BISERICA APUSEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV

1. Preliminarii
La sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, Biserica apuseană a trecut
printr-o mare criză, străbătând o perioadă de decădere, numită secolul obscur în care Biserica s-a
aflat la dispoziția unor familii nobiliare italiene. Redresarea a venit din partea Imperiului german
și a unor papi formați la mănăstirea Cluny, în sudul Franței, remarcabil centru cultural, religios și
reformator. Mișcarea cluniacensă (de la mănăstirea Cluny) apare ca o reacție împotriva laicizării
vieții monahale.
Începutul redresării l-a făcut papa Leon al IX-lea (1048-1054), însă decisiv a fost decretul
papei Nicolae al II-lea (1058-1061) din 1059 care hotăra: papa să fie ales numai de colegiul
cardinalilor; candidații trebuie să fie numai clerici din Roma, iar împăratul trebuie să confirme
alegerea. Papa Nicolae al II-lea a combătut simonia și concubinajul, deoarece mulți clerici erau
numiți de autoritatea laică și nu respectau celibatul. Însă cel care a sporit prestigiul papalității și a
scos Biserica din criză a fost cardinalul Hildebrand, cunoscut ca papă sub numele de Grigore al
VII-lea.
Papa Grigore al VII-lea (1073-1085) era fiu de țăran din Toscana. El s-a născut prin
1020/1025 și a primit o educație severă în mănăstirea Santa Maria din Roma, dar mai ales în
mănăstirea Cluny. În timpul papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea a ajuns cardinal,
desfășurând activități de importanță majoră pentru Biserică. În 1073, Grigore al VII-lea a fost
ales papă și potrivit uzanțelor trebuia investit cu cârjă și inel de către împăratul Henric al IV-lea
(1056-1105), care până la vârsta majoratului fusese sub protecția sa. Dornic de emancipare,
ambițiosul împărat s-a împotrivit papalității. Papa Grigore al VII-lea l-a înștiințat de alegerea sa,
precizând că nu mai era nevoie de confirmare din partea împăratului. El a fost totuși ultimul papă
investit de către împărat.
În secolele IX-X, Imperiul german era conceput ca un imperium christianum, reunind
ansamblul poporului creștin, adică Biserica, în sensul larg și integral al cuvântului. Împăratul
exercita o putere dăruită de Dumnezeu și fiind un chip al acestuia (imago Dei), el era considerat
instanța sa unică și universală de conducere. Printre atribuțiile împăratului figurează și dreptul de
investitură prin care împăratul conferea însemnele puterii – cârja episcopală și inelul – celui
desemnat să ocupe o funcție ecleziastică. Aidoma vasalului, beneficiarul oficiului ecleziastic
presta și el omagiu, jura credință seniorului său (în cazul de față regele, respective împăratul) și
la sfârșit primea investitura. Prin investitura cu cârjă și inel era confirmat de către împărat și
episcopul Romei care se afla sub dependența împăratului.

1
 Papa Grigore al VII-lea a reușit să elibereze instituția pontificală și întreaga Biserică de
sub tutela puterii temporale, restituindu-le prin aceasta rolul conducător al întregii societăți
creștine.
În martie 1074, papa a emis primul decret sinodal care constituia începutul reformei.
Acest decret conținea următoarele prevederi: clericii care primeau hirotonia sau parohia pe bani,
nu puteau fi admiși în slujba Bisericii; clericii care nu respectau celibatul, pierdeau dreptul de a
sluji, urmărind astfel eliberarea lor de grijile lumești. Cu toată rezistența clerului, care a invocat
autoritatea Sfintei Scripturi (Matei 19, 3-6; I Cor. 7, 9) și pe vestitul eremit Pafnutie din Tebaida
de Sus, participant la Sinodul I Ecumenic, celibatul s-a impus până în secolul al XII-lea în toate
țările catolice, ultima fiind Ungaria în 1267. Credincioșilor li se interzicea să primească Sfintele
Taine sau chiar să participe la slujbele oficiate de acești clerici.
Papa Grigore al VII-lea a luptat împotriva simoniei, adică a traficului de demnități
eclesiale, de obiecte sacre sau de bunuri spirituale, precum și împotriva nepotismului (a acordării
de favoruri speciale unor rude).
O problemă a cărei rezolvare se impunea urgent era eliberarea episcopilor de sub tutela
principilor. Prin dreptul de investitură, împăratul conferea ierarhilor aleși însemnele puterii –
cârja episcopală și inelul – la care se adăuga domeniul seniorial. Astfel, în cadrul unui conciliu
convocat între 24 și 28 februarie 1075, s-a emis un nou decret privind investitura: Oricine va
primi în viitor din mâna unui laic o episcopie sau abație nu va fi socotit episcop sau abate,
egumen sau stareț de mănăstire. De asemenea, dacă vreun împărat, duce, marchiz sau conte
îndrăznește să dea investitură unui episcop sau orice altă demnitate bisericească, să știe că-i
interzicem comuniunea fericitului Petru.
În martie 1075, apare celebrul Dictatus papae (de la dictare – a compune un text prin
dictare). Dictatus papae nu constituie un document propriu-zis, ci este numele unei scurte liste
cuprinzând 27 de afirmații, transcrise în registrul de corespondență al papei Grigore al VII-lea,
între scrisorile din 3 și 4 martie 1075 (ceea ce sugerează și datarea lor aproximativă). Unii
istorici susțin că autorul transcrierii este chiar papa Grigore al VII-lea. Cele 27 de afirmații sau
teze expuneau prerogativele Sfântului Scaun față de puterea laică. Ele conțineau ideile
reformatoare ale papei Grigore al VII-lea, afirmând superioritatea sacerdoțiului de origine divină
față de puterea imperială, de origine pământească. Potrivit acestei concepții teocratice, papa, ca
reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, era mai presus de puterea imperială. Prin urmare,
împăratul avea putere numai în măsura în care o primea de la papă. Astfel, Dictatus papae
reiterează teoria teocratică a primatului papal. Potrivit acestei teorii, toți cârmuitorii lumești sunt
vasalii papei, trebuind să îndeplinească față de pontiful roman oficiul de scutier (officium
stratoris), ce se rezuma la a-l ajuta să încalece și la a-i săruta pantoful pontifului roman.

