Dreptul la ctitorie in spatial romanesc medieval

Dreptul ctitoricesc era nu numai singurul mod de manifestare  posibilă a initiativei

private din trecut, el era si o obligaţiune naturală impusă domnilor  tarii sau marilor boieri, prin
aceste actiuni reusind fie să bifeze un eveniment important in istoria tarii, fie s-au facut plăcuti
poporului ţării. Un  ctitor autentic poate fi identificat prin modul in care asigura cele necesare
oficierii cultului, ctitoriei sale, precum si prin suprevegherea desfăşurării a lucrarii sfinte.
Ctitoria privată astfel ridicată era la inceputul functionarii ei condusa de ctitorii
fondatori. Daca ctitorul nu avea urmasi, iar cel care îl urma ca ctitor nu era menţionat printr-un
hrisov, domnul avea dreptul de a interveni si prelua aşezământul. Dreptul ctitoricesc era
manifestat, referindu-ne acum mai mult la partea materială şi administrare a fondului afectat,
de către persoana care şi-a donat averea pentru înfăptuirea acestui lăcaş şi mai puţin de către
alte persoane.
De la început au existat probleme în exercitarea dreptului de ctitor, din cauză că numai
unele categorii sociale aveau dreptul de a fonda sau ctitori un aşezământ. În al doilea rând,
ctitorii nu aveau voie să facă decât aşezăminte alipite fondului ecleziastic, singurul recunoscut
ca fond privat. A treia problemă este cea care apare din cauza donaţiilor care mai târziu erau
întărite de către domn şi astfel acesta prelua rolul de prim fondator, ceea ce în multe cazuri nu
era adevărat. Ultima problemă este cea în care se înfiinţa câte un spital, azil sau şcoală pe lângă
o mănăstire, întreţinută din donaţii. Aceste probleme apar deoarece era nevoie de o aprobare
din partea domnului, iar acesta le incorpora în domeniul statului şi astfel intra sub gospodărirea
sa directă.
În privinţa modului de exercitare  a acestui drept de ctitorire, datoriile ce-i revin
acestuia  sunt de obicei indicate în actul de fondaţie, ele fiind mai ales de ordin economic cum
ar fi: grija pentru biserică, înzestrarea lăcaşului de cult, plata personalului, administrarea averii,
plus multe altele. În schimb acesta se bucură de anumite privilegii şi aici putem da ca exemplu
dreptul de prezentare a clerului nou numit episcopului, pomenirea veşnică la slujbe, locul de
onoare în biserică, întâietatea la slujba religioasă, plus alte drepturi simbolice.
Ctitoria unei biserici de către un domn avea o semnificaţie etico-religioasă, mai întâi prin
afirmarea unui prestigiu social cum am menţionat puţin mai sus, precum şi afirmarea unei
genealogii dinastice, ceea ce ne arată că erau îngropate generaţii întregi în aceeaşi necropolă
voievodală. Această respectare a locului unde vor fi îngropaţi domnii, nu este luată în calcul, dor
ajută la indicarea strămoşilor, deoarece fiecare domn îşi facea propria ctitorie domnească ce îi
va servi şi ca necropolă. Acestă manifestare a puterii domneşti a dus şi la modificări
arhitehtonice, interioare şi exterioare a lăcaşului de cult, prin apriţia spaţiului funerar, prima
biserică dotată cu un astfel de spaţiu fiind Sfântul Nicolae de la Rădăuţi ridicată de Bogdan I.
Aceste morminte ce au fost poziţionate în pronaos erau acoperite cu pietre de mormânt, care
cu timpul au devenit adevărate capodopere de artă prin modelele cu care au fost împodobite.
Termenul de ctitor nu a fost întrebuinţat până în veacul al XVII-lea , când a devenit usual, până
atunci însă a fost folosit de puţine ori, de exemplu pentru prima dată în secolul al XV-lea şi
anume, în actul din 9 Octombrie 1424, emis la Suceava.
 Aceste ctirorii domneşti erau realizate în special pentru a avea acces la ele toate păturile
sociale, de la cele de jos până la cele de sus, acest lucru subliniind autoritatea voievodului, care
era menţionată tot timpul în decursul slujbelor. Bineînţeles lăcaşul de cult trebuia să respecte
planimeria spacifică acestuia în primul rând, ctitorul având dreptul de a alege locul,
dimensiunile şi forma propriu-zisă de realizare a lăcaşului şi trebuia să vegheze asupra acestuia.
În arta sacrală nu există viziune în înţelesul pe care îl acordăm astăzi viziunii artistice, de
„vedere închipuită”; viziunea iconarilor, a arhitecţilor sau a ctitorilor, are o natură
enseţialmente reproductivă.
Ctitorii moldvinesti: Galata

Manastirea Galata, cu hramul Inaltarea Domnului si Sfantul Apostol Iacob, este o

manastire ortodoxa cu obste de maici. Biserica Manastirii Galata a servit ca model pentru
Biserica Aroneanu (1594), Manastirea Dragomirna (1608-1609) si Manastirea Trei Ierarhi 1639).

