România și Conferința de Pace de la Paris

1919-1920

În anul 1918, în urma eforturilor îndelungate depuse de întreaga națiune română, prin
acțiuni interne proprii și într-un context internaționale favorabil, s-a constituit statul național
unitar român. Astfel, provinciile românești aflate sub dominație străină s-au unit cu Regatul
României: Basarabia la 27 martie/9 aprilie, Bucovina la 15/28 noiembrie iar Transilvania la
18 noiembrie/1 decembrie 19181.

Recunoașterea internațională a Marii Uniri a avut loc la Conferința de Pace de la Paris

din anii 1919-1920. Chiar dacă la Conferință, marile puteri au avut rolul decisiv, s-a impus
principiul naționalității, al voinței popoarelor de a dispune de ele însele în conformitate cu
hotărârile adoptate în anul 1918. României i s-a recunoscut valabilitatea actelor din anul 1918
prin faptul că hotarârile din acel an au fost în deplină concordanță cu principiul central al
conferinței. De asemenea, revendicările României au fost susținute de argumente istorice,
etnice, etnografice, de tradiție, limbă și cultură2.

Terminarea ostilităților și convocarea anticipată a Conferinței de Pace prevesteau o

restabilire a ordinii în Europa răvășită de război.

La 18 ianuarie 1919 forumul păcii întrunit în capitala Franței își deschide lucrările în
prezența reprezentanților a 32 de state. La Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați:
oameni politici, diplomați, consilieri, experți. Delegațiile cele mai numeroase erau cele ale
marilor puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului excutivului american părăsirea
teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson se deplasa în capitala Franței în fruntea unei
delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice,
științifice și militare americane. Același lucru se poate preciza și despre delegațiile Franței,

1
Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Calcan, România și Conferința de Pace de la Paris, 1919-1920, Ploiești, Ed.
Prahova, 2001, p. 3.
2
Ibidem.
Marii Britanii, Italiei și Japoniei ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de
lucru ale Conferinței3.

Încă din perioada preliminariilor Conferinței, când s-au stabilit normele de

reprezentare și modalitatea concretă de abordare a problemelor înscrise în program, s-au
delimitat în mod clar interese opuse, contradictorii, pe de o parte între statele mici și statele
mari pe tema respectării de către cele din urmă a angajamentelor asumate, pe de altă parte,
între marile puteri învingătoare, fiecare dintre ele cătând să-și aisgure maximum de avantaje
în urma războiului. Acest ”Parlament al lumii” a devenit curând însă o instituție dominată și
condusă de cele patru mari puteri: Franța, Anglia, S.U.A. și Italia, cărora li s-a alăturat
Japonia. Ele au deliberat adesea fără să consulte și statele mici4.

”Posedând cele mai multe arme și cele mai puternice flote de război-scria Robert
Lansing la 9 iunie 1919-cele patru mari puteri și-au asumat chiar de la început conducerea
lucrărilor Conferinței impunându-și cuvântul lor restului lumii. Ele s-au constituit într-o
aristrocrație a națiunilor, într-o tiranie care refuză aplicarea principiului democrației în
relațiile mutuale dintre națiuni”. Modul de desfășurare a Conferinței adoptat de marile puteri a
determinat pe mulți contemporani să o caracterizeze drept o ”oligarhie autocratică”5.

Una dintre cele mai importante discriminări săvârșită de marile puteri a fost împărțirea
arbitrară a statelor admise la Conferință în două categorii, împărțire care spulbera principiul
egalității între state: ”state cu interese generale”, acestea fiind marile puteri și ”state cu
interese limitate” sau ”speciale”, adică statele mici ai căror reprezentanți nu aveau dreptul să
participe la ședințele ce urmau să discute probleme care le vizau în mod direct6. Noua
diplomație Wilsoniană despre care se vorbise atât de mult înaintea Conferinței, a încetat a mai
fi invocată după deschiderea ei, pe măsură ce maniera în care marile puteri doreau să conducă
conferința era tot mai clară, iar cercul în care s-au luat deciziile cele mai importante s-a
restrâns tot mai mult7.

