O problemă importantă soluţionată la Conferinţa de Pace de la

Paris a fost crearea Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor). Acest deziderat

a fost susţinut de Woodrow Wilson (preşedintele SUA) prin punctul 14 al
Declaraţiei din ianuarie 1918 – care spunea că „trebuie formată o
asociaţie generală a naţiunilor pentru a aduce garanţii mutuale de
independenţă politică şi de integritate teritorială statelor mari ca şi celor
mici”.
Dezbaterile privind Pactul Societăţii Naţiunilor s-au desfăşurat la
Hotelul „Crillon” din Paris, în ianuarie 1919. La 25 ianuarie 1919, în
plenul primei şedinţe a Conferinţei, s-a hotărât crearea Ligii Naţiunilor,
iar la 28 aprilie s-a adoptat textul de funcţionare al acestei organizaţii.
Wilson a insistat ca primul secretar general să fie James Eric Drumond.
Pactul a fost inclus atât în textul Tratatului de la Versailles la 28 iunie
1919, cât şi în tratatele de la Saint-Germain, Neuilly, Trianon şi Sevres.
Membrii Societăţii Naţiunilor erau: ţările semnatare din 1919-
1920, din partea Aliaţilor, statele neutre în timpul războiului, în număr de
13, care au aderat la Pact în 1919-1920, orice alt stat independent care
acceptă obligaţiile internaţionale ce decurgeau din Pact şi era admis de
adunare cu o majoritate de două treimi. Ţările învinse erau provizoriu
excluse de la aceasta şi oricine putea fi expulzat din Liga Naţiunilor
printr-un votal Consiliului şi al tuturor celorlalţi membri ai Societăţii.
Oricine se putea retrage cu un previz de doi ani.
România a fost o prezenţă activă în cadrul Societăţii Naţiunilor
încă de la înfiinţarea acesteia. Nicolae Titulescu şi-a legat numele de
această organizaţie încă de la începuturile ei, semnând, alături de I.
Cantacuzino, Pactul Societăţii Naţiunilor din partea României. Între 1920-
1936, a fost delegat permanent la sesiunile Adunării Generale şi la
majoritatea sesiunilor Consiliului Societăţii Naţiunilor. De la tribuna
Societăţii Naţiunilor a acţionat constant pentru menţinerea păcii, fiind
încrezător în rolul şi eficienţa acesteia, afirmând în acest sens: „Între un
mecanism defectuos, organizat în vederea păcii, şi război, alegerea mea se
îndreaptă spre primul.”1 A propus măsuri de securitate colectivă menite să
oprească tendinţele revizioniste ale statelor nemulţumite de Sistemul de la
Versailles şi a contribuit la adoptarea unei definiţii a agresiunii. A militat
pentru afirmarea statelor mici şi mijlocii în comunitatea internaţională,
contribuind totodată la extinderea relaţiilor diplomatice ale României. A
fost cu adevărat un diplomat de talie europeană şi mondoială.
Recunoaşterea mondială s-a concretizat în alegerea sa în structurile de
conducere ale Societăţii Naţiunilor: preşedinte al Adunării Generale şi
membru al Consiliului Societăţii şi în Comitetul celor trei.
