GUDIN

GUDIN-CURS ȘI SEMINAR SEMESTRUL II
Comentarii la cursul Condiția femeii

- În sec. 19 femeia continuă să fie
percepută ca inferioară bărbatului (aceasta fiind raportarea tradițională care data de secole și care era
argumentată religios, medical, legislativ).
- Ființă dominată de instincte, instabilă psihic (trece ușor de la o stare de spirit la alta),
incapabilă de efort intelectual susținut, debilă fizic (leșină frecvent, este mai puțin puternică decât un
bărbat), femeia trebuia să se găsească permanent sub protecția și supravegherea unui bărbat.
- Bărbatul valida social femeia (conferindu-i un statut onorabil prin căsătorie), îi administra
averea (zestrea sau veniturile rezultate din munca acesteia) și lua decizii în locul ei. Tradițional,
deciziile bărbatului se extindeau asupra tuturor membrilor familiei și aveau putere executorie, în
vreme ce opiniile femeii aveau doar valoare consultativă/facultativă.
- Violența fizică și psihică asupra femeii (și asupra celorlalți membri ai familiei) era frecvent
întâlnită și făcea parte din comportamentul „standard” al bărbatului, reprezentând o modalitate de
subliniere a superiorității sale.
- Femeia este supusă condiționărilor sociale (i se impune un comportament restrictiv în
societate).
- Tradițional, femeii i se inocula că destinul îi este jalonat de următoarele ipostaze: mamă, soție,
gospodină, iar spre finele sec. 19 cetățeană.
- Odată cu modificarea legislației civile în sensul în care femeia își poate asigura confortul
economic chiar și în cazul divorțului (prin obligația bărbatului de a înapoia zestrea), se schimbă și
percepția femeilor din elită asupra propriei condiții. Acestea nu vor mai suporta ca pe o fatalitate
comportamentul abuziv al soților și vor intenta divorț, luând în calcul și varianta casătoriilor multiple.
- Femeile aristocrate sunt percepute în mod diferit comparativ cu restul femeilor dată fiind
independența lor materială, precum și puterea socială conferită de numele de familie, ceea ce explică
reacția lor în fața abuzurilor.
- Mișcarea feministă se manifestă în România în 2 ½ sec. 19 și apare din inițiativa
reprezentantelor elitei. Miza o reprezenta garantarea drepturilor femeii în fața legii (ex. de la situația
în care femeia adulteră pierdea ½ din zestre în caz de divorț se ajunge la recuperarea integrală a
1
zestrei; de la situația în care mărturia femeii era validă doar dacă era confirmată de mai mulți martori
bărbați ori de la cea în care bărbatul decidea dacă partenera sa putea sau nu să muncească se va
ajunge la egalitatea în fața legii). Un alt obiectiv în constituia posibilitatea pentru femei de a deveni
independente economic, ceea ce presupunea acordarea dreptului de a munci și, în prealabil, crearea
condițiilor pentru calificarea lor (acces la educație pentru ca femeile să poată fi inițiate în diverse
meserii în mod instituționalizat).
- În 2 ½ sec. 19 se renunță treptat, dar sigur, la modelul tradițional în care femeia patrona
spațiul privat, în vreme ce bărbatul era prezent în spațiul public, fiind unicul responsabil de
bunăstarea economică a familiei. Deși inițial femeilor le erau rezervate doar activitățile caritabile și
neremunerate, se va ajunge în situația în care se consideră ca profesiile bazate pe însușile „native”
(răbdare, empatie, sensibilitate etc.) sunt onorabile. Se observă în acest context că meseriile onorabile
erau reduse numeric (profesoară, doctoriță, la limită artistă – în privința acesteia din urmă existând
totuși suspicini de „relaxare” morală din partea femeilor practicante). Odată cu dezvoltarea industriei
și dinamizarea economiei, dar mai ales în timpul și după primul război mondial, se modifică părerea
despre munca femeilor. Acestea sunt de răgăsit în domeniile care presupun atenție la detaliu,
minuțiozitate, răbdare (industria tutunului, fabrici de chibrituri, ceasornicării etc.).
- Rămân și în a 2-a parte a modernității domenii/profesii interzise femeilor (avocatura, preoția,
armata, politica, medicina – cu excepția ginecologiei și pediatriei).
- Chiar și în cazul femeilor care muncesc pentru a se întreține, se observă aplicarea dublului
standard la nivel salarial, deși exista similaritate cu bărbații în privința competenței profesionale,
programului și volumului de lucru.
- Cea din urmă miză a mișcării feministe a constituit-o reprezentarea politică a femeilor,
aspectele legislativ, educativ și economic fiind prioritare în România.
- Accesul femeilor în învățământul superior ca studente s-a realizat târziu, după anii 80 deși
legislația școlară nu prevedea nici o interdicție în acest sens. De vină a fost mentalitatea din epocă
care specula căfemeia instruită: este mai puțin supusă bărbatului (subminându-i autoritatea), își
diminuează șansele la căsătorie (cheltuindu-și zestrea pe taxele de școlarizare), ratează vârsta propice
căsătoriei (fiind implicată în studiu în anii în care arăta cel mai atrăgător), se masculinizează și poate
deveni infertilă (ca urmare a efortului intelectual îndelungat).
- Facultățile pe care le frecventează timid tinerele sunt cele de Litere și Filosofie, Științe Fizico-
Matematice (pentru cele care doreau să devină profesoare în gimnazii și licee), precum și Facultatea
de Medicină și cea de Farmacie. Facultatea de Drept (spre care se orientează cei mai mulți tineri) nu a
avut mai mult de 1% studente pentru că acestora le era interzisă o carieră avocățească neputând
îndeplini la intrarea în Barou condiția satisfacerii serviciului militar.
- Dreptul de a profesa dobândit de femei nu a condus în perioada modernă la „capitularea” în
fața responsabilităților tradiționale. De la femei se așteaptă în continuare să administreze gospodăria
și să cultive relațiile familiale, precum și să se implice în educarea și creșterea copiilor.
- Pe fondul modificării percepției despre necesitatea instruirii femeii, se transformă și rolul său
în cadrul cuplului. Încet și mai întâi în rândul elitei, femeia devine partenera, egala bărbatului pe care
îl consiliază și îl ajută în gestionarea finanțelor familiei
2
Evoluția instituției monarhice

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 27 septembrie

1914, Sinaia), domnitorul Principatelor Unite Române, primul rege al României, membru şi
preşedinte de onoare al Academiei Române din 15 septembrie 1867. Sub domnia sa de 48 ani, cea
mai lungă din istoria ţării, România şi-a cucerit Independenţa de stat, a devenit monarhie
constituţională şi s-au pus bazele consolidării statului român modern. Carol I este considerat de
majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat
a asigurat dezvoltarea ţării noastre pe o linie democratică şi demararea unui amplu proces de
modernizare a statului.
Originea. Studiile
Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton
şi al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii
domnitoare din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi
din Münster. În 1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până
în 1866 va fi ofiţer al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe ţări europene pentru a lua
cunoştinţă la faţa locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această perioadă, îşi
completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi
istorie. Prinţul Carol a participat la Al Doilea Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei
Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independenţă al
României. Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea, iar România
era puternic influenţată de cultura şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de către Napoleon a
prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia
prusacă domnitoare.
Venirea în România. Drumul spre Bucureşti
După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C.
Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din
partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.
Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către
popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al
românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie
şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837
abţineri.
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea perioadă
izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut
o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă de
a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul
Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor.
3
Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru neutralitatea
sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la
Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate,
când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de
peripeţii, căci tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece.
Principele Carol (1866)
Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris.
După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-
au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la
Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe
Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie.
Depunerea jurământului ca domnitor al românilor
Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoşoaiei, unde este întâmpinat
de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile oraşului. Principele este escortat
spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile strânse să-l vadă pe noul
suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în calitate de domnitor al
Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o
şedinţă extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a
Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl
conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa
aşezată în faţa tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească,
care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea
românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol pune mâna
dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii
jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază ce va fi emblematică
în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi
devenit român!”. Într-o alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie
şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va
fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.
Primul an de domnie. Constituţia din 1866
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr Catargiu
şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi
Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege
fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866.În timpul discuțiilor pe marginea
Constituției, Carol a insistat asupra a 2 aspecte: structura bicamerală a Parlamentului și drept de veto
absolut pentru domnitor.
Domnitorul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi
legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga
regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia
proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort.
4
Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse
în faţa „faptului împlinit”, în condițiile în care Conferința de la Paris din 26 februarie 1866 se
încheiase cu decizia că „alegerea [domnitorului] nu va putea cădea decât pe un pământean”.
Rezistenţa lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a
făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de
la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de
câştiga suveranitatea ţării. În ceea ce priveşte viaţa personală, Carol se căsătoreşte cu principesa
Elisabeta de Wied pe 3 noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27
august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După
această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moştenitori la
tronul dinastic.
Instabilitatea politică din primii cinci ani de domnie
Primii ani de domnie s-au caracterizat prin: disputele politice între liberali şi conservatori, pe care a
reuşit să le modereze sprijinind sistemul bipartit, dar și prin manifestarea simpatiei generalizate în
rândul locuitorilor față de Franța + o accentuată instabilitate guvernamentală (între mai 1866 - martie
1871 s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri). Deopotrivă, au loc manifestaţii
antimonarhice şi republicane, și se formulează acuze la adresa lui Carol care ar fi încearcat să profite
de situaţia financiară grea a ţării. Acesta era considerat vinovat şi de problema din jurul afacerii
Strousberg, consorţiu prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală
feroviară între Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor
pe spatele statului român. Mai mult, în ianuarie 1870 se declanşează o nouă criză guvernamentală în
momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege care acorda o dotaţie de 300.000 de lei
pe an principesei Elisabeta. Acest lucru a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie între
conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, astfel că primul ministru Dimitrie Ghica şi-a dat demisia
pe 27 ianuarie 1870.
