MAREA SCHISMA DE LA 1054. CAUZE SI CONSECINTE PE PLAN TEOLOGIC, CULTURAL SI SOCIAL.

Nu este prima ruptura ntre cele doua Biserici dar este cea mai grava,avand consecinte si n epoca moderna. Ct priveste caracterul ei,schisma este vazuta din Orient la nceput ca o rupere de raporturi oficiale obisnuite obisnuite ntre doua Biserici autocefale,precedata bine-nteles de o serie de cauze care au dus la o nstrainare si nvrajbire crescnda si reciproca; din Apus,desi i se recunoaste complexitatea si vechimea cauzelor,este socotita o actiune unilaterala greceasca:rebeliune mpotriva autoritatii papale,revolutie constienta,brusca si violenta,un act de sectarism de care se fac vinovati numai grecii,ndeosebi cei doi Patriarhi Fotie si Mihail. CAUZE POLITICE Schisma se poate constata si urmari mai bine de cnd mparatul Diocletian (284305) a mpartit Imperiul ,n anul 286,n Imperiul de Rasarit,cu capitala la Nicomidia si Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, ntelegnd ca exista o lume orientala,cu conceptiile si mentalitatea ei,deosebita de cea occidentala. Acest fapt l-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337),sa mute capitala,pe data de 11 mai 330, de la Roma la Constantinopol;cetatea eternal,Roma fiind mpinsa pe plan secund n Imperiu,istoricul Ferdinand Lot crede ca acest lucru este adevarata cauza a schismei. mpartirea Imperiului roman de catre Teodosie cel Mare (379-395),n395,ntre fiii sai, Arcadiu(395-408), care primeste Orientul si Honoriu(395-423),care ia Occidentul,se poate socoti nca una dintre cauzele politice ale schismei.Desi Imperiul s-a reunificat n parte, sub mparatul Justinian cel Mare(527-565),dar aceasta reunificare nu a putut dura sub urmasii sai. Consecinta acestui fapt a fost ca episcopii Romei,n calitatea lor de episcopus civitatis , vaznd ca Imperiul de Rasarit nu este capabil sa apere Roma si Italia,au nceput sa-si ndrepte privirile catre popoarele din Apus , ndeosebi catre franci,cerndule ajutorul.

n 752,papa tefan II (752-757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741756) ,care trece cu armata n Italia si distruge ntre 754-756 regatul longobarzilor din Italia centrala.Teritoriul cucerit de franci este daruit papei tefan II, sub denumirea dePatrimonium Sancti Petri. Astfel,s- a creat statul papal , condus de papa sub denumirea de Republica Romanorum ,care a durat pna la 20 septembrie 1870 , cnd a fost desfiintat de statul Italian , spre a-si reface unitatea sa politica , apoi a fost iarasi renfiintat , dar nu n limitele vechi , la 11 februarie 1929 , ci ca un stat papal minuscul . Romanii au folosit ca baza istorica a noului stat un fals document intitulat Donatio Constantini n care se spunea ca papa Silvestru I a primit de la Constantin , Italia si cetatile ei ca recompensa pentru vindecarea de lepra obtinuta prin botezul savrsit de papa ,lucru neadevarat caci Constantin se boteaza pe patul de moarte la 22 mai 337 lnga Nicomidia. O discordie si mai mare ntre Roma si Constantinopol a produs masura luata n 731-732 de mparatul Leon III Isaurul de a trece provinciile Iliricului oriental , Calabria,Sicilia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol , confiscnd si veniturile Romei din aceste provincii. n anul 800 papa Leon III ncoroneaza pe Carol cel Mare ca mparat roman al Apusului; aceasta fiind idea papei ; se pare ca ncoronatul nici nu si-a dorit acest lucru dar papa avrut sa opuna un mparat capabil sa-l apere de un imperiu bizantin care nu vroia sau nu mai avea puterea necesara sa controleze Apusul ; n plus la acea vreme la Constantinopol domnea mparateasa Irina , care se amestecase din plin n certurile iconoclaste ; aceleasi idei au dus la ncoronarea lui Otto I n 962 dupa destramarea imperiului Carolingian , papa simtind nevoia unui sprijin politic mai ales n contextul certurilor din secolul al IX-lea ; dar lumea medievala nu concepea dect un singur mparat latin , cel ncoronat de papa n timp ce bizantinii se considerau urmasii legitimi ai romanilor , apare astfel un conflict al legitimitatii , conflict care deseori era dublat de unul teritorial Conflictul s-a dus si pentru convertirea popoarelor migratoare asezate ntre cele doua imperii , misiunea crestina lund haina unei lupte politice ; n Europa granita dintre cele doua sfere de influenta pastrndu-se sub diferite forme pna n zilele noastre. Din secolul al VII-lea , Imperiul Roman de Rasarit se elinizeaza , devenind Imperiul bizantin n timp ce Occidentul se latinizeaza , limba Latina ntinzndu-se ca limba oficiala si la popoarele care nu facusera parte din Imperiul roman. Cele doua popoare , grecii si romanii , cu predispozitii si nclinatii deosebite , se priveau , din secolul al IX-lea , cu raceala si resentimente.