O expresie a politicii de dictat impusă micilor națiuni a constituit-o conferirea de

puteri nelimitate unor consilii alcătuite exclusiv din reprezentanții marilor puteri, ce urmau să

3
Viorica Moisuc (coord.), România și Conferința de Pace de la Paris, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983, pp. 278-
279.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 280.
6
Ibidem.
7
Corina Ionela Tudose, Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris, Slatina, Ed. Didactic
Pres, 2006, p.5.
conducă lucrările Conferinței și să decidă asupra tuturor lucrurilor. La început organul de
conducere a Conferinței a fost ”Consiliul celor zece” alcătuit din reprezentanții Angliei,
Franței, S.U.A., Italiei și Japoniei. Începând din martie 1919 acest consiliu s-a divizat în
Consiliul șefilor de state cu denumirea oficială de ”Consiliul celor patru” sau ”Cei patru mari”
și Consiliul miniștrilor de externe cu denumirea oficială de ”Consiliul celor cinci” sau ”Cei
cinci mici”. Prin acest ”Consiliu al celor patru”, marile puteri și-au instituit controlul suprem
asupra negocierilor de pace, încercând astfel să-și asigure o autoritate necontestată în fața
micilor națiuni. În urma acestor decizii ale marilor puteri, reprezentanții statelor mici prezenți
la Conferință s-au revoltat împotriva modului în care marile puteri înțelegeau să aplice în
practică relațiile dintre state, principiile de echitate internațională. Reprezentatntul Belgiei,
Camille Huysmans, a potestat împotriva împărțirii arbitrare a statelor admise la Conferință în
cele două categorii, iar șeful delegației române, Ionel Brătianu, s-a raliat acestui protest,
arătând că ”reprezentantul Belgiei a exprimat un punct de vedere într-o chestiune de principiu
cu care România este pe deplin de acord”8.

În perioada anterioară deschiderii Conferinței de Pace de la Paris, guvernul român a

trebuit să desfășoare o intensă activitate diplomatică în vederea obținerii din partea
guvernelor marilor Puteri Aliate și Asociate a recunoașterii calității de aliat a României pentru
a putea participa la Conferința de Pace de partea puterilor învingătoare. Reproșând României
că prin încheierea armistițiului și apoi a păcii separate cu Puterile Centrale (7 mai 1918) au
fost încălcate stipulațiile tratatului de alianță din 4/17 august 1916, care prevedea obligația
tuturor părților ”să nu încheie pace separată sau pacea generală decât în unire și în același
timp”(art.V), guvernele aliate au considerat că România nu mai era o țară aliată, ci ”neutră”,
iar tratatul de alianță devenise nul. Aceasta în ciuda faptului că erau cunoscute condițiile grele
în care România fusese nevoită să înceteteze lupta, iar guvernele Franței, Angliei, S.U.A. și
Italiei declaraseră public că nu recunosc valabilitatea tratatului impus de Puterile Centrale
României. Totodată, miniștrii Aliați la Iași au notificat oficial guvernul român că guvernele
lor ”nu pot considera decât nule și neavenite stipulațiunile de pace impuse României”. În
același timp, în Franța, Italia și S.U.A., comitete ale românilor emigrați își declarau
atașamentul față de Aliați și cauza pe care o apărau, depuneau eforturi pentru crearea unor
legiuni militare românești, care să lupte alături de acestea împotriva Puterilor Centrale, pentru
realizarea unității naționale a românilor. Atitudinea adoptată de guvernele marilor puteri față

8
Viorica Moisuc, op.cit., pp.282-283.
de România exprima politica lor imperialisă, de nesocotire a intereselor ”micilor națiuni”, un
mijloc de a exercita presiuni asupra României9.

Problema clarificării raporturilor dintre România și Puterile Aliate și Asociate a