Funcţia de preşedinte al Adunării Generale oferea posibilitatea
celui care o ocupa să influenţeze agenda de lucru a Ligii şi, în parte, chiar
deciziile acestui organism internaţional. De aceea, Titulescu s-a înscris la
competiţie. Contracandidatul său, diplomatul finlandez Hjalmar Procope
era susţinut de curentul revizionist ungar, în special, după ce contele
Appony se retrăsese din cursă. La 9 septembrie Procope s-a retras şi el din
cursă, conştient că nu are nicio şansă de câştig. Astfel, la 10 septembrie
1930, din 51 de delegaţii prezente, 46 au votat alegerea lui Nicolae
Titulescu în calitate de Preşedinte al Adunării Generale. Titulescu vedea
în alegerea sa o recunoaştere a eforturilor României de organizare a lumii
1
Titulescu şi strategia Păcii (coord. Gh. Buzatu), Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 9
conform cu principiile Societăţii Naţiunilor: „Îngăduiţi-mi să văd în gestul
spontan al numeroaselor delegaţii care au propus numele meu pentru
funcţia de preşedinte dovada că eforturile permanente ale ţării mele de a
organiza prin pace şi muncă o viaţă conformă cu marile principii ale
Societăţii Naţiunilor n-au trecut neobservate de căgtre dumneavoastră.” 2
Considerând că alegerea sa era şi o recunoaştere a faptului că participase
de la început la lucrările Socuetăţii Naţiunilor, sublimă că „Sarcina pe
care mi-aţi încredinţat-o implică mari răspunderi. Nu mă dau în lături de
la niciuna dintre ele... Dar veţi binevoi, sunt sigur, să mă ajutaţi la
îndeplinirea acestei sarcini.”3
În cea de-a XI-a sesiune ordinară au fost adoptate rezoluţii şi
hotărâri eficace pentru o bună dezvoltare a relaţiilor internaţionale, măsuri
privind adeziunea unanimă a statelor membre ale Societăţii Naţiunilor la
principiul arbitrajului obligatoriu al Curţii Internaţionale de Justiţie de la
Haga, hotărâri adoptate pentru ameliorarea situaţiei economice mondiale
considerate de Titulescu capabile să pună capăt crizei economice.
Sesiunea a XII –a începea într-o atmosferă apăsătoare, determinată
de conflictul chino-japonez. Alegerea noului preşedinte tensiona şi mai
mult atmosfera cu atât mai mult cu cât nicio personalitate nu dobândise
îngtreb timp o credibilitate şi o autoritate incontestabile. În această
situaţie, delegaţia britanică a apelat la Nicoale titulescu să-şi depună din
nou candidatura. Cu toate reţinerile că se încalcă tradiţia Ligii, Titulescu a
acceptat şi a fost ales cu 25 de voturi din 49. Realegerea fiind un caz unic
în istoria Societăţii Naţiunilor. Contracandidatul său, Appony va obţine 21

2
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, coord. George Macovescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1967, p. 330
3
Ibidem, p. 331
de voturi. Mediile politice internaţionale au asimilat victoria diplomatului
român cu victoria curentului antirevizionist. Ca preşedinte reales al
Adunării Generale, în condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale şi ale
crizei de încredere din partea statelor, Titulescu s-a străduit să insufle
hotărâre şi curaj delegaţiilor pentu a găsi căile şi mijloacele de menţinere
a păcii: „Atunci când de pretutindeni vin ştiri că flacăra încrederii pâlpâie
slab şi ameninţă să se schimbe, am fi vinovaţi faţă de datoria noastră dacă
nu am dovedi popoarelor, prin acte vădite, concrete şi grabnice că focul
scru al Genevei nu riscă să se stingă şi că dacă nu este încă destul de
puternic să încălzească lumea, este destul de puternic să o lumineze şi să o
călăuzească.”4
Fin observator al vremurilor trăite: „Trecem printr-o epocă
dificilă. Tranziţia de la o formă de viaţă colectivă la alta formă este
manifestă”5, recomandă: „Încredere, prudenţă, acţiune, spirit de
sacrificiu.”6
În discursul de închidere a celei de-a XII-a sesiuni a Adunării
Societăţii Naşiunilor, Titulescu făcea o analiză riguroasă a rezultatelor
obţinute, pe domenii. „În domeniul politic, criza a înlăturat mult din
