Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi

Facultatea de Drept

ROLUL LUI NICOLAE TITULESCU LA

CONDUCEREA LIGII NAŢIUNILOR

Student:

- 2010 -
 I. INTRODUCERE

Primul Război Mondial, considerat „o calamitate fără egal din vremea invaziilor barbare” 1
produsese cele mai importante pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti din istoria de până
atunci.
După sfârşitul războiului, Preşedintele american Wodrow Wilson a fost puternic stăpânit de
ideea înfiinţării unei Societăţi a Naţiunilor „ca organism internaţional al raţiunii şi justiţiei” 2, care să
fie capabilă să realizeze pacea universală, să reglementeze pe cale politică orice diferend dintre
statele membre. Ideea creării Societăţii Naţiunilor s-a născut ca o reacţie firească faţă de suferinţele
provocate de ororile primei conflagraţii mondiale, ca o respingere de către opinia publică
internaţională a războiului. Societatea Naţiunilor nu a putut învinge dificultăţile în care a apărut şi în
care şi-a desfăşurat activitatea, mai ales din pricina situaţiei internaţionale caracterizată prin
contradicţiile între învingători şi învinşi.
Wilson a manifestat atâta încredere şi optimism în înfiinţarea şi eficienţa acestui organism,
încât nu-şi punea problema că propunerea sa ar putea fi respinsă sau ar putea fi privită cu rezerve.
Eficienţa morală conferită Societăţii Naţiunilor părea însă insuficientă pentru a soluţiona eventualele
diferende dintre statele membre.
Acordul Ligii Naţiunilor a fost întocmit de o comisie specială, iar Liga a fost înfiinţată prin
Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Iniţial, înţelegerea a fost semnată
de 44 de state. În ciuda eforturilor lui Wilson de a înfiinţa şi promova Liga, Statele Unite ale
Americii nu au ratificat înţelegerea şi au refuzat să se alăture Ligii Naţiunilor din cauza opoziţiei
Senatului american.
Scopurile declarate ale Ligii Naţiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o
securitate colectivă, rezolvarea disputelor dintre naţiuni prin negociere, diplomaţia şi îmbunătăţirea
prosperităţii mondiale. Pe 1 noiembrie 1920, cartierul general s-a mutat la Geneva, unde a avut loc şi
prima adunare generală a Ligii la data de 15 noiembrie 1920 cu participarea a 41 de reprezentanţi ai
statelor membre.
Structura Ligii Naţiunilor era formată din trei instituţii principale: Secretariatul, constituit
la Geneva şi condus de Secretarul General, Consiliul şi Adunarea. De asemenea, Liga deţinea şi
numeroase Agenţii şi Comisii.3

1
Iacobescu, Mihai – România şi Societatea Naţiunilor (1919-1929), Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1988, p.15
2
Bold, Emilian – Diplomaţia de conferinţe, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p.38
3
www.wikipedia.org

1
 II. ROMÂNIA ÎN CADRUL LIGII NAŢIUNILOR

Istoria Ligii Naţiunilor este mai ales istoria încercării statelor mici şi mijlocii de a pătrunde
în viaţa internaţională, de a transforma instituţia de la Geneva într-un instrument puternic şi eficient
de reglementare paşnică a problemelor internaţionale, pe baza dreptului internaţional. Delegaţiile
ţărilor mici şi mijlocii s-au confruntat la Geneva cu poziţia ostilă a marilor puteri, care nu se
împăcau cu ideea participării cu drepturi egale a tuturor ţărilor la viaţa internaţională. Aceste state au
reuşit să imprime forului genovez o direcţie progresistă.
România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor. După ratificarea
aderării la Liga Naţiunilor, la noi în ţară s-a hotărât introducerea unor cunoştinţe adecvate despre
noua organizaţie internaţională în manualele şcolare de geografie, istorie, instrucţie civică şi
sociologie, iniţierea unor conferinţe, simpozioane şi concursuri şcolare pe teme ale păcii şi
răspândirea în şcoli a publicaţiilor forumului de la Geneva.4 În anul 1918 lua fiinţă la Paris Asociaţia
Română pentru Societatea Naţiunilor. În 1926 la Bucureşti s-a înfiinţat un Comitet însărcinat cu
promovarea în rândul populaţiei a idealurilor de pace ale Societăţii Naţiunilor, din care făceau parte
Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti şi Nicolae Iorga.
Toate aceste iniţiative s-au îmbinat cu înfiinţarea, consolidarea şi perfecţionarea cadrului
diplomatic de reprezentare a ţării la Geneva.
România a participat activ la Societatea Naţiunilor, remarcându-se mai ales odată cu numirea
lui Nicolae Titulescu la conducerea ei. Ideile lui Titulescu au avut un larg grad de aderenţă în opinia
publică mondială. Preocuparea sa pentru definirea conceptului de pace şi pentru găsirea mijloacelor
de menţinere a acesteia se regăseşte în majoritatea discursurilor sale, în interviurile pe care le-a dat,
în diferite note transmise în ţară – în calitatea sa de diplomat, de ministru al afacerilor străine sau ca
preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor. 5 Acţionând împreună cu celelalte state mijlocii şi mici,
România a putut să-şi facă auzit şi chiar ascultat glasul, exprimându-şi părerea asupra celor mai
importante probleme ale epocii. România a văzut în Societatea Naţiunilor o instituţie solidă în cadrul
căreia puteau fi organizate pacea şi securitatea naţională.

