Rolul Româ niei în formarea alianțelor colective în perioada interbelică

Argumentele formulate, cel puțin trei, pot face trimitere la:

- obiectivele de politică externă ale Româ niei…;
- respectarea și aplicarea principiului egalită ții între state…;
- asigurarea granițelor naționale…;
- organizarea unei reacții comune a statelor participante în fața unei eventuale
agresiuni a statelor revizioniste din regiune…;
- dorința de a-și apă ra statu-quo-ul stabilit la Versailles…;

După recunoaşterea Româ niei Mari şi formarea Societă ţii Naţiunilor, Româ nia va participa la
foarte multe dintre conferinţele internaţionale, care doreau menţinerea status-quo-ului teritorial şi
se opuneau revizionismului, care putea fi oprit numai printr-o politică de securitate colectivă ,
Titulescu fiind omul care credea cu tă rie în acest sistem.
Obiectivele politicii externe. După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918,
politica externă a guvernelor din Româ nia a fost orientată , în întreaga perioadă interbelică , spre
stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele, apă rarea unită ţii şi integrită ţii teritoriale a
Româ niei, realizarea unui sistem se alianţe vizâ nd menţinerea pă cii şi combaterea revizionismului,
asigurarea securită ţii pentru toate statele.

În primii ani postbelici 1919-1921, obiectivul principal al politicii externe a Româ niei a fost
participarea la elaborarea Tratatelor de pace, a celorlalte acorduri internaţionale în legă tură cu
acestea. Guvernele Româ niei au promovat apoi, cu consecvenţă , o politică de apropiere şi prietenie
cu toate statele ce au recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris. Româ nia a
dorit să întreţină bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul râ nd. Condiţia sine qua non era
recunoaşterea statu-quo-ului politic şi teritorial consfinţit prin sistemul de tratate de la Paris.

În politica externă a Româ niei, toate partidele politice ce s-au succedat la conducerea ţă rii s-
au dovedit consecvente în sensul de a asigura o continuitate în orientă ri şi acţiuni. Principiile de
politică externă , formulate pentru anii interbelici mai întâ i de Ion. I. C. Bră tianu, Al. Vaida-Voevod şi
Take Ionescu, au fost preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a apă ră rii pă cii în
general, de toţi miniştrii de externe ai Româ niei ce au urmat în perioada interbelică , în frunte cu
Nicolae Titulescu.

În februarie 1934 s-a semnat la Atena actul de constituire a Înţelegerii Balcanice, formată din
Româ nia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, prin care cele patru state îşi garantau reciproc graniţele şi se
obligau să respecte „Pactul Briand-Kellogg” şi principiile Societă ţii Naţiunilor.

Tratatele bilaterale şi regionale ale României. Tratatele de alianţă regionale şi bilaterale,

în concepţia Româ niei, însemnau unirea a două sau mai multe interese, pentru ca împreună să
desfă şoare o activitate concretă , care, fă ră a sacrifica nimic din interesele naţionale, să fie în mod
constant subordonate interesului general. Acesta a fost fundamentul Micii Înţelegeri, aceasta a fost
geneza Înţelegerii Balcanice.

Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – au avut drept
protagonişti doi iluştrii diplomaţi româ ni. Mica Înţelegere se datorează în primul râ nd activită ţii lui
Take Ionescu, iar Înţelegerea Balcanică lui Nicolae Titulescu. Ultimul continua de fapt, pe plan
superior, iniţiativele celui dintâ i.

Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic, de la Marea Baltică pâ nă la Mediterană , să

ridice un zid de apă rare pentru popoarele din această parte a Europei în faţa tendinţelor
revanşarde ale unora. Neputâ ndu-se realiza alianţa în cinci, aşa cum a dorit-o Take Ionescu, s-a
înfă ptuit o înţelegere între trei state: Româ nia, Cehoslovacia şi Iugoslavia (fă ră Polonia şi Grecia). La
baza acestei alianţe au stat două convenţii bilaterale, încheiate între Româ nia şi Cehoslovacia şi
între Româ nia şi Iugoslavia. Acestea au fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi
Iugoslavia. Mica Înţelegere – cum se va numi noua alianţă regională – reprezenta rodul
demersurilor lui Take Ionescu, ministru de externe al Româ niei în anii 1920-1921, al întregii
diplomaţii româ neşti din acea vreme.

Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică româ nească era aceea că
politica externă a anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se întrepă trundeau,
sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile internaţionale, promovâ nd securitatea colectivă , nu
mai putea apă ra frontierele Româ niei.