Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Greco-Catolică - Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE
Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

CURS X
MARILE CONCILII DIN SECOLELE XII-XV

I. Contextul internațional
- secolele XIII-XV marchează o perioadă de mari transformări în societatea
europeană;
- a continuat și s-a desăvârșit procesul de centralizare a puterii regale – ex. în Franța;
- dezvoltarea continuă a orașelor – ex. liga orașelor din nordul Europei – Liga
Hanseatică (Bremen, Hamburg, Lubeck etc.); alte regiuni care au cunoscut o urbanizare
mai accentuată au fost Flandra (Belgia) și Italia de nord și centrală;
- dezvoltarea goticului;
- dezvoltarea universităților medievale;
- descoperirea tiparului – jumatatea sec. XV;
- începe să se dezvolte curentul umanist și apoi Renașterea;
- în Răsărit, decade Imperiul Bizantin, care se tot restrânge în jurul Constantinopolului
– în fața ofensivei decisive a Imperiului Otoman care se răspândește tot mai mult,
ajungând spre finalul sec. XIV la Dunăre (1396 – înfrângerea cruciadei de la Nicopole
de către sultanul Baiazid I); Constantinopolul va fi cucerit în 1453 de către sultanul
Mehmet II;
- 1492 – Cristophor Columb descopera America – Lumea Noua – se deschide pentru
europeni o noua perspectiva asupra lumii;
- 1497-1498 – Vasco da Gama descopera drumul spre India – prin sudul Africii;
- 1519-1522 – Fernando Magellan – prima calatorie in jurul lumii.

1
 II. Marile concilii ale Occidentului
Perioada secolelor XII și XIII a adus cu sine și organizarea mai multor concilii
importante în Occident:
- Conciliul de la Lateran din 1123, organizat imediat după Concordatul
de la Worms (1122), a discutat probleme legate de simonie și de
sprijinirea cruciadelor;
- Conciliul II de la Lateran, din 1139, organizat de papa Inocențiu II
pentru a lămuri situația bisericii după moartea anti-papei Anaclet II – au
participat peste 500 de episcopi din tot Occidentul – aceste două concilii
de la Lateran au demonstrat succesul conciliilor generale – a emis
canoane legate de celibatul clerical, de organizarea capitlurilor catedralelor
care primesc un rol major în alegerea episcopilor, respectiv, s-au luat
măsuri contra ereziilor;
- Conciliul III Lateran, din 1179 – un conciliu foarte bine pregătit – reia
regula stabilită de Nicolae II și de sinodul de la Roma din 1059 prin care
Sacrul Colegiu avea dreptul de alegere al papei cu 2/3 din voturi, a stabilit
vârsta minimă de accedere la episcopat la 30 de ani (valabilă și azi),
respectiv, a condamnat erezia catară;
- Conciliul IV de la Lateran – 1215 – convocat de papa Inocențiu IV –
un adevărat conciliu general, convocat după „tradiția Părinților” (papa a
cerut tuturor episcopilor din Occident să vină personal sau prin delegat
dar a chemat și prelații latini din Orient, armeni, maroniți și greci
schismatici, la care se adaugă și superiorii ordinelor călugărești și
reprezentanții puterilor seculare – grecii nu au participat – au fost prezenți
doar patriarhii latini din Orient); conciliul s-a deschis cu o profesiune de
credință asemeni primelor concilii ecumenice, în care s-a definit problema
trimității și a apărut pentru prima dată termenul „transsubstanțiere”; în
legătură cu problema greacă s-au formulat mai multe canoane: can. 4 –
interzice ca latinii să mai fie rebotezați de greci; can. 5 – confirmă
canoanele conciliilor de la Constantinopol din 381 și de la Calcedon – ce

