27.04.

2020

Politica externa a Romaniei în perioada interbelică 1919-1939

Cadrul naţional şi internaţional 

Politica externă a României după primul război mondial s-a

desfăşurat într-un context istoric naţional şi internaţional cu trăsături noi, în raport cu
epoca modernă. Pe harta Europei s-au înregistrat modificări esenţiale: au dispărut imperii
(german, austro-ungar, rus şi otoman) şi au apărut noi state naţionale (Finlanda, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria), iar altele şi-au întregit teritoriul
(România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor). Suportul de drept al formării noilor
state şi, deopotrivă, cel al întregirilor erau drepturile istorice şi principiul autodeterminării
popoarelor. Era un principiu mai vechi ce a stat la baza formării statelor naţionale
europene din toată epoca modernă. În anii războiului şi la sfârşitul acestuia, principiul
este reactualizat şi formulat în termeni concreţi prin Cele 14 puncte wilsoniene.
Formarea statului naţional unitar român s-a întemeiat pe principiul etnic al populaţiei,
principiu de drept internaţional aşezat la baza constituirii sau întregirii statelor moderne
în general la sfârşitul primului război mondial. Desăvârşirea unităţii naţional-statale s-a
făcut prin actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au reprezentat
adeziunea întregii mase româneşti din toate provinciile istorice. Întemeierea României
Mari este confirmată internaţional prin sistemul de tratate încheiate în cadrul
Conferinţei de pace de la Paris. Şirul lor este deschis la 27 iunie 1919 de Tratatul semnat
la Versailles cu Germania. Este urmat de cel parafat la 10 septembrie 1919, la Saint
Germain cu Austria (România l-a semnat doar la 10 decembrie 1919), la 27 noiembrie
1919 de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, la Trianon în 1920 cu Ungaria, la Sèvres în 10
august 1920 cu Turcia. De asemenea, la 28 octombrie se semna la Paris un tratat între
România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, prin care se recunoştea unirea
Basarabiei cu România.
Obiectivele politicii externe.

După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica

externă a guvernelor din România a fost orientată, în întreaga perioadă interbelică, spre
stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele, apărarea unităţii şi integrităţii
teritoriale a României, realizarea unui sistem se alianţe vizând menţinerea păcii şi com-
baterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele. În primii ani postbelici
1919-1921, obiectivul principal al politicii externe a României a fost participarea la
elaborarea Tratatelor de pace, a celorlalte acorduri internaţionale în legătură cu acestea.
Guvernele României au promovat apoi, cu consecvenţă, o politică de apropiere şi
prietenie cu toate statele ce au recunoscut tratatele semnate la Conferinţa de pace de la
Paris. România a dorit să întreţină bune relaţii cu toate statele, cu vecinii în primul rând.
Condiţia sine qua non era recunoaşterea statu-quo-ului politic şi teritorial consfinţit prin
sistemul de tratate de la Paris. În politica externă a României, toate partidele politice ce
s-au succedat la conducerea ţării s-au dovedit consecvente în sensul de a asigura o
continuitate în orientări şi acţiuni. Principiile de politică externă, formulate pentru anii
interbelici mai întâi de Ion. I. C. Brătianu, Al. Vaida-Voevod şi Take Ionescu, au fost
preluate şi dezvoltate, în spiritul intereselor naţionale şi a apărării păcii în general, de toţi
miniştrii de externe ai României ce au urmat în perioada interbelică, în frunte cu Nicolae
Titulescu. Oamenii politici li diplomaţii români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură,
Marea Britanie drept principalii garanţi ai sistemului versaillez şi se bizuiau pe ele pentru
a contracara ameninţările din partea Uniunii Sovietice, Germaniei şi a statelor revizioniste
mai mici, Ungaria şi Bulgaria, la adresa statu quo-ului teritorial din Europa de Est. De
asemenea, diplomaţia românească a militat pentru securitatea colectivă şi, în
consecinţă, a sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de
nădejde al păcii şi stabilităţii europene, a promovat ideea unor alianţe regionale, precum
Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizionismul în estul
Europei. Crearea Societăţii Naţiunilor (28 iulie 1919) a reprezentat, incontestabil, o mare
realizare a timpului. Scopul acestei instituţii era de a veghea asupra păcii prin
recunoaşterea statutului politic şi teritorial al statelor. În acest context, atitudinea
diplomaţiei româneşti faţă de Societatea Naţiunilor a însemnat, înainte de toate,
apărarea cu consecvenţă a acesteia, în măsura în care statutul său proclama pacea,
egalitatea între naţiuni, principiul reglementării paşnice a conflictelor. România a
considerat Liga un instrument juridic cu ajutorul căruia îşi putea apăra independenţa
politică şi integritatea teritorială.

