MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL RREPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT „ION CREANGĂ”

REFERAT
Tema: Creația culturală în „secolul de aur” a lui Iustinian

Elaborat de: Ceapchi Nicolae

Profesor: Igor Sava

Chișinău 2018
 Cuprins:
I. Contextul istoric al instaurării „secolului de aur” a lui Iustinian.............................................................. 3
II. Iustinian cel Mare – forța de propulsie a civilizației bizantine ................................................................. 5
III. „Secolul de Aur” a lui Iustinian .............................................................................................................. 7
IV. Politica ecleziastică și scrierile teologice a lui Iustinian ....................................................................... 10
V. Concluzie................................................................................................................................................ 12
Sursele bibliografice: .................................................................................................................................. 13

2
 I. Contextul istoric al instaurării „secolului de aur” a lui Iustinian
Cu siguranță că intervalul de timp dintre secolele al IV-lea și al V-lea nu era bogat în
evenimente favorabile dezvoltării Imperiului Roman, dăinuirea căruia era amenințată tot mai
mult și mai mult atât de pericolul intern, sub forma crizelor spirituale, economice etc., cât și de
pericolul extern, manifestat prin procesul migrațiile populațiilor din stepa Asiei și din Peninsula
Scandinaviei. Cu toate aceste, anume în această perioadă de timp au avut loc principalele
evenimente, procese și fenomene istorice care au stat la baza formării civilizației bizantine și a
creștinismului greco-roman.

Fenomenul crizei, manifestate în mod special la nivel spiritual, observat la tranziția de la

o etapă a dezvoltării politico-socială la alta, este specific pentru la mai multe state, imperii etc.,
iar cel Roman nu este o excepție, ci din contra, reprezintă un exemplu de schimbări radicale, la
diferite nivele, care ulterior au dus la crearea unei noi civilizații. De altfel, apariția unei astfel de
crize este un fenomen firesc pentru acele timpuri, deoarece lumea se acomoda de-a lungul
secolelor cu un mod de viață, o formă de spiritualitate și un sistem axiologic anumit despre, iar
modificarea oricărui element din aceste ducea inevitabil la inadaptări sociale și crize
„existențiale”. Printre principalele cauze care au declanșat aceste crize din Imperiul Roman al
secolelor IV-V au fost ruptura culturală formată ca rezultat al „căderii” lumii vechi, odată cu
cucerirea Romei de către barbari. În continuare începe răspândirea creștinismului, ca un sistem
axiologic nou, sub care nu toții au vrut să se conformeze, în mod special, acei care încă se aflau
în nostalgia culturii greco-romane. Însă, în mod natural, aceste schimbări erau inevitabile, iar
populației, pentru a supraviețui, nu-i rămânea altceva decât să se adopte la ele. Până într-un final,
se pare că s-au și adoptat, însă apar noi neclarități, marcate de confruntarea ideologică dintre
rămășiților culturii greco-romane, în numele curentului filosofic neoplatonism, și canoanelor
creștine proaspăt instaurate. Astfel, apare o serie de neclarități în interpretarea „legilor” creștine
și, firesc a fost, să apară întrebări. Aceasta a dus la generarea unor viziuni care nu veneau în
concordanță cu „Sfânta Scriptură”, ceea ce destabiliza mult armonia interioară a oamenilor,
deoarece orice dubiu în privința veridicității acestor scrieri ducea la amânarea mântuirii sau,
altfel zis, vieții de după moarte, respectiv, provoca decăderea morală a populației, de care
imperiul avea cea mai mare nevoie în acele timpuri.