ascuţimea controverselor care separa pe unii dintre membrii noştrii. În
toate celelalte domenii, social, umanitar, intelectual, al igienei, al
tranzitului, acţiunea Societăţii Naţiunilor, s-a dezvoltat, s-a apropiat de
ţinta ce trebuia atinsă.”7 În ceea ce priveşte domeniul economic,
menţiona adoptarea creditului ipotecar internaţional, dar cu sinceritatea
4
Ibidem, p. 368
5
Ibidem, p. 370
6
Ibidem
7
Pledoarii pentru Pace. Nicoale Titulescu, Ediţii George G. Potra şi C-tin Turcu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1996, p. 317
care îl caracteriza recunoştea că a XII-a Adunare n-a venit cu nimic nou
faţă de experţii economici. Totuşi, acest cadru organizatoric „reţinând
aceste propuneri, le-a dat autoritatea care emană în rezoluţiile ei.” 8
Titulescu arată, în continuare, că în domeniul financiar, Adunarea fusese
mai eficientă cerând Consiliului „să întreprindă o acţiune eficace pentru a
sprijini din punct de vedere financiar, statele (...) şi a cerut organelor
tehnice să fie gata, în cazul în care statele le-ar cere acest sprijin, să li-l
dea imediat fie prin trimiterea de delegaţii, fie prin alte mijloace.” 9
Reamintind proiectul pentru asistenţă financiară adoptat în 1930,
Titulescu trăgea concluzia că „eforturile făcute pentru asigurarea
securităţii merg mână în mănă cu cele făcute în vederea dezarmării.” 10
Discursul de încheiere a celei de-a XII –a sesiuni a Adunării Generale,
reprezentase pentru preşedintele ei încă o dată prilejul de afirmare a
încrederii în Societatea Naţiunilor.
Perseverenţa şi dominarea cu care acţiona Nicolae Titulescu în
cadrul Societăţii Naşiunilor a făcut ca România să fie aleasă în Consiliul
Securităţii considerat „Sufletul Ligii – pentru că aplaneză diferendele şi
găsesşte soluţiile.” Titulescu reuşise astfel ceea ce îşi propusese „să facă
din România un factor armonios în concertul popoarelor (...) şi să aducă
Societăţii Naţiunilor consimţământul României de care avea nevoie în aşa
de numeroase ocazii pentru a-şi putea îndeplini misiunea în domeniile ei
aşa de variate.”11

8
Ibidem
9
Ibidem, p. 318
10
Ibidem, p. 324
11
Nicolae Titulescu şi strategia păcii, p. 168
 În calitate de membru al Consiliului şi al Comitetului de trei,
Titulescu a avut o contribuţie esenţială la reglementarea unor probleme
privind România, ca de exemplu competenţa Comisiei Europene a
Dunării sau problema optanţilor unguri, cât şi a unor probleme la nivel
mondial precum revizuirea Pactului, criza etiopiană, conflictul chino-
japonez, problema minorităţilor sau încălcarea Pactului de la Locarno.
Procesul optanţilor va lua sfârşit, cu câştig de cauză pentru
România, meritul fiind al lui Nicolae Titulescu care declara că, timp de 7
ani, cât durase problema optanţilor „susţinuse, de multe ori, în condiţii
foarte grele, trei lucruri: că România nu avea de plătit mai mult optanţilor
decât cetăţenilor români, că pentru a pune capăt litigiului (...) era dispus la
gesturi de bunăvoinţă asupra reparaţiilor de război date de Ungaria şi, în
sfârşit, că ea nu poate accepta sub niciun cuvânt competenţa tribunalelor
arbitrare mixte asupra reformei agrare care era domeniul deplinei
suverannităţi a României.”12
Modul de funcţionare a Societăţii Naţiunilor era prevăzut de actul
de întemeiere – Pactul Societăţii Naţiunilor. Deşi recunoştea o serie de
insucese ale Societăţii Naţiunilor, care îi afectaseră prestigiul, Titulescu
nu era de acord cu modificarea Pactului: „Oamenii care întruchipează
Societatea sunt cei care au eşuat la îndeplinirea misiunii lor internaţionale.
Aceia caută vinovaţii în jurul lor, dar niciodată în ei înşişi, cred că Pactul
a fost prost elaborat şi că trebuie schimbat. Nu împărtăşesc aceste opinii
(...) Biblia nu trebuie schimbată pentru că oamenii sunt păcătoşi.”13

12
Ibidem, p. 190
13
Pledoarii pentru Pace, p.597
 În şedinţa din decembrie 1926 a Consiliului Societăţii Naţiunilor,
Titulescu ridica problema aplicării articolelor 11 şi 16 din Pact.