2
 dădeau Constantinopolului locul 2 după Roma în ierarhia din interiorul
pentarhiei – se explică prin faptul că la acel moment, patriarhul de la
Constantinopol era latin, ca urmare a cuceririi orașului de către cruciații
cruciadei IV; s-au dat și canoane care obligau pe toți catolicii la
confesiunea anuală și la comuniunea pascală; probleme disciplinare și
matrimoniale; respectiv au condamnat erezia albigensă și au discutat de
organizarea noii cruciade în Egipt.
- Conciliul I de la Lyon – 1245 – convocat de papa Inocențiu IV, care
vorbește de 5 „plăgi” care afectau biserica si societatea creștină: relaxarea
morală a clerului; amenințarea musulmană crescută odată cu recucerirea
Ierusalimului în 1244; pericolul reprezentat de avandul grecilor pentru
Imperiul Latin de la Constantinopol (împăratul bizantin se retrăsese la
Niceea); invazia mongolă (1241 – mongolii reușiseră între 1206 și 1241 să
unească un teritoriu care se întindea de la hotarele Chinei – apoi și China -
și Europa – în 1241 au fost înfrânte Polonia și Ungaria); persecutarea
bisericii de către împăratul german Frederic II, pe care-l și excomunică
(Frederic a dus în multe momente o politică independentă față de
papalitate, iar interesele sale în sudul Italiei și asupra Romei au fost
interpretate adeseori de papă ca o amenințare directă; la acesteea se
adaugă faptul că împăratul a amânat la nesfârșit plecarea în cruciadă).
- Conciliul de la Lyon II – 1274 – convocat de papa Grigore X
– convocat din cauza situației grave din Orient – latinii mai stăpâneau doar Accra în
Țara Sfântă;
– împăratul bizantin Mihail VIII a recucerit Constantinopolul în 1261, dar se
confrunta și el cu marele pericol al turcilor selgiucizi, în plus era în conflict
puternic cu Carol de Anjou, regele Siciliei, care controla și sudul Italiei;
– s-a pus în discuție refacerea unității bisericești și problema cruciadei;
– Mihail VIII a promis refacerea unității bisericești și ajutor pentru cruciadă în
schimbul rezolvării de către papă a conflictului cu Carol de Anjou;
– Mihail VIII a trimis așadar delegați la Conciliul de la Lyon;
– la conciliu au participat cca 1000 de delegați (Sf. Toma de Aquino ce trebuia să
fie figura principală a conciliului a murit pe drumul spre Lyon);

3
 – lucrările au fost conduse de Sf. Bonaventura – 3 probleme: cruciada; unirea cu
grecii; reforma internă a Bisericii;
– lucrările au început pe 7 mai, grecii au ajuns pe 24 iunie – patriarhul Germain,
mitropolitul de Niceea, Teofan, cancelarul Georgios Acropolites și alți 2 demnitari;
– în 29 iunie a avut loc Liturghia solemnă în care s-a recitat Crezul cu Filioque;
– unirea a fost semnată fără fast în 6 iulie;
– s-a semnat o profesiune de credință prin care grecii recunoșteau: primatul papal,
Filioque și purgatoriul;
– canoanele de reformă a bisericii s-au referit la mai multe probleme: pentru a
evita vacanțele lungi pe scaunul papal, s-a stabilit ca reunirea cardinalilor pentru
alegerea papei să se facă în 10 zile după moartea papei, într-un loc total separat,
izolat de lume, care se numește „conclav”; dacă noul papă nu este ales în 3 zile,
atunci, cele necesare traiului urmau să fie raționalizate progresiv, iar după alte 5
zile cardinalii urmau să primească doar pâine și apă; în plus, cardinalii nu
trebuiau plătiți pentru acest serviciu;
– conciliul l-a sprijinit pe Rudolf de Habsburg să devină împărat al Imperiului
Romano-German – este primul reprezentant al acestei familii pe tronul imperial;
– conciliu arată că în acel moment puterea papei este încă foarte mare în Europa.

- Conciliul de la Viena – 1311-1312 – a confirmat suprimarea ordinului

templierilor – aceștia se întorseseră în Franța după terminarea cruciadelor
și au intrat în conflict cu regele Filip IV cel Frumos care a decis suprimarea
lui – în 1314, ultimul mare maestru al ordinului, Jacques de Molay a fost
ars pe rug.