Pe lângă aceasta, este necesar de a menționa că în Imperiul Roman de pe atunci problema

nu consta doar în „incomodități psihologice”, ci și în conjunctura istorică furtunoasă care a
produs schimbări radicale în întreaga Europă, care este nu altceva decât marele migrații ale
populațiilor. Din momentul în care o populație sau alta este supusă unui pericol exterior este
necesară coalizarea tuturor eforturilor, de la toate nivele sociale din cadrul acestei populații,
pentru a depăși acest pericol, fie prin forță sau prin diplomație. Unii împărați romani au încercat
coalizarea și mobilizarea populației pentru apărarea și alungarea barbarilor care au invadat și
distrus Roma, iar alții au preferat altă cale de a depăși această situație. Astfel, în 395, sub
amenințarea dezintegrării totale a imperiului de către influențele migratorilor, care au pătrund
deja în cele mai adânci straturi a Imperiului, împăratul roman Teodosie I realizează separarea
acestuia în Imperiul Roman de Apus și de Răsărit, procesul din urmă fiind numit și „marea
schizmă”. Acest proces este unul radical și marchează o premisă importantă care a servit la
3
fondarea civilizației bizantine, deoarece acum s-a delimitat clar și oficial nu doar separarea
teritorială, dar și culturală, ce se deduce din faptul că Constantinopolul era deja considerat
centrul cultural al răsăritului și o mare pondere în deciziile asupra situației din apus se luau la
Constantinopol.

Astfel, se prezintă o imagine sumbră a imperiului, fără perspectivă și speranță de a

renaște din scrumul deflagrațiilor provocate de unele triburi ale migratorilor. Însăși distrugerea
Romei era percepută de către populația romană din acele timpuri ca un act prevestitor de sfârșitul
lumii, deoarece toată cultura, civilizația și tot pe ce au „cultivat” ei a fost răpit și dezintegrat,
până chiar și de autoritățile romani propriu zise.1 Dar, cu toate acestea, imperiul îl aștepta un nou
început, iar împăratul Iustinian I a fost premergătorul și fondatorul unei culturi extraordinare,
care a depășit pe alocuri cea romană și a servit câmpul de dezvoltare a noilor valori spirituale și
materiale.

1
„Invaziile barbare” Pierre Riche – Capitolul II, sub. C. IV, p.42
4
 II. Personalitatea lui Iustinian
Iustinian cel Mare este un împărat ilustru al Imperiului Roman și o personalitate notorie a
Evului Mediu care a rămas în istorie drept un legiuitor și un important om politic, visul căruia
era să restaureze gloria Imperiului Roman, ceea ce și a reușit, pe parcursul anilor săi îndelungați
de domnie.

Iustinian s-a născut în anul 483, într-un sat cu numele Tavrision, aflat în preajma cetății
Skopje din Dardania, între Iliric și Macedonia. Datorită faptului că spațiul dat a avut populații
diverse, printre care erau și traci, în istoriografia bizantină acesta este menționat în unele surse ca
ilir, în altele ca trac, ceea ce a provocat discuții interminabile între savanții moderni. Printre cele
mai cunoscute fiind teoria, bazată pe un document fals din secolul al XVII-lea, conform căreia
popoarele slave erau deja înaintea mijlocului secolului al V-lea prezente în nordul Macedoniei,
respectiv, Iustinian putea avea origine slavă. Această teorie a fost dezbătută de către savantul
englez James Bryce care a restabilit adevărul prin demonstrarea invalidității documentului.

Tatăl său avea numele Istok sau Sabbatius, iar mama Biglentisa sau Vigilatia, sora
împăratului Iustin I. Se presupune că Iustinian a fost adus în Constantinopol de către unchiul său
Iustin I, pe timpul când acesta era șeful gărzii personale a împăratului, ca să-i ofere educație
acestuia și să-l pregătească de un viitor mai bun. Astfel, la Constantinopol Iustinian primește
instruire în domeniul dreptului, matematicii, artei, filosofiei, tacticii militare și teologiei, iar din
realizările acestuia se deduce, în mod firesc, că punctele lui forte erau dreptul, teologia și
tacticile militare. După ce unchiul său a urcat la tron, în 518, Iustinian a trecut repede prin cele
mai înalte posturi. La început acesta este acceptat în garda personală a împăratului, mai apoi este
comandat a armatei din Răsărit, iar în 520 devine consul roman, devenind cu încet moștenitorul
unchiului său. În 527 acesta este încoronat drept coimperator. Acesta a condus Imperiul Roman
timp de treizeci și opt de ani, ceea ce demonstrează faptul că era un împărat iscusit, cu siguranță,
însă pe lângă iscusința sa acesta avea și alte trăsături caracteriale, care au dus la realizarea ideilor
universaliste, dar și au permis fondarea culturii bizantine.