CAUZE RELIGIOASE : Unitatea ntre Biserica Rasaritului si Biserica Apusului s-a mentinut pna la sfrsitul secolului al V-lea . Chiar si atunci cnd Biserica era unita existau deosebiri privind constitutia Bisericii. n Rasarit existau patriarhate autonome recunoscute de sinoadele ecumenice pe de o parte siorganizare monarhica cu jurisdictie universala exercitata de episcopul de Roma pe de alta . Grecii erau aplecati spre filosofie si metafizica dnd nastere la erezii ce afectau dogmele pe cnd latinii , mai practice , se vor ocupa de probleme de cult si de morala, profesnd inovatii n aceste directii .Rupturi ntre cele doua Biserici au mai existat si nainte de 1054 , dar nu asa de radicale . n urma publicarii Henotikon-ului =Edict de unire ,din octombrie 482 de mparatul bizantin Zenon , pentru mpacarea monofizitilor cu Ortodoxia , a izbucnit schisma religioasa dintre Roma si Constantinopol , cunoscuta sub denumirea de schisma acachiana , dupa numele patriarhului Acachie al Constantinopolului . O noua raceala ntre Roma si Constantinopol s-a produs cnd patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) si-a luat titlul de Patriarh ecumenic , n sinodul local de la Constantinopol din 588 , fapt care l-a suparat pe papa Grigorie I cel Mare(590-604) , care n semn de smerenie crestina , si-a luat titlul de servus servorum Dei , considerndu-se patriarh al ntregului Apus . La sinodul quinisext catolicii sunt acuzati de celibat ,de consum de animale sugrumate si de snge ,de postire n zi de smbata,ca picteaza pe Mntuitorul sub chip de mile ; papa a primit hotarrile sinodului numai sub presiunea mparatului ,ele fiind considerate ca o prima declaratie de razboi mpotriva Apusului . La acestea , s-au adaugat si altele , pe care le aflam din Enciclica patriarhului Fotie catre scaunele arhieresti din Rasarit din primavara anului 867 , dintre care cea mai importanta este nvatatura gresita a purcederii Duhului Sfnt de la Tatal si de la Fiul Filioque ,introdusa de latini n Simbolul niceo-constantinopolitan .Adaosul Filioque este semnalat pentru prima oara la sinodul I de la Toledo din 447 , apoi la sinodul III de la Toledo din 589 de unde s-a introdus apoi n Franta ,Germania , Anglia si Italia de