III. Marea schismă a Occidentului: Conciliile de la Constanța și

Basel
- după întoarcerea la Roma, în anul 1377, papa Grigore XI a murit imediat în anul
următor – 1378;
- cardinalii l-au ales ca papă pe un italian, arhiepiscopul de Bari, care și-a luat numele
de Urban VI; un alt grup de cardinali, în mare parte francezi, l-au ales papă pe Clement
VII și au stabilit o curte rivală la Avignon – e începutul așa-numitei „schisme a
Occidentului”;

4
- încercând să rezolve criza, cardinalii din ambele tabere s-au întâlnit în Conciliul de la
Pisa din 1409, care i-a respins pe ambii papi, atât de la Roma (Grigore XII) cât și de la
Avignon (Benedict XIII) și l-a ales pe Alexandru V ca papă legitim;
- Grigore XII și Benedict XIII au refuzat însă să-și dea demisia, astfel că, în acel
moment erau 3 papi în același timp; aceste situații au creat confuzie în Biserică și o
mulțime de probleme legate de canonicitatea actelor emise de anti-papi; această
ruptură a afectat puternic imaginea Bisericii și autoritatea papală;
- pentru a rezolva și această situație, cardinali, episcopi și teologi s-au adunat în
Conciliul de la Constanța (1414-1417): acesta a încercat să impună principiul
autorității supreme a conciliilor generale asupra Bisericii, hotărând ca astfel de concilii
să se țină la intervale regulate de timp; conciliul l-a condamnat și pe Jan Hus ca eretic;
- schisma în Biserica Occidentului s-a sfârșit odată cu pontificatul lui Martin V (1417-
1431), odată cu moartea antipapilor Benedict XIII (în 1423 la Avignon) și Ioan XXIII
(1415 la Pisa);
- cardinalii s-au adunat din nou pentru următorul Conciliu, la Basel, în 1431; papa
Eugen IV (1431-1447) a încercat să dizolve conciliu, dar fără succes;
- conflictul dintre papă și conciliu a fost întrerupt pentru moment datorită începutului
negocierilor de unire cu Biserica Greacă desfășurate în cadrul Conciliului de la Ferrara –
Florența, iar apoi, delegații de la Basel s-au retras în 1449; autoritatea papalității asupra
bisericii era refăcută;

IV. Conciliul de la Ferrara - Florenţa

- după eșecul unirii de la Lyon, papalitatea a păstrat încă ideea că unirea trebuie să fie
generală și că se poate realiza prin acceptarea ei de către, cel puțin, unul din
personajele reprezentative ale lumii orientale: împăratul sau patriarhul;
- cei care trebuiau să accepte unirea erau însă orientalii, în viziunea papalității;
- propunerea ca unirea cu Biserica Greacă să se facă prin intermediul unui conciliu a
apărut în Occident la antipapa ales de Conciliul de la Pisa, Alexandru V, fiind reluată de
conciliile de la Constanța și Basel;
- cu toate acestea, în Orient ideea rămăsese vie și pe parcursul sec. XIV – între Conciliul
de la Lyon și cel de la Florența au avut loc 7 tentative de unire: în 1334, din inițiativa
papei Ioan XXII și a împăratului Andronic cel Tânăr; în 1339, tot Andronic cel Tânăr a