căpătat o deosebită acuitate spre sfârșitul lunii octombrie 1918, când devenise clară
înfrângerea Puterilor Centrale, iar în România au început să se facă pregătiri intense (în
strânsă colaborare cu guvernele aliate) în vederea reintrării țării în război. Conferința de Pace
trebuia să marcheze sfârșitul războiului și victoria luptei unor popoare pentru independență și
unitate națională și dispariția unor imperii reacționare multinaționale dar nereconsiderarea
poziției guvernelor aliate față de România atrăgea în mod automat neparticiparea ei la
Conferința de Pace, imposibilitatea susținerii în acest for internațional a drepturilor poporului
român la unitate națională în cadrul granițelor sale etnice și istorice, însemna nesocotirea
participării țării la război, a tuturor sacrificiilor umane și materiale la care poporul român
consimțise doar pentru a putea uni în granițele sale și celelalte provincii românești. O primă
încercare de a obține o schimbare a punctului de vedere aliat față de România a fost
întreprinsă pe lângă guvernul francez de către Constantin Diamandy. El a înaintat la 17/30
octombrie 1918 o notă ministrului afacerilor străine al Franței, în care, pornind de la faptul că
guvernele Puterilor Aliate și Asociate declaraseră oficial și în mod repetat că ”nu recunosc
tratatul de la București” și, în consecință, lovitura de forță din România, arăta că, în mod
logic, o astfel de premisă ducea la concluzia că ”alianța cu România nu a încetat să existe”.
Acest argument va fi folosit și cu mai multă consistență de diplomația românească după 30
octombrie/noimebrie 1918, când în armistițiul cu Germania Aliații au introdus un articol prin
care aceasta era obligată să renunțe la ”tratatele de la București și de la Brest-Litovsk și la
tratatele complementare”. Cu toate acestea, Aliații au continuat să reproșeze guvernului
român încheierea tratatului de pace cu Germania pe care ei nu-l recunoșteau și la care
Germania renunțase10.

În această atmosferă plină de incertitudini pentru România a apărut un element nou ce

avea să joace un rol important în elucidarea întregii situații: este vorba de interesul pe care
guvernul englez a început să-l arate problemelor românești. La 12/25 decembrie 1918
Ambasada Marii Britanii la Paris a înaintat o notă Ministerului Afacerilor Străine al Franței,
prin care se interesa de punctul de vedere al guvernului francez față de problema reprezentării
României la Conferința de Pace. Totodată, nota făcea cunoscut guvernului francez

9
Ibidem, pp. 295-296.
10
Ibdem, pp. 299-303.
”speranțele cele mai serioase” pe care le nutrea ministrul britanic în România, sir George
Barclay, că aceasta ”va fi reprezentată la Congresul de Pace ca o aliată”. La Quai d’Orsay
nota ambasadei engleze, ce arată o schimbare radicală a poziției guvernului britanic față de
România, a fost considerată ca un semnal de alarmă, ea a alertat cercurile guvernante franceze
și le-a determinat să urgenteze luarea unor hotărâri cu privire la poziția juridică și politică a
României față de Aliați și statutul participării ei la Conferința de Pace. La 30 decembrie 1918
o telegramă semnată de Pichon informa guvernele britanic și italian, precum și pe cel român,
asupra poziției guvernului francez în aceste probleme. ”Guvernul Republicii (Franceze)
consideră, în ceea ce-l privește, că guvernul român, deși a semnat cu Germania tratatul de la
București, trebuie să fie din nou considerat ca aliat, pe motivul participării sale reînoite la
războiul împotriva Puterilor Centrale”. În consecință, guvernul francez propunea celor două
guverne ”să trateze România ca aliată” și, în această calitate, să fie reprezentată la negocierile
de pace ”în aceleași condiții ca celelalte mici puteri aliate”.”Această decizie apare guvernului
francez ca justificată, datorită atitudinii suveranilor și poporului român, care îndată ce au putut
să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliați, cu care au acționat de comun
acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Referitor la tratatul de alianță
din 4/17 august 1916, guvernul francez considera că el era abrogat de drept prin tratatul de la
București, urmând ca Aliații ”să formuleze o nouă declarație, luând ca bază tratatul din 1916
pentru examinarea revendicărilor românești”, avându-se în ”interesele generale și speciale ale
Aliaților, asupra cărora puterile vor urma să se pronunțe în convorbirile lor viitoare”11.