In ceea ce priveste numele - "Galata" -, unii istorici cred ca acesta vine de la numele
cartierului Galata din Constantinopol. Numele provine de la un un cuvant de origine turceasca
care tradus in romana inseamna "poarta".

Ctitorul ei, Domnul Petru Schiopul, ii da numele dupa cartierul sinonim din
Constantinopol unde rezidau domnii moldoveni atunci cand mergeau la Poarta sa primeasca
firmanul de domnie.

Bisericii Galata ii sunt caracteristice elemente arhitectonice care nu se mai intalnesc in

Moldova pana atunci: inlocuirea peretelui dintre gropnita si naos cu trei arcade sustinute de
coloane, aparitia turlei secundare peste pronaos, braul median care imparte fatada in doua
parti egale, iluminarea absidelor cu trei ferestre s.a.

In prima sa domnie, intre anii 1574-1579, domnul Moldovei Petru Schiopul, construieste
o biserica la poalele dealului Galata, cunoscuta ca "Galata din vale","Galata de jos", sau "Galata
de sub deal". Aceasta biserica a cazut la terminarea zugravirii ei din cauza unei alunecari de
teren. Precum spune cronicarul Nicolae Costin, "fara zabava s-au risipit".

De la biserica "din vale" a ramas clopotul care poarta inscriptia 7087 (1579) luna lui martie 25.
Acesta are o forma frumoasa si este decorat in trei registre, al treilea avand un desen cu capete
de bour. Clopotul se pastreaza si azi in curtea actualei manastiri"Galata din deal".
Suparat de daramarea acesteia, Voda a solicitat mesteri din Muntenia, care impreuna cu cei
moldoveni au gandit si, in 1582, au inceput lucrarile inaltand biserica de pe deal. Esecul ctitoriei
din vale i-a determinat pe mesteri sa consolideze temeinic zidirea prin construirea unui zid
masiv, puternic infipt in pamant in fata altarului si inca doua consolidari in dreptul absidelor
naosului.

Aceste intarituri, cat si faptul ca biserica a fost construita din caramida si piatra cioplita, si
sprijinita pe contraforturi, au facut ca zidirea sa razbeasca prin veacuri zguduita de cutremure si
arsa de incendii.
"

Galata din deal" a fost construita tot de Petru Schiopul, in a doua sa domnie, in anul 1582, dupa
lupta de la Bogdanesti. Biserica s-a terminat si s-a sfintit in anul 1584. Ctitoria a fost construita
ca o cetate, fiind inconjurata de un zid puternic din piatra, care impreuna cu turnul clopotinta,
prin pozitia sa strategica a asigurat un loc de refugiu pentru domn si familia sa. Pentru aceasta a
construit si Casa Domneasca.
 

Sucevita

Una dintre cele mai importante mânăstiri medievale din Bucovina este Suceviţa, ctitorie
a marii familii a Movileştilor, neam de mari boieri, unul dintre ei ajungând domn al Moldovei,
altul, domn al Ţării Româneşti, iar alţii, mitropoliţi şi străluciţi cărturari.

Documentar, Mânăstirea Suceviţa este atestată în timpul domniei lui Petru Şchiopul. În
realitate, monumentul este ctitoria comună a Movileştilor. Originea numelui lor de familie se
poate afla din culegerea ”O samă de cuvinte” a cronicarului Ion Neculce.

Nu se cunoaşte anul când a fost terminat ansamblul monahal, însă, conform hrisoavelor,
construirea aşezământului începe după 1583, dată de la care fraţii Movilă ajung sfetnici ai lui
Petru Şchiopul. Biserica, având hramul ”Învierea Domnului” este menţionată în hrisoave de
întărire a proprietăţilor în anul 1586.

Ctitor al incintei de piatră, probabil şi al casei domneşti şi chiliilor, este considerat

Ieremia Movilă, care a fost domnitor al Moldovei între anii 1595 şi 1606. Se pare că tot el este şi
iniţiatorul picturii dinlăuntrul bisericii şi al celei din afară. Alături de acesta, un alt ctitor a fost
Teodosie Barnovschi, care ocupă jilţul mitropolitan al Moldovei după Gheorghe Movilă.

Construită în stilul arhitecturii moldoveneşti – îmbinare de elemente de artă bizantină şi

gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova –
Mânăstirea Suceviţa, de mari proporţii, păstrează planul trilobal şi stilul statornicit în epoca lui
Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis. Excepţie fac celelalte două mici pridvoare deschise – stâlpi
legaţi prin arcuri în acoladă, plasaţi mai târziu pe laturile de Miazăzi şi de Miazănoapte. Prin
excelenţă ”munteneşti”, pridvoarele constituie un evident ecou al arhitecturii din Ţara
Românească.