2
 Decretul emis în februarie 1075, urmat de promulgarea, la scurt timp a amintitului
Dictatus papae (care în fiecare dintre cele 27 de puncte afirma în mod sentențios supremația
pontifului și a Bisricii romane) au stârnit indignare atât în rândul clericilor, cât mai ales al
principilor și monarhilor, ducând la declanșarea conflictului dintre papa Grigore al VII-lea și
împăratul Henric al IV-lea al Germaniei. Acest conflict a izbugnit în 1076, pretextul său
constituindu-l situația confuză a episcopatului de Milano, pentru ocuparea căruia atât papa,cât și
împăratul Henric al IV-lea aveau câte un candidat propriu. Refuzând să accepte alegerea făcută
de papă și totodată, pretenția acestuia de a i se da ascultare, Henric al IV-lea a convocat la
Worms în ianuarie 1076 un conciliu la care au participat episcopii germani adversari ai papei
Grigore al VII-lea care, nerecunoscându-i legitimitatea, i-au cerut papei să abdice (mai exact să
coboare de la înălțimea funcției pe care o deținea). Fiecare dintre cei prezenți s-au angajat să nu-l
mai recunoască drept pontif.
La rândul său, papa Grigore al VII-lea a ripostat imediat, pronunțând excomunicarea lui
Henric al IV-lea urmată de destituirea sa și de dezlegarea supușilor acestuia de jurământul de
fidelitate față de împărat. Excomunicarea și destituirea lui Henric al IV-lea au avut urmări foarte
grave pentru împărat în Germania. Principii laici au reînceput să se agite, iar episcopatul care
trecuse inițial de partea împăratului, a înclinat din nou spre papalitate, raliindu-se deciziei de
destituire a lui Henric al IV-lea. Acestea sunt împrejurările în care a avut loc faimosul act de
penitență (în forma unui jurământ de supunere) de la Canossa (27 sau 28 ianuarie 1077) în urma
căruia Henric al IV-lea a obținut iertarea papei și repunerea sa integrală în drepturi.
Principii și o parte dintre episcopii germani nu i-au mai acordat încredere lui Henric al
IV-lea. La 15 martie 1077, ei au ales și au încoronat la Mainz ca împărat pe Rudolf de
Schwaben, cumnatul său. După victoria asupra lui Rudolf de Schwaben, Henric al IV-lea a
revenit la atitudinea ostilă și amenințătoare față de papalitate. O adunare a episcopilor din
imperiu reunită la Brixen a pronunțat depunerea lui Grigore al VII-lea și a numit de îndată un
antipapă în persoana lui Clement al III-lea (1080-1100), pentru a cărui impunere, Henric al IV-
lea a traversat din nou Alpii (în 1081) apropiindu-se de Roma. După câteva încercări nereușite,
Cetatea Eternă a fost în cele din urmă cucerită în 1084, victoria fiind urmată de instalarea noului
papă Clement al III-lea pe scaunul pontifical. Acesta din urmă l-a încoronat pe Henric al IV-lea
ca împărat al Germaniei la 1 aprilie 1084.
Papa Grigore al VII-lea s-a refugiat în teritoriile normande din sudul Italiei și se va stinge
din viață la Salerno, în mai 1085, fără să se fi putut reîntoarce la Roma.
Grigore al VII-lea a fost un mare om politic de o moralitate ireproșabilă. El a redat
Bisericii apusene prestigiul pe care ea l-a avut mai înainte. Pretențiile universaliste ale papalității,
inițiate de către Grigore al VII-lea și continuate de urmașii săi, au dat naștere la numeroase

3
conflicte și au avut grave consecințe, papalitatea transformându-se treptat într-o mare putere
pământească temporară cu pretenții de superioritate asupra celei laice. Aceasta se concretiza
printr-o mitră cu trei coroane pe care au purtat-o papii începând din secolul al XIII-lea, ca simbol
al așa numitului triregnum – puterea cerului, a pământului și a celor de dedesubt.
La scurtă vreme după moartea papei Grigorie al VII-lea, cunoscutul teolog catolic
Bernard de Clairvaux a criticat aspru puterea temporală a papei: Ești pus în frunte ca să slujești,
nu ca să comanzi; dacă ești prooroc, ți-ar trebui sapă ca să plivești buruienile păcatelor, iar nu
sceptru ca să domini. Despre Petru nu se știe să fi fost împodobit cu pietre scumpe, sau să fi
umblat în haine de mătase, pe cal alb de paradă, însoțit de cavaleri… Însă în astfel de podoabe,
Sfinte Părinte, ești urmașul lui Constantin nu al lui Petru. Tu nu trebuie să fi stăpân peste
episcopi ci să fii unul dintre ei.