Cele mai importante informații le aflăm de la scriitorul bizantin Procopie din Cezarea.
Acesta a lăsat date atât despre luptele duse de Iustinian, în opt cărți, cât și unele informații despre
portretul fizic și moral al acestuia, ceea ce ne interesează mai mult - pentru a înțelege care au fost
acele trăsături caracteriale care i-au permis să ducă la prosperarea imperiului. Este necesar de a
menționa că scrierile lui Procopie, „Istoria secretă” în mod special, deși ademenitoare, lasă unele
semne de întrebare, deoarece îl prezintă pe Iustinian ca un adevărat demon (în sensul direct al
cuvântului) sau îl ponegrește pretutindeni, afirmând că era crud, viclean și nemilos. Motivația
acestuia, de a scrie astfel de lucruri despre tovarășul său de altădată, este explicată de mai mulți
istorici. De exemplu, istoricul canadian James Allan Stewart Evan identifică două cauze, una de
ordin personal, conform căreia Iustinian avea dispute vechi cu marii proprietari feudali din
Imperiu. Astfel, în cartea a VII-lea, despre luptele lui Iustinian, Procopie spune despre cazul
când acesta a expropriat proprietatea unui rhetor din Caesarea, iar după câte se cunoaște însăși
Procopie era rhetor, ceea ce putea să însemne că și el a nimerit sub valul exproprierilor2. Altă
cauză identificată de istoricul canadian este una de ordin mistic. Acesta prezintă ideea, bazându-
se pe lucrarea germană „Das Zeitalter Iustenians”, că Procopie ar fi avut unele devieri psihice,

2
„Procopius of Caesarea and The Emperor Justinian” - J.A.S Evan (p. 135)
5
deoarece în prezintă pe Iustinian și pe soția sa, tot în cartea a VII-ea, drept demoni ce au adus
ciumă, inundații etc.3 Cu toate cele spuse, Procopie a lăsat unele date importante despre
personalitatea lui Iustinian, care sunt puțin mai credibile. Astfel, conform unor secvențe din
lucrarea „Anekdota” – din greacă „Istorii nepublicate”, Iustinian era un om mediu de statură, fața
sa nu era lipsită de frumusețe. Acesta avea voință, nu mânca câte două zile mai nimic, se culca
târziu și se trezea devreme. Locul său preferat era biblioteca, iar palatul era mereu deschis pentru
vizitatori. Autorul dat mai afirmă că Iustinian era un om care nu cunoștea lenea, mereu muncea
până seara târziu și era adesea îngrijorat de treburile palatului. Deci, îmbinarea sârguinței,
hărniciei și a dragostei către lectură a făcut din Iustinian un conducător înțelept. Totodată, anume
îmbinarea acestor calități îl diferențiază pe Iustinian de mulți alți împărați romani, care fie au
neglijat un element sau altul.

Principalele direcții de a domniei sale erau restabilirea și continuarea vechii puteri

imperiale și realizarea unității dintre stat și biserică. Pentru realizarea scopurilor era necesară
soluționarea anumitor probleme ale timpului, precum: restabilirea și menținerea granițelor
imperiului, rezolvarea problemelor cristologice, refacerea căilor comerciale ale imperiului,
dezvoltarea unui sistem administrativ și legislativ. După cum se vede, un program foarte
complex avea de străbătut Iustinian pentru a realiza visul său universalist. Astfel începe
ascensiunea împăratului prin mici pași spre realizarea unui scop mare.