nord . n sinodul din noiembrie 809 de la Aachen , prezidat de mparatul Carol cel Mare , adaosul a fost impus n tot Imperiul Carolingian . La Roma , papa Leon al III-lea(795-816) a protestat mpotriva adaosului Filioque , poruncind sa se scrie pe doua placi de argint Simbolul de credinta fara Filioque , n greaca si latina , pe care le-a asezat pe usa intrarii catedralei Sfntul Petru , sub care a pus sa se scrie : Haec Leo posui amore et cautela orthodoxae fidei Eu , Leon , am pus aceasta din dragostea si grija pentru credinta ortodoxa .Un sinod tinut la Worms n 868 acuza pe greci de erezie cu privire la Sfnta Treime . n Enciclica lui Fotie latinii mai sunt acuzati ca si rad barba ca junghie de Pasti un miel pa altar ca evreii , ca pregatesc Sf. Mir cu apa de ru si ca ridica diaconi la rangul de episcope adunndu-se 28 de acuzatii .Acuzatiile reciproce sporesc continuu ajungndu-se n 1054 la 80 ; papa Nicolae I acuza pe Fotie ca este un simplu laic , nega autoritatea patriarhiei de Constantinopol si si aroga dreptul de a judeca chiar sip e patriarhi .Grecii au fost acuzati n anatema din 1054 ca sunt simoniaci , ca fac eunuci si-I ridica la rangul deepiscopi , ca reboteaza ca arienii pe cei cu botez n numele Sfintei Treimi ca pretind ca donatistii ca numai biserica lor este adevarata , ca permit casatoria preotilor , ca pretend ca Legea lui Moise este blestemata ca sustin ca numai pinea da viata si ca au scos Filioque din crez . Dar n fruntea cauzelor schismei trebuie asezate lipsa dragostei crestine si mai ales conceptiile diferite referitoare la fiinta si unitatea Bisericii. Cea mai importanta cauza a dezbinarilor a fost dorinta nemarturisita a papalitatii de a-si ntinde stapnirea peste ntreaga Biserica . n 1054 papalitatea ca putere politica s-a asociat cu mparatul bizantin ncercnd sa-l sileasca la supunere totala fata de Roma . Papa prezenta pretentiile sale politice ca dogme religioase si de aceea Biserica ortodoxa lupta n fapt pentru respingerea unei false dogme , a dogmatizarii puterii lumesti universale a papei . PRIMA FAZA A SCHISMEI. Primul conflict care a facut inceputul schismei si constituie prima ei faza a izbucnit intre patriarhul Fotie si papa Nicolae I.Pentru linistirea spiritelor agitate in Bizant din cauza inlaturarii evlaviosului patriarh Ignatie, in 859, noul patriarh Fotie, un mare invatat si om de stat, a convocat un sinod la Constantinopol, care s-a tinut in doua sesiuni, in care se aproba alegerea si intronizarea patriarhului Fotie , dar a respins pretentiile papei Nicolae I de aimpune primatul universal si asupra Bisericii Rasaritului.Papa

Nicolae I insa, instiintat de Leon, trimisul imparatului Mihail al III-lea, a dezaprobat atitudinea trimisilor sai la sedinta sinodului din 861 si in sinodul tinut la Roma, in 863, a excomunicat pe patriarhul Fotie si tot clerul sau. Astfel, papa Nicolae I a facut primul pas spre schisma. Patriarhul Fotie n-a raspuns indata la provocarile papei. Situatia s-a complicat insa din 866, cand papa Nicolae I,grabindu-se sa satisfaca cererea tarului bulgar Boris-Mihail I,de a-i trimite episcope si preoti latini, a trimis in Bulgaria pe episcopii Paul si Formosus,cu un numar de clerici si un raspuns la cele 106 intrebari puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum. Indignat de atitudinea latinilor, prin Enciclica sa din primavara anului 867, adresata patriarhilor din Rasarit ,patriarhul Fotie acuza pe latini ca au intrat in Bulgaria <ca niste lupi>, distrugand munca si eforturile preotilor greci,si au introdus in Biserica lor o serie de inovatii doctrinare si liturgice, dintre care cea mai grava inovatie este introducerea adaosului <Filioque> la Simbolul de credinta. In vara anului 867, patriarhul Fotie a convocat un sinod la Constantinopol, care a excomunicat pe papa Nicolae I si a condamnat inovatiile latine ca eterodoxe. Hotararile sinodului nu au impresionat pe nimeni in Apus. Moarea lui Nicolae I nov.867 si asasinarea lui Mihail alIII-lea au mai calmat spiritele. Patriarhul Fotie nu-l impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretextul ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat. Intre schisme raporturile dintre Biserici erau formale, fara a fi regulate si stranse. La Roma ince epoca pornocratiei, titularii erau pusi si depusi de aristocratie, printer ei numarandu-se si femei.La Constantinopol puterea politica devine foarte influenta si patriarhii vor fi frati sau apropiati ai imparatului. Raporturile bisericesti depend de interesele politice.Un fapt demn de semnalat este punerea lui Nicolae Misticul(901-907 si 912-925) de catre Leon VI sub pretextul ca nu a vrut sa-i dea acestuia binecuvintarea pentru cea de-a patra casatorie.Papa a binecuvintat-o dar si-a atras oprobiul Orientului si a fost scos din diptice. In 920 ,dupa moartea imparatului, Nicolae a fost reabilitat de un sinod si lucrurile au reintrat in normal.