„Republica de la Ploieşti”
Între timp, radicalii încep să defăşoare tot mai dese agitaţii antidinastice, pregătind o conspiraţie care
să instaureze republica. În noaptea de 7/8 august 1870, Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului
de la Ploieşti, împreună cu mai mulţi susţinători, ocupă prefectura şi telegraful, după care organizează
o întrunire populară în centrul oraşului, unde anunţă proclamarea republicii şi instaurarea unei regenţe
în frunte cu Nicolae Golescu. El însuşi s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova. Spre
dimineaţă, Candiano încearcă să trimită mai multe telegrame către autorităţile din străinătate
anunţând detronarea lui Carol I, dar acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf de la Predeal care
a anunţat guvernul de la Bucureşti. Acesta a restabilit imediat ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe
cei bănuiţi de participare la complot, printre care se numărau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada,
Nicolae Golescu, B. P. Haşdeu şi Anastase Stolojan. Candiano-Popescu nu a putut organiza o
rezistenţă, iar „conspiratorii” au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte. La 17 octombrie
1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi.
Manifestaţiile antidinastice. La un pas de abdicare
Îngrijorat că nu mai putea stăpâni patima „partidelor politice care domnesc în România”, Carol se
adresează Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost încurajatoare. Carol era decis să nu cedeze şi
5
să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a redactat o scrisoare către un prieten
fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871, fiind
reprodusă şi în presa românească. Carol aprecia că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât
puţine servicii acestei frumoase ţări”, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în
diriguitorii acestei ţări” şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie”. Unii
deputaţi au apreciat această declaraţie că aducea jigniri poporului român, calificând această
ameninţare ca „un act de dezertare, un act de înaltă trădare”.
Domnitorul Carol I
Toată această agitaţie se desfăşura pe fondul internaţional al războiului franco-prusac declanşat în
iulie 1870 şi a cărui finalitate a avut detronarea lui Napoleon al III-lea, proclamarea Republicii a III-a
în Franţa şi unificarea germană din ianuarie 1871. Opinia publică din ţară era o fermă simpatizantă
francofilă, astfel că a fost indignată de umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatori
şi a sporit mai mult indignarea împotriva imperialismului german şi a „neamţului” aflat pe tronul
României, după ce s-a aflat că domnitorul a trimis împăratului Wilhelm I o telegramă de felicitare
„pentru victoriile obţinute în realizarea unităţii germane”.
În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă sărbătorirea cu
mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti.
Manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii
unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane. Carol a scos armata
în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă. Pe la unu noaptea,
domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica cerându-i pe un ton imperial să demisioneze, totodată, făcându-
i cunoscută decizia de a convoca dimineaţă Locotenenţa Domnească din 1866 pentru a-i preda
puterea, căci va demisiona. În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu
s-au prezentat la Palatul Regal (Nicolae Haralambie nu era în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă
hotărârea de a abdica. Decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic.
Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi
dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de anarhie generală.
Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol. În aceste condiţii, la insistenţele ferme
ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern
tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi
exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Spre seară, Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al
Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru împăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.
Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a continuat să
publice articole injurioase la adresa lui Carol.
Cucerirea Independenţei
În perioada următoare are loc o apropiere treptată între Carol şi Ion C. Brătianu, preşedintele
Partidului Naţional Liberal. Acest duet politic a adus în cele din urmă României Independenţa de stat.
După câştigarea alegerilor din iunie 1876 de către liberali, Brătianu este numit preşedinte al
Consiliului de miniştri pe 24 iulie. În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor
reforme pentru consolidarea statului. Însă, măsurile de politică internă au fost amânate de
evenimentele de pe plan extern, când se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista
6
posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană. Carol I a
rămas cunoscut în istoria ţării ca suveranul ce a adus României Independenţa faţă de Imperiul
Otoman.
Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se
numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care
prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român,
Independenţa de stat. Liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască
Independenţa României, astfel că pe 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta
permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul
imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Pe 12
aprilie, începe de facto războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de
la Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului
şi a navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa
solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia
ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa
României:
„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine
stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am
noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o
niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa
Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.
Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul
Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunocută pe plan internaţional, iar liderii
politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.
Începea astfel Războiul de Independenţă al României.
Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc
reprezenta un real avantaj. Conform convenţiei, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi
înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă
atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie, marele
duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea
pentru a consolida frontul balcanic. Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie,
astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a
exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar
Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.
În aceste condiţii, pe 16 august 1877, are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul
Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-
române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu. Participarea
României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai
moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor. Primele operaţiuni
militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I pe 30 august,
7
unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a fost încercuirea Plevnei, pentru a o
determina să se predea.
Pe 9 noiembrie, forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii, în frunte cu
Osman Paşa, se predau pe 28 noiembrie 1877. În ordinul de zi către armată, semnat de Carol I la
Plevna pe 2 decembrie 1877, se arăta: „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu
povestea faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi,
numele acestor fapte alături de numele vostru”. Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani,
trupele noastre având misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din
urmă, otomanii capitulează pe 23 ianuarie 1878.
Congresul de la Berlin. Dobrogea atribuită României
În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România, care
contribuise la obţinerea victoriei, să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat
această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea
delegaţilor români.
Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al
autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost
acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu
ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este
recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea
cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată,
România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Bsarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), primind
la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata
română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti.
Proclamarea regatului. Reformele constituţionale
La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de „Alteţă
regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat suveran şi
independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi consolidarea poziţiei lui Carol
concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene.
În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate
de Congresul de Pace.
La începutul anului următor, Guvernul rezolva şi „problema Strousberg” prin răscumpărarea tuturor
căilor ferate române. Ministrul de finanţe D. A. Sturdza realizează o convenţie cu Societatea
acţionarilor în septembrie 1879, prin care obligaţiunile emise de statul român, cu o dobândă de 6%,
erau garantate prin ipotecarea reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în Parlamentul de la
Bucureşti, dar în ciuda opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice pretext pentru a răsturna
guvernul liberal, convenţia este adoptată. În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea
convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau independenţa României.
Actul proclamării regatului
În ziua de 14 martie 1881, guvernul liberal prezintă un proiect de lege prin care Parlamentul, în
puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul
Carol I”. Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Corpurile legiuitoare şi prevedea: „Articolul I.
8
România ia titlul de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al
României. Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”. O delegaţie în frunte
cu Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, şi Constantin A. Rosetti, preşedintele Adunării Deputaţilor,
a prezentat legea lui Carol I. Chiar în acea seară a avut loc ceremonia la palat în cadrul căreia a fost
promulgată legea. În raportul guvernului citit la ceremonie se arăta: „România, constituită în regat,
completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume care este în acord cu poziţia ce a
dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luând titlul de
rege, nu face decât să continue a exercita suveranitatea domnului”. Datorită funeraliilor ţarului
Alexandru al II-lea, festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10 mai, când
se împlineau 15 ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Pe 5 aprilie, Ion C. Brătianu predă conducerea
guvernului fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida istoricul act.
Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a soţiei sale,
Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat suveranilor coroanele
din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol. În cuvântul de
mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii
României”. Cum, după moartea fiicei lor Maria, cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un
succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-
Sigmaringen s-a reglementat această problemă. Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca
succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în
vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul
cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al
doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost
statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881.
Pe 9 iunie acelaşi an, Ion C. Brătianu organizează un vot de blam din partea Parlamentului împotriva
guvernului condus de fratele său, astfel că fruntaşul liberal îşi reia funcţa de prim-ministru. În aceste
condiţii, era deschisă calea pentru adoptarea măsurilor necesare consolidării şi modernizării statului
român. În iunie 1884, Parlamentul a adoptat revizuirea Constituţiei care stabilea ca formă de
guvernământ regatul. Totodată, era adoptată o nouă lege electorală care reducea numărul colegiilor de
la IV la III şi extindea dreptul la vot prin scăderea censului. În aceaşi lună a fost votată şi legea
domeniilor Coroanei. Prin acest act, clasa politică dorea să „lege” cât mai strâns familia domnitoare
de pământul românesc şi să-i creeze o situaţie materială cât mai bună.
Familia regală sub conducerea lui Carol
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de
„Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în
România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării. La început, tânărul principe a avut o
idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era
posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai
cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a
creat o adevărată dramă în familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei
căsătorii, s-a certat cu soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand
s-a retras la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de
9
la acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea
exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România. În cele din urmă,
raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa
Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici
un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura
într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar
Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia.
Un monarh constituţional.
După proclamarea regatului, manifestaţiile antidinastice au continuat, mai ales din partea „Opoziţiei
Unite” care se folosea de orice prilej pentru a determina căderea de la putere a guvernului I. C.
Brătianu. Campaniile se desfăşurau prin intermediul presei. Cei mai activi erau Gheorghe Panu, lider
al radicalilor liberali, prin intermediul oficiosului „Lupta”, şi Dumitru Brătianu în ziarul „Naţiunea”.