3
„Procopius of Caesarea and The Emperor Justinian” - J.A.S Evan (p. 136-137)

6
 III. Iustinian – forța de propulsie a civilizației bizantine
Înainte de a trece la prezentarea și analiza rolului care l-a jucat Iustinian în dezvoltarea
culturală a Imperiului Bizantin, mai întâi de toate de a înțelege conceptul de „cultură”. Aceasta
din urmă va permite să delimităm, din toate realizările care au dus la stabilirea statutului de
„Secol de Aur”, a celor momente care se identifică în sensurile și înțelegerea termenului de
„cultură”.

Conceptul de cultură a fost interpretat diferit de-a lungul istoriei, iar în prezent se
estimează prezența a aproximativ 500 de definiții. Poetul din Roma Antică, Horațiu, definea
cultura drept cultivare a spiritului, considerând că cultura este o educație realizată în spiritul
valorilor comunității. În Evul Mediu cultura se raporta la viața orășenească și se înțelegea prin ea
nivelul de dezvoltare a personalității, mai apoi, în perioada Renașterii, cultura se raporta da
idealul iluminiștilor. Deci, conceptul dat poate fi, cu precizie, raportat la o perioadă istorică. Pe
lângă aceasta, cultura poate fi raportată și la un domeniu de cercetare, astfel încât pentru istorie
cultura reprezintă o totalitate de creații materiale și spirituale a omenirii dintr-un anumit interval
de timp, pe când pentru etică sau axiologie, de exemplu, cultura poate însemna cu totul altceva.
Cu toate cele spuse, dacă să se apeleze la etimologia cuvântului se poate pipăi și sensul acestuia.
Cuvântul „cultură” vine de la latinescul „colere” – a cultiva, a îngriji, fie valori materiale sau
spirituale, ceea ce duce la gândul că cultura ar reprezenta o totalitate de creații umane „cultivări”,
care ulterior sunt conservate „a îngriji” și, respectiv, transmise în responsabilitatea generațiilor
succesoare.4

Deci, din tot spectrul de activități de care a fost preocupat Iustinian drept exemple care
reflectă, fie direct, fie tangențial, rolul acestuia în dezvoltarea culturală a epocii pot fi enumerate:
construcțiile arhitecturale, codul de legi și scrierile teologice. Dacă primele două compartimente
au o importanță mai mare pentru valorificarea subiectului „secol de aur”, atunci scrierile
teologice vizează mai mult activitatea personală a lui Iustinian, dar care tot este necesar de a fi
abordată, datorită faptului că este o creație culturală și are tangențe directe cu subiectul.

Construcțiile lui Iustinian constituie tezaurul culturii bizantine, iar însăși din faptul că
acesta a acordat atenție renovării a multor construcții distruse duce la ideea că era un om cult și
înțelegea importanța factorului cultural în dezvoltarea generală a imperiu se deduce că avea un
sistem axiologic bine format. Principalele construcții din „secolul de aur” a lui Iustinian sunt:
Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, fortificația Kale, Palatul „Qasr Ibn Wardan”, Basilica Cisternă
„Palatul Scufundat”, Podul lui Iustinian „Podul Sakarya”, Catedrala „Sfânta Sofia”, Barajul
„Dara”,

Bazele mănăstirii „Sfânt Ecaterina” au fost puse din cele mai vechi timpuri ale
creștinismului, atunci când oamenii se refugiau din Imperiul Roman din cauza persecuțiilor.
Unul din locurile de refugiu a devenit Muntele Sinai din Egipt. În 330, mama împăratului
Constantin cel Care, Elena, ordonă construcția unei biserici, închinate Născătoarei de Dumnezeu,
care ar servi un loc de adăpostire pentru credincioși. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian a
făcut nu altceva decât să o fortifice. Inițial, aceasta a numit-o „Sfânta Mănăstire Împărătească de
pe Muntele Sinai, unde a pășit Dumnezeu”, uneori aceasta este numită și „Mănăstirea Rugului

4
„Istoria și filosofia culturii” – Grigore Socolov, Simeon Roșca, Eugenia Vizitei, Nicolae Stefanov, Valentina
Socolov, F.E.P „Tipografia centrală” Chișinău, 1998 (p.11-12)
7
Aprins”, deoarece după legendă aceasta a fost construită în locul unde Moise a văzut Rugul
Aprins. Un fapt interesant despre aceasta este că pentru a apăra fortificația dată de arabi,
Iustinian a trimis la această cetate câteva detașamente de valahi.