Pictura interioară şi exterioară este bine conservată, fiind efectuată în răstimpul

septembrie 1595 – iulie 1596, sub conducerea fraţilor Ioan şi Sofronie, pe vremea domniei lui
Ieremia Movilă. Peretele de la Apus nu are pictură – se spune că zugravul, care lucra în paralel
la Mânăstirea Suceviţa a Movileştilor şi la Mânăstirea Teodoreni din Burdujeni, a căzut de pe
schela Mânăstirii Suceviţa şi a murit.
 Dintre scenele zugrăvelii dinlăuntru se remarcă patimile Sfântului Ioan cel Nou de la
Suceava şi aducerea moaştelor acestuia la Suceviţa de către voievodul Alexandru cel Bun.
Impresionante la pictura interioară sunt mai multe scene, şi de pe faţada de Miazănoapte şi de
pe faţada de Miazăzi. Iconostasul, dăruit mânăstirii de către egumenul Ghenadie, în 1801,
aparţine artei baroce târzii. Un alt iconostas, mai mic, care datează din anul 1805, a fost adaptat
intrării din pronaos în gropniţă. Amândouă sunt de o mare valoare artistică şi impresionează
privitorul atât prin bogăţia elementelor cât şi prin maniera de realizare.

În gropniţă, pe latura de Miazăzi, se află mormintele fraţilor Ieremia şi Simion Movilă,

acoperite cu lespezi bogat sculptate. Aceste lespezi, din marmură de Ruşchiţa, sunt, în tradiţia
inaugurată de Ştefan cel Mare, valoroase obiecte de artă medievală românească.

Ca multe alte mari mânăstiri din Bucovina, în anul 1783 a fost desfiinţată şi Suceviţa, din
ordinul autorităţilor habsburgice ocupante, cu scopul de a minimaliza istoria şi cultura noastră,
mai precis de a-i deznaţionaliza complet pe românii din acel ţinut. După acel an, viaţa de
sihăstrie, cea monahală în general, a început să se stingă. Abia după Marea Reîntregire din anul
1918, măreţele noastre monumente au revenit la viaţă.

Muzeul are o colecţie bogată de obiecte de artă medievală, broderii, miniaturi, sculptură
în lemn, argintărie etc. Se remarcă acoperămintele de mormânt ale lui Ieremia şi Simion Movilă.
La Mânăstirea Suceviţa s-a efectuat, în anii 1958 – 1969, importante lucrări de restaurare.

În fine, cea mai misterioasă dintre toate scenele zugrăvite pe pereţii acestei mânăstiri
este celebra ”Frescă a Filosofilor”, unde, cu nimburi în jurul chipurilor, precum sfinţii, apar...
Homer, Pythagoras, Sofocle, Platon şi Aristotel! Ce caută aceşti învăţaţi ”păgâni” pe o biserică
ortodoxă încă nu se ştie prea bine...

Dragomirna

Alături de mitropolitul Crimca şi cu Stroicii stă ca mare ctitor al Mănăstirii Dragomirna,

Domnul Moldovei vodă Miron Movilă Barnovschi, mai bine zis "Bărnoveanu" după moşia sa
Bărnova. Despre acest Domn scrie Miron Costin: "Şi domnea acest Barnovschi vodă cu mare
fericire ţării, stând tot de-a cârmui cu chiverniseală ţara şi de a face lucruri dumnezeieşti;....
Mănăstirea Dragomirna o au săvârşit fiind urzită de Crimca Mitropolitul fiind aproape de târgul
Sucevei".
El a ridicat în anul 1627 după cum arată inscripţiile de deasupra turnului clopotniţei,
uriaşul zid cu puternicele turnuri din jurul mănăstirii din care cel din sud-vest se zice şi astăzi
Barnovschi; el a înzestrat mănăstirea şi cu moşii.
Tot Barnovschi vodă a ridicat biserica "Barnovschi" din Iaşi, mănăstirea "Bârnova" pe
moşia sa de acelaşi nume, apoi un schit la Hangu.
 În decursul scurtei sale domnii (1626 - 1629) a făcut mult bine şi şi-a încheiat viaţa la
Constantinopol ca martir. Miron Costin descrie însuşirile şi moartea lui: "era Barnovschi vodă,
om cu frica lui Dumnezeu, de carele mărturisea Toma vornicul, fiind postelnic al doilea la
dânsul, că-n multe nopţi l-au zărit la miezul nopţii îngenuncheat în faţa icoanei, la rugă cu mare
osărdie. Era la firea sa Barnovschi vodă trufar şi la portul hainelor mândru; iarăşi la inimă foarte
drept, blând şi nelacom. Mănăstiri şi biserici, câte au făcut în aşa scurtă vreme, nici un domn n-
au făcut .... fost-au pierirea lui Barnovschi vodă în anul 7141 (1633) iunie... deci au slobozit pe
Costin, postelnicul cel mare, ce era pe atunci la Barnovschi vodă de au mers şi au luat trupul
dinaintea curţii împărăteştişi l-au adus la Patriarhie, şi acolo pe scurt, precum au lăsat vremea
de atunci întru aceeaşi noapte l-au îngropat; apoi de acolo spun că i-au fi adus osemintele în
ţară Vasile Vodă." În testamentul său Barnovschi arată dorinţa să fie înmormântat la
Dragomirna; dar dacă i s-au adus osemintele în ţară desigur că acestea s-au depus la ctitoria sa,
Mănăstirea Barnovschi din Iaşi.
Trei ierarhi