5
luat legătura cu papa Benedict XII; în 1343, împăratul Ioan V Paleologul a făcut apel la
papa Clement VI, care va colabora în 1347 și cu uzurpatorul Ioan VI Cantacuzino; în
1369, Ioan V Paleologul a reluat contactele cu papa Urban V; între 1417 – 1425,
împăratul Manuel II Paleologul va cere ajutorul Conciliului de la Constanța și va începe
negocieri cu papa Martin V; iar în 1431, împăratul Ioan VIII Paleologul a negociat cu
Conciliul de la Basel și apoi cu papa Eugen IV;
- negocierile de unire au fost însă mereu legată de evoluțiile politice – avansul turcilor în
Orient și incapacitatea bizantinilor de a se apăra eficient i-au determinat pe greci să-și
îndrepte privirea spre Apus în speranța unui ajutor;
- este relevant sfatul menționat de cronicarul Georgios Phrantzes, pe care împăratul
Manuel II îl dădea fiului său: să mențină vie ideea unei uniri cu latinii, deoarece aceasta
ar genera frică turcilor, dar să nu caute să o promoveze în mod serios, pentru că totuși
aceasta nu s-ar realiza;
- aceasta este atmosfera în care a avut loc la 9 aprilie 1438 ședința inaugurală a
Conciliului de la Ferrara-Florența;
- pentru Occident, episcopii latini au fost convocați de papă, iar pentru Orient de către
împărat, în amintirea practicii celor 7 sinoade ecumenice comune;
- reprezentativitate bună: din Occident erau 360 de clerici; în vreme ce din partea
orientală erau prezenți împăratul Ioan VIII Paleologul, patriarhul Iosif II, împreună cu
reprezentanți ai tuturor patriarhiilor orientale; absenta doar Patriarhul sârb de la Pecs;
grecii erau reprezentați de o serie de teologi ca – Marc de Efes, marele custode de la
Sf. Sofia, de Isidor de Kiev, George Scholarios, Bessarion al Niceei; de partea latină s-au
remarcat – cardinalul Cesarini sau dominicanul Torquemada;
- lucrările au fost conduse de papa Eugen IV, care și-a refăcut cu această ocazie și
autoritatea în Apus, de vreme ce părinții de la Basel i s-au alăturat în această problemă
majoră;
- cele două părți erau reprezentate la nivelul instituțiilor lor cele mai importante și erau
hotărâte să găsească punctele comune pentru a ajunge la un acord; dezbaterile
îndelungate sunt dovada încercării de a fundamenta și printr-o înțelegere teologică o
unire dorită dincolo de presiunile exercitate de evenimentele politice;
- e o diferență foarte mare față de ceea ce s-a petrecut în trecut – grecilor nu li s-a mai
impus o profesiune de credință, textul decretului de unire fiind rezultatul unor negocieri
și dezbateri, iar partea greacă a fost privită ca egală la masa tratativelor;

6
- s-a plecat de la ideea acceptării existenței a două rituri, a două ierarhii cu drepturi
egale sub conducerea spirituală a episcopului Romei, a două filosofii, a doi împărați;
- s-a făcut un pas înainte și la nivelul metodologiei discuțiilor: din multitudinea de
diferențe dintre cele două biserici invocate de-a lungul timpului, au fost identificate și
luate în discuție pentru a ajunge la o interpretare comună, cele care au fost considerate
mai importante – este vorba de celebrele puncte florentine: Filioque, primatul papal,
azimele și purgatoriul; decretul de unire nu va face referire și la un alt punct care a fost
cauza multor divergențe în sec. XIV: epicleza;
- cele patru puncte florentine oferă astfel o bază teologică unirii, într-o formulare
acceptabilă pentru ambele părți;
- prima sesiune dogmatică s-a ținut abia la 10 octombrie 1438 – neajungerea unui
acord și izbucnirea unei epidemii de ciumă în jurul orașului Ferrara, l-au determinat pe
papă să mute conciliul la Florența, care s-a oferit să suporte financiar lucrările; mutarea
a avut loc în ianuarie 1439;
- pentru Filioque s-a discutat între octombrie 1438 și iunie 1439 – în final, s-a ajuns la o
formulă de compromis ce punea semnul echivalenței între doctrina latină a lui Filioque și
doctrina greacă „purcederea Spiritului Sfânt de la Tatăl prin Fiul”; înțelegerea a plecat
de la acceptarea ideii că Tatăl rămâne singurul principiu de purcedere, ca singur izvor
neizvorât al Sfintei Treimi; Orientalii nu erau însă obligați să-l introducă pe Filioque în
crez;
- în legătură cu primatul, textul decretului de unire e clar: „Noi definim că Sf. Scaun
apostolic și pontiful roman au primatul asupra universului întreg, că acest pontif roman
este succesorul Preafericitului Petru, prințul apostolilor, adevăratul vicar al lui Christos,
șef al întregii Biserici, păstor și doctor al tuturor creștinilor și că Domnul nostru Isus
Cristos i-a dat în persoana Sfântului Petru puterea deplină de a păstori, de a conduce și
guverna Biserica universală, așa cum este conținut în actele conciliilor ecumenice ca și
în sfintele canoane”;
- Biserica Greacă se unea astfel cu Biserica Romei, sub conducerea papei, dar își păstra
integritatea, autonomia, privilegiile, structura ierarhică, tradiția, ritul; unirea florentină
se realizează între doi parteneri egali;
- a fost o unire la nivel înalt, elitistă;
- decretul de unire s-a semnat în 5 iulie 1439, în catedrala Santa Maria del Fiore;