Fortificația din Skopje/Kale (de la cuvântul arab „Kale” – fortificație) este un monument
arhitectural militar din Macedonia. Aceasta este situată pe cel mai înalt loc a orașului, iar de pe
zidurile acesteia se deschide o priveliște nemaipomenită asupra râului Vardar. Fortăreața era
compusă dintr-un șanț cu apă, acum secat, poduri mobile, care puteau fi ridicate în caz de asediu,
creneluri și bastioane. În interior e amenajată o mică scenă de festivități cu amfiteatru cu bănci
din lemn. Pe peluza din umbra zidurilor au de asemenea loc concerte și evenimente de interes
public. Aceasta este construită în stil opus „qvadrum”, care constă în amplasarea unor blocuri
mai masive în exterior și a unor mai mici în interior.

Palatul „Qasr Ibn Wardan” este amplasat în Deșertul Siriei, între localitățile Hama și al-
Hamraa, fiind o parte a liniei defensive construită împotriva Imperiului Sassanid. Deși palatul nu
s-a păstrat integral, situl poate fi explorat. Se consideră că palatul dat era reședința unui
guvernator provincial, deoarece prin apropiere nu se mai întâlnesc construcții de așa tip, cel puțin
realizat în stil bizantin. În nordul acestuia se află un grajd și un mix complex de băi, iar în partea
de est este amplasat palatul cu curtea centrală. Funcțiile fiecărei camere a palatului este indicată
cu unele gravări incizate deasupra ușilor. Tot în sudul palatului se află o biserică în formă pătrată
cu o navă centrală și două porțiuni de teren laterale.

Bazilica Cisternă sau „Palatul scufundat” dacă nu este o construcție de o importanță atât
de majoră, precum fortificațiile sau mănăstirile, este cel puțin, una dintre cele mai neobișnuite și
originale construcții din Constantinopol. Construcția acesteia i-se datorează lui Constantin cel
Mare. Iustinian are rolul de extindere, la realizare căreia se consideră că au participat circa 7000
de sclavi. Este necesar de a menționa că totuși misiunea acestei construcții este mai mult de ordin
practic decât cultural, deoarece aceasta asigura cu apă palatul regal și clădirile din jurul acestuia.
Aceasta are o suprafață de 10.000 m2, fiind bazată pe 336 de coloane cu o înălțime de 9 metri
fiecare, dispuse în 12 rânduri câte 28 de coloane fiecare.

Podul lui Iustinian sau Podul Sakarya, este unul dintre cele mai vechi monumente istorice
din orașul provincie Sakarya, din Turcia. Acest pot a fost construit de către Iustinian pentru a
înlesni comunicarea Constantinopolului cu provinciile de est. Acesta are o lungime de circa
400m, înălțimea și lățimea sunt de 10m. Baza acestui pod este ținută de 7 arcuri, înălțimea cărora
varia în dependență de teritoriul pe care trecea, de exemplu, dacă era mai aproape de râu aceștia
erau mai groși, iar dacă terenul nu era de același nivel arcul era mai înalt.

Barajul „Dara” este o altă construcție de tip militar de a lui Iustinian, amplasată în orașul
Dara, aflat la granița cu Imperiul Sasanid. Principalele informații despre forma inițială a
barajului aflăm de la Procopie din Cezarea. Deci, conform scrierilor acestuia, se știe clar că
barajul era intenționat construit într-o formă curbă, ceea ce denotă cunoștințele arhitecturale a
timpului, deoarece acest mod permite păstrarea unei rezistențe mari.