4
Malinschi, Vasile – Economia, dreptul şi diplomaţia în viziunea lui Nicolae Titulescu, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1985, p. 145
5
Năstase, Adrian – Nicolae Titulescu: Contemporanul nostru, Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, p. 27

2
 III. PERSONALITATEA LUI NICOLAE TITULESCU

Personalitatea lui Nicolae Titulescu este strâns legată de politica externă a României, de
evoluţia relaţiilor internaţionale interbelice şi de problemele majore cu care s-a confruntat
comunitatea internaţională în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Nicolae Titulescu s-a născut pe 16 martie 1882 la Craiova, în familia magistratului Ion
Titulescu şi a Mariei Titulescu, nepoata lui Theodor Aman. A urmat cursurile Colegiului „Carol I”
din Craiova. Între 1900-1904 a frecventat la Paris cursurile Facultăţii de Drept. În ianuarie 1905 a
susţinut examenul de doctorat la Paris, primind menţiunea „Eloge”. Din 1904 până în 1909 a
funcţionat ca profesor suplinitor la Catedra de Drept Civil a Facultăţii de Drept de la Universitatea
din Iaşi, iar în 1909 a fost numit profesor de drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Ales deputat în 1912 pe listele Partidului Conservator Democrat, Nicolae Titulescu îşi făcea
o intrare spectaculoasă în Parlamentul României, afirmând în Adunarea Deputaţilor poziţia
României faţă de războaiele balcanice. Discursul rostit de tânărul deputat la 20 decembrie 1913 în
acest sens a fost salutat în modul cel mai călduros de către Take Ionescu, mentorul său politic.
Nicolae Titulescu a luat atitudine în probleme diverse şi complexe ale vieţii politice, economice şi
sociale, rostind discursuri de mare rezonanţă în Adunarea Deputaţilor României. Declanşarea
primului război mondial a determinat o deplasare a preocupărilor sale, acesta subsumându-şi toate
demersurile şi eforturile cauzei reîntregirii ţării, făuririi statului naţional unitar român.
În 1920, Titulescu este numit prim delegat al Romaniei la conferinta de Pace de la Paris şi
Ministru de Finanţe în Guvernul Averescu - Take Ionescu. Semnează la SPA acordul privind
reparaţiile datorate de Germania puterilor învingătoare în primul razboi mondial.
Touşi, cel mai mult s-a insistat pe activitatea lui Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor,
în calitate de apărător al intereselor naţionale ale României şi de campion al luptei pentru scoaterea
războiului în afara legii, ca şi pentru definirea agresiunii şi a agresorului.
Începând din anul 1921 a activat ca delegat permanent al României la Liga Naţiunilor, fiind
ales de doua ori (1930 şi 1931) Preşedinte al organizaţiei. În această calitate a militat pentru
păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele
mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale,
pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii.

