SCHISMA DIN 1054

În imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papă
reformator. Împăratul Henric al III-lea susţinea cu zel mişcarea de reformă. Pentru a îndrepta
Biserica, el a numit un şir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care
sunt de un devotament docil faţă de împărat şi interesele Germaniei. Leon al IX-lea a
identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia şi concubinajul clerului. Pentru îndreptarea
situaţiei, Leon al IX-lea a luat măsuri energice, a aplicat pedepse, a făcut numeroase
călătorii, a ţinut sinoade. În grija de a îndrepta Biserica şi în calitatea sa de papă imperial
german, Leon al IX-lea a dat o deosebită atenţie Italiei de sud. Zelul lui era în chip special
stimulat de prezenţa grecilor, amestecaţi în populaţia latină. Căsătoria preoţilor ortodocşi era
un adevărat scandal în planul de reformă al papei. Clerul lui găsea în ea o justificare pentru
concubinajul său, ale cărui proporţii erau îngrijorătoare. În sudul Italiei, acţiunea reformatoare
însemna nu numai îndreptarea Bisercii latine, ci şi criticarea celei greceşti. În 1050, papa va
depune pe arhiepiscopul grec din oraşul Siponto, oraş pe care-l va subordona Beneventului.
După ştirile date de latini, în primăvara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis şi el
ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare închiderea Bisericilor latine din oraş.
Îndemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, în
Italia de sud, în anul 1053, o scrisoare în care critica practicile latine a împărtăşirii cu azimă,
a postirii sâmbetei precum şi mâncarea de sugrumate şi de sânge şi necântarea lui aleluia în
postul mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluată, în condiţii care aveau să o
înăsprească mult. Ca şi Leon, a

scris contra latinilor şi un calugăr studit, Nichita Stithatos, criticând nu numai uzul azimei şi
postirea sâmbetelor, ci şi pe “filioque” şi celibatul preoţilor. Între timp, situaţia politică din
Italia se înrăutăţise pentru papă. În iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi,
eliberat tocmai în februarie 1054. În interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni,
papa şi împăratul Constantin al IX-lea Monomahul se aliaseră prin mijlocirea ducelui
Arghyros, comandantul trupelor bizantine şi guvernatorul Italiei de sud. Arghyros a fost
înfrânt de normanzi înainte să se facă unirea trupelor aliate. În aceste condiţii şi avându-se în
vedere situaţia papei, captiv la Benevent, s-a încercat o schimbare de atitudine a Bizanţului
faţă de papă, în interesul combaterii normanzilor. După primirea unor scrisori irenice de la
împărat şi patriarh şi a unor promisiuni de ajutor, papa totuşi le scrie obsedat de primatul
său: “dacă cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează Biserica, ci
conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei . Să ştie patriarhul că
fără aprobarea papei nici nu are drept să existe.... Împăratul însuşi trebuie să fie un fiu ce se
întoarce cu umilinţă la maica sa........”. Legaţii papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de
Amalfi şi diaconul cancelar Friederic, trimişi cu scopul de a întări alianţa politică şi de a trata
împăcarea cu patriarhul, sosesc în Constantinopol în iunie 1054. Astăzi şi istoricii catolici
recunosc că delegaţia nu avea şanse de succes datorită caracterului lui Humbert si că ea nu
fusese trimisă ca să negocieze, ci să impună voinţa latină la Constantinopol. Împaratul face
front comun cu catolicii şi obligă pe Nichita Stitathos, stareţul de la Studion, să-şi renege
două lucrări contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile
bisericeşti într-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsă de legaţi, care veniseră nu să
trateze, ci să judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legăturile cu ei şi le-a
interzis să săvârşească liturghia în Constantinopol, măsură explicabilă dar excesivă.
Simţindu-se jigniţi, pierzându-şi rădbarea şi fiind încurajaţi de atitudinea şovăitoare a
împăratului, legaţii papali au făcut cel mai grav si mai nefericit pas din toată istoria schismei.
În dimineaţa de 16 iulie 1054, au intrat în Biserica Sf. Sofia, în timpul serviciului divin, rostind
– desigur cardinalul Humbert – un cuvânt către clerul şi poporul adunat. Apoi au depus pe
sfânta masă o excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie şi a < partizanilor lui>. Părăsind
Biserica, şi-au scuturat praful de pe picioare zicând “să vadă Dumnezeu şi să judece”.
PROBLEMA ANATEMEI LATINE În actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru
următoarele: 1) vând harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci şi-i ridică la demnităţile
preoţeşti şi la episcopat, ca valesii; 3) rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi
mai ales pe latini, ca arienii; 4) consideră că doar în Biserica grecilor mai e Biserica lui
Hristos şi jertfa cea adevărată şi botezul, ca donatiştii; 5) admit căsătoria pentru slujitorii
sfântului altar, ca nicolaiţii; 6) spun că legea lui Moise e blestemată, ca severienii; 7) au tăiat
din Simbolul de credinţă formula “filioque”, ca pnevmatomahii. Patriarhul împreună cu Leon
al Ohridei, cu sachelarul Constantin şi cu toţi