2. Cearta pentru investitură

O problemă care a creat mari conflicte între papalitate și puterea laică a fost cea legată de
investirea clericilor, episcopilor și stareților de mănăstiri de către principi, regi, împărați, în
general de către autoritatea laică.
Decretul emis de către papa Grigorie al VII-lea la sinodul de la Roma (24-28 februarie
1075) care a nemulțumit autoritatea laică, a creat probleme urmașilor săi, respectiv papilor Urban
al II-lea (1088-1099) și Pascal al II-lea (1099-1118).
Papa Pascal al II-lea, fiind înrudit cu casa imperială germană, s-a implicat în conflictul
declanșat la curtea împăratului Henric al IV-lea, care a fost constrâns de către fiii săi, Conrad și
Henric, să renunțe la tron, murind în nordul Italiei în 1106.
Tronul imperial german a fost ocupat de către Henric al V-lea, la început aliat al papei
Pascal al II-lea. S-a ajuns la un conflict în momentul în care Henric al V-lea n-a renunțat la
investitură, ci a numit episcopi în Germania și i-a cerut papei să-l încoroneze.
Cearta pentru investitură a luat sfârșit sub papa Calist al II-lea (1119-1123). Concordatul
de la Worms sau Tranzacția Calistină încheiat în 1122 între reprezentanții papei și ai împăratului
Henric al V-lea, prevedea o dublă investitură:
- O investitură religioasă prin cârjă și inel din partea autorității bisericești, alegerea
făcându-se de canonicii fiecărei catedrale în prezența delegatului papei (un cardinal
sau episcop);
- O investitură feudală prin sceptru și sabie din partea autorității laice, acordată de
împărat împreună cu un domeniu feudal, noul ales devenind și principe.
Așadar, împăratul era lipsit de dreptul de investitură religioasă, episcopii fiind aleși de
canonicii catedralelor și confirmați de papă, iar egumenii mănăstirilor de către sobor și

4
confirmați de episcopul locului. Această practică s-a extins în toate statele catolice și autoritatea
papei a crescut foarte mult, episcopii fiind obligați să depună jurământ de fidelitate față de el.
Concordatul de la Worms a fost consimțit de către un sinod ținut la Roma în 1123, socotit de
către Biserica apuseană al IX-lea Sinod ecumenic.

3. Creșterea și descreșterea puterii papale. Conflictul dintre Sacerdoțiu și Imperiu

Rezolvarea conflictului legat de problema investiturii clerului de către autoritatea laică în
favoarea Bisericii a dus la o sporire importantă a autorității papale atât față de clerici, cât și față
de împărat. Pretențiile casei imperiale de Hohenstaufen, începând cu împăratul Conrad al III-lea
(1138-1152), de a-și extinde stăpânirea asupra întregii Europe occidentale în amintirea fostului
imperiu roman universal, dar fără încoronare din partea papei, a dat naștere la o mare rivalitate
între împărat și scaunul papal, între puterea bisericească reprezentată de papă și autoritatea laică
reprezentată de împărat.
Începând cu împăratul Conrad al III-lea, împărații germani din casa imperială de
Hohenstaufen – care au ocupat tronul Imperiului german între 1138 și 1250 – au luptat cu
energie împotriva pretențiilor universaliste venite din partea papalității, căci ei stăpâneau toată
Germania, o parte din Austria și Franța și nordul Italiei, pe aceasta din urmă revendicând-o în
întregime. Împărații germani doreau să se intituleze împărați romani, în amintirea vechiului
Imperiu roman universal, dar nu erau de acord cu încoronarea de către papă care evident le
știrbea din autoritate și putere.
Conflictul dintre Sacerdoțiu și Imperiu s-a agravat în timpul domniei împăratului
Friedrich I Barbarossa (1152-1190), care se considera ales împărat prin voia lui Dumnzeu și, prin
urmare, nu depindea de nici un papă. Frederic I și-a însușit titlul de împărat în 1152, înainte de
încoronarea propriu-zisă, acordată trei ani mai târziu, la 18 iunie 1155. Împăratul Frederic I a
intrat în conflict cu papa Adrian al IV-lea (1155-1159), singurul englez urcat pe scaunul papal.
Pentru o perioadă de timp papa a fost nevoit să cedeze în fața împăratului. În ciuda orgoliului
împăratului, cu ocazia încoronării sale din anul 1155, el a trebuit să presteze față de papă oficiul
de valet (officium stratoris): să-i țină scara când încăleca și să-i sărute piciorul. În conflictul
dintre cei doi s-au angrenat ghibelinii, susținătorii imperiali din Lombardia și guelfii, partizanii
papei Adrian al IV-lea
Lupta dintre sacerdoțiu și imperiu a continuat și în timpul papei Alexandru al III-lea
(1159-1181), căruia împăratul Frederic I Barbarossa a trebuit să-i presteze același serviciu de
valet în 1177, după ce în 1176, împăratul a fost înfrânt în bătălia de la Legnano de către Liga
orașelor lombarde în frunte cu Milano; după această înfrângere împăratul a fost obligat un an mai
târziu, în 1177, prin pacea de la Veneția, să renunțe la a mai guverna direct Italia de nord și la