Catedrala Sf. Sofia este una dintre cele mai importante lăcașuri sfinte atât din „secolul de
aur” a lui Iustinian, cât și din prezent, deoarece încă de pe timpul lui Iustinian aceasta a devenit
simbolul creștinătății. Pe lângă aceasta, catedrala dată reprezintă o tendință inovatoare din punct

8
de vedere arhitectural. Deși inițial este construită în 325 de către Constantin cel Mare, în 532
aceasta suferă un dezastru în urma revoltei „NIKA”. În scurt timp, după înăbușirea revoltei,
împăratul Iustinian I a inițiat reconstrucția a acesteia, adăugând o serie de elemente noi.
Construcția acesteia este încredințată pentru doi cei mai importanți arhitecți ai tipului, lui
Anthemius din Tralles și lui Isidor din Milet. Exteriorul acesteia este simplu, sever, lipsit de
ornamente, care era o abordare complet diferită și ruptă de arhitectura greco-romană, exteriorul
căreia era imaginea interiorului. Intrarea în catedrală se face prin două poți, care conduc spre
prima galerie, închisă, numită nartex. După aceasta, urmează un alt nartex, deja de 60 de metri,
iar prin acesta se intră în nava centrală, care constituie un imens patrulater cu arcurile de 77metri.
Deasupra navei centrale se ridică cupola grandioasă și irepetabilă, înălțimea căreia constituie
58m în cel mai înalt punct. Aceasta este sprijinită de patru pandantive, pe patru arce susținute de
patru stâlpi enormi. Pe când cele din nord și sud sunt închise, pentru o rezistență mai mare, cele
din vest și est sunt suprapuse peste de două vaste semicupole. Interiorul catedralei este iluminat
de patruzeci de ferestre care sunt amplasate la baza cupolei.

Înainte de toate construcțiile impunătoare, sub conducerea lui Iustinian a fost scris unul
dintre cele mai importante coduri de legi. Este necesar de a aborda semnificația codului dat,
deoarece el reflectă atât natura personalității lui Iustinian, prin faptul că din el se deduce că
Iustinian era un om profund religios, cât și mentalitatea secolului în general. Deci, pentru
realizarea acestui cod Iustinian trebuia să rezolve două dificultăți: revizuirea tuturor codurilor de
până atunci și raportarea rezultatului la circumstanțele secolului, adică la creștinism, cu
totalitatea sa de canoane, exprimate prin „codurile de legi adoptate” – „Sfânta Scriptură”. În
elaborarea unui nou cod, Iustinian implică o comisie de juriști, sub ghidarea lui Tribonian, Este
necesar de a menționa că rapiditatea executării a planului pus de către Iustinian se datorează
faptului că noul cod a avut, în mare parte, la baza sa vechiul cod a lui Teodosie. Rezultatul final
„Corpus Juris Civilis” reprezintă o trilogie din: „Codex Iustinianus” – legile lui Isutinian,
„Digesta”- știința dreptului și „Institutiones” – text pentru tinerii care studiază dreptul. După
publicarea acestuia, apar alte legi, numite „novele”. Acestea din urmă sunt importante atât prin
faptul că rezolvau noile probleme apărută, cât și prin faptul că erau scrise și publicate în limba
greacă, ceea ce până atunci nu se făcea. La capitolul dat este necesar de a menționa că „Codul lui
Iustinian”, pe lângă valoare sa culturală, este și o sursă importantă din care se poate extrage
informații despre împărat, și anume faptul că era foarte religios și atrăgea o atenție deosebită
asupra dezvoltării creștinismului ortodox, precum și a situației tuturor celor care împărtășeau
această confesiune și, respectiv, rit.

9
 IV. Politica ecleziastică și scrierile teologice a lui Iustinian
Pe lângă faimosul său cod de legi și construcțiile multiseculare, destinate „deservirii”
întregului imperiu, Iustinian a fost și un om politic abil, care a putut evidenția și soluționa
probleme imperiului la timp și prim măsuri potrivite. Este necesar de a aborda scrierile sale
teologice, deoarece ele reflectă o parte a culturii timpului și ne permite să deducem principalele
trăsături a politicii ecleziastice duse de acesta.