Cea mai mare manifestaţie a avut loc în martie 1888 la Bucureşti, când răbdarea opoziţiei faţă de
marea guvernare liberală atinsese punctul culminant. Au avut loc lupte de stradă în faţa Palatului
Regal sfârşite prin intervenţia brutală a Jandarmeriei. Presat şi de răscoala ţărănească izbucnită în
acelaşi an, Ion C. Brătianu şi-a depus demisia pe 20 martie 1888, după 12 ani de dominaţie liberală a
vieţii politice din România. Au urmat, după expresia lui Nicolae Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie
a Coroanei”, în care regele a ştiut să ţină în mână balanţa puterii, folosind cu precădere sistemul
rotativei guvernamentale prin alternarea la putere a conservatorilor cu liberalii. Au mai urmat tot
timpul manifestări împotriva regelui, dar ele erau cunoscute pentru lipsa de sinceritate şi caracterul
politicianist. Un exemplu în acest sens este Dimitrie Alexandru Sturdza, preşedintele Partidului
Naţional Liberal care a făcut trecerea la conducerea formaţiunii între Ion Brătianu şi fiul său, Ionel
Brătianu. Când se afla în opoziţie, Sturdza publica în presa străină articole injurioase la adresa lui
Carol şi organiza manifestaţii anticarliste. Când era chemat la palat pentru lămuriri, fruntaşul liberal
se dezvinovăţea: „Nu eu, majestate!”. Îndată ce căpătau puterea, aceşti antidinastici deveneau „prea
supuşii şi prea plecaţii servitori” ai regelui, formulă ce figura în actele oficiale. Sturdza, care-l ataca
des pe monarh, nu ezita să-i sărute mâna la recepţiile de la palat, încercând să introducă acest obicei
ca element de protocol. Carol şi-a păstrat demnitatea şi nu a ezitat să promulge acele măsuri,
indiferent de la ce partid erau propuse, care au făcut din România o ţară modernă.
Carol I s-a preocupat de sprijinirea culturii şi dezvoltarea învăţământului. Academia Română i-a
recunoscut preţioasa activitate în acest sens, iar după 1879 a fost ales preşedinte de onoare al acestui
for ştiinţific şi cultural. Mai mult, din 1891 regele s-a dedicat în mod special dezvoltării culturii
româneşti prin fundaţia „Carol I”.
România în politica internaţională. Membru asociat al Triplei Alianţe
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut multiple semnificaţii.
Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi creşterea rolului
Germaniei pe scena internaţională au permis lui Carol I să îşi materializeze simpatiile pentru ţara sa
de origine printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca naş la botezul unui fiu al
viitorului împărat Wilhelm al II-lea, iar cu aces prilej a fost stabilit cadrul proiectului de tratat. Dar
cum „drumul spre Berlin trece prin Viena”, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu
10
Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania. Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului
militar denumit Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea
politică în care se afla la acel moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani.
Acest tratat a fost ţinut secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar
fi fost extrem de nepopulară în rândul opiniei publice. De fapt, şeful statului român nu s-a considerat
niciodată aliatul guvernului maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi Austro-Ungaria,
generată de voinţa poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor de a trăi în graniţele unuia şi
aceluiaşi stat, nu s-a micşorat. De asemenea, Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate
sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi. Un exemplu este intervenţia sa pe lângă Curtea de
la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj în
1894. Promovând o politică de echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv
de partea a unuia sau altuia din cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se
să menţină relaţii amicale cu toate statele.
Răscoala de la 1907. Al Doilea Război Balcanic
Clasa politică a depus mari eforturi pentru a ridica prestigiul monarhiei în conştiinţa poporului român,
aducând elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinute de România în timpul domniei sale. Un bun
exemplu sunt serbările jubiliare desfăşurate în 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie a lui
Carol. Atunci s-a organizat o mare expoziţie naţională cuprinzând principalele realizări ale ţării în
procesul de modernizare. În acele vremuri, societatea românească se confrunta cu grave contradicţii,
departe de a fi una a armoniei cum încercau să acrediteze oficialităţile. Cruda realitate a ieşit la iveală
un an mai târziu. În ziua de 8 februarie 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce
avea să declanşeze marea răscoală ţărănească. Regele încredinţează guvernul lui D. A. Sturdza,
preşedintele Partidului Naţional Liberal, având la Interne pe Ionel Brătianu şi la Război pe generalul
Alexandru Averescu. Deşi cabinetul a încercat să ia unele măsuri pentru a mai calma situaţia, ele nu
au atins problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au degenerat. Printr-un
plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie.
Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese
sistată. Pentru orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare,
căci societatea însăşi trebuia reconstruită din temelii. Însuşi regele era conştient de această realitate.
Într-o conversaţie cu Alexandru Marghiloman el îi spunea: „România întreagă trebuie refăcută, căci
totul s-a prăbuşit”. La sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al PNL şi prim-ministru devine Ion I. C.
Brătianu. Încă de la începutul primului său mandat, fruntaşul liberal pleda pentru înfăptuirea
reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului
de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei situaţii, primul ministru îşi
depune mandatul pe 28 decembrie 1910. Au urmat patru ani de guvernare conservatoare.
Declanşarea celui de Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România să intervină
de partea Serbiei, ce constituia practic primul pas spre desprinderea de alianţa cu Austro-Ungaria. Pe
27 iunie, România a declarat război Bulgariei. În calitate de comandant suprem al armatei, Carol I a
trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace, astfel încât a fost evitată
o confruntare militară efectivă. Tratativele de pace s-au ţinut la Bucureşti, şedinţele fiind prezidate de
Titu Maiorescu, primul ministru al României. Pe 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care,
11
printre altele, obliga Bulgaria să cedeze ţării noastre sudul Dobrogei (Cadrilaterul) format din două
judeţe, Durostor şi Caliacra. Acest moment a fost unul important din perspectiva relaţiilor
internaţionale, căci era prima pace în care se luau hotărâri de către ţările mici fără amestecul direct al
Marilor Puteri. Totodată, Pacea de la Bucureşti a determinat o răceală vădită a relaţiilor româno-
austro-ungare şi o apropiere tot mai mult de Rusia.
Consiliul de Coroană din iulie 1914. Neutralitatea României
Pe 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era un
filoantantist convins. Au urmat vizite ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi chiar o
întrevedere bilaterală la Constanţa între Carol şi ţarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914. Pe plan
intern, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se
ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. Mai mult, declanşarea Primului
Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.
Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo,
a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie, respectiv 18/31 iulie,
împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl anunţă pe Carol
despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat”. Mai
mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a
armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei”. În aceste condiţii, Carol I a convocat un Consiliu
de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia pe data de 21 iulie/3 august 1914. Fără nici o introducere,
regele a declarat:
„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili
harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că
cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă,
convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla
Alianţă.”
Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemat
de Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror
iscălutură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma statului, nu
văzuse misteriosul document”. Regele considera o chestiune de demnitate ca România să-şi onoreze
iscălitura. În schimb, grupul din jurul primului ministru Ion I. C. Brătianu se pronunţa pentru Antanta.
În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei
prezenţi, numai bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susţinut cu fermitate pe şeful statului: „Cu
lăsaţi pe omul aista singur?” Majoritatea s-a pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că
Austro-Ungaria a atacat prima. Carol I a constat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului:
„Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional
mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de
astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”. Carol I a fost grav afectat
de hotărârea adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea
el lui Constantin Stere. Şeful statului l-a anunţat pe împăratul Germaniei de deczia adoptată la
Consiliul de Coroană, ţinând însă să precizeze cât de mult suferă din această pricină. Din acest
moment, întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu.
12
Sfârşitul domniei
Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la
Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală,
unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi Elisabeta. În acele zile grele,
aceasta îi telegrafia împăratului german Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”.
Totodată, Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de
război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe
care eu i le adresam, ca nişte lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nici o exagerare, că l-am văzut
prăpădindu-se zi de zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care
trăia, i-a scurtat, desigur, zilele”.
Personalitatea lui Carol I
Pentru a evita atacurile antidinastice, dar şi în conformitate cu propria-i fire, Carol I a căutat să se
impună printr-o viaţă personală exemplară, prin exactitate şi corectitudine. El nu a îngăduit existenţa
unei camarile regale şi a interzis reginei Elisabeta să se amestece în treburile politice ale ţării. De
aceea, regina mamă se ocupa mai ales cu arta populară, muzica şi literatura, publicând mai multe
poezii şi traduceri semnate cu pseudonimul „Carmen Sylva”. Convingerea lui Carol era că avea un rol
civilizator în acestă parte a Europei, cultivând membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. În
desele prelegeri către moştenitorul său, nepotul Ferdinand I, regele spunea: „aici nu e o mână de
barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor
civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.
Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol s-a aflat în situaţia, tragică pentru un
om, de a fi mereu izolat, de a nu avea nici un prieten. Soţia sa mărturisea că "şi în somn el poartă
Coroana pe cap". Persoana regelui inspira respect, rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce
părea unora a fi disciplină militară, se manifesta în viaţa de zi cu zi, ca şi în momentele solemne.
Carol I avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români. El a introdus maniere „nemţeşti”
rigide care nu o dată i-au adus critici vehemente. Din acest punct de vedere, semnificativă este
ceremonia de învestire a noului guvern: „Regele primeşte jurământul în uniforma lui pe care o poartă
mereu parcă numai în poziţie de drepţi, într-un fel rigid după felul ofiţerilor prusaci. Jurământul era
citit de fiecare membru al guvernului cu mâna pe cruce, după care era iscălit în ordinea în care
miniştri erau aşezaţi, în ordinea vechimii”. Faptul că regele întindea miniştrilor săi un singur deget,
iar celor „privilegiaţi” cel mult două degete, avea la rândul său o semnificaţie aparte.
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927,

Sinaia), numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României, membru şi preşedinte de onoare al
Academiei Române din 16 martie 1890. În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-
au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru
dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923.
Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când
Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la
13
moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică,
România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10
după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile -
cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor
vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.
Originea. Studiile.
Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al principelui
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia
de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei. Primele studii le-a primit în casa părintească de la
profesorul Gröbes şi de la mama sa, care l-au educat într-un spirit princiar, demn de o familie cu
tradiţie dinastică.
Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă
aceasta a murit de scarlatină, pe 28 martie 1874. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut
copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi
continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la
tron. Articolul 83 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866 prevedea ca succesiunea tronului
să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi
sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia
au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al
principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin
„Pactul de familie” din 18 mai 1881.
Trei ani mai târziu, Ferdinand vine pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El se
întoarce în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi urmează cursuri
universitare la Universitatea din Leipzig şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din
Tübingen. Simultan, urmează cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D.
Păun.
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de
„Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în
România. Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la
programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.
Principele Ferdinand era un cititor pasionat şi era înzestrat cu o foarte bună memorie. Pasiunea vieţii
sale era botanica. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În botanică putea să
rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea năucită, când în tovărăşia
lui Pârvan descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”. Era un tânăr înalt, zvelt, cu
fruntea lată, nasul coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi foarte mari, în formă de pâlnie, din
cauza cărora s-a străduit ca în toate portretele să fie reprezentat din profil. Avea însă un mare defect
pentru un şef de stat: timiditatea.
Viaţa personală
La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei
Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona
obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii
14
domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia
regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu soţul ei şi s-a
retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la Sigmaringen,
ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest eveniment
(noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea exilului, renunţând pentru
totdeauna la gândul că va mai reveni în România.
În cele din urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se
căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele
moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de
independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o
atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a
construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand şi
Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903),
Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.
Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a
fost la un pas de moarte. Deşi principele şi-a revenit, mulţi contemporani au declarat că nu a mai avut
niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară. Strânsa supraveghere pe care Carol o avea
asupra tinerilor principi a declanşat anumite încercări ale acestor de a ieşi de sub această autoritate.
Ferdinand se refugia în comandamentul militar pe care îl avea sub conducere, iar Maria se remarca
prin relaţii extraconjugale de notorietate publică. Astfel, din 1907, principesa a început să cultive
strânse relaţii cu Barbu Ştirbey, administratorul domeniilor Coroanei. Acesta avea o ţinută tipic
englezească, fapt ce îi amintea Mariei de ţara de origine. Totodată, Ştirbey era cumnatul lui Ionel
Brătianu, iar rolul pe care acesta îl va juca prin intervenţii oculte în viaţa politică din România va fi
relevat mai târziu.
Depunerea jurământului ca rege al României
Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea toamnă a anului
1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că
dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru
Întregirea Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de
Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare si a
Mitropolitului primat. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi
legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Totodată, la
discursul său inaugural, Ferdinand declara:„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a
fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfânta moştenire simţămintele de iubire şi credinţă
ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre
îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi
convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi
vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor
acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi
nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare
prinos de recunostinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În
15
rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai
puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau
această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea
Tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri
naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat
binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta truda s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste
pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”.
Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs
lacrimile. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar şi de gestul soţiei sale, Maria, care s-a ridicat
de pe podiumul pe care se afla, şi-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea faţa,
oferindu-şi propria imagine, ca simbol de voinţă şi frumuseţe. Ovaţiile au durat minute în şir.
Participant la această şedinţă, I. G. Duca avea să scrie: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun
român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate
conştiinţele, asta voia să audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”. Discursul fusese redactat
de Ferdinand, împreună cu Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbey şi Victor Antonescu. Cuvintele „bun
român” fuseseră introduse la sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.
Perioada de neutralitate
Problema esenţială din acea vreme era atitudinea României faţă de noul conflict major ce se
declanşase în Europa. Noul rege trebuia să găsească mijoace adecvate de acţiune în vederea făuririi
statului naţional unitar român. În această privinţă, curentul filoantantist a fost cel care s-a impus,
câştigând totodată o nouă adeptă foarte influentă, în persoana reginei Maria. Aceasta a depus un efort
perseverent şi continuu pentru a-i zdruncina soţului convingerile filogermane. Considerând că Ionel
Brătianu reprezintă „zodia bună a României”, având încredere în experienţa şi capacităţile sale, şeful
statului i-a lăsat primului ministru mână liberă pentru a decide şi a acţiona în interesul României.
Astfel, Brătianu a întreprins multiple acţiuni politico-diplomatice, care vizau obţinerea unor garanţii
sigure privind satisfacerea dezideratelor naţionale ale poporului român.
După îndelungi tratative, pe 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii
Antantei . În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau trimiterea zilnică a
300 de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la apărarea Dobrogei în
eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare
ofensivă, care să reţină o parte a trupelor austro-ungare. De asemenea, se recunoştea legitimitatea
unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc.
Consiliul de Coroană din 4 august 1916. Declaraţia de război
În ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, are loc Consiliul de Coroană care
trebuia să decidă soarta României. Deschizând şedinţa, regele Ferdinand a declarat:
„Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa
fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă.
Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a avut o consfătuire cu unul
dintre guvernele beligerante.”
Întrevedere pe 1 iunie 1914 la Constanţa între principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea şi regele
Carol
16
Regele a ţinut să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, făcând
aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată a menţionat că este
călăuzit numai de interesele superioare ale României. Cele mai grave proteste le-a avut bătrânul
conservator Petre P. Carp, filogerman convins. Văzând cum regele Ferdinand este influenţat de prim-
ministrul Brătianu, Carp intră într-o gravă polemică cu şeful statului. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte
grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp
rosteşte celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent,
declară: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi hotărî războiul, se înţelege, în armata
inamică României”. Cu toate aceste opoziţii vehemente, România declară război Austro-Ungariei:
„România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul
necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de intra în linie alături de cei care îi pot
asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, începând din acest
moment, în stare de război cu Austro-Ungaria.”
Pe 15 august, a doua zi de la declararea războiului, Regele Ferdinand I a emis „Proclamaţia către
ţară”:
„Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc
vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura
viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de contiinţă
naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri
au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin
munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor,
închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor
de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii
noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În
noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă de
la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre. Români!
Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de
un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în
menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”
Este important de menţionat că această decizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel mare l-a acuzat
de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român
apartenenţa la această dinastie.
Războiul pentru Întregirea Neamului
Conform Constituţiei, regele era comandantul suprem al armatei. El şi-a stabilit cartierul general la
Scroviştea, castel aflat lângă Peleş, iar ostaşii români au trecut Carpaţii pentru eliberarea
Transilvaniei. Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi eliberarea unor
oraşe precum Braşovul, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe frontul de sud. Deşi a
luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se retragă pas cu pas, copleşită
de numărul şi tehnica modernă a inamicului. Totodată, Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a
trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic, care ar fi
ţinut ocupată Bulgaria.
17
Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul von Mackensen, a acţionat pe mai multe direcţii: în
nord a spart frontul de pe Valea Jiului, înaintând pe Olt, iar în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut
Dunărea pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice se apropiau ameninţător de Bucureşti. În aceste
condiţii, familia regală şi Consiliul de miniştri au fost nevoiţi să se retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20
noiembrie 1916, Moldova devenind un adevărat „pământ al făgăduinţei”. De asemenea, trupele
române s-au retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru, între Carpaţi şi Dunăre.
La 23 noiembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Capitală. A urmat o
perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful ocupantului. Pe 11 decembrie se
formează la Iaşi un guvern de uniune naţională condus de Ionel Brătianu, iar anul următor se trece
imediat la reorganizarea comandamentului, armata română fiind înzestrată cu echipament modern
cumpărat de la aliaţi.
Mobilizarea armatei. Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă
de generalul Henri Berthelot. S-a organizat şi „Crucea Roşie”, sub patronajul reginei Maria, care şi-a
asigurat astfel apelativul de „mama răniţilor”. De asemenea, pentru a reface moralul soldaţilor, regele
şi Consiliul de miniştri au considerat de cuviinţă că era timpul ca statul român să treacă la
îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operaţiunilor. Pe 23 martie 1917, într-o vizită
pe front, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:
„Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut,
unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură
fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai
largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă,
vi se va da şi o largă participare la treburile statului.”
În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra,
printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului
universal. Operaţiuniile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau
atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii români au reuşit să respingă în bloc
atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 - 19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie - 9
august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea unităţii
naţionale.
Armistiţiul cu Puterile Centrale
Însă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a încheia
armistiţiul. În aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată de trupele
inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi fructificat.
Trupele ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi distrugeri. Ca
urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi.
În replică, autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea reprezentantului ţării noastre de la
Petrograd, Constantin Diamandy, ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea
tezaurului, acuzând totodată ţara noastră de agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor
române în Basarabia pentru restabilirea ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor.
18
La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei aupra României s-au amplificat, cerându-se
înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Primul ministru Brătianu nu s-a arătat
dispus să încheie o pace ruşinoasă, astfel că depune mandatul guvernului pe 26 ianuarie 1918. În locul
său este format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. În condiţii dezastruoase pentru
ţară, regele Ferdinand se vedea nevoit de a încheia o pace separată. Pe 14 februarie 1918, are loc la
Răcăciuni o întrevedere între rege şi ministrul de externe austro-ungar, care pune problema
armistiţiului într-o manieră ultimativă. Mai mult, pe 18 februarie, ieşirea Rusiei din război a fost
consfinţită prin Pacea de la Brest-Litovsk, astfel că frontul din Moldova rămânea complet izolat.