5
candidatul pontifical a cărui impunere o sprijinise. De asemenea, prin pacea de la Veneția,
împăratul a recunoscut independența orașelor din Italia nordică și stăpânirea papei asupra Italiei
centrale.
Pontificatul lui Inocențiu al III-lea
După moartea lui Frederic I Barbarossa în Orient, la 10 iunie 1190, conducerea
Imperiului a revenit fiului său, Henric al VI-lea (1190-1197) care s-a căsătorit cu principesa
Constanța de Sicilia, moștenitoarea tronului celor două Sicilii, sperând astfel să înceapă cucerirea
peninsulei italice de la sud. La scurt timp după nașterea lui Frederic al II-lea, atât Henric, cât și
Constanța au murit. Astfel minorul Frederic al II-lea a devenit moștenitorul întregului Imperiu
german și al regatului Siciliei, regența fiind încredințată papei Inocențiu al III-lea (1198-1216).
În timpul papei Inocențiu al III-lea, puterea papală a atins cele mai înalte culmi, iar
împărăția teocratică vizată de papa Grigorie al VII-lea se vedea realizată sub papa Inocențiu al
III-lea. Acesta a ajuns papă la 37 de ani. El l-a folosit ca model pe înaintașul său Grigorie al VII-
lea. Inocențiu al III-lea a făcut tot posibilul să-și asigure suveranitatea bisericească și lumească.
El afirma că a primit cele două săbii cea spirituală și cea lumească: „Eu am primit de la Roma
mitra, semnul funcției mele religioase, precum și tiara, care-mi conferă domnia pământească”.
Pentru a-și manifesta puterea seculară, el s-a folosit de ideea lansată de Grigorie al VII-lea:
precum luna primește lumina de la soare, tot așa și împărații pământului primesc puterea
lumească de la papa, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.
Viziunea teocratică inocentină este pusă în evidență de câteva momente semnificative.
Cel dintâi ca importanță, deși ultimul în ordine cronologică, a fost convocarea celui de al IV-lea
conciliu ecumenic de la Lateran din noiembrie 1215 la care au participat peste 1500 de
reprezentanți ai comunităților religioase din întreaga creștinătate latină și din Orient. Conciliul de
la Lateran a adoptat o serie de măsuri extrem de cuprinzătoare care vizau toate formele de
activitate, precum și organizarea Bisericii în integralitatea ei (formarea clerului, competențele
episcopilor, teologia sfintelor taine, etc.). Prin toate acestea, conciliul de la Lateran nu numai că
a dat un impuls decisiv procesului de organizare centralizată a Bisericii și de afirmare a
supremației sale – inaugurat în secolul precedent – ci, în același timp, a oglindit efortul de
unificare și raționalizare a normelor și practicilor credinței, simultan cu extinderea lor la
ansamblul creștinătății, ceea ce constituia o noutate absolută în raport cu perioadele precedente,
arătând și mai limpede vocația hegemonică a pontificatului roman. Această expansiune a fost cu
atât mai lesne de întreprins cu cât papalitatea a dispus încă din primii ani ai secolului al XIII-lea,
de sprijinul noilor ordine monastice, franciscanii și dominicanii, care au fost utilizate nu numai
ca instrumente de consolidare a autorității papale, ci și de extindere a influenței Bisericii, atât în
interiorul creștinătății, printre comunitățile la care mesajul evanghelic ajungea mai greu, cât și în

6
afara creștinătății, printre popoarele necreștine,precum mongolii, în legătură cu care papalitatea a
nutrit o vreme iluzia unei posibilități de convertire.
Inocențiu al III-lea a patronat regența împăratului Frederic al II-lea (1215-1250).
În calitate de suveran spiritual și lumesc al ceștinilor din apusul Europei, papa Inocențiu
al III-lea a încoronat pe Otto al IV-lea (1198-1215) împărat al Germaniei, impunându-i să nu se
amestece în treburile Bisericii.
În Anglia, Inocențiu al III-lea aruncă anatema în 1208 asupra regelui Ioan fără Țară
(1191-1216), pentru că s-a opus la alegerea episcopului de Canterbury, iar asupra țării aruncă
interdictul. Această măsură a fost urmată trei ani mai târziu (1211) de un decret care îi elibera pe
supuși de obligația de fidelitate față de monarh. În același timp, Inocențiu al III-lea îl instigă pe
regele Franței, Filip al II-lea August să ocupe Anglia. Amenințat de către regele Franței, Ioan
fără Țară a făcut penitență și începând din anul 1213, Anglia a devenit stat vasal și tributar
scaunului papal.
În Răsărit, Inocențiu al III-lea a organizat cruciada a IV-a pentru eliberarea Locurilor
sfinte finalizată cu înfrângerea bizantinilor și crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204).
De asemenea, Inocențiu al III-lea l-a încoronat pe Ioniță Caloian (1197-1207) ca rege al
bulgarilor și vlahilor, la 8 noiembrie 1204, în schimbul unirii cu Biserica Romei.
Înfruntarea dintre Sacerdoțiu și Imperiu în prima jumătate a secolului al XIII-lea
Prima jumătate a secolului al XIII-lea reprezintă ultimul și cel mai dramatic act al
înfruntării dintre sacerdoțiu și imperiu sub pontifii Grigorie al IX-lea (1227-1241) și Inocențiu al
IV-lea (1243-1254) și sub împăratul Frederic al II-lea (1215-1250). Împăratul Frederic al II-lea a
fost una dintre cele mai mari personalități ale imperiului medieval, fiind educat în spiritul
tradițiilor bizantine și arabe. Împărat roman și rege al Ierusalimului (prin căsătoria sa cu Isabella-
Iolanda, fiica regelui Ierusalimului, Jean de Brienne, el a devenit și moștenitorul regatului
Ierusalimului) și al Siciliei, Frederic al II-lea și-a desfășurat activitatea sa în plan universal și a
năzuit, ca și tatăl său Henric al VI-lea, să pună bazele unui imperiu mediteranean, a cărui piesă
centrală să fie Italia, iar Roma să fie capitala acestui imperiu. De altfel, Frederic al II-lea și-a
stabilit reședința regală în Italia la Palermo și nu în Germania. Pentru prima oară în istoria sa,
ideea imperială afla în regatul Siciliei un stat în care se putea înrădăcina după modelul bizantin.
Așa se explică conflictul dintre Frederic al II-lea și papalitate, ale căror obiective erau, în primul
rând, politice: papa urmărea să-l deposedeze pe Frederic de regatul Siciliei, în timp ce împăratul
căuta să lichideze statul papal, principala piedică în calea unei Italii unificate.
După moartea papei Inocențiu al III-lea și preluarea tronului Imperiului german de
Frederic al II-lea (1215-1250), puterea imperială s-a ridicat împotriva celei papale. Papa Grigorie
al IX-lea (1227-1241) l-a excomunicat pe împărat pentru că el refuza să plece în cruciadă. Însă