7
- din partea greacă, decretul nu a fost semnat de Marc de Efes, de Isaia de Stauropolis
care a lipsit de la ședință și de episcopul georgian care era în turneu prin Italia;
- refuzul lui Marc de Efes l-a determinat pe papă să se îndoiască de rezultatul popular al
unirii;
- la Constantinopol au avut loc reacții foarte puternice; Marc de Efes l-a atras în opoziție
și pe Scholarios, numit patriarh în urma morții lui Iosif II în 1439; împăratul Ioan VIII îl
va impune ca patriarh pe Mitrophan II (1440-1443), care era unionist, dar care va
abdica din cauza luptelor antiunioniste; în 1443, patriarhii de la Ierusalim, Antiohia și
Alexandria, care semnaseră inițial unirea, s-au reunit la Ierusalim și au condamnat
decretul, fiind urmați apoi de Trebizonda, sărbi, români, georgieni;
- împăratul a amânat mereu proclamarea solemnă a unirii la Constantinopol; la
insistențele papei, unirea va fi totuși proclamată solemn în catedrala Sf. Sofia la 12
decembrie 1452; la 7 aprilie 1453, Mehmet II, sultanul otoman, începea asediul
capitalei imperiale;
- anul 1443 a adus însă un eveniment important în ideea de aplicare practică a
hotărârilor luate la Florența –este vorba de un act dat la Buda de regele Ungariei și al
Poloniei, Vladislav I, în 22 martie 1443, care garanta egalitatea în drepturi a clerului de
rit oriental, drepturi ce vin ca o consecință a unirii religioase – acest act va fi apoi
confirmat și în Polonia în 1504 și 1543 – actul este foarte semnificativ – un stat catolic
se arăta dispus să-i așeze sub protecția privilegiului pe cei care se uneau cu Biserica
Romană;
- eșecul unirii va fi pecetluit de nereușita cruciadei antiotomane din 1444, de la Varna,
ca și de căderea Constantinopolului în 1453;
- Simeon de Trebizonda va reuni în 1484 marele sinod la Constantinopol, care va
dezavua oficial decretul de unire de la Florența;

Observații:
- eșecul conciliului florentin a însemnat și demonstrarea imposibilității realizării
unei uniri generale durabile în afara unui sprijin efectiv din partea populației și a
clerului regular din Occident;
- modelul unirii generale este foarte puternic afectat ca o consecință a
dispariției Imperiului Bizantin, a persoanei împăratului, a celui care reprezenta
figura cheie, coagulantă a creștinismului oriental;

8
- conciliul florentin a oferit însă un model de discuție teologică, de apropiere pe
tărâm dogmatic și ecleziologic;
- modelul florentin va deveni astfel baza pentru viitoarele negocieri de unire cu
diferite grupuri ecleziastice particulare;
- eșecul unirii generale, corelat cu unele evoluții politice și religioase din
perioada care va urma, va deschide calea pentru unirile particulare.