Tratatele bilaterale şi regionale ale României. Tratatele de alianţă regionale şi bilaterale,

în concepţia României, însemnau unirea a două sau mai multe interese, pentru ca
împreună să desfăşoare o activitate concretă, care, fără a sacrifica nimic din interesele
naţionale, să fie în mod constant subordonate interesului general. Acesta a fost
fundamentul Micii Înţelegeri, aceasta a fost geneza Înţelegerii Balcanice.

Cele două pacte regionale – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – au avut drept

protagonişti doi iluştrii diplomaţi români. Mica Înţelegere se datorează în primul rând
activităţii lui Take Ionescu, iar Înţelegerea Balcanică lui Nicolae Titulescu. Ultimul
continua de fapt, pe plan superior, iniţiativele celui dintâi.

Take Ionescu dorea să creeze un bloc puternic, de la Marea Baltică până la Mediterană,
să ridice un zid de apărare pentru popoarele din această parte a Europei în faţa
tendinţelor revanşarde ale unora. Neputându-se realiza alianţa în cinci, aşa cum a dorit-o
Take Ionescu, s-a înfăptuit o înţelegere între trei state: România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia (fără Polonia şi Grecia). La baza acestei alianţe au stat două convenţii
bilaterale, încheiate între România şi Cehoslovacia şi între România şi Iugoslavia.
Acestea au fost precedate de o convenţie semnată între Cehoslovacia şi
Iugoslavia. Mica Înţelegere – cum se va numi noua alianţă regională – reprezenta rodul
demersurilor lui Take Ionescu, ministru de externe al României în anii 1920-1921, al
întregii diplomaţii româneşti din acea vreme.

Tratatul cu Polonia, semnat la Bucureşti la 3 martie 1921, era întâiul tratat bilateral
încheiat de România. Acesta trebuia să însemne o primă etapă spre realizarea Micii
Înţelegeri în cinci. Tratatul garanta frontierele de răsărit ale ambelor state.

Convenţia de alianţă cu Cehoslovacia, semnată la Bucureşti în aprilie 1921, de Take

Ionescu şi Ferdinand Veverka, ambasadorul Cehoslovaciei la Bucureşti, se întemeia pe
negocierile şi acordul de principiu ce avusese loc un an mai devreme, în august 1920, cu
prilejul vizitei lui Eduard Beneš la Bucureşti. Convenţia avea un caracter defensiv,
propunându-şi menţinerea tratatelor de la Trianon şi Neuilly.

Şirul convenţiilor cu ţările preconizate iniţial a alcătui Mica Înţelegere încheindu-se aici,
alianţa a rămas deschisă pentru toate statele din regiune care doreau menţinerea
prevederilor tratatelor de pace.

Caracterul defensiv al Micii Înţelegeri a fost pus în evidenţă prin sprijinirea consecventă
de către aceasta a dezarmării şi a înţelegerilor internaţionale pentru scoaterea în afara
legii a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor. Membri Micii Înţelegeri, atât
individual cât şi ca grup, au participat, de asemenea, la încercările făcute în anii 1928-
1933 de a ajunge la o definire a agresiunii. Ei şi-au arătat hotărârea de a menţine statu-
quo-ul, opunându-se tuturor formelor de revizuire teritorială – restaurarea Habsburgilor,
Mitteleuropa şi Auschlless-ul. România şi ceilalţi membri ai Micii Înţelegeri se temeau, de
asemenea, de încercările Marilor Puteri de a adopta decizii privind această regiune, fără a
lua în considerare dorinţele naţiunilor din zonă.