7
adevăratul motiv al excomunicării împăratului era faptul că papa dorea să stăvilească tendința
expansionistă a lui Frederic al II-lea în Italia. Într-o primă etapă, împăratul a înfrânt la
Cortenuova (1237) forțele Ligii lombarde, principalul aliat al pontifului în lupta împotriva lui
Frederic.
Conflictul dintre Frederic al II-lea și papalitate s-a intensificat în timpul urmașului lui
Grigorie al IX-lea, papa Inocențiu al IV-lea (1243-1254), sub pana căruia teza teocratică a
cunoscut expresia sa deplină. Inocențiu al IV-lea a revendicat plenitudo potestatis (plenitudinea
puterii sau puterea deplină sau puterea absolută); domeniul spiritualului a cunoscut astfel o
lărgire considerabilă, iar imperiul era considerat ca încorporat în Biserică. În practică, Inocențiu
al IV-lea a excomunicat (împăratul Frederic al II-lea a fost excomunicat de sinodul de la Lyon
din 1245) și a destituit pe Frederic al II-lea din funcția de împărat. Domeniile imperiale din Italia
au fost confiscate de către papalitate și au fost cedate noului rege al Siciliei, Carol de Anjou
(1226-1285), care, la rândul său, urmărea înființarea unui puternic imperiu mediteraneean, în
care să fie înglobate Italia și Imperiul bizantin. În cele din urmă, moartea lui Frederic al II-lea
(1250) a lăsat victoria în tabăra papală și a consacrat sfârșitul carierei imperiului medieval de
pretenții universale.
Conflictul dintre papalitate și regalitatea franceză
Între timp, papalitatea a intrat în conflict cu regalitatea franceză. Regii Franței căutau, la
fel ca împărații germani, să stăvilească puterea papală care urmărea înființarea unei monarhii
universale. În 1269, regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt al Franței (1226-1270) a emis documentul
Recursum ad principem, care stabilea că se putea apela la monarhie împotriva sentințelor papale.
Tot el a scos de sub controlul papalității averile bisericești.
Politica regelui Filip al IV-lea cel Frumos de a restrânge privilegiile fiscale și judiciare
ale Bisericii a dus la un violent conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Conflictul
dintre Filip al IV-lea și pontiful roman s-a declanșat odată cu amestecul papei în relațiile franco-
engleze și pe fondul refuzului celor doi regi de a pleca în cruciadă și al papei de a folosi averea
Bisericii pentru susținerea războiului.
În 1296, papa Bonifaciu al VIII-lea a emis enciclica Clericis laicos prin care interzicea
puterii politice să dispună de bunurile și de clericii Bisericii fără acordul său. Ca răspuns, regele
Franței a oprit livrarea aurului și a argintului destinat papei.
Conflictul dintre papă și regele Franței a fost escaladat în 1301, când regele Filip al IV-
lea a confiscat averile scaunelor episcopale vacante sau a căror titulari erau suspendați; totodată,
Filip al IV-lea l-a arestat pe călugărul Bernard de Saisset pe care papa Bonifaciu dorea să-l
numească episcop al orașului Pamiers din sudul Franței, fără să-l consulte în prealabil pe rege.
Papa a ripostat prin enciclica Asculte filii – emisă la sinodul din decembrie 1301 – prin care cerea

8
socoteală regelui; însă această enciclică a fost arsă, iar în fața parlamentului și a reprezentanților
poporului s-a citit o enciclică falsă. Mai mult, curtea regală a replicat prin punerea lui Bernard de
Saisset sub grava acuzație de erezie.
Opunându-se ca episcopul de Pamiers să fie judecat de un tribunal laic – ceea ce
constituia un atentat flagrant la adresa jurisdicției pontificale și, în general, ecleziastice – papa
Bonifaciu al VIII-lea a convocat un sinod la Roma și a emis enciclica Unam Sanctam, la 18
noiembrie 1302, cea mai fățișă proclamare a doctrinei teocrației pontificale, expresia teocratică a
suveranității absolute a papei. Enciclica Unam Sanctam reitera concepția papalității despre
natura deplină teocratică a puterii sale, deopotrivă în domeniul spiritualului și al temporalului.
Bula Unam Sanctam cuprindea următoarele idei:
 nu există decât o singură Biserică adevărată și nu există mântuire în afara ei (Sub
imboldul credinței, suntem constrânși să credem și să susținem că Biserica este una
sfântă, catolică și, de asemenea, apostolică. Credem în ea cu tărie și mărturisim cu
simplitate că în afara ei, nu este nici mântuire, nici iertarea păcatelor )
 există un singur trup și un singur conducător, reprezentat pe pământ de papă (… Prin
urmare există un singur trup și un singur cap al Bisericii, una și unică, nu două
capete, ca ale unui monstru, iar acest cap este neîndoielnic Hristos și Petru, vicarul
lui Hristos, și urmașul lui Petru…);
 în creștinătatea apuseană există două forțe, reprezentate simbolic prin două săbii: cea
spirituală a Bisericii, mânuită de papă și cea temporală (sau laică), mânuită de către
suveranii laici în folosul și sub îndrumarea papei (… Iată aici două săbii, adică în
Biserică… Amândouă așadar sunt în puterea Bisericii, adică sabia spirituală și
sabia materială, dar cea dintâi trebuie mânuită pentru Biserică, în timp ce ultima de
către Biserică; cea dintâi este a preotului, a doua în mâinile regilor și ale oștenilor,
dar cu încuviințarea și răbdarea preotului. Totuși, o sabie trebuie pusă sub
ascultarea celeilalte, iar autoritatea temporală trebuie supusă puterii spirituale…)
 puterea spirituală este mai presus de cea temporală, pe care o direcționează și o
îndreaptă când greșește (De aceea, cu atât mai limpede trebuie să recunoaștem că
puterea spirituală întrece în demnitate și noblețe orice putere temporală, întocmai
cum lucrurile temporale le între pe cele spirituale … Căci, după mărturia
adevărului, aparține puterii spirituale să o instituie pe cea temporală și să o judece
dacă nu a fost bună… Declarăm, definim și proclamăm că oricărei creaturi
omenești îi este absolut necesar pentru mântuire să se supună pontifului roman)
Pretențiile teocratice ale papalității au stârnit în Franța o furtună de proteste, întreținute și
folosite de legiștii regelui. Regele Filip al IV-lea cel Frumos nu a ținut cont de această enciclică