Ferdinand întruneşte un Consiliu de Coroană în aceeaşi zi, unde le prezintă participanţilor condiţiile
de pace oferite în urma întrevederii cu ministrul austro-ungar. Trebuia să se aleagă între o pace
umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic. După ample dezbateri, se decide ca delegaţia română
să discute la tratative textul tratatului în bloc şi nu pe articole, pentru a se pune în evidenţă caracterul
de dictat al prevederilor tratatului. După semnarea unui tratat preliminar la Buftea pe 20 februarie, s-a
considerat că persoana cea mai potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale era Alexandru
Marghiloman. Urmând să faciliteze negocierile, generalul Averescu şi-a depus mandatul pe 27
februarie, iar pe 5 martie 1918 se constituie un guvern condus de liderul conservator. Regele
considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, Marghiloman va reuşi să
încheie o pace mai blândă. De asemenea, liderul conservator fusese unul dintre cei rămaşi în
Bucureşti în timpul ocupaţiei inamicului, încercând să stabilească contacte cu reprezentanţii Puterilor
Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.
Alexandru Marghiloman îşi asumă responsabilitatea semnării unei păci foarte grele la Bucureşti,
starea de război fiind înlocuită cu un regim de ocupaţie. La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la
Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria
lua partea vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a
comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis
numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa.
Reintrarea în război. Marea Unire din 1918
Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul de Pace,
permiţând astfel supravieţuirea statului român. Profitând de conjunctura noului context internaţional,
românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină şi-au manifestat dorinţa de unire necondiţionată cu
Patria-Mamă. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea
Basarabiei cu România. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa primului
ministru, Alexandru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al
regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună regele Ferdinand,
„înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele
Prutului”. Prin decretul regal nr. 842 din 10 aprilie, regele a promulgat actul unirii. Unirea a fost
primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a
românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Soarta a zâmbit României, iar spre sfârşitul anului 1918, Antanta obţinea mari succese pe frontul din
vest, pierderile din rândul Puterilor Centrale fiind imense. Astfel, s-a întrevăzut posibilitatea ca
România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24 octombrie 1918,
19
regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi ordonă armatei române să reintre în război de
partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se formează un cabinet de militari şi
tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a luat imediat măsura considerării Tratatului
de la Bucureşti ca un act nul şi neavenit. Pe 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar
România s-a situat în tabăra învingătoare. În aceste condiţii, înfăptuirea României Mari, ideal secular
al poporului român, nu mai părea un vis nerealizabil, ci o certitudine, câştigată prin eroism, sacrificiu
şi jertfele a sute de mii de soldaţi români căzuţi pe front.
Pe 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu
Regatul României”. Prin decretul-lege din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand a consfinţit
Unirea Bucovinei cu România.
Convocată încă din 3/15 noiembrie prin manifestul „Către popoarele lumii”, Marea Adunare
Naţională s-a întrunit pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, participând în jur de 100.000
de oameni din toate colţurile ţării. Lucrările au fost deschise de Gheorghe Pop de Băseşti, iar
Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor
români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Prin decretul nr. 3631 din 11/24
decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Unirea Transilvaniei cu România.
Astfel se înfăptuia România Mare, sub conducerea lui Ferdinand I „Întregitorul”, Regele României.
Noul stat avea o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 16 milioane de locuitori.
Sistemul de pace de la Versailles
Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional
Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului
statului. Cu acest prilej, Ferdinand a declarat:„Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane
de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi
putut simţi pulsul ţării mume, ce bate în acelaşi ritm cu al vostru [...] După Basarabia şi Bucovina,
mai lipsea o piatră dintre cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi
ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu
încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice.”
După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a
asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un
nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C.
Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. În prima lună de la instalare, pe 15 şi 16
decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul
Regat, fixând şi condiţiile exproprierii. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre:
distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea
producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei,
manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să
ralieze România la noile realităţi postbelice.
De asemnea, pe 18 ianuarie 1919 au fost deschise lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Aici,
Brătianu a purtat o luptă dură diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri,
20
menţinerea integrităţii şi suveranităţii terioriale. Cu toate acestea, Marile Puteri au inclus România în
rândul statelor cu interese limitate, fiindu-i impuse unele prevederi dezavantajoase. După mai multe
obiecţii, neacceptate de „Consiliul celor patru”, primul ministru român a părăsit lucrările Conferinţei
pe 2 iulie. Refuzând să semneze Tratatul cu Austria, care cuprindea anumite prevederi de neacceptat
pentru ţara noastră, Brătianu şi-a depus mandatul de prim-ministru pe 12 septembrie 1919. Imediat, a
fost format un nou cabinet în frunte cu generalul Arthur Văitoianu, care a avut aceeaşi atitudine în
privinţa semnării tratatului, acesta fiind ratificat abia de următorul guvern pe 10 decembrie 1919. În
cele din urmă, la începutul lunii noiembrie, au avut loc primele alegeri parlmentare pe baza votului
universal, iar pe 1 decembrie 1919 s-a format un Consiliu de miniştri din membri ai coaliţiei
denumită Blocul Parlamentar, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voevod. Noul Parlament a votat
pe 29 decembrie legile prin care se ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul
României, iar pe 31 decembrie au fost promulgate de regele Ferdinand.
Marea Unire din 1918 a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris prin aşa numitul
„Sistem Versailles”: Tratatul cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919), Tratatul cu Austria de la
Saint-Germain (10 septembrie 1919), Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly (27 noiembrie 1919), Tratatul
cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul cu Turcia de la Sèvres (10 august 1920), toate
acestea reîntregite prin Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920.
Noile realităţi politice. Unificarea instituţională şi legislativă
Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a reformei agrare au imprimat
vieţii politice din România trăsături noi. Acestea au condus la dispariţia partidelor conservatoare, a
căror bază electorală o constituau marii proprietari funciari, şi apariţia pe scena politică partidele de
orientare ţărănistă şi socialistă, care se pronunţau pentru măsuri radicale în favoarea păturii mai
sărace a societăţii.
Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul deceniu
interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în mâna
fruntaşilor partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand. Un rol important l-
au jucat şi formaţiunile politice din provinciile nou unite, care s-au integrat treptat în partidele mai
puternice din Vechiul Regat. Totodată, în primul deceniu interbelic, şi-au făcut apariţia partidele ce
reprezentau interesele minorităţilor naţionale. Noul context a impus necesitatea adoptării unor ample
reforme financiare, economice, agrare, sociale şi iniţierea unificării legislative şi administrative
pentru a desăvârşi Mare Unire din 1918. Măsurile luate de coaliţia Blocului Parlamentar l-au
nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a
determina căderea guvernului.
Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui Averescu,
preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri conservator-democraţi,
printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu. Acest cabinet a adoptat unificarea monetară (1920),
apoi a legiferat reforma agrară. Activitatea de legiferare a reformei agrare, începută odată cu
modificarea Constituţiei în vara anului 1917, s-a încheiat după 4 ani, prin adoptarea legii pentru
reforma agrară în Vechiul Regat (17 iulie 1921), a legii pentru reforma agrară în Transilvania (30
iulie 1921) şi a legii pentru reforma agrară în Bucovina (30 iulie 1921). Legea pentru reforma agrară
în Basarabia fusese votată la 6 martie 1920.
21
Vii comentarii a generat crearea postului de ministru al Casei Regale în octombrie 1920, în acestă
funcţie fiind numit Constantin Hiott, prieten şi rudă cu Brătianu. În vara anului 1921, preşedintele
PNL a declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că momentul preluării destinului
ţării de către liberali se apropie. Fruntaşul liberal declara: „trebuie să ne pregătim de asalt”. Brătianu a
reuşit să atragă în acest demers întreaga opoziţie, care a început să boicoteze măsurile luate de
cabinet. În cele din urmă, opoziţia se retrage din Parlament, iar demisia ministrului de externe, Take
Ionescu, a provocat o criză în interiorul coaliţiei. În aceste condiţii, pe 13 decembrie 1921, Averescu
îşi depune mandatul, iar peste patru zile, regele Ferdinand îl desemnează pe Take Ionescu în funcţia
de prim-ministru. După cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său
dogoritoarea patimă de stăpânire a lui Ion Brătianu”.
Tot în aceeaşi lună, Brătianu obţine acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu PŢB şi PDU,
astfel că după numai o lună de la instalare, guvernul takist primeşte un vot de blam din partea
Parlamentului şi a trebuit să demisioneze. După ce Ferdinand consultă formal pe şefii tuturor
formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern
al României. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi
toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion Brătianu”. De fapt, şi când se afla pe
băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se
adesea de regele Ferdinand. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-
au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un
temperament slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi
apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta. Iar cu alt prilej
a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am
încredere”.
Încoronarea de la Alba-Iulia
Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor politice din opoziţie
au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui
Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor”. În concepţia oamenilor politici, încoronarea
regelui la Alba-Iulia trebuia să simbolizeze actul Unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi
suveran. Problema încoronării fusese discutată încă din timpul lui Averescu, dar Ferdinand a cerut
amânarea festivităţilor sub pretextul faptului că „ţinutele regale comandate în străinătate nu erau
gata”. Chestiunea a fost reluată de guvernul liberal, care la 24 august 1922, într-o şedinţă desfăşurată
la Sinaia, a decis organizarea evenimentului în toamnă. Pentru a evita disputele şi a asigura actului
„solemnitatea” şi „unanimitatea” necesară, regele a avut discuţii cu şefii partidelor de opoziţie, dar
convorbirile nu au avut efectul scontat. Averescu a acceptat fără rezerve, Nicolae Iorga a acceptat să
participe „din devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţînând însă să precizeze
ironic că nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona”, iar PNR şi PŢ au
refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid”.