SCHISMA DIN 1054 Biserica romana era roasa de doua vicii profunde:simonia si concubinajul preotilor.Din manastirea Cluny porneste un amplu current reformator si antibizantin, cel mai important reprezentant al sau fiind papa Leon IX, om mandru, luptator neobosit pentru a ridica autoritatea Romei. La Constantinopol era Mihail Cerularie, ambitios, autoritar, energic, iar pe tron se afla Constantin IX Monomahul, un imparat slab si infuentabil. De Constantinopol tineau in acea perioada si 5 mitropolii si 31 de episcopii sufragane din Sicilia si Italia de sud, cele care vor face obiectul multor dispute si vor aprinde flacara divergentelor. Caci sprijinit de imparatii germani, papa lupta pentru alungarea normanzilor si a arabilor din sudul Italiei , in una dintre lupte cazand chiar prizonier. In lupta contra concubinajului papa se loveste de preotii greci, casatoriti, sichiar impune ritul latin si celibatul si pe teritoriul fostei arhiepiscopii grecesti din sudul Italiei pe care o desfiintase. Cerularie indeamna pe Leon de Orhida, un episcop foarte invatat sa scrie o scrisoare contra romanilor dar pe care o adreseaza episcopului latin Ioan de Trani. Catolicii erau sfatuiti pentru inceput sa renunte la azima, la animale sugrumate si spurcate, la sarbatorirea sambetei si sa cante aliluia in Paresimi. Scrisoarea ajunge in mainile lui Humbert cardinal secretar de stat al papei si cel mai inversunat dusman al grecilor,si ale papei. Papa raspunde prin trei scrieri: o scrisoara lui Celularie, Dialogul lui Humbert, si o colectie de texte patristice in favoarea practicilor romane.In Dialogul lui Humbert, acesta ii acuza pe greci intre altele si de simonie, contrazicandu-se deoarece in lucrarea Adversus Simoniacos, incercand sa combata aceasta plaga din Biserica Romano-Catolica, lauda pe greci ca respecta hotararile privitoare la persoanele si la lucrurile bisericesti.Papa spunea in scrierile sale:Daca cineva se desparte de Biserica Romana acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici,o adunare de schismatici,o sinagoga a satanei. Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei , nici nu are drept sa existe, caci asa cum Constantin cel Mare a predat papilor puterea sa conduca pe principii pamantesti, tot asa raspunde si de Biserica Apostolul Petru si urmasii sai pot judeca toata Biserica, dar pe ei nu-i judeca nimeni. Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce umilit la maica sa. Papa accepta invitatia imparatului si in ian. 1054 trimite pe Humbert, cancelarul Frederic si arhiep.Petru de Amalfi sa discute divergentele intre Biserici.Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de

succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze,ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie,intelegand ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-a comunicat ca toate chestiunile si neintelegerile dintre cele doua Biserici vor fi discutate in sinod.Simtindu-se jignit,pierzandu-si rabdarea si fiind incurajat de atitudinea sovaitoare a imparatului,Humbert,fara autorizarea prealabila a papei Leon al IX-lea, care murise la 19 aprilie1054, a compus un act de excomunicare pe care il depune la ora 9 dimineata in 16 iulie 1054 inainte de Liturghie pe masa altarului Sfintei Sofii, prin care anatematiza pe patriarhul Cerularie, pe clericii si credinciosii Bisericii Ortodoxe.Clericii din altarul Sfanta Sofia l-au rugat de mai multe ori sa-si retraga scrierea dar acesta a refuzat.Se pare ca patriarhul ar fi vrut sa nu o dea publicitatii,dar ea fusese deja vazuta de ipodiaconii catedralei.Cerularie a cerut imparatului sa-i cheme inapoi pe legatii papali pentru a discuta ,dar acestia au refuzat categoric.Patriarhul a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala care a hotarat sa fie anatematizati cei care au blasfemiat impotriva credintei ortodoxe, adica legatii papali si purtarea lor la 24 iulie 1054 . Originalul odiosului act a fost rupt in mod simbolic in sinod dar s-a pastrat o copie in arhiva patriarhiei.Cu acesta fapte schisma se socoteste incheiata. Contemporanii acelor zile n-au acordat importanta cuvenita evenimentelor consummate in zilele de16 si 24 iulie 1054, pentru ca lumea crestina era obisnuita cu frecventele frictiuni si divergente dintre Roma si Constantinopol. CONSECINTE ALE SCHISMEI De retinut ca latinii au aruncat primii anatema, ca patriarhul s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte si nu personae cum au procedat catolicii. Legatii au acuzat personal pe patriarh si Biserica greaca de toate ereziile din trecut, au trecut apoi la amenintari si fapte reprobabile.Daca anatema catolica osindeste pe patriarh si pe toti credinciosii sai,cea greaca doar pe legatii papali si pe complici lor. Prin <Declaratia comuna> citita concomitent in ziua de 7 dec. 1965, in catedrala Sfintul Petru din Roma si in catedrala Sfintul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol , patriarhul ecumenic Atenagora I si papa Paul VI au ridicat reciproc anatemale rostite la 16 si 24 iulie 1054 , care au provocat schisma cea mare . Dupa schisma grecii au avut din ce in ce mai mari probleme cu apararea imperiului gasindu-se intr-o situatie penibila si apoi disperata . Ajutorul apusean era totdeauna conditionat de acceptarea primatului , lucru

care facea si mai mare ruptura dintre cele doua tabere.Dorinta de putere politica a papalitatii a fost adevarata cauza a schismei si ea s-a dovedit in timp .Adevarata si iremediabila ruptura intre cele doua biserici s-a produs prin cucerirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 de catre cruciati , fapt care conduce la slabirea grava a Imperiului bizantin aceasta fiind una din cauzele principale ale cuceririi lui de catre turci la 29 mai 1453. Din nefericire , schisma cea mare din1054 dureaza pina in zilele noastre desi au existat mai multe incercari de unire de-a lungul timpului insa fara rezultate concrete . Datorita miscarilor ecumenice din secolul nostrum , s-a pus problema refacerii unitatii tuturor Bisericilor crestine , in primul rand refacerea unitatii dintre Biserica Ortodoxa a Rasaritului si Biserica Romano-Catolica. In ultimul timp s-a constatat o reluare a discutiilor pe tema unirii intre cele doua Biserici , Roma fiind dispusa sa renunte la unele articole divergente din dogma pe care le impunea de fiecare data cand se reluau discutiile despre unire , adoptand idei din dogma ortodoxa ,probabil in scopul reintregirii Bisericii pentru a-i reda vitalitate si rezistenta in fata fenomenului sectar ce se dezvolta din ce in ce mai mult in zilele noastre.

MAREA SCHISMA DE LA 1054

Prin schisma (separare, scindare), intelegem situatia de separare canonica si de intrerupere a comuniunii liturgice intre doua Biserici. Prin erezie, intelegem invatatura gresita sau conceptii particulare in materie de probleme dogmatice a unor persoane care si-au organizat crezul lor aparte, deosebit de al Bisericii pe care au parasit-o. Este necesara o astfel de clarificare a notiunilor, deoarece ele vor fi foarte des folosite in disputele dintre scaunul de Constantinopol si Roma. Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi oficiale intre cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana. Ruperea raporturilor formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si invrajbire crescanda intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti, patriarhii de Constantinopol si papi. Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala greceasca: un act de rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si acceptata. Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele generale ale schismei Schisma nu poate fi privita si inteleasa numai in momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla cearta de cuvinte intre oameni capriciosi si orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi si adanci. Ele vin de dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu drept cuvant ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.

Aceasta ruptura s-a vazut mai ales in incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat roman (800). Constituirea lumii romane in doua parti deosebite administrativ si politic prin crearea unei capitale noi in rasarit de catre Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinte politice, culturale si sociale. Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de imperiu roman, revendicat de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii romane deosebite national, isi disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de castig de teren si de putere politica, pe de alta de prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol foarte important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua imperii de a-si intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele necrestine asezate intre ele. Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de frictiuni cu consecinte imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea crestina nu a mai vazut, simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima romanului si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul

oriental, Italia de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.

