Cruciadele

Elev: Bostea Ionela

Clasa: a XI-a J
Profesor: Murărescu Simona
 Cuprins
•Slide 2: Cuprins
•Slide 3-4: Cruciadele
•Slide 5-6: Drumul spre Țara Sfântă
•Slide 7-10: Cruciada I
•Slide 11: Pierderea Edessei și Cruciada a II-a
•Slide 12-14: Pierderea Ierusalimului şi Cruciada a III-a
•Slide 15-17: Cruciada a IV-a
•Slide 18-20: Cruciada a V-a
•Slide 21-22: Cruciada a VI-a (1228-1229)
•Slide 23-24: Cruciada a VII-a (1248-1250)
•Slide 25-26: Cruciada a VIII-a (1270) şi revenirea lui Ludovic al IX-lea în luptă
•Sllide 27: Bibliografie
2
 Cruciadele
S-a scris foarte mult despre acest fapt istoric memorabil,
începand cu cronicarii cruciadelor, ei înșiși participanți
activi și martori oculari ai evenimentelor, și sfârșind cu
istoricii din zilele noastre. Interpretarea fenomenului
cruciat, care a angajat doar în perioada sa clasică (1096-1291)
aproape 6 milioane de oameni din toate categoriile sociale,
fascinați de Țara Sfântă și de vraja unui Orient care părea
foarte ademenitor, ca și a cauzelor care l-au generat, a dat
loc la discuții aprige și la emiterea de păreri contradictorii.

3
Născute dintr-un sentiment moral-religios care s-a suprapus unor interese
materiale, cruciadele au fost rând pe rând privite de istoriografie când ca
o epopee eroică
hrănită de un ideal nobil, când ca o exaltare mistică sau formă de
agresiune nejustificată decât de dorința de cotropire a feudalilor apuseni,
de setea de a se bate, ambele porniri deghizate sub un înveliș religios.

4
 Drumul spre Țara SfÂntă
Ierusalimul, singurul oraș care există în două locuri - în cer și pe pământ, conform
credinței creștine, a stârnit imaginația oamenilor de-a lungul întregii istorii.
Cruciadele sunt una dintre consecințele acestei fascinații exercitată de Orașul Sfânt.
Având cauze economice, demografice, dar, în principal spirituale, cruciadele au
răspuns nevoii oamenilor epocii de a găsi căi de purificare spirituală și de
răscumpărare a păcatelor. Papalitatea a fost garantul acestor recompense. La cruciade
au luat parte țărani, nobili, regi și împărați aflați în căutarea gloriei, a ispășirii
păcatelor sau a unei căi de îmbogățire rapidă. Cruciadele au permis dezvoltarea
ordinelor militare cavalerești care au reprezentat îmbinarea fericită a două realități
medievale: monahismul și cavalerismul.

5
O cruciadă este definită de trei elemente esențiale: acordul papalității, jurământul cruciatului și
indulgențele. Toate cruciadele au fost anunțate prin predică, cei care participau fiind considerați martiri
dacă mureau sau curățați de păcate dacă supraviețuiau. Cruciadele au redeșteptat, în același timp, în
Islam atașamentul față de cauza Jihadului – Războiul Sfânt.
6
 Cruciada I

Prima cruciadă are două expediții: una a sărăcimii, condusă de Petre

Pustnicul și Walter cel Sărac, și cea a cavalerilor grupați în patru
corpuri principale de oaste, conduse de Godefroy de Bouillon, Hugo
de Vermandois, Robert al II-lea de Flandra, Robert Courtheuse,
Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.

7
Exultaţi de ideologia şi misticismul religios, masele
săracilor considerau că porţile Ierusalimului se vor
deschide celor care vin cu credinţă în Dumnezeu. Însă
fără o pregătire şi o logistică adecvată, masele populare
au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania,
Boemia și Ungaria, unde au provocat pagube. Împăratul
Alexis Comnenul, pentru a evita tulburările în oraș, i-a
transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici. Aici, în
schimb, în loc să li se deschidă drumul către Ierusalim,
au fost masacrați de trupele selgiucide sau făcuți
prizonieri și duși în robie.

8
Adevărata cruciadă a fost cea a cavalerilor. Aceasta a început prin
masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz. Una din
Bătăliile importante a fost cea pentru Antiohia, unde asediul a
rezistat opt luni, dar în cele din urmă a fost și ea ocupată (1098).
Cruciații au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și
croi drum spre Ierusalim, dar în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile
lor. După un asediu violent, cei care porniseră la luptă cu crucea pe
piept s-au dedat la jafuri, violenţe şi violuri greu de imaginat timp
de trei zile după ce au luat cetatea, masacrând mare parte a
populaţiei. Amintirea acestui episod va rămâne ca un avertisment
pentru cruciaţii care se vor strădui în următorii ani să apere
Ierusalimul.

