Ereziile și crize religioase în Bizanț între 1054 și 1453.

 Erezie = doctrină sau credință religioasă ce se abate de la dogma stabilită

de către Biserică ca adevăr neschimbabil și imuabuil.

Marea Schismă din 1054 dintre Biserica Romei și Constantinopol pare la prima
vedere un lucru surprinzător și este tratată ca fiind o fractură ce se produce în acel
moment, dar lucrurile stau cu totul diferit dacă aruncăm o mai atentă privire mai înainte
asupra punctelor de vedere politico-religioase.
Roma și Constantinopol se înstrăinează treptat politic și mai cu seamă bisericesc. Din
punct de vedere politic la anul 800 se produce o iremediabilă ruptură între apus și răsărit.
Pe de o parte Carol cel Mare se considera împărat al Imperiului și se încoronează împărat
roman, dar și împăratul de Constantinopol, (la acea vreme era Irina, soția lui Leon IV),
dar urmează imediat Nichifor I Genikos, se considera îndreptățit să poarte același nume
fiind un continuator al Imperiului Roman și desigur avea drepturi de moștenire teritorială
pe această bază. Prin urmare ambii se considerau ca fiind conducătorii întregii lumi
creștine.
Din punct de vedere religios îl avem pe Patriarhul de Constantinopol, care din secolul
al VI-lea ia titulatura de patriarh ecumenic(universal, dar nu cu puteri depline, ci mai
mult fiind primul dintre egali), titlu care aparținea papilor, dar au existat situații politice
când împărații răsăriteni au făcut concesii prin care susțineau universalismul bisericii
romane.
Ceea ce a îndepărat și a mărit prăpastia celor două biserici au fost în special contrele
dogmatice. Și existau trei diferențe până în momentul 1054 și anume:
1. Adaosul Filioque – prin care se adăugă: „Duhul Sfânt care de la Tatăl și Fiul
purcede”. Acest adaos se răsfrângea asupra Persoanei Sfintei Treimi și a
consubstanțialității Fiului cu Tatăl. Constantinopolul arăta încă de la Sinodul din
381, al doilea ecumenic, în art. 8 că Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul și Îl purcede
pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 26).
2. Ritualul împărtășirii era diferit: Roma foloseaza azima (pâine nedospită) și
Constantinopolul pâinea dospită.
3. Celibatul preoților care era obligatoriu în occident, iar în orient preoții se putea
căsători o singura data.
Desigur se vor mai adăuga și altele pe parcursul istoriei. În sec XII-XIII apusul va
adăuga Purgatoriul, concept neacceptat de către răsărit.
Momentul de fractura era anul 1050, atunci când normanzii cereau bizantinilor din
sudul Italiei să se conformeze practicilor latine. Patriarhul Mihail Cerularios se opune și
mai mult cere bisericilor latine din oraș să se conformeze la practicile pe care Biserica
răsăriteană le practica, dar refuzul acestora va duce la închiderea lor în 1053. Întâlnirea de
negociere din 1054 nu va avea un rezultat scontat, iar Patriarhul Constantinopolului
refuză să mai negocieze, iar la 16 iulie 1054 Cardinalul Humbert excomunică pe
Cerularios.
Schisma nu se resimte imediat, dar tensiunea și încordarea între apus și răsărit se
resimte pe toate planurile.
În 1059 greșelile teologice ale lui Berengar din Tours sunt condamnate la Roma și
începe să se folosească termenul de transsubstanțiere, termen preluat și de către ortodocși
mai târziu prin care se explică misterul Euharistiei, dar Răsăritul va folosi mai târziu
termenul de Methousia (Metotoză).
Din acest an se vor ține lanț războaie de tot felul, iar în 1073 Hildebrand, care devine
Papa Grigorie al VII-lea începe reformele gregoriene prin care introduce celibatul
clerului, primatul papal față de imperiu și dreptul papei de a-i destitui pe împărați.
Imparatul bizantin Alexios I Comnenul a combatut erezia bogomililor, iar Ioan al VI-
lea Cantacuzino si Manuel al II-lea Paleologul au combatut islamismul. Inainte de
aparitia ereziei bogomile, Rasaritul a cunoscut mai multe framantari, datorita unor masuri
politice, ce au avut urmari in plan religios. Imparatul bizantin Alexios I Comnenul, avand
nevoie de resurse pentru a lupta impotriva normanzilor si a pecenegilor, a dispus
confiscarea aurului si argintului cu care erau poleite icoanele. Patriarhul ecumenic a
aprobat masura luata de imparat, considerand ca sfintenia icoanelor nu sta in poleiala
aurita. Mitropolitul din Calcedon l-a acuzat pe imparat de jefuirea celor sfinte, de faptul
ca indepartarea poleirii ar atinge prototipul zugravit pe icoana. Dupa ani de dezbateri,
Biserica ortodoxa a stabilit ca imparatul are dreptate. Infrumusetarea unei icoane nu
aduce atingere chipului pictat pe ea.