partizanii lor, erau excomunicaţi: “să fie anatema, împreună cu ereticii numiţi mai sus şi cu
toţi ereticii, ba chiar cu diavolul şi cu îngerii lui, de nu se va îndrepta”. La adăpostul “oficiului
lor de ambasadori”, legaţii au părăsit rapid oraşul, de mânia poporului. Agitaţia produsă în
oraş a intimidat pe împărat, care-i susţinuse continuu. El a căutat să dea vina pe interpreţii
legaţilor şi pe Arghyros. Interpreţii şi ginerele lui Arghyros au fost pedepsiţi. Despre sentinţă,
împăratul zicea să fie arsă în public, iar cei care au scris-o, ca şi cei care au fost complici cu
sfatul sau cu ştirea să fie anatematizaţi. Patriarhul n-a ars sentinţa latină şi a ţinut un sinod
cu un număr de episcopi prezenţi în capitală în 20 iulie 1054. PROBLEMA ANATEMEI
GRECEŞTI În edictul sinodal se arată mai întâi acuzaţiile pentru care legaţii anatematizaseră
pe ortodocşi: 1) raderea bărbii; 2) primirea împărtăşaniei de la preoţi căsătoriţi; 3) neprezenţa
în Simbol a adaosului “filioque”.Apoi se prezintă argumentaţia ortodoxă. In privinţa
bărbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: „nu tăiaţi bărbile voastre”.In privinţa căsătoriei
preoţilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizează:”Voim ca să rămană în vigoare şi de
acum înainte căsătoriile legitime ale bărbaţilor sfinţiţi...căci apostolul învaţă: cinstită este
nunta întru toate”.Referitor la prolema Filioque,se spune: „...iar dacă Sf.Duh purcede şi de la
Fiul,cum zic ei în nebunia lor,Sf.Duh se deosebeşte de Tatăl prin mai multe decat Fiul.Iar
dacă Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul,ar fi mai aproape de fiinţa
Tatălui Fiul decat Sf.Duh.Şi astfel,ar ieşi iarăşi la lumină îndrăzneala lui Macedonie contra
Duhului Sfant”..Este exprimată apoi convingerea patriarhului că legaţii au fost trimişi de
Arghyros şi nu de papă, iar scrisorile aduse erau false. Se redă în continuare conţinutul
anatemei tradusă din limba latină de protospătarul Cosma Romanul, Pyrros şi monahul Ioan
Spaniolul. Urmează scrisoarea împăratului către patriarh în care se consideră că tot răul
provine de la “interpreţi” şi de la Arghyros. Urmează decizia sinodului:...deci,prin purtarea de
grijă a piosului împărat,actul cel nelegiuit însuşi, cei care l-au publicat şi au dat fie idee
pentru facerea lui, fie că au ajutat celor care l-au făcut, au fost anatematizaţi în marele
secret.”- (tribunalul patriarhal)- În ziua de 24 iulie urma să se facă citirea actului în auzul
mulţimii, anatematizându-se din nou actul nelegiuit, precum şi cei care l-au publicat, scris
sau şi-au dat consimţământul şi sfatul lafacerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-
a încredinţat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se socoteşte încheiată. Mai trebuie
menţionat că papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 şi că legaţii nu aveau mandat pentru
faptele săvârşite. Noul papă, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El şi papii următori
n-au confirmat acţiunea necugetată a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat că
patriarhul de Constantinopol s-a menţinut pe terenul principiilor, criticând idei şi fapte, nu
persoane.
CONSECINŢELE SCHISMEI Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi apuseni
începură să se răcească încă dinainte de 1054, dezbinarea reală nu s-a făcut simţită decât
mai târziu, mai ales în timpul şi-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea:
„Nu cred că greşelile latinilor sunt aşa de multe si atât de grave, încât să poată motiva o