9
După cele trei zile cumplite, comandanţii trupelor, în frunte cu
Godefroy de Bouillon, s-au îmbrăcat în haine albe cu crucea latina pe
piept şi, desculţi, au mers în procesiune spre locurile sfinte.  Lui
Godefroy i s-a oferit coroana de rege al Ierusalimului chiar acolo unde
tradiţia spune că Iisus Hristos a primit-o pe cea de spini, iar acesta, după
cumplitele operaţiuni militare pe care le-a condus, a avut decenţa să o
refuze numindu-se Advocatus Sancti Sepulchri ("Apărător al Sfântului
Mormânt"). Existența proaspătului regat al Ierusalimului a fost asigurată
de victoria cruciaților din același an în bătălia de la Ascal împotriva
Egiptului Fatimid.

10
 Pierderea Edessei şi Cruciada a II-a

Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și

selgiucizi s-au sfârșit cu recucerirea Edessei de către
musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua
cruciade (1147-1148) de către papa Eugeniu al III-lea. O
armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea, și o
oaste germană, în frunte cu regele Conrad al III-lea, mergând
pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la
Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziție
de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici
cele două oștiri au fost risipite de turci, iar Ludovic și Conrad,
cu resturi din armată, și-au sfârșit expediția ca simpli pelerini la
Ierusalim.

11
 Pierderea Ierusalimului şi Cruciada a III-a

În tot acest timp turcii au continuat ofensiva. Sultanul Damascului și Egiptului,

Saladin, a unit lumea musulmană sub conducerea sa și și-a îndreptat atacul
împotriva Ierusalimului. După multe intrigi şi rupturi între liderii din Ierusalim, în
lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe
regele Ierusalimului, Guy de Lusignan și a pus stăpânire pe oraș. Când cele 2
armate au ajuns faţă în faţă, cruciații nu au avut nici o şansă împotriva arabilor care
erau mai mulţi, mai bine pregătiţi şi nu se aventuraseră prin deşert. Din cauza lui
Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost încercuit şi asediat, iar în cele din urmă
cucerit.

12
Ecoul pierderii oraşului sfânt a fost extrem de puternic. Papa
Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au
răspuns regii Angliei și Franței-Richard Inimă de Leu și Filip al
II-lea August-și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În
vara anului 1190 o armată uriașă, bine echipată, era gata de
război. Primii doi suverani, abia plecați, au debarcat în Sicilia,
unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis
împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit
să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi
fructificată, deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca
să traverseze, călare, râul Cydnus.

13
Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr
mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și au continuat drumul, iar în anul
1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce, în drumul său,
Richard cucerise insula Cipru și o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acțiune comună a
armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția
lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191). După acest succes,
au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să
abandoneze expediția. Ca o mențiune tristă, dupa ce a intrat în Acra, Richard a executat
3000 musulmani, în mare majoritate, femei, bătrâni, copii, o adevarată încercare de
epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioadă prizonierul lui
Leopold, fiind eliberat numai după plata unei răscumpărări însemnate.

14
 Cruciada a IV-a
Cruciada a IV-a este una dintre cele mai controversate expediţii
militare. Pornită cu scopul recuceririi Ierusalimului, aceasta a fost
deturantă spre Constantinopol din cauza dorinţei prea pare de putere a
pontifului Inocențiu al III-lea. Politica sa de a-și impune supremația
asupra întregii lumi creștine nu mai trecea prin Ierusalim, ci se
îndrepta direct către „schismaticii greci” – Biserica Ortodoxă. În anul
1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

15
La începutul secolului al XIII-lea cruciadele își pierduseră baza populară, între cruciada
populară și cea aristocratică distanța se adâncise, căci păturile sărace nu mai aveau
încredere în acțiunile nobililor. De aceea, cruciada a IV a a însemnat o abatere fățișă de
la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediția a fost plănuită împotriva Egiptului,
centrul unității musulmane, și nu ca o acțiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al
doilea rând, expediția a început prin asediul cetății Zara (noiembrie 1202), situată pe
coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaților
de către dogele Veneției, Enrico Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la
Alexandria, în Egipt. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul inițial al
cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanț unde lupta pentru tron favoriza o
intervenție. Și de data aceasta cruciații erau îndemnați de dogele Veneției, care dorea să
și sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.