La începutul anului 1919 guvernul american, care nu a fost ținut la curent de guvernele
francez, englez și italian asupra discuțiilor care aveau loc între ele cu privire la problemele
românești, a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al României și, în consecință, ”dreptul
delegației române de a participa în această calitate la Conferința de Pace”. Astfel, toate marile
puteri recunoșteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferința de Pace,
acest lucru nu a însemnat însă tratarea României ca aliat, sau în nici un caz ca aliat cu drepturi
egale de către ”Cei patru mari”, care și-au asumat rolul de a hotărî asupra condițiilor păcii.
Din această cauză, delegația română a trebuit să intervină de numeroase ori în timpul
desfășurării lucrărilor Conferinței de la Paris, pentru a expune punctul de vedere al guvernului
român asupra naturii raporturilor cu Aliații. Astfel, chiar în timpul ședinței plenare de la 1
februarie 1919, șeful delegației române, primul ministru I.I.C. Brătianu, a arătat că România
și-a îndeplinit angajamentele asumate prin tratatul din 1916 ”în mod loial și fără a se lăsa

11
Ibidem, pp. 307-308.
descurajată de cele mai rele surprize”, că ea ”are conștiința de a-și fi îndeplinit datoria față de
marea cauză la care se angajase până la limitele posibile și până la suprema nădejde că
sacrificiile sale, indiferent ce-o costau, puteau să fie în raport cu serviciile pe care ea le
aducea”. Relevând vitejia și eroismul armatei, al întregului popor român, I.I.C. Brătianu arăta
că ”armistițiul încheiat pe frontul român nu a fost rezultatul descurajării noastre”, ci al
situației de ansamblu de pe frontul oriental, iar pacea de la București, nu a însemnat decât ”o
oprire a luptei care trebuia să reînceapă”, nu era decât ”un mijloc de a aștepta evenimentele”.
”Nici legal, nici practic, nici moral noi n-am fost nici un singur moment în pace reală cu
inamicul. Tratatul de la București nu a fost niciodată sancționat, nici ratificat de rege.
Moralmente regele, la fel ca și armata și poporul său, nu încetaseră să aștepte cu nerăbdare
momentul reintrării lor în acțiune. Reprezentanții militari și civili ai Aliaților la Iași își
continuau cooperarea lor în vederea acestui moment. De asemenea, fără nici o zi întârziere,
România a răspuns la chemarea Aliaților, când aceștia au crezut că posibilitățile unei acțiuni
militare erau favorabile României și chiar în ziua în care armata generalului Berthelot trecea
Dunărea, trupele române eliberau linia tranșeilor, care nu încetase niciodată, în timpul păcii de
la București, să fie o linie fortificată între două popoare inamice”12.

Despre dificultățile cu care s-a confruntat România la Paris în legătură cu

recunoașterea statului de aliat chiar un membru al delegației franceze, André Tardieu declara:
”Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu și României calitatea de aliat.
Eu aveam împotriva mea pe Clemenceau care nu-i ierta armistițiul său, pe Wilson care declara
că nu ține cont de tratatul nostru de alianță din 1916, pe toți juriștii pentru care pacea din 7
mai 1918 cu Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut
timpul pentru a le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de vedere moral,
nici din punct de vedere politic, marii aliați neaprobând-o, nici din punct de vedere juridic,
regele nesancționând— și remobilizând de la primul contact cu armatele de la Salonic. În
concluzie, în numele dreptății, se comite o mare nedreptate vrând să se pedepsească România
pentru nefericirile sale de care sunt responsabili aliații săi, noi înșine pentru că nu ne-am ținut
angajamenetele de la Salonic, apoi și în mod deosebit Rusia”13.

A doua zi după ce Consiliul Suprem Interaliat hotărâse asupra reprezentării statelor la

Conferința de Pace și asupra modului în care urma să-și desfășoare lucrările, delegația română
având în frunte pe Ionel Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, a sosit la Paris