Acest refuz a mâhnit adânc pe Ferdinand, care nu a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două
partide, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache [69]. La 15 octombrie 1922, a avut loc un serviciu religios la
Catedrala din Alba-Iulia, iar momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap
coroana de oţel, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând
22
unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran. Cu prilejul încoronării sale,
regele Ferdinand I a declarat:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României,
după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce,
fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a
binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să
înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în
credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului
şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-
această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au
făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile
şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut
cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la
Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată.
Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui
binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi
credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a
dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea,
credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială.
Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate,
să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care
Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale,
însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului.
Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi
îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea orientului european după atâtea veacuri
de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor
bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita
unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi
solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui atotputernic.”
A urmat apoi un ospăţ al încoronării, la care au participat 30.000 de oameni. A doua zi, la Bucureşti,
s-a desfăşurat un spectacol evocând lupta poporului român pentru unitate, la care au participat şefi de
stat şi de guvern din 13 state. Evocând acest moment, Nicolae Iorga nota: „Astfel, printr-un fericit
destin, i-a fost dat regelui Ferdinand să poarte coroana stropită cu mult şi scump sânge, să culeagă
după trei sute de ani moştenirea lui Mihai Viteazul”. Acceptând să se încoroneze sub guvernul
Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia
partidelor de opoziţie.
În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a României,
prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Dotarea ţării cu o lege
fundamentală, în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a devenit una dintre
problemele fundamentale ale statului român. Totuşi, organizarea constituţională a constituit o
problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această
23
perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Astfel, problema
constituţională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922.
După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor, iar la
27 martie în Senat, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923 ca
operă liberală, trezind numeroase proteste din partea partidelor din opoziţie.
Consolidarea statului naţional unitar
Măsurile adoptate în guvernarea liberală au permis consolidarea statului naţional unitar român.
Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid
de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă. Ramura cea mai
dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat încurajarea,
promovarea şi apărarea industriei naţionale. Printre măsurile cele mai importante s-a numărat legea
minelor din 4 iulie 1924, însă cele mai multe au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi
postbelice. Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie
1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării
administrative. Această măsură stabilea împărţirea teritoriului României în două diviziuni
administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele).
De asemenea, pentru înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare,
judeţele se împărţeau în circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune. Pe 27 martie
1926, este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare se referea la
centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea sistemul
„primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că partidul care întrunea cel puţin 40% din totalul
voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau gruparea
minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât gruparea
majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între grupările
minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară. Aşadar, se crea
cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând
astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece voturile acordate grupării majoritare
aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale grupărilor minoritare.
Regele Ferdinand s-a implicat şi în problematica relaţiilor internaţionale. Momente semnificative s-au
înregistrat cu prilejul vizitelor suveranului la Paris, Londra şi Bruxelles. De altfel, Ferdinand a fost
primul şef de stat care a vizitat Biroul Internaţional al Muncii, precum şi sediul Societăţii Naţiunilor
în mai 1924. Cu acest prilej, regele declara:„Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe
şi persecuţii, unificarea sa naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se
considera, fără să urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale
şi respectarea fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii şi
înţelegerii, care formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor.”
Criza dinastică
Primele două renunţări la tron
Odată cu adoptarea măsurilor care vizau consolidarea statului naţional unitar român, Regele
Ferdinand a trebuit să se confrunte cu problemele crizei dinastice, generată de fiul său cel mare, Carol
al II-lea, ale cărei implicaţii s-au evidenţiat în anii următori. La 27 august 1918, principele moştenitor
24
a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea
onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de
Zizi. Prin acest fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători
cu persoane care nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară.
Carol îl anunţă pe tatăl său despre căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la
calitatea sa de moştenitor. După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff
la Odessa cu misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară şi cu o scrisoare din
partea lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu
posibilele repercursiuni ale actelor sale. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat
dispus să renunţe la căsătorie.
În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a adopta o
decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia
să i se dea timp „pentru a se coace la minte”. În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că
tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie”. De altfel, regina Maria era şi ea nemulţumită
de atitudinea lui Carol din timpul războiului, într-o scrisoare din noiembrie 1916 reproşându-i că duce
„o viaţă răsfăţată”, stând departe de zgomotul bătăliei. Pentru a discuta problema părăsirii unităţii
militare, regele a convocat un „Consiliu al generalilor”, la care au luat parte Constantin Hârjeu,
Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai
Majestatea sa poate decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente
militare de către un membru al familiei regale”. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl
trimită pe Carol la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta
lăcaşului de cult. În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o
determina pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta
a refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern”. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29
octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, iar regele
a hotărât amnistierea fiului său.
Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de familia regală
şi de oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a
anulat căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal, dar Carol şi Zizi continuau să
trăiască împreună, regele primind zilnic note informative cu privire la situaţia celor doi. La presiunile
lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut nevoit să plece din nou pe front alături de
regimentul său, deoarecele trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staţionate în
munţii Apuseni. În acest context s-a produs a doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de
moştenitor al Coroanei. Astfel, pe 1 august 1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi
Lambrino, în care se recunoştea soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece, şi una
pentru tatăl său, prin care îl anunţa de decizia luată. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a
mai permis să revină la Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa.
Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore, după care a recurs
la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele copilului şi soţul ei. În
cele din urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să considere „ca nulă şi neavenită
scrisoarea pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi „în conformitate cu spiritul
25
Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre”. A

doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a
încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să
părăsească ţara împreună cu fiul său în schimbul unei substanţiale pensii viagere. După încheierea
călătoriei pentru studii, Carol nu a venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei
Maria, se afla principesa Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a
oficializat pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.
A treia renunţare la tron
Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi era hotărât să
acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în repetate rânduri
opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa ocultă a lui Barbu
Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Ion I. C. Brătianu asupra tatălui
său. În acest context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana care îi va marca decisiv cariera
şi activitatea. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l
un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia
dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea
cont că era căsătorit şi avea un copil.
După ce a asistat la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, Carol a plecat la Paris, unde a
întâlnit-o pe Elena Lupescu. De aici au plecat împreună la Veneţia, iar pe 12 decembrie 1925 tânărul
principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la
prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand
a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol
să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce
la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adugat: „Milano, 28
decembrie 1925”. În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30
decembrie 1925. Regele a luat cuvântul:„Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent,
aş mai păstra poate iluzii şi speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las
posibilitatea de reînoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat.”
În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma
căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca
principe moştenitor al României”. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o
creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”, toţi liderii politici prezenţi
la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea
vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea
preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp
cât era minor.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta
renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul
tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar
ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele
Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
26
Justiţie. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii
româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi
pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”.
La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol
Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde
primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara
anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la
Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi
dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena. Discuţia
nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte.
Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un
reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său.
Sfârşitul domniei
Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită
faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După
ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că
suveranul României suferea de cancer de colon. Ion I. C. Brătianu şi-a încheiat mandatul legitim de
patru ani în funcţia de prim-ministru al României pe 27 martie 1926. Soluţia pentru numirea unui nou
guvern fusese stabilită cu doi ani anterior, de preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926
se formează un nou cabinet prezidat de Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest
fapt, Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel
declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi
pleacă de la putere când îi place”.
La începutul anului 1927, cabinetul începea să aibă o poziţie tot mai independentă în politicile sale
guvernamentale, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Brătianu. Între timp, sănătatea regelui Ferdinand
se deteriora continuu, iar în aprilie regele a contactat şi o congestie pulmonară, ceea ce l-a adus la un
pas de moarte. Pe 27 mai, Ferdinand pleacă din Bucureşti şi se retrage la vila sa de la Scroviştea,
pentru a sta la adăpost de căldura sufocantă din Capitală. Pe fondul unor schimburi dure de repilici
între Brătianu şi Averescu, regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare
naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de
generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali,
iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa. La insistenţele
reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui
Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de
Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi
de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet.
Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi grupările conduse de
Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui Brătianu a fost decisivă.
Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din guvern, ceea ce a provocat o criză
în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi depune mandatul pe 20 iunie. Două zile
mai târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I. C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui
27
la Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu.
Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia. În alegerile
parlamentare de la începutul lunii iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar
Partidul Poporului nu întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în
Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor. Deşi iniţial se
stabilise că Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie
convocat cu zece zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara zilei de
19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au fost legal
constituite.
În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa moartea regelui la
orele 02:15. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani. Privind data morţii
suveranului au existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu s-a putut stabili ceva cu
certitudine. Mai mulţi contemporani, printre care principele Nicolae, istoricul Nicolae Iorga şi
Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost
publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat
vechiul Parlament dominat de Partidul Poporului. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la
Palatul Cotroceni, după care a fost transportat la Curtea de Argeş. Sicriul era acoperit de steagul
tricolor şi de trandafiri tăiaţi de regina Maria din grădina Cotrocenilor. Pe 23 iulie, Ferdinand I a fost
înmormântat la Catedrala Episcopală din Curtea de Argeş.
PENTRU EXAMEN, DIN MATERIALUL DESPRE FERDINAND TREBUIE SA CITITI

DOAR PANA LA 1918-1919 INCLUSIV!
EVOLUŢIA POLITICII EXTERNE A ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1914
În intervalul anunţat România cunoaşte importante transformări în ceea ce priveşte statulul său
juridic, începutul fiind marcat prin aducerea unui principe străin la 1866. Ideea, deloc nouă, fusese
afirmată şi în cadrul Adunărilor ad-hoc din 1857, regăsindu-se în textele rezoluţiilor, datorită
avantajelor de care era însoţită, şi anume: prin instalarea în fruntea statului român a unui prinţ dintr-o
familie domnitoare europeană se punea capăt luptelor interne derulate între reprezentanţii familiilor
importante care emiteau pretenţii la tron; în plus, se obţinea, prin relaţiile personale ale principelui, o
mai bună afirmare în plan extern a intereselor românilor, în vreme ce prestigiul ţării sporea. Anul
1866 a fost unul delicat datorită manifestării Imperiului Otoman şi a Imperiului Habsburgic împotriva
unirii Principatelor, pe fondul recunoaşterea actului realizat în 1859 doar pe durata domniei lui Al.I.
