doi pretinși proprietari ai comorii, luptă urmărită cu mult
interes de regele Angliei, de pe o înălțime din apropiere, de unde putea vedea
perfect, ca dintr-o tribună.

Capitolul III: Urmările cruciadelor

Jean Flori, Războisfânt, jihad, cruciadă, Ed. Cartier Istoric, Bucureşti, 2003, p. 216
13

Ibidem, p. 217
14

9
 Cruciadele au contribuit și la subminarea feudalismului european, prin
slăbirea puterii baronilor locali și întârirea puterii centrale. Mulți nobili au pierit
în luptele din Țara Sfântă, iar pământurile celor fără moștenitori au revenit
Coroanei. Asta a condus la un declin al lorzilor feudali și, implicit, la creșterea
autorității regale, mai ales în cazul statelor în care însuși regele a participat la
cruciade (Franța, Anglia, Imperiul Romano-German).
Tot în plan politic, se remarcă dezvoltarea orașelor și creșterea influenței
acestora. În multe cazuri, burghezia din orașe împrumuta bani nobililor care
doreau să plece în cruciadă, cerând în schimb diverse privilegii. 15 Cel mai
câștigat oraș a fost, fără îndoială, Veneția, datorită banilor primiți de la cruciații
și pelerinii pe care îi transportau în Țara Sfântă. Astfel, povara financiară a
Cruciadelor a dus la slăbirea nobilimii și la întârirea clasei negustorilor și a
orașelor independente.16
Cruciada a IV-a, un caz excepțional în cadrul fenomenului cruciat, se
remarcă din perspectiva consecințelor sale politic. Cucerirea Constantinopoului
de către latini și fondarea Imperiului Latin de Constantinopol au dus la slăbirea
unui Imperiu Bizantin aflat deja în declin, grăbind astfel căderea acestuia în fața
Otomanilor. Astfel, un important actor politic a dispărut de pe harta europeană,
locul său fiind luat de un imperiu emergent care s-a dovedit a fi, pentru
Occident, o amenințare mult mai mare decât Bizanțul. 17
Măsura în care schimburile interculturale dintre Occident și lumea arabă
au fost influențate de cruciade e încă dezbătută de istorici.
Istoricii catolici susțin că, prin intermediul cruciadelor, cultura europeană
a fost răspândită în Orient. Adevărul e însă că europenii au avut mai multe de
învățat de la arabi decât invers. Arabii au fost prea puțini interesați de civilizația
occidentală, pe care o considerau decadentă și mult inferioară. În schimb,
europenii au preluat din lumea arabă cunoștințe avansate de matematică, optică,
15
Christian Morrison, Cruciadele, Bucureşti, 1998, p. 45
16
Ibidem, p. 46
17
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală- manual pentru seminariile teologice, Ed. I.B.M.
al B.O.R., București, 2005, p. 148

10
inginerie, geografie ș.a., fără de care cultura occidentală nu ar fi putut să se
dezvolte așa cum avea să o facă în perioada Renașterii.
Alți istorici susțin că fenomenul cruciadelor trebuie privind dintr-o
perspectivă mai largă, macroistorică – sau, cum ar fi spus Braudel, în durata
lungă a istoriei, în care Europa Occidentală, în special datorită abilităților sale
militare și a comerțului maritim, a reușit să avanseze în toate sferele civilizației,
depășind lumea arabă care, la momentul primei cruciade, era mult mai
dezvoltată.18
Cea mai importantă și de lungă durată consecință a cruciadelor a fost
dezvoltarea economică a Europei Occidentale. Interesul pentru Orient și pentru
controlul rutelor maritime au făcut din statele occidentale principalii actori din
Marea Mediterana până în secolul XV, când supremația lor e contestată de
Imperiul Otoman. Prin dominația mărilor, statele occidentale – cu precădere
republicile maritime italiene (Veneția, Genova, Pisa) – au cunoscut o dezvoltare
economică impresionantă, căreia i se adaugă și avansul cultural. 19 Preluând din
Orient cunoștințele arabilor, împreună cu moștenirea culturală greco-romană pe
care aceștia o asimilaseră, nu e de mirare că Italia a fost locul de început al
Renașterii.

Concluzii

Ibidem, p. 149
18

Jean Favier, Mariledescoperiri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1991, p. 110

19

11
 Din punct de vedere politic cruciadele au înlesnit, în Europa apuseană,
procesul de centralizare şi de afirmare a regalităţii, ca urmare a slăbirii unei părţi
a nobilimii şi a ştirbiriiautorităţii papale. Pentru ţărănime, expediţiile în Orient
au însemnat o sporire a obligaţiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau
nobilii. Dar, în acelaşi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din
şerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. Tot aceeaşi
nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii oraşelor de a-şi răscumpăra
libertatea.
Nu în ultimul rând cultura a fost şi ea influenţată de cruciade. Din cea de-
a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele orientalisticii. Cunoaşterea
Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulleşi Toma
d'Aquino, un nou impuls şi o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogăţirea
literaturii europene cu noi teme şi la dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura
din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influenţele orientale, tot
aşa cum în Siria şi Palestina stilul renan şi romanic din nordul Franţei au lăsat
vestigii, precum castelele Kerak, Ibelin sau mănăstirea de lângă Bethleem.
În încheiere, de pe urma cruciadelor nu a avut, în realitate, nimeni de
câştigat. Cele două religii n-au făcut decât să se provoace una pe alta, prin fapte
a căror continuitate este evident că, din păcate, nu a apus. Umbra acestora încă
constituie o ameninţare pentru lumea contemporană, în spatele denumirii de
cruciadă ascunzându-se interese mai mult sau mai puţin justificate, pretexte
pentru declanşarea unor lupte politice, şi nu religioase, care opun popoare avînd
adesea mentalităţi diferite. Contrar aparenţelor, omenirea a învăţat prea puţin din
trecut, cruciadele continuând cu o mai mare amploare şi în prezent

Bibliografie

12
 A. Lucrări de specialitate
1. Bănescu, Nicolae, Chipuri din istoria Bizanţului, Bucureşti, 1971
2. Căzan, Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1990
3. Idem, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilizaţiişi
culturi, Bucureşti, 1990
4. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, Ed. Universității ”
Lucian Blaga”, Sibiu, 2008
5. Columbeanu, Sorin, Cruciadele, Bucureşti, 1971
6. Favier, Jean, Marile descoperiri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1991
7. Flori, Jean, Război sfânt, jihad, cruciadă, Ed. Cartier Istoric,
Bucureşti, 2003
8. Morrison, Christian, Cruciadele, Bucureşti, 1998
9. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală-
manual pentru seminariile teologice, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
București, 2005
10.Rudeanu, Octavian, Cruciadele, Ed. Călăuza, Deva, 2003

B. Articole și studii
1. Brezeanu, Sorin, Relaţiile dintre Bizanţ,Occidentşi lumea islamică în
sec.XI-XIII. Cruciadele, în Revista de Istorie, 1987, nr.9

13