3
 Aşadar, Liga Naţiunilor reprezintă un capitol distinct al biografiei politice a lui Nicolae
Titulescu, după cum Nicolae Titulescu reprezintă un capitol inconfundabil al istoriei Ligii
Naţiunilor.
Indiferent de aspectele concrete abordate şi dezbătute de organizaţie, Nicolae Titulescu a
gândit problemele aduse în faţa Societăţii Naţiunilor şi soluţiile pe care aceasta le preconiza şi
elabora prin prisma necesităţii eliminării surselor de neîncredere, tensiune şi conflict, a eliberării
vieţii internaţionale de manifestările de forţă, în scopul consolidării, înţelegerii, conlucrării şi păcii.
Punctelor de vedere egoiste Nicolae Titulescu le-a opus o concepţie generoasă în care interesele
naţionale îşi găseau echilibrarea şi armonizarea cu interesele comunităţii internaţionale. În calitatea
sa de Preşedinte al Ligii, el nu acordat niciun fel de prioritate în comunitatea internaţională unor
state în dauna altora şi nu înţelegea să recunoască în această comunitate internaţională o poziţie
privilegiată a marilor puteri.6 De asemenea, el a adus o contribuţie însemnată la asigurarea
reprezentării statului român şi a asigurării intereselor sale fundamentale, atât pe plan bilateral cât şi
pe plan multilateral.7 Unul dintre cele mai strălucite exemple de folosire a funcţiei de reprezentare în
procesul diplomaţiei multilaterale a fost, fără îndoială, prezenţa lui Titulescu în calitate de preşedinte
al sesiunilor a XI-a şi a XII-a ale Adunării Ligii Naţiunilor.

IV. ACTIVITATEA LUI NICOLAE TITULESCU

ÎN CADRUL LIGII NAŢIUNILOR

Anii 1930 şi 1931 au marcat pentru diplomaţia românească, dar şi pentru Societatea
Naţiunilor, un moment deosebit de important, diplomatul român Nicolae Titulescu fiind ales
preşedinte al forului de la Geneva. Acest eveniment s-a distins prin câteva date cu totul particulare,
ce au creat un ecou deosebit în cele mai largi cercuri diplomatice şi în opinia publică internaţională.
Complexitatea situaţiei internaţionale, în general, generată de criza economică mondială şi, în
special, complexitatea problematicii ce se punea în acel moment la Societatea Naţiunilor, cerea
alegerea ca preşedinte a unui om cu o capacitate politico-diplomatică deosebită.
Actul alegerii lui Titulescu ca preşedinte a celei de-a XI-a sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor în 1930 a întâmpinat opoziţia cercurilor revizioniste de la Societatea Naţiunilor.
Contracandidatul său la această funcţie, ministrul de externe finlandez Hjalmar Procopé era susţinut
doar de statele revizioniste. Personal, Nicolae Titulescu nu a recurs la nici un fel de acţiune pentru a-
6
Potra, George; Turcu, Constantin I. – Pledoarii româneşti pentru pace. Politica şi pacea în „Magazin istoric”, anul
XVI, nr.2 (179), februarie 1982, p. 7
7
Turcu, Constantin I.; Voicu, Ioan – Nicolae Titulescu: În universul diplomaţiei păcii, Editura Politică, Bucureşti, 1984,
p. 32