Cuza. Ameninţărilor cu intervenţia armată lansate de Poartă şi contestaţiilor austro-turce, guvernul
condus de Lascăr Catargiu le-a opus intense demersuri diplomatice în principalele capitale europene
28
cu scopul susţinerii unităţii Principatelor Române. Ca urmare a eforturilor enunţate, raporturile cu

puterea suzerană se normalizează, la 19 octombrie 1866aceasta recunoscându-l pe Carol I ca domn
ereditar şi încheind un acord prin care: efectivele armatei regulate din Principate se fixau la 30.000 de
oameni; românii dobândeau dreptul de a bate monedă cu însemnele Imperiului Otoman; se continua
plata tributului, cuantumul său urmând a fi precizat; se restricţiona posibilitatea ca Principatele să
desfăşoare o politică externă proprie, menţinându-se aplicarea aici a tratatelor încheiate de Turcia cu
alte state în măsura în care acestea nu încălcau „drepturile stabilite şi recunoscute prin acte cu privire
la Moldo-Valahia”. De asemenea, în noiembrie 1866, Carol I însoţit de Gh. Ştirbei, Ion şi Dimitrie
Ghica, se deplasează la Constantinopol pentru a primi firmanul de învestitură din partea sultanului
Abdul-Aziz, gest care se înscria pe aceeaşi linie a reglementării relaţiilor cu imperiul de la Sud de
Dunăre.
Se poate aprecia că în perioada 1866-1875 priorităţile în sfera politicii externe sunt pentru
întreaga clasă politică conturarea unui climat de securitate şi accentuarea detaşării de Poartă
obiectivul final fiind acela al obţinerii independenţei. În legătură cu această chestiune, merită a fi
amintite iniţiativele liberalilor de a trata cu popoarele aflate sub dominaţie otomană, plecându-se de la
premisa că o acţiune concertată poate determina dezmembrarea Turciei. Pe această linie se înscriu
tratatul româno-sârb încheiat la Bucureşti în 1868 cu scopul organizării unei acţiuni militare comune
menită a înlătura suzeranitatea turcească, sau negocierile purtate cu Grecia între 1866-1869, dar care
nu s-au putut materializa.
Insuccesul înregistrat în încercările de încheiere a alianţelor regionale cu parteneri aflaţi sub
aceeaşi dominaţie şi interesaţi de emanciparea în raport cu aceasta, a determinat reorientarea politicii
externe începând cu anul 1868 când se optează pentru cultivarea unor bune relaţii cu puterile
europene, în condiţiile în care era evident că dobândirea independenţei nu se putea înfăptui decât cu
un solid ajutor internaţional. În acest sens, se constată lărgirea relaţiilor diplomatice (de pildă, în 1868
se deschide agenţia românească de la Viena, iar în 1874 cea de la Petersburg) şi semnarea mai multor
acorduri comerciale fără aprobarea prealabilă a guvernului otoman.
Acestea erau gesturi care se înscriau pe linia emancipării în raport cu Poarta şi care indicau
disponibilitatea marilor puteri de a reconsidera statutul juridic internaţional al României la o dată la
care independenţa nu fusese obţinută. Mai mult, dezideratul independenţei este prezent la nivelul
elitei politice al cărei prim reprezentant, Carol I, afirma în anul 1873 următoarele: „(...) timpul de
bărbăţie n-a trecut încă şi, în momentul de pericol, România se va scula ca un singur om spre a
îndeplini, ca în trecut, datoria sa. Dea Dumnezeu ca în acel moment să pot răspunde şi au aşteptărilor
ţării, să putem săpa în inima generaţiunilor viitoare recunoştinţă către apărătorii moşiei româneşti”. În
legătură cu modalitatea dobândirii independenţei, existau diverse opinii. Vasile Boerescu şi Gh.
Costaforu credeau că îndependenţa poate fi dobândită pe cale diplomatică, sperând că la finele
războiului franco-prusac din 1870-1871 va fi convocat un congres de pace care să confere României
statului Belgiei, şi anume să o transforme în stat independent, neutru şi garantat de marile puteri, dar
aşteptările le-au fost înşelate deoarece congresul nu s-a organizat. Carol I şi Lascăr Catargiu
considerau oportună apropierea de Germania, Austro-Ungaria şi Rusia, de al căror interes în zonă
avea să beneficieze şi România în încercarea sa de a se detaşa de Poartă.
29
Redeschiderea problemei orientale în 1875 prin debutul răscoalelor din Bosnia şi Herţegovina,
cărora li se adaugă agitaţiile din 1876 din Serbia şi Muntenegru, au condus la tensionarea situaţiei în
zonă, în pofida eforturilor marilor puteri de a păstra pacea în Balcani, şi la conturarea contextului
favorabil dobândirii independenţei pe cale armată. Izbucnite datorită nemulţumirilor de ordin
economic care decurgeau din supunerea creştinilor la plata unor impozite prea mari şi din abuzurile
care însoţeau strângerea lor, revoltele atrag atenţia Austro-Ungariei şi Rusiei, cele două puteri direct
interesate să-şi sporească autoritatea în SE continentului pe seama Turciei. Rusia, vechea protectoare
a creştinilor din Imperiul Otoman sprijină agitaţiile bosniecilor şi herţegovinilor, dar nu se implică
militar în conflict, la fel şi Austria care proiecta formarea unei regalităţi iugoslave prin unirea Serbiei,
Bosniei şi Herţegovinei, şi punerea ei sub sceptrul unui arhiduce din casa de Habsburg.
În condiţiile în care un nou conflict se profila, România adoptă o poziţie neutră, pregătindu-se
să opună rezistenţă armată doar în cazul în care teritoriul i-ar fi fost încălcat fără consimţământ. În
plus, la 5 mai 1876, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, reluând ideea neimplicării de partea
răzvrătiţilor, solicita Porţii anumite concesii a căror aprobare ar fi conincis cu acordarea
independenţei. Era vorba despre:
- recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România;
- dreptul statului român de a acea reprezentanţi diplomatici proprii;
- inviolabilitatea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării;
- stabilirea hotarului pe talvegul Dunării;
- acordarea dreptului de a emite paşapoarte, a dreptului de extrădare, a libertăţii de a încheia convenţii
comerciale, poştale şi telegrafice fără acceptul prealabil al Porţii.
Dorinţele românilor nu au fost aprobate de oficialii turci, dar demersurile continuă până în
decembrie 1876 când, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, este prezentat un proiect de
Constituţie a Imperiului Otoman prin care toate naţionalităţile şi religiile din imperiu beneficiau de
egalitate şi se organiza un Parlament. Asemenea prevederi constituiau încercarea statului otoman de
a-şi demonstra disponibilitatea pentru reforme într-un moment în care i se reproşa caracterul
absolutist şi recurgerea la metode tiranice. În ceea ce priveşte Principatele, acestea erau catalogate ca
„provincii privilegiate”, iar Carol I ca subordonat al marelui vizir, fapt care a provocat nemulţumirea
României şi a consolidat decizia participării la conflict de partea Rusiei şi, în consecinţă, contra
Porţii.
Renunţând la negocierile cu Turcia, politicienii români îşi îndreaptă atenţia în direcţia Rusiei
cu care se încheie la 4 aprilie 1877 o convenţie prin care se fixau condiţiile în care trupele ţariste
aveau să tranziteze şi să se aprovizioneze pe teritoriul României. Deopotrivă, s-a insistat asupra
recunoaşterii integrităţii spaţiului românesc, dar, în pofida demersurilor părţii române, nu ni s-a
acceptat implicarea ca parte activă în război.
Poziţia României este reafirmată la 2 mai 1877 printr-o notă adresată marilor puteri în care se
arata că: Principatele îşi menţin neutralitatea, neintervenind în sprijinul populaţiilor creştine de
dincolo de Dunăre; ele nu încalcă Tratatul de pace de la Paris, căci atât Rusia, cât şi Turcia figurează
între puterile garante; o eventuală intervenţie armată a românilor nu se va produce fără o provocare
prealabilă din partea otomanilor. Cu toate acestea, în primăvara anului 1877 Principatele sunt atacate
de turci pe linia Dunării, aceştia interpretând permisiunea de tranzitare drept implicare în conflict de
30
partea ruşilor. În consecinţă, la 30 aprilie 1877 se instaurează starea de război, iar la 9 mai este
proclamată independenţa statului român.
Intervenţia în războiul ruso-turc s-a produs după dificultăţile întâmpinate de armatele ţariste la
Plevna, în iulie 1877 Marele Duce Nicolae avansând mai multe telegrame în care solicita ajutor
militar românesc, cea mai cunoscută fiind cea din 19 iulie în care se afirmă: „Turcii, îngrămădind cele
mai mari mase la Plevna, ne prăpădesc. Te rog să faci fuziune, demonstraţie şi, dacă e posibil,
trecerea Dunării, pe care doreşti să o faci între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este
indispensabilă pentru a uşura mişcările mele”. Din motive tehnice, acţiunile desfăşurate de români
sub comanda lui Carol I încep în august, ele materializându-se în succesele obţinute la Plevna,
Rahova, Vidin sau Smârdan. Victimele înregistrate în rândul armatei române s-au cifrat la
aproximativ 10.000 de morţi şi răniţi, jertfei umane adăugându-i-se eforturile materiale ale populaţiei
civile din ţară şi din provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină.