Înainte de a trece la prezentarea scrierilor sale teologice, este necesar de a menționa că

Iustinian nu a formulat o dogmă două prin scrierile sale, nu a propus o interpretare proprie, ci
doar a încercat să dea expresivitate ortodoxismului, să-l justifice și să-l apere. Pe de o altă parte,
acestea elucidează și viziunile împăratului asupra credinței, care se reflectă în politica s-a
religioasă. Astfel, principalele legi elaborate pentru apărarea și consolidare ortodoxismului apar
„printre rândurile” scrierilor sale personale și a celor teologice. Însăși faptul că Iustinian a stăruit
asupra demonstrării veridicității credinței sale demonstrează că acțiunile de consolidare a
ortodoxismului nu erau doar o politică pentru menținerea integrității și unității imperiului sau de
a realiza visul său „universalist”, dar erau și o parte a vieții acestuia, o dorință sinceră și
statornică. Unul din multele argumente în vederea demonstrării ideilor anunțate este principala
sursă de informare despre Iustinian, Procopie din Cezarea. Acesta scrie că Iustinian „stă mereu
fără a fi păzit de gărzi în vreun vestibul la orele târzii din noapte, cercetând cu înflăcărare
Scripturile creștinești, alături de preoți ajunși la adânci bătrâneți … își dedică mare parte din
timpul său învățăturilor creștinești, căutând cu înverșunare și cu mare hotărâre să aducă o
rezolvare problemelor pe care le disputau între ei”.5

Tratatul împotriva teologului Origen din Alexandria este scris în 543, fiind adresat către
Patriarhul Mina al Constantinopolului. Acest tratat conține 15 anateme, motivația cărora este de
a combate învățăturile lui Origen, deoarece acestea influențau direct apariția ereziilor. Din câte
se vede, nu a fost luată o decizie clară asupra lui Origen, ce se deduce din faptul că sa identificat
o altă scriere de-a lui Iustinian cu problema învățăturilor lui Origen.

”Epistola lui Iustinian către Sfântul Sinod, despre Origen și discipolii săi” este o altă
scriere a lui Iustinian. Nu se cunoaște când a fost scrisă aceasta și care a fost destinatorul acestea,
deși polemici au fost multe într-un mediu științific preocupat de aceasta. Se cunoaște cu precizie
care a fost subiectul acestei epistole. Conținutul acesteia sugerează că a fost adresată Sinodului al
V-lea ecumenic, iar subiectul era aceleași scrieri ale lui Origen. Din aceasta află că Origen era un
adept a învățăturilor lui Platon și, precum mulți „filosofi” ai tipului, acesta își formează
învățătura pe baza scrierilor lui Platon. Deci, în epistola sa Iustinian a dovedit legătura acestuia
cu filosofia lui Platon și a încercat să obțină din partea Sinodului o condamnare directă a
teologului din Alexandira.

Decretul lui Iustinian împotriva celor „Trei Capitole” este un decret pierdut de-a lui
Iustinian, din care s-a păstrat doar câteva fragmente, care sunt amintite în lucrarea „Pro
defensione Trium Capitulorum” de către un episcop din Hermiana, nordul Africii., pe numele
Facundus. Se consideră că scrierea dată a fost redactată în 545, însă această dată nu este
acceptată unanim. Din fragmentele rămase s-a dedus că tratatul avea dimensiuni mari și că
subiectul era legat de „eretice” ale lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir și Ibas din Edessa,

5
Procopie din Cezarea – „De bellis”, VII, XXXII, I; VII, XXV, II.
10
aceștia din urmă fiind acuzați drept susținători a nestoarianismului. Un moment interesant la
capitolul dat este faptul că însăși autorul care a amintit despre acest trat spune că nu-i aparține lui
Iustinian, ci corpului său de consilieri, care l-au emis în numele lui. Între anii 551-553 este scris
al doilea decret împotriva celor „Trei Capitole”. În această lucrare Iustinian aduce noi argumente
împotriva discuțiilor apărute în urma primului decret, iarăși condamnă eretismul. În scurt timp
după acest decret epopeea cu reînvie, Iustinian trimite o scrisoare către Sinodul al V-lea
Ecumenic, în care îndeamnă membrii sinodului să-l condamne pe Teodor de Mapsuestia și pe
adepții său, pentru eretismul și acceptarea nestoarianismului.