4
şi asigura alegerea. În cadrul şedinţei din 10 septembrie 1930, din 51 de delegaţii prezente, 46 de
delegaţii au votat pentru alegerea lui Nicolae Titulescu. După cum se arăta într-un articol din ziarul
„Dimineaţa”: „Voturile întrunite de domnul Titulescu constituie cea mai mare majoritate înregistrată
vreodată, de când există Liga, la alegerea preşedintelui.”8
Odată cu alegerea lui Nicolae Titulescu erau recunoscute implicit, dar şi expres, liniile
politicii externe pe care o promova România în perioada interbelică.
Aceste linii au fost cele pe care activitatea lui Titulescu s-a bazat după alegerea sa ca
preşedinte al Ligii Naţiunilor. În concepţia titulesciană, diplomaţia reprezenta nu numai un mijloc de
promovare a intereselor naţionale ale statelor, de dezvoltare a relaţiilor prieteneşti dintre naţiuni, ci
şi un instrument pentru rezolvarea marilor probleme internaţionale de interes comun. Consolidarea
păcii prin intermediul Societăţii Naţiunilor şi al acordurilor regionale, interzicerea războiului de
agresiune, fundamentarea dreptului la pace al popoarelor au constituit comandamente majore ale
concepţiei şi activităţii juridico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu. Pacea trainică şi durabilă putea
fi înfăptuită numai prin intermediul dezarmării şi securităţii. El a sprijinit toate activităţile organizate
în cadrul Societăţii Naţiunilor pentru realizarea dezarmării. În concepţia lui, dezarmarea constituia o
condiţie sine – quo - non a asigurării păcii.
Titulescu a urmărit sporirea prestigiului Ligii Naţiunilor, ca asociaţie de state libere şi egale.
El a simţit ca jurist, şansa mai mare pentru România şi pentru alte mici puteri de a se manifesta
deplin suverane în acest for. La tribuna Ligii, Titulescu, cu imensul prestigiu de care se bucura, s-a
impus ca apărător al intereselor statelor mici şi mijlocii. El nu a admis regimul de „state cu interese
limitate” impus chiar la Conferinţa Păcii de la Paris de către marile puteri, unora dintre partenerilor
mai mici, inclusiv României. În viziunea sa, omenirea reprezenta o singură entitate, confruntată la
urma urmelor cu un destin unic, care implică solidarizarea statelor, popoarelor, naţiunilor şi
conlucrarea lor nestânjenită în slujba prosperităţii.
Problema alegerii preşedintelui celei de-a XII-a sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor a
preocupat în mod serios cercurile politice ale forului de la Geneva.
Mai multe personalităţi şi-au depus candidatura, între care şi contele Apponyi. Delegaţiile
diferitelor puteri acţionau în culise pentru a face să triumfe unul sau altul dintre cei care îşi
depuseseră candidatura, orientându-se după simpatiile lor politice, dar mai ales după interesele pe
care le aveau. O serie de delegaţii, în frunte cu aceea a Marii Britanii, a stăruit pe lângă Nicolae
Titulescu pentru a-l determina să accepte pentru a doua oară preşedinţia Societăţii Naţiunilor.
Reacţia de moment a diplomatului român a fost negativă, motivând că nu doreşte să încalce tradiţia.
8
Cotidianul „Dimineaţa”, 11 septembrie 1930, p.8

5
Demersurile insistente ale unor delegaţi l-au determinat totuşi pe Titulescu să declare că „dacă
Adunarea, care este suverană îşi va manifesta voinţa de a fi ales, el înţelegea să se supună acestei
voinţe”.9
În ciuda manevrelor puterilor revizioniste îndreptate împotriva candidaturii pentru a doua
oară la funcţia de preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor a lui Nicolae Titulescu, acesta a fost
reales în cele din urmă, obţinând un număr de 25 de voturi din 49 de votanţi, contele Apponyi
întrunind doar 21 de voturi.
Victoria obţinută de Titulescu a avut un mare răsunet internaţional. Prin această victorie se
confirma încă o dată că prin politica sa externă România se afla printre principalele ţări care
acţionau cu fermitate în frontul antirevizionist.
În cei doi ani în care a condus adunările Ligii Naţiunilor şi, în general, pe toată perioada cât a
fost delegat al României în cadrul organizaţiei, Titulescu şi-a călăuzit activitatea după o serie de
principii moderne:
Universalitatea domniei legii internaţionale, ca fundament al păcii: Parte integrantă a
acţiunii sale diplomatice, strădania lui Nicolae Titulescu pentru asigurarea primatului principiilor
normelor de drept şi justiţie în relaţiile internaţionale a avut o contribuţie importantă la întărirea
legalităţii internaţionale. Contribuţia teoretică, dar şi practică, a lui Titulescu la opera de codificare
şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional se întemeia pe convingerea sa fermă că înscrierea
unor norme obligatorii de conduită a statelor unele faţă de celelalte în instrumente juridice
multilaterale, cu respectarea intereselor legitime ale tuturor. Nicolae Titulescu a consacrat pentru
totdeauna numele României în temerara încercare de codificare a dreptului internaţional, realizată
sub auspiciile Ligii Naţiunilor.10
Contribuţia adusă de Nicolae Titulescu la dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional, în
aplicarea normelor şi principiilor sale la practica raporturilor interstatale, relevă trăsăturile definitorii
ale gândirii sale ca promotor al forţei dreptului în sfera relaţiilor internaţionale. Dreptul internaţional
din perioada interbelică, cu pivotul său reprezentat de Pactul Ligii Naţiunilor, a avut în Nicolae
Titulescu un fervent apărător.11 Astfel, el susţinea întărirea Pactului Ligii Naţiunilor printr-un sistem
de acorduri regionale de securitate fără a împieta asupra principiului indivizibilităţii păcii. În
viziunea lui Titulescu, securitatea colectivă reprezenta un sistem politic şi juridic la baza căruia
trebuia să stea acordurile regionale şi Pactul Ligii ca principale mijloace de drept internaţional.
Pentru a pune în practică aceste deziderate, marele diplomat român a desfăşurat o activitate
9
Cotidianul „Dimineaţa”, 9 septembrie 1931
10
Turcu, Constantin; Voicu, Ioan, op. cit., p. 278
11
Grecescu, Ion – Nicolae Titulescu, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 10-11