Împărtăşea opinia reprezentatntului olandez, afirmând că art. 11 era „un
corp ce trebuia mereu arat, dar ale cărui hotare nu trebuie niciodată
statornicite.”14 În discursul rostit la cea de-a 92-a sesiune a Consiliului,
iunie 1936, atrăgea atenţia asupra pericolului de a pune în discuţie Pactul
în întregul său: „Din clipa când se va hotărî că cele 26 de articole în
virtutea cîrora funcţionează Consiliul nu mai sunt decât literă moartă, care
pot fi înlocuite prin dispoziţii pe care nimeni nu le cunoaşte, Societatea
Naţiunilor va înceta să mai trăiască, iar autoritatea să mai existe.” 15
Atrăgând atenţia asupra vremurilor tulburi în care se punea problema
revizuirii Pactului, sesiza că: „Societatea Naţiunilor este dezarmată chiar
în momentul în care este chemată să îndeplinească misiunea pentru care a
fost creată.”16 Ţinea să sublinieze că nu s-au făcut propuneri concrete de
revizuire şi chiar dacă ar exista nu vor fi acceptate de către ţările pe care
le reprezintă, respectiv România şi celelalte state membre ale Micii
Înţelegeri, decât cele care întăresc şi că Pactul, nu îl slăbesc şi că aceleaşi
ţări „nu vor accepta niciodată o excepţie de la principiul egalităţii
naţiunilor.”17
Noua ordine politică de după Primul Război Mondial, instituită
prin sistemul de tratate de la Versailles, au creat o nouă problemă, cea a
minorităţilor. Potrivit lui Titulescu: „Pentru opinia publică, cuvântul
minoritate a devenit sinonim cu o complicaţie.” 18 În cea de 55-a sesiune a
14
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, p.213
15
Ibidem, p. 784
16
Ibidem
17
Ibidem, p. 786
18
Ibidem, p. 277
Consiliului Ligii, în lă legătură cu raportul Comitetului de trei pentru
studierea protecţiei minorităţilor, Titulescu susţinea că schimbările
acceptate sunt cele din raportul de la Londra care nu face decât să
constate „actualul regim al minorităţilor.” Reamintind că votează în dubla
calitate de membru al Consiliului şi de reprezentant al unui stat care a
semnat un tratat privind minorităţile, Titulescu atrăgea atenţia că regimul
minorităţilor nu poate fi schimbat decât conform rezoluţiei din 6 martie
1929 pe care, la cererea lui, Consiliul o declarase în vigoare. Titulescu
susţinea, în aceeaşi sesiune a Consiliului „că orce modificare a actualei
proceduri cere asentimentul statelor cu obligaţii minoritare.”19
Încălcarea oricărui tratat reprezenta o ameninţare la adresa
păcii. De aceea, încălcarea Pactului de la Locarno de către Germania a
determinat puternice dezbateri în Consiliul Societăţii Naţiunilor. Poziţia
lui Titulescu, evident în numele statelor din Mica Înţelegere era fermă:
„Da, noi considerăm că tratatele de la Versailles şi de la Locarno au fost
violate”20 şi, continua Titulescu, în mod normal, „denunţarea unilaterală a
tratatelor trebuie să aibă (...) consecinţe internaţionale, căci astfel ar fi
subminat nu numai instrumentul diplomatic (...) ci chiar temelia imensei
majorităţi a statelor a căror existenţă este bazată pe respectarea legii.” 21
Titulescu, suţinea în continuare validitatea tratatului de la Locarno,
considerând că abia în aceste momente îşi începe acţiunea „pentru că abia
astăzi s-au realizat împrejurările în vederea cărora a fost contractat.” 22

19
Ibidem, p. 306
20
Ibidem, p. 727
21
Ibidem, p. 726
22
Ibidem, p. 725
 Nicolae Titulescu era la curent cu toate eforturile Argentinei
pentru completarea şi consolidarea Pactului de la Paris. Iniţiativa
Argentinei venea în întâmpinarea invitaţiei adresată la Adunarea Societăţii
Naţiunilor tuturor statelor în vederea încheierii de „noi înţelegeri spre a
întări şi întregi pe cele esenţiale”. Pactul sau Tratatul de neagresiune şi
Conciliere (Pactul Antirăzboinic sau Pactul Saavedra Lamas) a fost
semnat la 10 octombrie 1933 la Rio de Janeiro cu prilejul vizitei în
Brazilia a preşedintelui argentinian şi inclus pe ordinea de zi a celei de-a
78-a sesiune a Consiliului Societăţii din ianuarie 1934.