9
și a convocat parlamentul în martie-iunie 1303, acuzându-l pe papă de crime grave: tăgăduiește
viața veșnică și nemurirea sufletului, și-a ridicat statui în Biserică pentru a fi adorat.
Ca răspuns, papa Bonifaciu al VIII-lea pregătea excomunicarea regelui și aruncarea
interdictului asupra Franței (interzicerea oricărei slujbe). Luând legătura cu dușmanii italieni ai
papei (angevinii din Neapole și îndeosebi familia de Colonna), o mică armată franco-italiană a
pătruns în statul pontifical și l-a arestat pe papa Bonifaciu al VIII-lea la Agnani la 8 septembrie
1303. După arestare, Bonifaciu al VIII-lea a fost pălmuit cu o mânușă de zale și apostrofat cu
injurii și, deși eliberat după trei zile, el a murit la Roma la 11 septembrie 1303.
„Atentatul de la Agnani” a constituit o grea lovitură pentru papalitate și pentru pretențiile
ei teocratice. Aceste evenimente au constituit declinul puterii papale, iar urmașii lui Bonifaciu al
VIII-lea au înțeles că misiunea lor principală este cea spirituală nu cea lumească.

4. Captivitatea babilonică a papilor

Declinul puterii papale început cu umilirea papei Bonifaciu al VIII-lea la Anagni (8
septembrie 1303) a făcut să crească puterea regalității franceze față de pretențiile papalității
privind suveranitatea universală, iar următorii papi au ajuns chiar să slujească intereselor acestei
monarhii.
După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea a urmat scurta păstorire a papei Benedict al XI-lea
(1303-1304) care, distingându-se prin calitățile lui morale, a evitat duritatea și severitatea
înaintașului său. La doar un an s-a impus alegerea unui nou papă, în iunie 1305, când s-au
confruntat interesele italiene cu cele franceze. Regalitatea franceză a reușit să impună
conclavului de cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului de Bordeaux, Bertrand de Got; acesta
a fost desemnat la Perugia ca papa Clement al V-lea (1305-1314). Înscăunarea lui nu s-a făcut la
Roma, cum era normal, ci la Lyon. Noul pontif, pentru a fi mai aproape de protectorul său,
regele Franței, și-a stabilit reședința pontificală mai întâi la Bordeaux (1305-1306), apoi la
Poitiers (1307-1308) și în cele din urmă la Avignon, pe valea Rinului, un mic domeniu (numit
Venaissin) aflat în proprietatea scaunului papal. Astfel a început Captivitatea babilonică a
papilor cu o durată de 70 de ani. Cei 7 papi care și-au avut reședința la Avignon au rămas în
dependență față de regalitatea franceză între 1309-1378. Astfel, ei au slujit interesele regilor
Franței.

5. Marea schismă papală și sinoadele conciliariste

Papa Grigorie al XI-lea (1370-1378), francez de origine, chiar împotriva voinței regelui
Carol al V-lea (1364-1380) și a cardinanilor francezi, a hotărât să se instaleze definitiv la Roma.
El a păstorit acolo între 17 ianuarie 1377 și 27 martie 1378, fiind ultimul papă francez și punând

10
capăt captivității babilonice de la Avignon. Benefic pentru Biserica romană a fost faptul că papa
Grigorie al XI-lea a reușit să impună principiul, ca la alegerea noului papă să decidă majoritatea
absolută a cardinalilor.
După moartea lui Grigorie al XI-lea care a pus capăt captivității babilonice de la
Avignon, alegerea noului papă a fost dificilă. Din cei 23 de cardinali, 6 au rămas la Avignon, 1 la
Toscana și doar 16 erau la Roma (11 francezi, 4 italieni și 1 spaniol). În timpul dezbaterilor,
populația agitată a forțat ușile Bisericii, cerând un papă roman. Astfel, a fost desemnat papă
Urban al VI-lea (1378-1389), fost arhiepiscop de Bari. Tentativa noului papă de reformare a
Curiei și a colegiului cardinalilor, pentru a pune capăt criticilor vehemente la adresa
pontificatului, a suscitat, cum era de așteptat, rezistențe multiple, în primul rând din partea
cardinalilor. Sprijiniți de regele Franței – îngrijorat de repercusiunile pe care le-ar fi avut
acțiunile unei papalități italiene asupra intereselor sale – cei șase cardinali din Avignon împreună
cu alți trei veniți de la Roma au ales un papă francez, în persoana lui Clement al VII-lea (1378-
1394). Astfel s-a declanșat marea schismă papală care a tulburat Biserica apuseană timp de 40
de ani. Întrucât cei doi papi se excomunicau reciproc și aruncau interdictul dintr-o parte în alta a
Europei Occidentale, creștinătatea apuseană s-a trezit dintr-odată în întregime excomunicată.
În perioada următoare fiecare dintre cei doi pontifi și-au organizat partizanii: Urban al
VI-lea (din 1389, Bonifaciu al IX-lea [1389-1404]) a devenit exponentul grupării italiene, în
timp ce Clement al VII-lea (din 1394, Benedict al XIII-lea [1394-1404]) – care și-a mutat din
nou reședința la Avignon – i-a reunit pe toți adepții intereselor franceze. Acest clivaj s-a resfrânt
asupra întregii Europe de Apus: Imperiul romano-german, Anglia, cea mai mare parte a Italiei,
Scandinavia și statele catolice din Europa centrală au trecut de partea partizanilor papei Urban
al VI-lea, în timp ce Scoția, Castilia, Aragon, Napoli, și firește Franța, au îmbrățișat cauza
partizanilor lui Clement al VII-lea. Aceste afilieri nu erau dictate de fervoare religioasă sau de
un spirit de legalitate, ci de rivalitățile politice dintre state.
Declanșarea marii schisme papale a suscitat două reacții. Prima reacție a constat în
respingerea ierarhiei ecleziastice – considerată coruptă – și a rolului mediator al Bisericii; în
egală măsură au fost respinse teologia Sfintelor Taine și practica vânzării indulgențelor,
invocându-se, în schimb, necesitatea unei vieți religioase libere, întemeiată exclusiv pe Biblie și
pe libera sa interpretare. Exprimată de John Wycliffe și Jan Hus, această reacție radicaliza
demersurile anterioare, nemaisituându-se în interiorul Bisericii, ca ereziile secolelor XII-XIII, ci
la marginea acesteia, în mediul universitar, reputat prin specificul său nonconformist. Însă
impactul acestei reacții nu fost cel la care ne-am fi așteptat. Mai întâi, deoarece atât Wycliffe, cât
și Hus se situau la periferia lumii creștine (Anglia și Cehia), ecoul acțiunii lor circumscriindu-se
acestor regiuni (marcate de vizibile tendințe centrifugale). În al doilea rând, pentru că nici unul