schismă între Biserici”. La 1087, moaştele Sfântului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa
Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni
se bucurau în deplină linişte de vederea Locurilor Sfinte, iar în Athos continua să existe încă
şi în secolul al XII-lea mănăstirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand îi
excomunicase pe împăraţii bizantini pentru că se opuneau planurilor lui. În 1088, papa Urban
al II-lea a ridicat împăratului bizantin excomunicarea, spunându-i lui Alexios I Comenul că ar
dori sa fie pomenit în diptice la Constantinopol. În dialogul dintre ei, împăratul pomeneşte de
întâmplarea de la 1054 ca de o simplă ceartă între Mihail Cerularie şi cardinalul Humbert,
spunând că arhiva imperială n-a mai păstrat nimic în legătură cu schisma. În continuare,
unirea Bisericilor nu s-a putut realiza în fapt deoarece papa a cerut întotdeauna bizantinilor
recunoaşterea primatului papal. Istoria următoare a raporturilor politico-bisericeşti între
Bizanţ şi Occident este ilustrarea agravării schismei ca fapt de duşmănie reciprocă. Pericolul
turcilor s-a conturat rapid pentru Bizanţ. Puşi în inferioritate politică şi constrânşi să
negocieze un acord religios imposibil, în condiţiile impuse de papi, grecii s-au găsit într-o
situaţie penibilă, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul
a devenit ţinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciadă. Grecii trebuiau combătuţi,
ca şi necredincioşii din cauza “ereziei” şi a neascultării lor faţă de papă. Adevărata şi
iremediabila ruptură s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului în 13 aprilie 1204 de
către cruciaţi. Nevoia a făcut pe Mihail VIII Paleologul să încheie unirea de la Lyon (1274),
pe Ioan al V-lea să primească personal unirea de la papă în 1369 şi pe Ioan al VIII-lea să
accepte “unirea” de la Ferrara – Florenţa. Demersuri inutile, căci Occidentul a asistat
impasibil la căderea Constantinopolelui în 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri
s-au adăugat altele, cu mult mai multe. Credinţa în purgatoriu, teoria şi practica
indulgenţelor, importante învăţături noi, rituri, practici şi obiecte introduse după schismă,
dogmatizarea unor credinţe străine Bisericii vechi şi între toate proclamarea primatului papal
absolut şi a infailibilităţii papale (1870-1871), au îndepărtat tot mai mult occidentul papal de
orientul ortodox. De la călcarea unor rânduieli canonice şi practici tradiţionale, s-a ajuns la
schimbarea constituţiei Bisericii. Biserica papală începuse să evolueze spre monarhie
bisericească, cu lege proprie, care era voinţa papei. Un demers contemporan salutar a fost
ridicarea concomitentă a anatemelor pe 7 decembrie 1965 de către papa Paul al VI-lea şi
patrarhul ecumenic Atenagora I.

CONCLUZII: Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi

Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă
parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere
politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel
Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii
vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană. În urma
schismei din 1054, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică)
condusă de Papă și una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul
Constantinopolului. Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două
Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-și extindă aria de influență și să mărească numărul
credincioșilor aflați sub ascultarea sa.