„Tratatul dogmatic împotriva monofiziților din Egipt” este o scriere de a lui Iustinian
realizată în vederea apărării lui Chiril din Alexandria. Această lucrare este compusă din
unsprezece anateme, consacrate clarificării poziției sale în raport cu monofizismul, având la bază
cele mai importante învățături dogmatice ale Bisericii.

Pe lângă tratatele elucidate anterior, Iustinian a scris o mulțime de epistole, decrete și

scrisori. Ceea ce unește toate aceste scrieri este caracterul lor „protector” a credinței drepte și
caracterul „asupritor” a tuturor abaterilor de la canoanele Sfintei Scripturi. Informația prezentată
reflectă într-o măsură oarecare convingerile și ideile pe care se baza politica ecleziastică dusă de
Iustinian, ne mai vorbind de construcțiile destinate creștinismului fondate pentru menținerea
spiritului religios, prin oferirea refugiului creștinilor de rit ortodox de pretutindeni.

11
 V. Concluzie
În referatul dat am încercat să demonstrez, prin prezentarea a principalelor realizări
culturale, că domnia lui Iustinian într-adevăr a format un „secol de aur” din istoria Imperiului
Roman. Din informația invocată se conturează ideea că în secolele de domnie ale lui Iustinian
cultura Imperiului Roman a prosperat la toate nivelele, ceea ce a dus stabilirea fundamentului
pentru apariția culturii bizantine. Totodată, am stăruit asupra ideii că totalitatea realizărilor
culturale și, însăși bunăstarea imperiului, se datora nu în ultimul rând personalității excepționale
a lui Iustinian. Acesta era un împărat cu viziuni bine formate, cu scopuri și aspirații, pentru
realizarea cărora nu dormea nopțile, fiind chinuit de visul său – de a răspândi credința dreaptă și
de a întoarce gloria Imperiului Roman. Astfel, pornind de la trăsăturile caracteriale favorabile, ca
premisă de ascensiune a puterii, și motivația spirituală, acesta a reușit să realizeze și una și alta,
iar rezultatul este vizibil și până acum. Într-adevăr, valoarea moștenirii lăsate de Iustinian este
incomensurabilă, iar anvergura personalității acestui împărat îl ridică mult deasupra celorlalți
împărați romani. Începând cu faptul că acesta a participat mult la consolidarea canoanelor
creștine, prin participarea activă la sinoade, și sfârșind cu construcțiile sale impunătoare,
Iustinian a participat la fondarea culturii bizantine și a stabilit câmp de dezvoltare și
supraviețuire a Imperiului Roman.

12
 Sursele bibliografice:
1. Asterios Gerostergios – „Iustinian cel Mare, Sfânt și Împărat” ( Referatul a
fost în mare parte bazat pe monografia dată )
2. https://www.erudit.org/en/journals/hp/1968-v3-n1-hp1103/030693ar/ ( p.
133-139 )
3. https://duckholiday.com/2014/01/23/the-buildings-of-the-emperor-justinian/
4. http://istorie.usm.md/wp-content/uploads/2014/05/Istoria-si-filosofia-
culturii.pdf ( p. 11-12)
5. Ovidiu Drimba – Istoria culturii și civilizației vol. IV (p. 338-340)
6. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/manastirea-sfanta-
ecaterina-din-muntele-sinai
7. https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/palatul-scufundat-istoria-
templului-din-adancurile-istanbulului
8. http://www.egypttoday.com/Article/9/20791/The-hidden-beauty-of-Saint-
Catherine

13