De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primeste in dar teritoriile proaspat cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium Sancti Petri. In epoca premergatoare schismei, limba si cultura greaca erau superioare celor occidentale. Bizantul cunostea atunci o renastere de care Occidentul era departe si care umplea pe greci de mandrie fata de toate popoarele. Aceasta renastere trezea si cultiva sentimentul national. Nici un popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atractiei civilizatiei bizantine. Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, carora le-a transmis odata cu crestinismul ideea geniului si superioritatii ei. Asa cum Constantinopolul elenizase Orientul crestin, Roma latinizase Occidentul. La aceste deosebiri si neintelegeri s-au adaugat si disputele religioase. In timp s-au format unele traditii locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele conceptii si preferinte speciale. Cunoasterea lor n-a rupt dintr-o data legaturile obisnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in constiinta crestina ca un element diferential putand provoca reprosuri si controverse. Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintai care a cenzurat cateva practici occidentale: celibatul clerului , postirea sambetei, consumarea de vite sugrumate si de sange, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e ca Sinodul aminteste ordinea patriarhatelor, asa cum fusese stabilita de sinoadele II si IV ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de autoritate efectiva. Cu mult mai grava decat diferentele cultice a fost disputa in jurul formulei filioque. Aceasta inovatie, adoptata intai in Spania prin sinoadele de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat in tot Apusul. Unul din motivele opozitiei lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost si lipsa formulei filioque din marturisirea de credinta a patriarhului Tarasie al Constantinopolelui. Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula filioque. Daca papa Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor staruitoare ale lui Carol cel Mare de a introduce filioque in Simbolul de credinta, peste doua veacuri, papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii imparatului german Henric al II-lea. Poate ca daca lipseau aceste interventii regale si imperiale, straine de doctrina si interesele Bisericii, chestiunea filioque n-ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici. La jumatatea secolului al XI-lea, azima era, dupa filioque, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea filioque, latinii nu se multumeau sa se apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerand erezie uzul acestora. In judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atat ceea ce se prezenta in epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea inca, dar se simtea: primatul papal.

Si istoricii romano-catolici recunosc importanta exceptionala a primatului papal intre cauzele

schismei cand vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune autoritatii papale si vorbesc de sustragerea lor de sub aceasta autoritate. Doi papi tari pe succesele lor in Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjita pana in vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretalele pseudo-isidoriene si donatia lui Constantin Nicolae I si Leon al IX-lea incercau supunerea Orientului. Insa acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opozitii, cea mai importanta din cate au invrajbit pe greci si pe latini. Schisma in secolul al IX-lea Iconoclasmul tulburase adanc situatia la Bizant si raporturile cu Occidentul. El lasase doua partide si doua conceptii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenta acestor doua curente unul traditional si altul liberal-reformator - explica situatia creata la Constantinopol in jurul alegerii patriarhilor Ignatiu si Fotie. Ignatiu (847-858) fusese ales cu sprijinul imparatesei vaduve Teodora, care favoriza partida calugarilor studiti. Patriarhul Ignatiu si-a facut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opozitia fata de guvernarea imparatului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat marele invatat Fotie, contra caruia Ignatiu si partizanii lui au protestat apeland la interventia papei Nicolae I. Intr-un sinod tinut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu excomunicarea daca nu paraseste scaunul patriarhal in timp de o luna. In schimb, imparatul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in care trata pe latini ca pe barbari iar pe papa cu dispret si cu amenintari nesabuite despre distrugerea Romei. Raspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul urmator (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o enciclica adresata clerului si credinciosilor din Asia si Libia. Papa vroia o solidarizare cu sine a crestinatatii orientale in lupta contra lui Fotie. Insa problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de misionarii greci (864-865), situatia se lamurise in favoarea Bizantului. Situatia s-a complicat la un an dupa crestinare cand Boris trimite papei Nicolae I o lunga scrisoare. El cerea lamuriri la o multime de intrebari practice in legatura cu noua credinta.