16
În luna mai a anului 1203, cruciații,
îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la
Constantinopol, au cucerit orașul și au
reînscăunat pe Isaac al II-lea Angelos, căruia
apoi i-au pretins despăgubiri bănești pentru
ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita
suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat
din nou asalt capitalei, au cucerit-o și au
luat-o în stăpânire.

17
 Cruciada a V-a
Războiul fraticid din Constantinopol lăsase urme adânci în
memoria colectivă a oamenilor simpli, dar în acelaşi timp
rezolvase mare parte din decalajul dintre Imperiul Bizantin şi
lumea apuseană. Totuşi acţiunile militare vor continua din
dorinţa de a obţine mai multă glorie, deşi miza politică de
odinioară în a controla rutele pelerinilor spre Ierusalim va
scădea treptat în importanţă. Astfel Papa Honoriu al III-lea, îl
însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să
propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. În statele
cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor
numite Așezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista
domnia deplină a baronilor și existau relațiile sociale de tip
feudal.

18
Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați călări, circa
20000 de pedeștri și numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului
Malik al-Adil știa că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga
expediție a cruciaților la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre
Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele Ungariei îmbolnăvindu-se,
el se întoarse acasă în anul 1218.

19
Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui
Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate
zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea
începu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea
convingerea că în curând musulmanii vor fi
constrânși să predea Ierusalimul în schimbul
pozițiilor ocupate de cruciați în Egipt. El socotea
că e mai bine să predea un oraș pustiu și ruinat,
decât un loc întărit.

20
 Cruciada a VI-a (1228-1229)
Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică,
Isabella. Ea era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului
Ierusalimului. Frederic al II-lea rămase văduv, iar Papa Honoriu al III-lea și
marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l
căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul
regatului Ierusalimului. În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează
căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce
primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi
plecă spre apusul Europei. Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de
regatul sirian.

21
Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la
Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care
Ierusalimul era cedat cruciaților (acum împăratul german fiind și rege
al Ierusalimului), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth. În martie
1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim, unde este încoronat ca rege
al Ierusalimului. Frederic al II-lea rămâne indiferent față de problemele
religioase și hotărăște ca Ierusalimul să rămână oraș deschis.

22
 Cruciada a VII-a (1248-1250)
În 1244, după recucerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese
emisari la principii și regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La
conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă, dar în
acelaşi timp se pune şi problema unirii celor două biserici. Această ultimă problemă este
departe de a fi rezolvată, dar în decembrie 1244, Ludovic cel Sfânt, regele Franței, făgăduieşte
că va organiza el însuși o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri și pradă
bogată în răsărit. Cruciada a șaptea a avut un caracter francez, pentru că în jurul lui Ludovic al
IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciații francezi ajungeau în
insula Cipru, unde fură primiți de regele Henric I al Ciprului.

23
Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în
noiembrie 1249, iar vestea morții sultanului ajunse
și în tabăra cruciaților. Porni apoi marșul de la
Damietta spre Cairo. Totuşi, bătălia care a urmat
între francezi şi egipteni a fost una dintre cele mai
cumplite din istoria Evului Mediu. Bătălia s-a dat la
Mansurah şi a durat două luni, timp în care
francezii și egiptenii au trecut printr-un adevărat
iad, când unii, când ceilalți având avantaj în luptă.
La un moment dat Ludovic a fost capturat, iar
expediţia s-a încheiat cu răscumpărarea acestuia.

24
 Cruciada a VIII-a (1270) şi revenirea lui
Ludovic al IX-lea în luptă

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre
Tunisia. În Tunisia puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul
Abu’Abd Allah. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol
d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor
fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa
mai înainte fostei dinastii din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele
ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars,
sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludovic
al IX-lea, moare în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors în Franța.

25
Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade
clasice" au luat sfârșit. Rând pe rând statele din Orient
au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost
recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul
1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru de
rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas
în mâna latinilor mai multă vreme, el fiind cucerit de
Imperiul Otoman abia în 1571. 

26
 Bibliografie

•Cruciadele - expresie a violentei interreligioase, 5 februarie 2008, Asist. Dr.

Marius Telea, [Link] [deschis la 11 aprilie 2020]
•Cruciadele, de la legendele cavalerești, la realitățile meschine ale Evului
Mediu, 8 aprilie 2013, Ciprian Plaiașu, Adevărul - articol Historia [deschis la
12 aprilie 2020]

27