În legătură cu aderarea ţărilor din Mica Înţelegere şi
Înţelegerea Balcanică la acest Pact, Titulescu şi Saavedra Lamas, ministru
de externe al Argentinei, au purtat o îndelungată Corespondenţă. Cu
ocazia întâlniri celor doi, Saavedra Lamas explică diplomatului român că
prin Pactul Antirăzboinic se dorea crearea unui „cadru” înăuntrul căruia să
se înceapă colaborări politice cât mai stranse între Statele Americii de Sud
şi statele europene, ceea ce dorea dealtfel şi Titulescu. În ceea ce priveşte
semnarea tratatului Antirăzboinic de către ţările Mici Înţelegeri, Titulescu
aprecia ca fiind un început activ de lucru pentru crearea unui front
antirevizionist sud-american alături de cel din Europa.
Atitudinea celor doi diplomaţi, Titulescu şi Lamas, va fi aceeaşi
faţă de politica agresivă promovată de regimul lui Mussolini, condamnând
agresiunea fascistă împotriva Abisiniei, membru al Societăţii Naţiunilor.
Concordanţa de vederi dintre Titulescu şi Lamas, poziţiile apropiate ale
României şi Statelor Sud-Americane, îl determină pe Titulescu să
sublinieze că această unitate s-a dezvoltat atât de mut, încât a ajuns să fie
indisolubilă şi totală. La sugestia lui Titulescu de a exista o Societate a
Naţiunilor în care să domnească respectul şi colaborarea între membri,
Aristide Briand spunea: „Ar mai fi o posibilitate: să faci o societate a
naşiunilor numai cu statele Americii de Sud şi cu dumneata. Mergeţi
întotdeauna împreuna.”23
În august 1936, regele Carol al II-lea dispunea îndepărtarea lui
Nicolae Titulescu din guvern, sub pretextul unei remanieri, în realitate
dorind să estompeze politica externă românească în direcţia consolidării
alianţelor ei tradiţionale. Demiterea lui Titulescu a avut ecou deopotrivă
în ţară şi în străinătate. Presa engleză scria: „Domnul Titulescu nu este
numai o personalitate. El este simbolul unei politici. El este omul
menţinerii tratatelor de pace la a căror redactare a contribuit.” 24 Lucian
Blaga, ataşat de presă la Berna, sublinia prestigiul de care se bucura
Titulescu, relatând una dintre şedinţele Consiliului Ligii care dezbătea
problema optanţilor unguri: „A intrat în sală Titulescu (...) Mulţimea a
sute de capete s-a întors spre el şi un freamăt de curiozitate trece peste
băncile corespondenţilor: Titulescu! Am simţit în această rumoare imensul
prestigiul de care titulescu se bucura în opinia internaţională.”25
Titulescu s-a afirmat ca o mare personalitate a vieţii
diplomatice internaţionale „poate cel mai mare diplomat al timpului”,
cum afirma A. Frangulis, preşedintele Academiei Diplomatice
Internaţionale, şi de la tribuna Societăţii Naţiunilor. Ceea ce a însemnat
Societatea Naţiunilor pentru Titulescu exprima într-o frază: „Cred că pot
vorbi de Societatea Naţiunilor ca o parte a propriei mele vieţi.”
23
Titulescu şi strategia Păcii, p. 201
24
Ibidem, p. 63
25
Ibidem, p. 37