12
Ibidem, pp. 312-314.
13
Ibidem, pp. 314-315.
stabilindu-și sediul la Legația României din bulevardul Champs-Elysees nr. 77. În alcătuirea
delegației, premierul român a avut în vedere includerea colaboratorilor săi apropiați, care
sprijineau fără rezerve politica Partidului Național Liberal, precum și reprezentarea
provinciilor românești care se uniseră cu România în anul 1918. Ca prim locțiitor al șefului
delegației a fost numit Nicolae Mișu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al
României la Londra. Imediat după sosirea la Paris, delegația română a avut prima confruntare
cu Consiliul celor patru mari puteri pe tema reprezentării României în comisiile și comitetele
de lucru ale Conferinței. Luând cunoștință de lista membrilor comisiilor de lucru, delegația
română constată că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să dezbată
probleme ce o interesau în mod direct. Brătianu a protestat împotriva excluderii României în
comisia pentru instituirea Ligii Națiunilor din care făceau parte S.U.A., Anglia, Franța, Italia,
Japonia, Belgia, Brazilia, China, Portugalia, Sebia. În fața acțiunii unite a mai multor state,
marile puteri au fost nevoite să admită includerea în această comisie a reprezentanților mai
multor state printre care și România. România nu era reprezentată nici în Comisia pentru
porturi și căi navigabile, care urma să reglementeze traficul pe Dunăre. În cele din urmă,
România a reușit să fie reprezentată în următoarele comisii și subcomisii: Comisia pentru
instituirea Societății Națiunilor (C. Diamandy), Responsabilitățile războiului (S. Rosenthal),
Reparații ( G. Danielopol și E. Neculce), Regimul internațional al porturilor, al căilor
navigabile și al căilor ferate (N. Mișu și N. Ștefănescu), Financiară (V. Antonescu),
Economică (E. Pangrati și E. Neculce), Aeronautică (colonel Toma Dumitrescu). România, ca
și celelalte state mici nu aveau delegații nici în Consiliul Suprem, nici în comitetele ce se
ocupau cu problemele teritoriale, militare sau cele care au discutat problema minorităților. În
cursul negocierilor, delegația română a putut să constate că chestiuni care interesau în cel mai
înalt grad România erau discutate și soluționate fără participarea sa14.

Reprezentanții români au întâmpinat mari divergențe și când s-a ajuns la problema

forntierelor. Englezii, ca și americanii au susținut integritatea monarhiei dualiste și ideea
creării unei confederații balcanice. Propunerile britanice au fost definite clar când Foreign-
Office-ul a recomandat ca România să obțină toată Transilvania, ca Banatul să fie împărțit, ca
Bucovina să fie împărțită între România și un stat rutean, iar o comisie internațională de
control să fie creată pentru a supraveghea traficul pe Dunăre. Brătianu și Al. Vaida Voevod
au luat cuvântul în fața comisiei. Premierul român a cerut Gura Mureșului și râul Tisa, precum
și canalele care leagă aceste două râuri cu Dunărea și liniile de cale ferată aflată în discuție.

14
Ibidem, pp.315-319.
Brătianu a mai solicitat colțul de N-E al Maramureșului pentru ca România să-și asigure o
frontieră mai mare cu Cehoslovacia. Revendicările României și Serbiei legate de Banatul de
Timiș au ridicat mari probleme. Banatul avea o suprafață de 11000 km pătrați și o populație
majoritar românească. Brătianu a luat cuvântul trecând la noi negocieri și amenințări. El a
susținut importanța pentru România de a avea o graniță naturală puternică cu statele slave dar
după trei săptămâni de dezbateri, experții au trasat o graniță care nu satisfăcea nici una din
părți. În ceea ce privește Maramureșul, Brătianu a cerut mai mult decât îi fusese promis. El a
solicitat linia de cale ferată dintre Maramureș-Sighet și Kolomea din Galiția Estică, astfel
încât România să aibă o legătură directă cu Polonia. În final experții a ajuns la o soluție foarte
complexă și anume o treime din Maramureș și capitala reveneau României din considerente
etnice, iar linia de cale ferată ce lega capitala cu nodurile din restul Maramureșului revenea
Cehoslovaciei. Majoritatea noilor teritorii ale României voi fi stabilite prin tratatul cu Ungaria
(4 iunie 1920)15. La 28 iunie 1919, în Sala oglinzilor de la Versailles, delegația română,
formată din Ionel Brătianu și C. Coandă, au semnat tratatul de pace cu Germania. Despre
conținutul său, delegația română a fost informată doar cu o zi înainte de semnare de către un
reprezentant al marilor puteri care le-a făcut doar un rezumat al conținutului tratatului. În
problema reparațiilor, tratatul cu Germania conținea două referiri exprese la România-prima
prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor și privilegiilor de orice natură ale Germaniei
asupra cablului Constanța-Constantinopol care urma să intre în posesia României, a doua
obliga Germania să renunțe la tratatul de la București din 7 mai 191816.