6
diplomatică perseverentă, urmărind realizarea acestui sistem al securităţii colective, mai ales în
relaţiile României cu ţările vecine (Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică).
Referitor la raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, Titulescu credea că legile
care guvernează statele se integrează în două sfere distincte, dar conjuncte: dreptul intern, produs al
dreptului de guvernare a statului asupra supuşilor săi, şi dreptul internaţional, produs al contractului
încheiat între voinţe libere şi egale. Cele două sfere au un conţinut variabil, iar dreptul internaţional
prezintă tendinţa din ce în ce mai accentuată să absoarbă materiile care figurau la început în sfera
dreptului intern. Caracterul de sine stătător al celor două ordini juridice rezultă din natura deosebită
a raporturilor pe care le reglementează. De aceea, N. Titulescu a respins atât teoria monistă a
primatului dreptului internaţional, cât şi teza primatului dreptului intern. El s-a situat ferm pe
poziţiile doctrinei dualiste.12
Forţa dreptului şi repudierea violenţei: Partizan convins al necesităţii întăririi legalităţii
internaţionale şi al universalizării domniei dreptului în raporturile dintre state, Nicolae Titulescu s-a
preocupat permanent de căile consolidării ordinii de drept în viaţa internaţională.13
Suveranitatea şi independenţa naţională: În concepţia marelui diplomat, suveranitatea era
un atribut fundamental al statului, care-şi păstrează deplina valabilitate şi viabilitate. 14 El îi combate
pe cei care susţineau că suveranitatea şi sentimentul naţional ar fi obstacole în calea păcii,
argumentând că „în starea actuală de lucruri, a preconiza drept reţetă a unei păci permanente
abolirea suveranităţii înseamnă nu numai a preconiza o soluţie imposibilă (...) ci aruncarea lumii în
haos şi anarhie”.
Principiul integrităţii teritoriale a statelor: Fundamentarea juridică a principiului
integrităţii teritoriale a statelor, semnificaţiei lui pentru apărarea integrităţii teritoriale a României,
ca şi a altor state, constituie o altă latură a activităţii lui N. Titulescu. Integritatea teritorială este,
cum considera Titulescu, o consecinţă firească a suveranităţii statului şi implică puterea deplină şi
exclusivă asupra unui spaţiu geografic determinat.
Principiul integrităţii teritoriale a statelor semnifică deopotrivă dreptul statului la
inviolabilitatea şi intangibilitatea teritoriului asupra căruia îşi exercită suveranitatea şi obligaţia
celorlalte state de a respecta acest drept, adică de a se abţine de la folosirea forţei asupra integrităţii
teritoriale a statului respectiv. Acest principiu a fost consacrat în articolul 10 din Pactul Societăţii
Naţiunilor, în care se stipula obligaţia membrilor acesteia „să respecte şi să apere, împotriva

12
Grecescu, Ion, op. cit., p. 41-42
13
Turcu, Constantin; Voicu, Ioan, op. cit., p. 296
14
Grecescu, Ion, op. cit., p. 66