11
dintre ei nu au avut la dispoziție instrumentele culturale și de propagandă – în primul rând tiparul
– necesare atragerii unei audiențe cât mai largi (spre deosebire de doctrina lutherană din secolul
al XVI-lea al cărei impact s-a datorat tocmai acestei posibilități).
A doua reacție la criza Bisericii a constat în apariția doctrinei conciliarității – avatar al
preocupărilor generale de reformare a papalității și de menținere a unității sale. Această soluție
era mai veche, dar ea nu fusese niciodată utilizată. Motivul este ușor de bănuit, întrucât teoria
conciliarității preconiza că singura autoritate supremă în Biserică este conciliul general, adică
adunarea tuturor credincioșilor, papalitatea trebuind să se supună deciziilor adoptate de acest
for.
Problema convocării conciliului general pentru rezolvarea schismei a fost pusă pentru
prima dată de către doi profesori germani de la Universitatea din Paris, și anume de către Konrad
von Gelnhausen și Heinrich von Langenstein, care au argumentat că infailibilitatea Bisericii era
întrupată nu de papă, ci de comunitatea credincioșilor; conciliul în calitate de reprezentant al
comunității credincioșilor era, așadar, superior papei. Doctrina lor urmărea transformarea
papalității dintr-o monarhie absolută într-o monahie constituțională și federativă, intenție greu
de realizat, în primul rând din cauza opoziției suveranului pontif, intereselor contradictorii ale
statelor monarhice (de spriinul cărora depindea convocarea și activitatea conciliului), dar și a
dificultăților de constituire și coordonare a unei adunări de o asemenea anvergură care mai avea
de înfruntat, în plus, și opoziția cardinalilor, interesați să-și mențină privilegiile.
La Roma, după pontificatul papei Inocențiu al VII-lea (1404-1406), cardinalii au decis să
nu intre în conclav până ce nu vor lua legăturile cu francezii. Disputele ivite pe parcurs i-au
determinat să aleagă totuși un nou papă, care în înțelegere cu cei de la Avignon, urma să renunțe
la pontificat. Deși papa Grigorie al XII-lea (1406-1415) era dispus să respecte aranjamentul,
scriind în acest sens lui Benedict al XIII-lea de la Avignon, cei doi papi au hotărât să convoace
un sinod general pentru rezolvarea schismei doar sub presiunea normanzilor.
Conciliul de la Pisa (1409-1414) a fost convocat la 25 martie 1409. Întrunit prematur și
fără pregătire, conciliul de la Pisa a accentuat schisma, în loc să o suprime. Pentru neprezentare,
cei doi papi au fost judecați și depuși la 5 iunie 1409. Tot atunci s-a luat decizia ca viitorul papă
să continue lucrările sinodului și să realizeze reformarea Bisericii Apusene in capite et membris.
La 26 ianuarie 1409, adunarea a ales un nou papă, în persoana lui Alexandru al V-lea, dar fără să
obțină abdicarea celorlalți doi. Creștinătatea latină avea acum nu doi, ci trei papi, ceea ce a făcut
ca schisma să se transforme în haos. După moartea papei Alexandru al V-lea a fost ales Ioan al
XXIII-lea (1410-1415), care a fost dezinteresat de situația Bisericii. Sinodalii, indignați și
descurajați, au început să părăsească lucrările sinodului. Trei ani mai târziu a fost convocat un alt
sinod. Devenea limpede că situația gravă prin care trecea Biserica nu avea să înceteze atâta timp