Tratatul cu Austria, cu toate dificultățile pe care le prezenta ar fi putut fi semnat dacă

s-ar fi produs unele modificări în articolul 5. La 10 septembrie 1919 s-a semnat la St. Germain
tratatul cu Austria fără România și fără Serbia, care ceruseră o amânare. În cele din urmă
tratatul a fost semnat și de către România în decembrie 1919 după ce guvernul Vaida-Voevod
reușise să obțină înlăturarea preambulului și a articolelor 10 și 11.

Pe întreaga durată a desfăşurării Conferinţei de Pace de la Paris ziarul Adevărul a ţinut

la curent cititorii cu deciziile care se lua în cadrul Conferinţei. Aşadar, după cum era de
aşteptat, demisia lui Ionel Brătianu nu a trecut neobservată.

În ediţia de vineri 12 septembrie 1919 pe prima pagină a ziarului găsim articole cu

referire la decizia lui Bratianu. Unul dintre articole intitulat Cum a fost cu putinţă este semnat

15
Ionela Corina Tudose, op. cit., pp. 29-32.
16
Ibidem, pp. 59-61.
de Constantin Bacalbaşa, încă de la început autorul articolului lasă să se întrevadă
nemulţumirea şi indignarea faţă de decizia lui Brătianu, „când vor apare aceste rânduri poate
că vom avea un alt guvern. Nu ştiu care va fi acest guvern, însă un fapt este sigur findcă e
cunoscut: guvernul d-lui Brătianu a dispărut” şi, de asemenea ne este transmisă situaţia
îngrijorătoare în care se află ţara. Autorul articolului continuă critica la adresa lui Brătianu
întrebându-se retoric: „cum a fost cu putinţă ca d-l. Brătianu să-şi închipuie că, în vremile pe
care le străbătea să guverneze singur ţara? Cum a fost cu putinţă să aibă vederea atât de
scurtă, să nu înţeleagă nimic din lecţiile evenimentelor?”. Pe tot cuprinsul articolului este
criticată politica dusă de Brătianu şi faptul că a refuzat să colaboreze cu Take Ionescu.
Articolul este încheiat într-o notă critică: „D. Brătianu se duce şi mulţi vor spune mâine: ţara
răsuflă; bine că s-a dus. Dar tot răul moral şi material pe care l-a îngrămădit guvernarea
liberală de la 1918 şi până astăzi nu poate fi răscumpărat cu căderea cabinetului Brătianu.
Că pleacă cabinetul Brătianu e bine; să nu fi guvernat precum a guvernat ar fi şi mai bine”.

Tot pe prima pagină din Adevărul din 12 septembrie 1919 mai este un articol intitulat
S-a dus d. Brătianu şi s-a isprăvit cu nefasta lui politică externă, însoţit şi de o caricatură. La
fel ca şi articolul anterior şi acesta începe într-o notă critică: „Primul delegat al României s-a
dus cu scandal şi fiind silit să plece de la guvern a plecat cu scandal. Cu scandal a debutat la
Paris prezentându-se singur la Conferinţă când toată lumea diplomatică care s-a aşezat la
masa verde a constatat că România e reprezentată de un şef de partid care, în scopuri de
politică internă, a înlăturat din delegaţie pe acel bărbat de stat care era cel mai indicat să
figureze între delegaţii României”. Autorul articolului continuă critica la adresa întregului
partid liberal „nu a existat şi nu există nici acum partid mai urât şi mai impopular decât cel
aşa zis liberal –aceasta în mare parte din cauza tacmei călugăreşti care-l conduce. Nu există
oameni mai impopulari ca fraţii Brătieni şi clica din jurul lor”. Sunt criticate deciziile politice
luate de către Brătianu în perioada guvernării liberale. În finalul articolului autorul precizează
„omul care trebuie să vină să restabilească înţelegerea cu Antanta este numai d. Take
Ionescu. Asta e unica soluţie”. Articolul este semnat de către A. W. şi din cele citite în cele
două articole de pe prima pagină a ziarului Adevărul putem conchide faptul că decizia lui
Brătianu nu numai că îi mulţumeşte pe cei din redacţia ziarului Adevărul dar era şi de mult
aşteptată.