Scopul lui ascuns era obtinerea unui patriarh propriu. Raspunsul diplomat al papei n-a intarziat, in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obtinut alungarea clericilor greci. Concurenta pentru convertirea bulgarilor il face pe Fotie sa actioneze. El raspunde printr-o enciclica adresata tuturor patriarhilor rasariteni prin care reprosa catolicilor urmatoarele: 1) faptul ca postesc sambata; 2) ca despart prima saptamana a Paresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) incep Postul miercuri si nu luni; 4) dispretuiesc pe preotii rasariteni pentru faptul ca sunt casatoriti; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii savarsita de catre preot ci numai pe cea facuta de episcop; 6) falsificarea dreptei credinte prin filioque. In vara lui 867 se convoaca un sinod in care se condamna amestecul papei in treburile interne ale Bizantului si excomunicarea lui. Odata cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) si asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867),

spiritele s-au calmat. Fotie nu impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legaturile cu papa Adrian al II-lea. Intre schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fara a fi stranse. In secolul X, imoralitatea va domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va deveni foarte influenta, aservindu-si scaunul patriarhal. La inceputul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie pentru mutilarea unui papa grec impus de Bizant (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase filioque in crez in 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzatiile reciproce se inmulteau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Imparatul Henric al III-lea sustinea cu zel miscarea de reforma. Pentru a indrepta Biserica, el a numit un sir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un devotament docil fata de imparat si interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si concubinajul clerului.

Pentru indreptarea situatiei, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat pedepse, a facut numeroase calatorii, a tinut sinoade. In grija de a indrepta Biserica si in calitatea sa de papa imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atentie Italiei de sud. Zelul lui era in chip special stimulat de prezenta grecilor, amestecati in populatia latina. Casatoria preotilor ortodocsi era un adevarat scandal in planul de reforma al papei. Clerul lui gasea in ea o justificare pentru concubinajul sau, ale carui proportii erau ingrijoratoare. In sudul Italiei, actiunea reformatoare insemna nu numai indreptarea Bisercii latine, ci si criticarea celei grecesti. In 1050, papa va depune pe arhiepiscopul grec din orasul Siponto, oras pe care-l va subordona Beneventului. Dupa stirile date de latini, in primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis si el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea Bisericilor latine din oras. Indemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia de sud, in anul 1053, o scrisoare in care critica practicile latine a impartasirii cu azima, a postirii sambetei precum si mancarea de sugrumate si de sange si necantarea lui aleluia in postul mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in conditii care aveau sa o inaspreasca mult. Ca si Leon, a scris contra latinilor si un calugar studit, Nichita Stithatos, criticand nu numai uzul azimei si postirea sambetelor, ci si pe filioque si celibatul preotilor. Intre timp, situatia politica din Italia se inrautatise pentru papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi, eliberat tocmai in februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa si imparatul Constantin al IX-lea Monomahul se aliasera prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Insa Arghyros a fost infrant de normanzi inainte sa se faca unirea trupelor aliate. In aceste conditii si avandu-se in vedere situatia papei, captiv la Benevent, s-a

incercat o schimbare de atitudine a Bizantului fata de papa, in interesul combaterii normanzilor.

Dupa primirea unor scrisori irenice de la imparat si patriarh si a unor promisiuni de ajutor, papa totusi le scrie obsedat de primatul sau: daca cineva se desparte de Biserica Romana, acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a satanei . Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei nici nu are drept sa existe.... Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce cu umilinta la maica sa......... Legatii papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimisi cu scopul de a intari alianta politica si de a trata impacarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Imparatul face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita Stitathos, staretul de la Studion, sa-si renege doua lucrari contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericesti intr-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis sa savarseasca liturghia in Constantinopol, masura explicabila dar excesiva. Simtindu-se jigniti, pierzandu-si radbarea si fiind incurajati de atitudinea sovaitoare a imparatului, legatii papali au facut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul serviciului divin, rostind desigur cardinalul Humbert un cuvant catre clerul si poporul adunat. Apoi au depus pe sfanta masa o excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a partizanilor lui.