În ciuda succeselor ocazionale, Mica Înţelegere n-a reuşit să dobândească coeziunea

necesară, fie pentru o acţiune diplomatică concertată, fie pentru coordonarea intereselor
economice ale membrilor săi. În cadrul întâlnirilor miniştrilor de externe ai Înţelegerii,
desfăşurate în 1932 şi 1933, Titulescu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de absenţa unor
puternice legături între cei trei aliaţi şi le-a cerut colegilor săi să identifice căile pentru a
facilita o acţiune comună în problemele critice aflate la ordinea zilei. Drept rezultat al
unei intense activităţi desfăşurate de către Titulescu, Eduard Beneš şi Bogoljub Jevtić, la
16 februarie 1933, este elaborat aşa-numitul Pact de Organizare al Mici Înţelegeri.
Acesta prevedea transformarea alianţei într-o comunitate unită, având propria sa
personalitate legală distinctă. Totodată, fiecare tratat politic şi fiecare înţelegere
economică având o semnificaţie politică, încheiate de unul dintre membri comunităţii,
trebuia să aibă aprobarea unanimă a celor trei parteneri, pentru a deveni angajant. Dar
Pactul nu a avut efect asupra cursului relaţiilor internaţionale şi nu a dus la o sporire
apreciabilă a cooperării între semnatari.
Un succes important l-a constituit Tratatul de alianţă şi amiciţie al României cu Franţa,
semnat la 10 iunie 1926. Negocierile au fost purtate vreme de doi ani, începând cu martie
1926. Scopul alianţei era de a opri, pe cât posibil, eventualitatea unei modificări a
statutului politic al ţărilor europene stabilit la Conferinţa de Pace. Deşi tratatul nu obliga
Franţa să vină în ajutorul României, liderii români l-au considerat de mare valoare politică,
întrucât au presupus că el exprimă solida comunitate de interese dintre cele două ţări.
Guvernul francez a acordat tratatului doar o mică importanţă, privindu-l ca un simplu
mijloc, printre multe altele, de a menţine influenţa franceză în Europa de sud - est.
Tratatul a fost reînnoit în 1936.

În acelaşi an în care se parafa Tratatul cu Franţa, în septembrie 1926, se încheia Pactul

de amiciţie şi colaborare cordială cu Italia. De asemenea, şi acest tratat avea în vedere
preocuparea de a asigura pacea generală şi siguranţa celor două state. Tratatul avea o
durată de cinci ani şi putea fi denunţat sau reînnoit cu un an înainte de expirarea lui. La
scadenţă pactul a fost prelungit pe şase luni şi prelungirea s-a repetat de câteva ori pe
acelaşi termen. Din ianuarie 1934 el a încetat de a mai avea altă valoare decât una
istorico-documentară.

Începând din anul 1929, diplomaţia românească, alături de cea cehoslovacă şi iugoslavă,
şi-a intensificat eforturile în vederea reorganizării şi întăririi Micii Înţelegeri, a creşterii
rolului acesteia în viaţa internaţională. Actul general de conciliaţie, de arbitraj şi de
reglementare juridică între cele trei ţări membre ale Micii Înţelegeri, încheia la Belgrad în
mai 1929, prevedea ca diferendele, de orice natură, să fie supuse unei reglementări pe
cale paşnică.

În legătură cu Înţelegerea Balcanică, al cărei proiect fusese semnat de Grecia, Iugoslavia,

România şi Turcia la 9 februarie 1934, trebuie subliniate eforturile depuse de Nicolae
Titulescu spre a atrage Bulgaria. Pactul Balcanic, semnat într-un moment de ascensiune
a fascismului, când politica de revizuire a tratatelor de pace era cerută cu o tot mai mare
insistenţă de Germania, Italia şi Ungaria, s-a constituit într-un eveniment istoric de mare
importanţă, la realizare căruia diplomaţia românească a jucat un rol hotărâtor. Scopul
declarat al acestei alianţe îl reprezenta apărarea securităţii naţionale şi colective prin
eliminarea oricăror puncte divergente dintre statele balcanice.