Aceste controverse au dat nastere unui mediu prielnic dezvoltarii unor superstitii
pagane. Bogomilismul a fost o miscare aproape pagana. Specialistii au vazut in
bogomilism o inviere a conceptiei dualiste persane a maniheismului, unita cu o miscare
de a contesta ierarhia bisericeasca si Biserica vazuta. bogomilii respingeau ierarhia
bisericeasca, tainele, lacasurile de cult si icoanele, propovaduind un crrestinism
interiorizat, popula, apropiat de clasele de jos. Bogomilimul s-a dezvoltat la periferia
Imperiului Bizantin, ca un protest impotriva Biserici oficiale, puternica si bogata,
sustinuta de imparatii bizantini.

Scriitorul bizantin Eftimie Zigabenos descrie bogomilismul din Asia Mica. Aceasta
miscare a aparut in a doua jumatate a secolului al XI-lea, ca o respingere a BISericii
rasaritene. Ideile bogomile au fost puternic influentate de religiile orientale si de
maniheism. Bogomilii s-au aliat cu pecenegii si cu statul cumanilor. Printesa Ana
Comnena istoriseste prinderea si judecata capeteniei bogomililor, un oarecare Vasile, in
1115. inainte de a-l judeca, Alexios I Comnenul ii cere lui Vasile sa faca o marturisire
bogomila, consemnata de consilierii imperiali. Vasile critica ierarhia vazuta, numind
Biserica templu al demonilor, iar Sfanta Liturghie o socotea o nerozie.

Bogomilii socoteau trupul omenesc si materia ca fiind necurate si create din vesnicie
de un dumnezeu rau, care exista in paralel cu Dumenzeul cel bun. Alexios I i-a persecutat
pe bogomili, arzandu-l pe rug pe Vasile si intemnitand mai multi nobili. Erezia bogomila
nu a disparut, iar in anul 1140, un sinod din Constantinopol condamna anumite lucrari
bogomile. In 1147 sunt depusi doi episcopi rasariteni care favorizau bogomilismul.
Erezia bogomila s-a intins in Peninsula Balcanica, avand adepti in Bulgaria si in Bosnia.
In anul 1211, un sinod al Bisericii bulgare condamna erezia bogomila. Bogomilii din
Bulgaria au sprijinit statul romano-bulgar, impotriva Imperiului Bizantin.