În ediţia de sâmbătă 13 septembrie 1919 găsim pe prima pagină sub forma de titlu
informativ „Retragerea d-lui Brătianu a devenit oficială. Sforăria d-sale a rămas oficioasă”.
Destul de mult spaţiu ocupă articolul cu titlul A demisionat-dar când?; în acest articol
Brătianu este acuzat că ar fi lipsit de scrupule şi că ar face orice pentru a-şi atinge scopurile în
politică, specifică autorul articolului că Brătianu se ghida dupa sintagma „după mine
potopul”, de asemenea, îl acuză că ar fi tipul politicianului demagog „nu se potrivesc
niciodată faptele domnului Ionel Brătianu cu vorbele sale”. Tot lui Brătianu i se impută faptul
că România nu a semnat tratatul cu Austria.

În ediţia de duminică, 14 septembrie 1919, pe prima pagină găsim două articole în

legătură cu situaţia politică din ţară. Ca titlu informativ găsim următoarea ştire: D-nul
Brătianu nu mai e la guvern dar mai e la cenzură. Celelalte două articole ce fac referire la
situaţia politică se intitulează: Expiăm concepţia unui singur om şi Cum şi-a motivat demisia
d. Brătianu. În articolul semnat de Emil D. Fagure, Expiăm concepţia unui singur om, fostului
prim-ministru este acuzat că a dus o politică secretă, că miniştrii din cabinetul său nu erau la
curent cu ceea ce avea el de gând: „s-a dus singur la conferinţă, singur a tratat, singur s-a
retras...şi nu numai politica de la Paris a acestui singur om ne-a adus rezultatele nefaste de
azi. Întreaga lui concepţie mercantilă asupra războiului ne-a creat în lumea aliată
indispoziţia care s-a manifestat în unele condiţii ale tratatului”. Practic, în viziunea celor ce
făceau parte din echipa ziarului Adevărului singur responsabil de tot ceea ce se întâmplă în
ţară a fost Brătianu. Al doilea articol din ediţia de duminică, Cum şi-a motivat demisia d.
Brătianu, menţionează că ziarul a intrat în posesia conţinutului scrisorii de demisie a fostului
prim-ministru şi că regele i-a acceptat demisia, dar că această demisia a venit prea târziu şi a
lăsat ţara cu o situaţie politică internaţională imposibilă „în cele 7 luni cât a stat d. Brătianu la
Paris, alţii ar fi ajuns poate pe alte căi, să realizeze toate revendicările României. Dar acum,
acţiunea diplomatică a d-lui Brătianu a complicat astfel situaţia, încât recunoaştem că
liberalii au lăsat adversarilor lor politici una din cele mai grele moşteniri din câte s-au văzut
de la noi”. De asemenea, i se impută faptul că în cele 8 luni cât a reprezentat România la
Conferinţa Păcii de la Paris nu a reuşit să găsească alte căi prin care să convingă forumul păcii
de necesitatea păstrării integrităţii graniţelor româneşti.

Încheierea Tratatului de la Trianon a prezentat mai puține dificultăți. Demisia lui Ionel
Brătianu a produs satisfacție în Consiliul celor patru, astfel încât guvernul lui Vaida-Voevod
nu a întâmpinat prea mari dificultăți. Un moment dificil l-a constituit în timpul negocierilor
tratatului cu Ungaria planul unei confederații danubiene. Acțiunea diplomatică a României de
a împiedica realizarea confederației danbiene făcea parte integrantă din complexa activitate
dusă în scopul de grăbi semnarea tratatului cu Ungaria. La 3 martie 1920, Consiliul Suprem,
care-și ținea lucrările la Londra, a luat în discuție tratatul cu Ungaria. Marile puteri arătau din
ce în ce mai multă înțelegere față de România. Delegația română la Conferința Păcii avea în
componența sa un membru de valoare în persoana lui Nicolae Titulescu, care apăra cu
deosebită competență interesele țării. La 4 iunie 1920 se semna la Trianon tratatul de pace cu
Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte și Ungaria, pe de altă parte. Tratatul de la Trianon
reprezintă o victorie a principiilor de drept internațional potrivit cărora popoarele au dreptul
inalienabil de a decide propriul lor destin. Pe baza acestor principii, România își vedea
recunoscut, pe plan internațional, statul național unitar17.

17
Ibidem, pp. 64-68.