România a salutat sprijinul Franţei pentru alianţele regionale încheiate, dar au respins
planurile şi proiectele de federalizare patronate de Marile Puteri, preferând ca iniţiativa
diplomatică să rămână în mâinile propriilor autorităţi.

În ceea ce priveşte relaţiile politice dintre România şi Marea Britanie, acestea erau la un

nivel scăzut. În cea mai mare parte a perioadei interbelice Marea Britanie n-a avut o
strategie politică bine definită în Europa de sud - est şi abia în mai 1938 Foreign Office a
luat în considerare o serie de angajamente politice şi economice faţă de România, drept
răspuns la ameninţarea germană crescândă. În orice caz, guvernul britanic considera că
România se află total în orbita franceză şi, ca atare, nu merită să fie cultivată. Dar
interesul economic britanic în România era mare. Volumul investiţiilor făcea ca rolul
Marii Britanii în dezvoltarea economiei româneşti să se înscrie imediat după cel ocupat
de Germania. Petrolul reprezenta principala atracţie. Investiţiile britanice în industria
petrolieră românească depăşeau ca mărime oricare din cele făcute de vreo altă ţară
străină, reprezentând mai mult de jumătate din totalul capitalului străin investit în
România. Volumul total al comerţului cu România plasa Marea Britanie pe locul al doilea
după Germania. Totuşi, atunci când se iau în considerare interesele mondiale ale Marii
Britanii, această activitate financiară şi comercială era doar de importanţă modestă.

România vedea alianţa cu Marea Britanie ca o parte vitală sistemului securităţii. Pentru
cea din urmă însă, situaţia era opusă. În cea mai mare parte a perioadei interbelice
relaţiile politice dintre cele două state au fost limitate. Marea Britanie s-a întors la politica
externă tradiţională de „neintervenţie” în Europa Estică. Fundamentul neintervenţiei
însemna că această arie nu era considerată vitală pentru securitatea Marii Britanie, iar
guvernul a încercat să evite garanţii şi alianţe care-l puteau amesteca în conflicte ce nu
erau în beneficiul său. Cu toate acestea, guvernul britanic nu a susţinut oficial
revizionismul maghiar în anii interbelici.
Relaţiile României cu Uniunea Sovietică au fost marcate în primul deceniu interbelic de o
discordie profundă. Unirea Basarabiei cu România la 1918 a precipitat ruperea relaţiilor
diplomatice. Cele două părţi au purtat, intermitent, negocieri până în 1924, când discuţiile
de la Viena, între delegaţia română şi cea sovietică, au eşuat. Nici una dintre părţi nu s-a
arătat dispusă să reia dialogul până în 1929, când România a aderat la protocolul de la
Moscova, un instrument propus de către Uniunea Sovietică pentru punerea în aplicare
anticipată a Pactului Briand - Kellogg.

Reluarea unor contacte directe la Moscova nu a dus imediat la noi negocieri, întrucât
ambele părţi se păstrau pe poziţiile lor iniţiale privind Basarabia. Maniu, în calitate de
prim-ministru, condiţiona existenţa unor relaţii normale de recunoaşterea de către
Uniunea Sovietică a Nistrului drept graniţă între cele două ţări; Maksim Litvinov,
comisarul pentru Afaceri Externe, respinsese tot atât de ferm o asemenea condiţionare.
Presiuni din alte părţi au făcut ca, în cele din urmă, ambele părţi să-şi atenueze
intransigenţa. Franţa, mai ales, solicita României să-şi manifeste disponibilitatea de a
negocia cu Uniunea Sovietică. Dar discuţiile între delegaţia română şi cea sovietică,
desfăşurate la Riga, în ianuarie 1932, au eşuat încă o dată din cauza problemei
Basarabiei.

Aderarea U.R.S.S. la Convenţia de la Londra privind definirea agresorului în disputele

internaţionale, în iulie 1933, a indus unor politicieni români ideea că această acţiune
poate fi interpretată drept o recunoaştere tacită a apartenenţei Basarabiei la România. La
rândul ei, Mica Înţelegere a încurajat o apropiere, adoptând, în ianuarie 1934, o rezoluţie
ce sugera că a venit vremea stabilirii de relaţii diplomatice între cele trei ţări ale alianţei şi
Uniunea Sovietică. Cehoslovacia a exercitat o presiune specială asupra României.