Erezia s-a mentinut pana in secolul al XIV-lea

 Anul 1180 este anul de adâncire a prăpastiei dintre Apus și Răsărit. Se întâmplă
ultima acceptare formală și canonică a latinilor la împărtășirea în cadrul unei Liturghii
ortodoxe, la un altar din Antiohia.
După cucerirea Ciprului de către Richard Inimă de Leu în 1191 și apoi vândut
francilor în 1198, cruciada a IV-a (1204) este deturnată la Constantinopol de către
Alexios IV Angelos pentru a-l repune pe tron pe tatăl său. Oprirea curciaților aici a dus
la ruină orașul și au furat de la un capăt la altul tot ceea ce se putea căra și duce. Este
momentul în care se pecetluiește Schisma din 1054.
Bizanțul va trăi cu adevar o criză politică și religioasă. Isaac II Angelos după
repunerea pe tron va fi garantul îndeplinirii promisiunilor făcute de către fiul său Alexios
date lui Philip de Swabia, ful lui Barbarossa, prin care se obliga să îi plăteasca 200.000 de
mărci de argint, unirea Bisericii Romei cu Constantinopolul și acceptarea supremației
papale, participarea la cruciadă cu 10.000 de oșteni și întreținerea în Palestina a 500 de
cavaleri.
Desigur că nemulțumirile erau mari datorită taxelor impuse de către împărat, ba mai
mult unirea cu latinii era ceva de neacceptat și astfel cei doi sunt detronați și executați
urcând pe tron Alexios Ducas. Dar acesta era deja un motiv de cucerire a
Consntantinopolului în ochii cruciaților și printr-un document Partitio Romaniae se
stabilea de către cruciați cotele ce reveneau din pradă și alegerea din rândurile lor a
următorului suveran. Trei zile și nopți orașul va fi supus unui jaf nemaiîntîlnit făcut de
către „soldații lui Hristos”.
După această lovitură dată de către latini, Bizanțul nu și-a mai revenit niciodată, ba
mai mult a slăbit economic și religios până în momentul căderii sale.
Religios Roma dorea unirea celor două Biserici, dar cu acceptul bizantinilor de a
acceptat așa cum am arătat mai sus supremația celor dintâi. Ionocențiu al III-lea
considerânduse „locțiitorul lui Hristos” și cap al Bisericii Universale unde ceilalți
episcopi erau simpli delegați ai „episcopului Romei” adică Papa. Prin urmare ceea ce
Răsăritul accepta și învăța prin „să dăm Cezarului ceea ce este a Cezarului și lui
Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu” prin care se despărțea într-un fel puterea religioasă de
cea laică, iar când era cazul ierarhul se supunea monarhului, acum era cu totul negate prin
învățătura pe care Roma o avea deja din timpul reformei gregoriene.
Din perioada lui Inocențiu și până în punctul căderii Constantinopolului se va încerca
unirea tuturor scaunelor patriarhale sub egida bisericii latine. Cei care au acceptat
autoritatea papei au fost menținuți, iar ceilalți au fost înlocuiți, iar prin Cociliul al IV-lea
de la Lateran din 1215 s-a stabilit că latinii din Est să trimită preoți latini în bisericile care
țin ritul grecesc. „Ereticii” care nu acceptau erau pedepsiți. Astfel se întâmplă în Muntele
Athos unde călugării de la Mănăstirea Iviron sunt martirizați și nu doar de acolo. Toți cei
care nu acceptau unirea erau uciși.
Odată cu 1259, prin cucerirea Principatului din Aheea, bizantinii încep recucerirea
Greciei, iar în 1261 este sfârșitul ocupației latine a Consntantinopolului și înscăunarea din
nou a Patriarhilor Ortodocși, iar cu împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul începe o
adevărată renaștere a Binzațului.
Dar odată cu 1274 lucrurile se precipită din nou. Începutul creșterii puterii otomane,
Bizanțul era pus în fața faptului de a accepta prin tratativele de unire purtate la Lyon,
condițiile de unire ale latinilor, fie își păstrau credința și se descurcau pe cont propriu.
Alegând cea de-a doua variantă, au ales practic moartea lor politică. Degeaba a încercat
Mihail al VIII-lea Paleologul să înduplece clerul și poporul la unirea cu Roma și chiar
prin câștigarea lui Ioan Vekkos(devenit patriarch) de partea adepților unirii, aceasta nu s-
a produs deși a fost semnată la 6 iulie 1274 la Lyon presupusa unire, dar Epirul și Tesalia
au respins cu vehemență semnatura aceasta. Au mai fost tentative de unire cu Roma ale
împăratului Andronic al III-lea (1328-1341, Ioan al V-lea (1341-1391) și Manuel al II-lea
(1391-1425), din rațiuni tactice, dar nu s-au concretizat.
Totuși unirea de la Lyon a produs un lucru bun, oprirea lui Carol de Anjou și a
venețienilor de a ataca Constantinopolul. Daca ar fi atacat probabil Imperiul Bizantin s-ar
fi prăbușit mai repede decât a consemnat istoria. Pe plan intern au fost persecuții majore,
iar închisorile erau pline de cei care nu acceptasera actul de la 1274.
Totuși în 1275 este ales un patriarch pro-unionist în locul lui Iosif I Galesiotes, care
se opunea Sinodului, iar Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte sufera martiriul a 26 de
călugări.
Evenimentele se succed, iar în 1338 va apărea o dispută importantă în capitala
Imperiului, care se va dezbate în timpul sinodului din 1341 (VIII). Apare în cetate un om
învățaț, Varlaam de Calabria, care considera că ceea ce fac călugării din Muntele Athos
este o pierdere de timp și că nu are importanță ceea ce fac. În disputa aceasta este
delegate Sfântul Grigorie Palama, care era călugăr în Athos și scrie Triadele în apărarea
Sfinților Isihaști. Această dispută este cunoscută în istorie ca lupta pentru isihasm. Dar
Aceasta nu se oprește doar la această dispută dintre Sf. Grigorie Palama și Varlaam, ci
bunul prieten al Sfântului, Achindin, va intra în dispută de partea lui Varlaam. Sfântul
Grigorie îi va răspunde și acestuia prin scrisori.
După acest eveniment, între 1438-1439, se va desfășura la Ferrara-Florența, o nouă
încercare de unire între cele două Biserici. Prin acest nou sinod se reunoștea de către
Biserica Ortodoxă că Papa este capul Bisericii, La acest Sinod au participat și delegați din
Moldovlahia care au semnat acest nou act.
După acest Sinod a urmat în 1452 cea din urmă unire a celor două Biserici în Aghia
Sofia în timpul lui Constantin al XI-lea Paleologul, prin care condițiile Romei erau
acceptate. Dar nu a durat nici un an de la semnarea unirii că otomanii asediază
Constantinopolul, sprijinul Romei nu ajunge, iar Constantinopolul cade la 29 mai 1453 și
odată cu cetatea cea mare întreg Imperiul bizantin se sparge. Unii ar spune că această
cădere ar fi doar din pricină administrative exluzând aspectele religioase prin care timp
de 249 de ani s-a tot încercat unirea celor două Biserici și renunțarea la dogmele celor
șapte Sinoade Ecumenice.
 Bibliografie:

Schmemann; Alexander „Drumul prin istorie al Ortodoxiei Răsăritene.”

Ware, Timothy „Biserica Ortodoxă: Ediţie Nouă.”
Charles Diehl „Figuri bizantine”