Parasind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicand sa vada Dumnezeu si sa judece. PROBLEMA ANATEMEI LATINE In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru urmatoarele: 1) vand harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci si-i ridica la demnitatile preotesti si la episcopat, ca valesii; 3) reboteaza pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini, ca arienii; 4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si jertfa cea adevarata si botezul, ca donatistii; 5) admit casatoria pentru slujitorii sfantului altar, ca nicolaitii; 6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii; 7) au taiat din Simbolul de credinta formula filioque, ca pnevmatomahii. Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati: sa fie anatema, impreuna cu ereticii numiti mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui, de nu se va indrepta. La adapostul oficiului lor de ambasadori, legatii au parasit rapid orasul, de mania poporului. Agitatia produsa in oras a intimidat pe imparat, care-i sustinuse continuu. El a

cautat sa dea vina pe interpretii legatilor si pe Arghyros. Interpretii si ginerele lui Arghyros au fost pedepsiti. Despre sentinta, imparatul zicea sa fie arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei care au fost complici cu sfatul sau cu stirea sa fie anatematizati. Patriarhul n-a ars sentinta latina si a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala in 20 iulie 1054. PROBLEMA ANATEMEI GRECESTI In edictul sinodal se arata mai intai acuzatiile pentru care legatii anatematizasera pe ortodocsi: 1) raderea barbii; 2) primirea impartasaniei de la preoti casatoriti; 3) neprezenta in Simbol a adaosului filioque. Apoi se prezinta argumentatia ortodoxa. In privinta barbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: nu taiati barbile voastre. In privinta casatoriei preotilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizeaza: Voim ca sa ramana in vigoare si de acum inainte casatoriile legitime ale barbatilor sfintiti...caci apostolul invata: cinstita este nunta intru toate. Referitor la prolema Filioque, se spune: ...iar daca Sf.Duh purcede si de la Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebeste de Tatal prin mai multe decat Fiul. Iar daca Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinta Tatalui Fiul decat Sf.Duh. Si astfel, ar iesi iarasi la lumina indrazneala lui Macedonie contra Duhului Sfant.Este exprimata apoi convingerea patriarhului ca legatii au fost trimisi de Arghyros si nu de papa, iar scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare continutul anatemei tradusa din limba latina de protospatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul. Urmeaza scrisoarea imparatului catre patriarh in care se considera ca tot raul provine de la interpreti si de la Arghyros. Urmeaza decizia sinodului:...deci, prin purtarea de grija a piosului imparat, actul cel nelegiuit insusi, cei care l-au publicat si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat celor care l-au facut, au fost anatematizati in marele secret.(tribunalul patriarhal)- In ziua de 24 iulie urma sa se faca citirea actului in auzul multimii, anatematizandu-se din nou actul nelegiuit, precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimtamantul si sfatul la facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a incredintat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se socoteste incheiata.

Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat ca patriarhul de Constantinopol s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte, nu persoane. Consecintele schismei Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se raceasca inca dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a facut simtita decat mai tarziu, mai ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: Nu cred ca greselile latinilor sunt asa de multe si atat de grave, incat sa poata motiva o schisma intre Biserici. La 1087, moastele Sfantului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni se

bucurau in deplina liniste de vederea Locurilor Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in secolul al XII-lea manastirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe imparatii bizantini pentru ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat imparatului bizantin excomunicarea, spunandu-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie pomenit in diptice la Constantinopol. In dialogul dintre ei, imparatul pomeneste de intamplarea de la 1054 ca de o simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul Humbert, spunand ca arhiva imperiala n-a mai pastrat nimic in legatura cu schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt deoarece papa a cerut intotdeauna bizantinilor recunoasterea primatului papal. Istoria urmatoare a raporturilor politico-bisericesti intre Bizant si Occident este ilustrarea agravarii schismei ca fapt de dusmanie reciproca. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizant. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au gasit intr-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combatuti, ca si necredinciosii din cauza ereziei si a neascultarii lor fata de papa.

Adevarata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului in 13 aprilie 1204 de catre cruciati. Nevoia a facut pe Mihail VIII Paleologul sa incheie unirea de la Lyon (1274), pe Ioan al V-lea sa primeasca personal unirea de la papa in 1369 si pe Ioan al VIIIlea sa accepte unirea de la Ferrara Florenta. Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la caderea Constantinopolelui in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri sau adaugat altele, cu mult mai multe. Credinta in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante invataturi noi, rituri, practici si obiecte introduse dupa schisma, dogmatizarea unor credinte straine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut si a infailibilitatii papale (1870-1871), au indepartat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox. De la calcarea unor randuieli canonice si practici traditionale, s-a ajuns la schimbarea constitutiei Bisericii. Biserica papala incepuse sa evolueze spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care era vointa papei. Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7 decembrie 1965 de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I.