În acelaşi timp, exemplul Franţei – care căuta să ajungă la o înţelegere cu sovieticii

pentru a menţine statu-quo-ul internaţional – a reprezentat un puternic impuls pentru
mulţi români, precum Titulescu, pentru a urmări o înţelegere similară cu Uniunea
Sovietică. La 9 iunie 1934, la Geneva, sub auspiciile Micii Înţelegeri, Litvinov, Beneš şi
Titulescu au făcut schimb de scrisori prin care se stabileau relaţii diplomatice normale.
Nu s-a făcut nici o referire anume la Basarabia.
Guvernului român îi lipsea încă garantarea frontierei răsăritene a ţării, care făcuse
subiectul principal al negocierilor sale cu Uniunea Sovietică. Beneficiind de aportul lui N.
Titulescu, devenit ministru de Externe, guvernul român a căutat să încheie un pact de
asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Semnarea unor tratate de asistenţă mutuală cu
Uniunea Sovietică de către Franţa şi Cehoslovacia, în mai 1935, a stimulat interesul
României pentru o înţelegere similară.

După îndelungate negocieri, Titulescu şi Litvinov au căzut de acord asupra liniilor

generale ale unui tratat. Asemenea tratatelor Franţei şi Cehoslovaciei cu U.R.S.S., acesta
prevedea acordarea de ajutor mutual în cadrul Societăţii Naţiunilor, dar spre deosebire de
primele două, era îndreptat împotriva oricărui agresor, nu doar împotriva Germaniei.
Totuşi, cele două părţi stipulau că îşi vor cere îndeplinirea obligaţiilor numai dacă Franţa
va intra în acţiune. La 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu şi Litvinov au parafat
înţelegerea, semnarea formală fiind amânată pentru septembrie 1936. Dar la 29 august,
N. Titulescu, ale cărui eforturi de apropiere de Uniunea Sovietică îi făcuse duşmani
puternici din partea dreptei şi ale cărui ambiţii şi succese internaţionale îi atrăseseră
animozitatea Regelui, a fost pe neaşteptate demis din funcţie sub pretextul unei
remanieri guvernamentale. Guvernul sovietic a interpretat acest act drept un semn al
schimbării cursului politicii externe şi, în consecinţă, a declarat înţelegerea de la 21 iulie
drept nulă şi neavenită. În situaţia internaţională tensionată de la sfârşitul anilor ’30, nici
una dintre părţi nu a făcut vreo încercare serioasă de reactualizare a problemei tratatului.

Înainte de primul război mondial relaţiile politice şi economice dintre România şi

Germania erau foarte strânse. Războiul a produs însă a ruptură între cele două state.
După încheierea tratatelor de pace relaţiile au fost reluate oficial, limitându-se în anii ’20
la cadrul formal al uzanţelor diplomatice. Abia după criza economică mondială a început
să se contureze o schimbare lentă.

Sub presiunea dificultăţilor economice ale României, încă din primii ani de domnie,
Regele Carol al II-lea a manifestat interesul pentru dezvoltarea relaţiilor economice cu
Germania. Mai mult, el a lăsat să se înţeleagă că ar dori să stabilească şi în alte domenii
legături mai strânse cu Reichul.
Germania părea atrasă de o colaborare economică cu România dar avea reticenţe în
condiţiile în care, sub aspect ideologic, era mai potrivită o apropiere de Ungaria şi
Bulgaria, state revizioniste. Pentru Reich, menţinerea lui Titulescu în fruntea diplomaţiei
româneşti însemna că politica externă a regelui Carol al II-lea nu ieşea din cadrele
alianţelor tradiţionale cu puterile democratice occidentale. Schimbarea lui Titulescu cu
Victor Antonescu nu a determinat însă, aşa cum spera Reichul, şi schimbarea orientării
politice externe a României. Carol al II-lea depunea în continuare eforturi susţinute pentru
întărirea apărării ţării împotriva crescândei presiuni germane.