7
oricăror agresiuni exterioare, integritatea teritorială şi independenţa politică prezentă a tuturor
membrilor Ligii.”15
Afirmarea principiului respectării tratatelor internaţionale: Pacta sunt servanda este
unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional. Esenţa sa constă în respectarea şi
executarea cu bună-credinţă a tratatelor în vigoare, în scopul menţinerii ordinii de drept pe care ele o
consacră, a păcii şi securităţii internaţionale.
N. Titulescu acorda o mare însemnătate tratatelor şi acordurilor internaţionale încheiate de la
egal la egal, subliniind necesitatea respectării acestora cu bună-credinţă. În concepţia sa, tratatele
internaţionale constituiau instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii pentru părţile în
cauză, care nu puteau fi încălcate sau denunţate unilateral.
Diplomaţia – instrument de rezolvare a marilor probleme internaţionale de interes
comun: Diplomaţia şi securitatea generală: Titulescu şi-a dezvoltat concepţiile asupra dezarmării
cu prilejul dezbaterii acestei probleme în cadrul forului de la Geneva, al conferinţei dezarmării, al
rapoartelor trimise în ţară. În concepţia sa, pacea nu putea fi consolidată decât prin înlăturarea
instrumentelor de purtare a războiului. În acest sens, el spunea: „Dezarmarea, sau, mai curând,
pentru a întrebuinţa expresia tehnică corectă, limitarea armamentelor, este o absolută necesitate a
păcii.”, exprimându-şi convingerea că Societatea Naţiunilor nu va întârzia să facă un progres în
această direcţie. Titulescu a militat pentru concilierea punctelor de vedere opuse ale statelor în
problema dezarmării şi a altor chestiuni internaţionale, pentru apropierea între state şi dezvoltarea
încrederii şi colaborării dintre ele. Pentru traducerea efectivă în practică a viziunii sale despre
dezarmare, el a încercat să diminueze efectele controversei franco-britanice asupra priorităţii tezei
dezarmării sau securităţii.
Totodată, Titulescu a sprijinit Conferinţa navală de la Londra din 1930, exprimându-şi
satisfacţia pentru rezultatele obţinute de ea în cadrul acţiunii de limitare generală a înarmărilor.16
În condiţiile în care Pactul Briand-Kellogg a interzis războiul ca instrument de politică
naţională, stipulând expres obligativitatea statelor, inclusiv a celor care nu erau membre ale Ligii
Naţiunilor, de a nu purta război de agresiune şi de a rezolva diferendele dintre ele prin mijloace
paşnice, securitatea statelor şi dificila problemă a dezarmării au primit noi impulsuri favorabile,
menite a le crea cadrul optim de rezolvare.

V. CONCLUZIE
15
Grecescu, Ion , op. cit., p. 71
16
Ibidem, p. 205

8
 Societatea Naţiunilor a fost o încercare temerară de a înlesni apropierea, cunoaşterea şi
colaborarea popoarelor, de a statornici noi principii şi norme ale dreptului internaţional, de a asigura
securitatea şi pacea în lume.
Nicolae Titulescu a fost cea mai prestigioasă prezenţă românească la Geneva, dar nu singura,
căci alături de el au fost prezenţi la tribuna Societăţii Naţiunilor numeroşi oameni politici şi de
cultură, în calitate de funcţionari, experţi şi mesageri ai ştiinţei şi culturii române.
În istoria relaţiilor internaţionale, capitolul ce s-a chemat Liga Naţiunilor a ocupat un loc
distinct pe linia strădaniilor pentru triumful principiilor securităţii generale, iar Nicolae Titulescu s-a
impus ca unul dintre străluciţii interpreţi şi reprezentanţi ai spiritului Genevei.

BIBLIOGRAFIE

Bold, Emilian – Diplomaţia de conferinţe, Editura Junimea, Iaşi, 1991

Cotidianul „Dimineaţa”

9
Grecescu, Ion – Nicolae Titulescu, Editura Politică, Bucureşti, 1980

Iacobescu, Mihai – România şi Societatea Naţiunilor (1919-1929), Editura Academiei R.S.R.

Bucureşti, 1988

Malinschi, Vasile – Economia, dreptul şi diplomaţia în viziunea lui Nicolae Titulescu, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985

Năstase, Adrian – Nicolae Titulescu: Contemporanul nostru, Ediţia a doua, revizuită şi adăugită,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002

Potra, George; Turcu, Constantin I. – Pledoarii româneşti pentru pace. Politica şi pacea în
„Magazin istoric”, anul XVI, nr.2 (179), februarie 1982

Turcu, Constantin I.; Voicu, Ioan – Nicolae Titulescu: În universul diplomaţiei păcii, Editura
Politică, Bucureşti, 1984

www.wikipedia.org

10