12
cât monarhiile – care sprijineau fiecare câte un candidat – nu cădeau de acord pentru a-i pune
capăt.
Primul pas în această direcție l-a făcut monarhia franceză, care în urma sustragerii de
obediență, pronunțată de un consiliu episcopal, în 1398, a suspendat autoritatea pontificală
pentru orice numire în funcțiile ecleziastice. În același timp, papa și-a dat acordul pentru a
transfera asupra regelui francez toate drepturile pontificatului în privința clerului din regat. În
aceste condiții, nemaiavând nevoie de un suveran pontif, respectuos față de interesele sale, regele
Franței s-a arătat dispus să încheie conflictul. Același privilegiu (scutirea de obediență) i-a fost
recunoscut în 1398 și regelui Angliei, Richard al II-lea. O soluție asemănătoare se întrevedea și
în Germania. Noul împărat, Sigismund de Luxemburg (1410-1437), ales în 1410, a cărui putere
depindea de domeniile ereditare din Boemia, era și el, vital interesat de suprimarea schismei
papale, pentru a-și pacifica regatul cu ajutorul forțelor unite ale creștinătății.
Noul conciliu s-a întrunit la Konstanz (1414-1418). Întrunit și patronat de împăratul
Germaniei, Sigismund I (1410-1418), conciliul urmărea atât încetarea schismei papale, cât și
demararea reformei in capite et membris. Acest conciliu a reușit refacerea unității Bisericii prin
rezolvarea problemei schismei papale și a condamnat mișcările eretice promovate de reformatorii
Jah Hus și John Wycliff.
Cei 1800 de sinodali au considerat că sunt create premisele înfrângerii monarhiei
absolute papale prin declararea superiorității autorității conciliului față de autoritatea papei.
Conform teoriei conciliariste promovată în special de către Universitatea din Paris, sinodalii au
hotărât următoarele:
1. Sinodul întrunit legitim, prin puterea Sfântului Duh, reprezintă Biserica militantă și
deține puterea în chip nemijlocit de la Dumnezeu. Toți, chiar și papa, sunt obligați să i se supună
în ceea ce privește credința, încetarea schismei și reforma Bisericii in capite in membris.
2. Cine se va opune sinodului va fi pedepsit conform legii și prevederilor dreptului
canonic.
3. Papa Ioan al XXIII-lea, pentru că a părăsit sinodul, este suspectat de favorizarea
schismei și de erezie.
4. Membrii sinodului au avut și au deplină libertate de decizie.
La 11 noiembrie 1417, sinodul alegea ca papă legitim pe Otto de Colona, primind numele
Martin al V-lea (1417-1431). Astfel, se punea capăt marii schisme papale care a tulburat Biserica
Apuseană între anii 1378-1417. Deși era ales papă cu acordul unui sinod conciliarist, Martin al
V-lea a reușit să dirijeze în așa fel deciziile finale încât să nu fie obligat să demareze acțiunea de
reformare a Bisericii in capite et membris cum se prevedea inițial.

13
 În afară de aceste realizări, sinodul de la Konstanz a judecat și cazul prereformatorului
ceh, Jan Hus. Considerat un lider popular care încerca să remedieze carențele morale și
administrative din Biserică, a fost condamnat ca eretic, depus din treapta preoțească și extrădat
autorităților civile, murind prin ardere pe rug la 6 iulie 1415.
Sinodul de la Basel (1431-1449) a avut o desfășurare foarte agitată. Silit de împrejurări,
papa Martin al V-lea a convocat sinodul de la Pavia (1422) care trebuia să discute problema
reformei în Biserică. Izbugnind însă o epidemie de ciumă, Martin al V-lea a mutat sinodul la
Siena. În urma discuțiilor tensionate, la propunerea regelui Angliei, Henric al VI-lea (1422-
1461), sinodalii au plecat la Basel, în Elveția, papa fixând deschiderea lui în luna iulie 1431.
Papa Martin al V-lea muri însă înainte de demararea lucrărilor, iar numărul mic al participanților
și atitudinea prea liberală față de scaunul papal, l-au determinat pe noul papă, Eugeniu al IV-lea
(1431-1447), să dispună la 18 decembrie 1431 închiderea sinodului și transferarea lui la
Bologna, unde să se discute unirea cu grecii.
Surprinși de această decizie, sinodalii rămași la Basel au înțeles că mutarea sinodului
urmărea anularea decretului conciliarist de la Konstanz. De aceea, ei au hotărât să continue
lucrările sinodului de la Basel.
La început, papa Eugeniu al IV-lea n-a recunoscut sinodul, însă ulterior, printr-o enciclică
emisă în 15 decembrie 1431, el a recunoscut valabilitatea lui. După ce s-a refăcut colaborarea
dintre papă și sinodali, s-a trecut la discutarea problemelor de fond: reforma curiei papale și
aprobarea procedurii de alegere a papei. Tot atunci s-a hotărât ca viitorii papi să depună un
jurământ în fața sinodului. S-a ajuns din nou la neînțelegeri în momentul în care urma să se
fixeze locul desfășurării sinodului unionist. În timp ce legații papali căutau să impună un oraș
italian, sinodalii optau pentru Basel, Avignon sau Savoya.
Pentru a pune capăt acestor discuții, papa Eugeniu al IV-lea a hotărât prin enciclica
Doctoris gentium din 18 septembrie 1437 transferarea sinodului de la Basel la Ferrara, oraș situat
pe coasta de răsărit a Italiei și limitarea „ordinii sale de zi” doar la problema unirii Bisericii
apusene cu Biserica răsăriteană. Această decizie a papei Eugeniu al IV-lea i-a nemulțumit pe
sinodalii de la Basel și astfel s-a declanșat o confruntare de proporții între aceștia din urmă și
papa Eugeniu al IV-lea, care s-a transformat într-o veritabilă schismă între papă și conciliu
(1438-1439). În timp ce sinodul (conciliul) de la Basel și-a continuat sesiunile, alegând un
antipapă (Felix al V-lea, 1439-1449), un conciliu paralel, convocat de Eugeniu al IV-lea la
Ferrara-Florența (1438-1439), a decis unirea celor două Biserici (apuseană și răsăriteană), act
rămas, precum se știe, fără urmări. Decesul papei Eugeniu al IV-lea, în 1447, a pus capăt
conflictului. În urma intervenției Franței și a Imperiului, Felix al V-lea a abdicat, unitatea
Bisericii restabilindu-se prin alegerea lui Nicolae al V-lea. Schisma dintre papalitate și conciliu a

14
luat astfel sfârșit, dar, odată cu ea (și cu încheierea ultimului conciliu), a dispărut orice speranță
de reformare din interiorul Bisericii de către proprii lideri.

15