Criza sudetă din primăvara şi vara anului 1938 a micşorat posibilităţile de alegere ale
liderilor români. Regele şi miniştrii săi din nou-proclamata dictatură regală erau acum
mai dornici ca oricând să nu ofenseze Germania. Problema imediată, aşa cum o vedeau
ei, era dacă să vină în ajutorul Cehoslovaciei. Convinşi că iniţiativa în relaţiile
internaţionale trecuse în mâna germanilor, ei au decis că orice acţiune întreprinsă în
absenţa conducerii efective a Franţei n-ar face decât să pericliteze integritatea teritorială
a propriei lor ţări. Cu toate acestea, la Geneva, în cadrul Societăţii Naţiunilor, ministrul de
externe Nicolae Petrescu-Comnen susţinea că manifestarea agresivă a Germaniei
constituie o gravă ameninţare la adresa securităţii tuturor vecinilor acesteia.

Acordul de la München din 29 septembrie 1938, confirma părerea clasei politice

româneşti că deveniseră imperios necesare relaţii mai strânse cu Germania, pentru a
asigura frontierele ţării împotriva revizionismului ungar şi sovietic. Dar nu s-a procedat la
o intrare pripită în tabăra germană. Carol al II-lea mai spera că Marea Britanie va deveni
cumva o contrapondere a Germaniei în Europa sud – estică. Vizita efectuată de acesta la
Paris şi Londra va dezamăgi însă speranţele regelui şi-l va determina să-şi abandoneze
rezervele de a-l întâlni pe Hitler. În 24 noiembrie 1938, la Berghof, Carol se întâlnea cu
Hitler. Regele nu a obţinut însă promisiunea sprijinului Germaniei împotriva pretenţiilor
teritoriale sovietice şi ungare privind România.

Principala preocupare a lui Carol al II-lea pe planul relaţiilor externe în lumile următoare
întâlnirii sale cu Hitler a fost aceea de a evita o angajare faţă de oricare grup de putere.
Pentru a realiza această delicată acţiune l-a numit pe Grigore Gafencu – cunoscut ca un
pro-occidental – ministru de Externe. Noul şef al diplomaţiei româneşti s-a orientat, de
asemenea, spre Franţa şi Marea Britanie în căutarea de garanţii pentru securitatea
României. Dezmembrarea Cehoslovaciei de către Germaniei, în martie 1939, care a
provocat o înăsprire a poziţiei puterilor occidentale faţă de Reich, îi oferea o nouă
speranţă de succes.

Din primăvara anului 1939 până la încheierea Pactului germano-sovietic din 23 august
1939, România s-a aflat sub presiunea crescândă a Germaniei, care îi cerea să extindă
legăturile economice între cele două ţări şi să evite angrenarea în orice bloc de securitate
ostil Germaniei.

O măsură a influenţei crescânde a Germaniei în România şi, în general, în Europa de sud -

est a fost Tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil pe
cinci ani, acesta prevedea o strânsă conectare a economiilor celor două ţări, prin
coordonarea planificării şi crearea de companii mixte. Ambele părţi au căzut de acord ca
planul lor economic comun să acorde o atenţie specială necesităţilor şi posibilităţilor
României, Germania angajându-se să furnizeze capital şi bunuri industriale pentru
întărirea economiei româneşti. Germania manifesta un interes deosebit pentru resursele
minerale ale României şi mai ales pentru petrol, foarte important pentru pregătirile de
război ale lui Hitler.

În afară de ajutorul dat dezvoltării economiei sale, România găsea în Germania un

furnizor de echipament militar modern şi un cumpărător de nădejde al unor mari cantităţi
de grâne, la un preţ mai bun decât ar fi plătit oricine altcineva. Dar hotărârea regelui Carol
de a semna tratatul s-a bazat mai puţin pe considerente economice, cât mai ales pe o
recunoscută necesitate de a linişti Germania şi de a câştiga timp pentru a realiza
acorduri cu Marea Britanie şi Franţa.

După ocuparea de către Germania a Cehoslovaciei în întregime, la 15 martie 1939, Marea

Britanie şi Franţa au devenit mai active în încercarea de a bloca expansiunea germană în
Europa de Est. Un rol important în acest sens l-a jucat noul ministru român în Marea
Britanie, Viorel V. Tilea, care prin demersul său la Foreign Office a avertizat asupra
pericolului iminent ce plana asupra României din partea Reich-ului. În cele din urmă, la 13
aprilie 1939, după negocieri complicate, Marea Britanie şi Franţa au promis României tot
ajutorul posibil pentru a rezista oricărei ameninţări la adresa independenţei sale. În ciuda
caracterului limitat al garanţiilor britanice şi franceze – ele se refereau la independenţa
României nu la integritatea ei – cercurile politice de la Bucureşti le-au solicitat ca un
semn că puterile occidentale abandonaseră, în sfârşit, politica conciliatoristă.

De-a lungul întregii veri a anului 1939, politica externă a României a continuat să
urmărească menţinerea echilibrului între cele două principale ameninţări la adresa
securităţii sale – Germania şi Uniunea Sovietică. În afara cultivării puterilor occidentale,
Gafencu a căutat să activeze Înţelegere Balcanică, fără un succes deosebit.

Pactul de neagresiune dinte Germania şi Uniunea Sovietică, încheiat la 23 august 1939, a

fost un şoc pentru Carol al II-lea şi diplomaţia românească, întrucât România şi-a bazat
politica externă pe ostilitatea adânc înrădăcinată dintre nazism şi comunism. Deşi nu se
cunoşteau detaliile protocolului secret, prin care Germania recunoştea Uniunii Sovietice
un interes special în privinţa Basarabiei, existenţa însăşi a tratatului năruise strategia
clasei politice româneşti în politica externă de echilibru între cele două puteri. Expresie a
disperării guvernului român au fost: oferta făcută Ungariei la 24 august pentru încheierea
unui pact de neagresiune, propunere care a fost imediat respinsă; nota adresată Poloniei,
la 25 august, prin care România preciza că, dacă va izbucni un război între aceasta şi
Germania, România va rămâne neutră; asigurările date de către Gafencu ministrului
german la Bucureşti, la 27 august, potrivit cărora cultivarea unor puternice legături cu
Germania va fi obiectul cel mai important al viitoarei politici a României şi că livrările de
petrol, grâne şi alte materii prime vor continua chiar dacă războiul va izbucni.

Concluzia care se desprindea foarte clar pentru clasa politică românească era aceea că
politica externă a anilor ’20 şi ’30 care se bazase pe un sistem de alianţe ce se
întrepătrundeau, sprijinit de Franţa, şi pe aderarea la înţelegerile internaţionale,
promovând securitatea colectivă, nu mai putea apăra frontierele României.
În cursul lunii septembrie 1939 când Polonia a fost cotropită de trupele germane şi de
cele sovietice, România a rămas neutră. Carol a proclamat formal neutralitatea la 6
septembrie. Guvernul polonez nu a cerut ajutor României, aşa cum se prevedea în
tratatul din 1921, întrucât era evident că România nu-şi putea îndeplini obligaţiile sale.

Din acest moment şi până la începutul cedărilor teritoriale din vara anului 1940 România
va încerca cu disperare să împiedice revizuirea frontierelor naţionale.

 
BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1975.

2. Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc V., România şi Conferinţa de pace
de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1983.
3. Campus, Eliza, Din politica externă a României (1913-1947), Editura Politică,
Bucureşti, 1980.
4. Idem, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
5. Idem, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
6. Ciachir, Nicolae, Marile Puteri şi România (1856-1947), Editura Albatros, Bucureşti,
1996.
7. Dobrinescu, Valeriu Florin, Bătălie diplomatică pentru Basarabia, Editura Junimea,
Iaşi, 1991.
8. Idem, Relaţiile româno-engleze (1924-1933), Iaşi, 1986.
 9. Idem, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică
pentru Transilvania, Bucureşti, 1996.
10. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-
române. 1938-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
11. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
12. Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor, 1919-1939, Editura Academiei,
1988.
13. Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, redactată de Mihai
Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şeraban Papacostea, Pompiliu
Teodor.
14. Istoria românilor,  vol. VIII, România Întregită (1918-1940),  Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003.
15. Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura
Humanits, Bucureşti, 1991.
16. Ştirban, Marcel, Politica externă a României în anii 1919-1939. Note de curs şi
documente, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1994.