Pe fondul victoriilor repurtate de oştile româneşti şi ruseşti, la finele anului 1877 apare
perspectiva încheierii unui armistiţiu ruso-turc, otomanii nefiind capabili să continue ostilităţile. În
mod firesc, românii îşi manifestă dorinţa de a fi recunoscuţi în calitate de cobeligeranţi şi, prin vocea
lui Eraclie Arion, reprezentantul lor, îşi prezintă cererile:
- armata română să ocupe până la definitiva încheiere a păcii cetăţile Nicopole, Rahova, Vidin şi tot
litoralul Dunării cuprins între aceste cetăţi;
- statul român să fie un stat independent şi suveran;
- retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Gheorghe inclusiv, conform drepturilor noastre vechi
de posesiune;
- despăgubire de război de 100 de milioane, până la achitarea completă a sumei de către Imperiul
Otoman urmând a se menţine ocupaţia asupra cetăţilor amintite;
- în cazul în care nu se va admite participarea României la negocierile armistiţiului şi la cele ale păcii,
delegatul român va declara nul şi neavenit orice act care ne-ar privi.
Trimis la Petersburg pentru a susţine interesele României, generalul Ion Ghica se loveşte de
refuzul ţarului Alexandru al II-lea de a accepta Principatele la negocieri şi de a le considera parte
contractantă deoarece independenţa proclamată la 9 mai nu primise confirmarea europeană. De aceea,
susţinându-se că Rusia este apărătoarea intereselor româneşti, românilor li se permite doar să trimită
la congresul de pace o delegaţie consultativă.
În urma Congresului de la San Stefano şi a tratatului de pace semnat la 3 martie 1878, în
privinţa României s-au decis privarea de cele 3 judeţe din Sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail)
care reveneau Rusiei şi primirea unei părţi din Dobrogea şi a Deltei Dunării. Nemulţumirea României
faţă de hotărârile luate la San Stefano s-au alăturat celor manifestate de marile puteri europene care
priveau cu prudenţă încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, un indiciu solid în acest sens
constituindu-l formarea Bulgariei mari sub protectorat ţarist şi plasarea acesteia sub stricta
supraveghere a trupelor ţariste staţionate aici.
Aşadar, în iunie-iulie 1878, are loc Congresul de la Berlin al cărui rol era acela de a diminua
autoritatea Rusiei. Nici de această dată România nu a fost primită la negocieri, delegaţii săi (Ion C.
Brătianu şi Mihail Kogălniceanu) înaintând un memoriu celor prezenţi, fiind însă nmai „auziţi, nu şi
ascultaţi”. Din textul memoriului se desprind câteva idei precum: încălcarea datoriilor asumate de
31
Rusia faţă de România; nerespectarea principiului integrităţii teritoriale a statului român; acordarea
unor despăgubiri de război; recunoaşterea europeană a spaţiului românesc ca neutru; retrocedarea, în
virtutea drepturilor seculare, a gurilor Dunării şi a Insulei Şerpilor. Şi de această dată interesele
marilor puteri au primat, fapt confirmat de conţinutul tratatului de pace de la Berlin din 13 iulie 1878,
potrivit căruia:
- Rusia primea cele 3 judeţe din Sudul Basarabiei;
- se fixau 9 luni pentru evacuarea Bulgariei;
- se reducea teritoriul Bulgariei prin pierderea Rumeliei, plasată sub administraţia Turciei;
- Serbia devine independentă, iar Bosnia şi Herţegovina sunt anexate Austro-Ungariei;
- Anglia anexează insula Cipru;
- România primeşte Dobrogea;
- României i se recunoaşte condiţionat independenţa, fiind nevoită să-şi revizuiască Constituţia astfel
încât să se conformeze prevederilor tratatului, şi anume: „în România distincţia credinţelor religioase
şi confesionale nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere şi incapacitate în ce priveşte
drepturile civile şi politice, primirea în funcţiuni publice şi onoruri sau exercitarea diferitelor
profesiuni şi industrii, în oricare localitate ar fi”.
Soluţionarea afacerii Strousberg şi modificarea articolului 7 din Constituţie au condus la
recunoaşterea internaţională a independenţei, până în 1880 toate puterile continentale confirmând
noul statut al României, o ţară izolată din punct de vedere politic.
Izolarea politică externă deriva din aceea că vecinii mici ai României, precum Bulgaria sau Serbia,
ofereau posibilitatea unor alianţe regionale având interese relativ similare, dar erau prea slabi pentru a
ne putea sprijini într-o confruntare internaţională. În plus, Bulgaria intrase în sfera de influenţă a
Rusiei, stat care nu constituia o variantă atractivă în perspectiva unei alianţe datorită poziţiei din
1877-1878. Se adăugau izolarea diplomatică a Franţei după înfrângerea suferită în conflictul cu
Prusia, dar şi faptul că în 1881 Serbia încheiase un tratat cu Austro-Ungaria.
În condiţiile în care legăturile cu Germania şi Austro-Ungaria erau solide, se acţionează în
vederea depăşirii acestei situaţii prin orientarea spre aceste două puteri. Astfel, la 18 octombrie 1883
se produce aderarea la Tripla Alianţă, ministrul de Externe D.A. Sturdza şi Kalnoky semnând la
Viena, în numele împăratului Franz Joseph şi al regelui Carol I, acordul prin care România şi Austro-
Ungaria se angajau să-şi furnizeze sprijin reciproc în cazul unui atac neprovocat venit din partea
Serbiei, Bulgariei sau Rusiei şi îşi promiteau că nu vor încheia alianţe potrivnice celuilalt. La tratatul
amintit s-a alăturat în aceeaşi zi Germania, prin această formalitate statul român raliindu-se unui
important bloc politico-militar reprezentat de Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Avantajele care
decurgeau din actul de la 1883 erau însemnate, România preîntâmpinând o eventuală înţelegere între
Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa şi consolidându-şi poziţia în SE Europei.
Având un caracter secret, tratatul nu a fost supus spre ratificare Parlamentului de teama de a
nu fi respins de politicienii care refuzau o apropiere de statul dualist din considerente naţionale (vezi
tratamentul aplicat românilor aflaţi sub dominaţia austro-ungară) şi economice (consecinţele negative
ale convenţiei comerciale din 1875, precum şi dorinţa Austro-Ungarie de a controla printr-o Comisie
mixtă navigaţia pe Dunăre).
32
Aderarea la Tripla Alianţă nu a dezamorsat conflictele existente între România şi Austro-

Ungaria, între 1886-1891 având loc un război vamal finalizat în 1893 printr-o înţelegere conform prin
care schimburile comerciale între părţi s-au reluat.
Referitor la reînnoirea tratatului de aderare la Tripla Alianţă care fusese semnat iniţial pe o
perioadă de 5 ani, este de menţionat intenţia României de a modifica metoda de aderare, în acest sens
D.A. Sturdza, prim-ministru atunci, propunând încheierea unor tratate directe cu fiecare membru al
alianţei, fapt care ar fi transformat-o într-o înţelegere cvadruplă. Motivaţia o constituia dorinţa de a
obţine efectiv sprijinul Germaniei contra Rusiei şi a expansiunii bulgare de la Sud de Dunăre. Cu
toate acestea, în 1902, tratatul s-a reînnoit pe 5 ani tot prin aderarea Germaniei şi Italiei la un tratat
austro-român.
Un alt moment important în politica externă din epocă îl reprezintă războaiele balcanice din
1912-1913. Înainte de manifestarea acestora, la 1909, Ion I.C. Brătianu a testat poziţia Germaniei şi
Austro-Ungariei în eventualitatea în care Bulgaria ar fi obţinut câştiguri teritoriale în urma unui
conflict cu Turcia. Cele două mari puteri şi-au precizat cu claritate atitudinea, declarându-se pentru
sprijinirea diplomatică a României, fără ca acest ajutor să fie extins la cel militar în cazul în care ţara
noastră ar fi dorit să acţioneze contra Bulgariei. Explicaţia rezida în schimbările produse în zonă sub
aspectul exercitării autorităţii imperiilor vecine prin trecerea Serbiei în sfera de influenţă a Rusiei,
ceea ce motivează Germania şi Austro-Ungaria în sensul atragerii de partea lor a Bulgariei. În timpul
primului război balcanic care opune Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegrul Turciei, România îşi
declară neutralitatea, sperând să obţină pe cale diplomatică revizuirea graniţei. La sfârşitul anului
1912, în cadrul negocierilor derulate la Londra, românii cer bulgarilor fixarea graniţei din Dobrogea
pe linia Silistra-Balcic – ca formulă minimală sau pe linia Turtucaia-Balcic – ca formulă maximală.
Refuzul bulgarilor de a accepta una din variante, conduce la intervenţia marilor puteri care
decid în mai 1913 acordarea Silistrei şi a unei zone de 3 km în jurul oraşului în favoarea României,
fără a se aduce modificări graniţei.
Era în fapt un compromis aprobat provizoriu de Bulgaria şi România, anul 1913 şi
desfăşurarea celui de-al doilea conflict război balcanic în care Bulgaria trebuia să ţină piept foştilor
aliaţi, producând schimbarea atitudinii statului român. Prin declaraţia din 13 iulie 1913, se instalează
starea de război între România şi Bulgaria, cea din urmă terminând ca învinsă.
Negocierile de pace s-au purtat la Bucureşti, la 10 august stabilindu-se următoarele: Bulgaria renunţa
la majoritatea teritoriilor dobândite în conflictul din 1912, ceda Dobrogea de Sud (Cadrilaterul)
României şi recunoştea linia Turtucaia-Balcic ca frontieră cu statul român.
Declanşarea primul război mondial a însemnat pentru clasa politică românească necesitatea de
a reevalua interesele ţării în raport cu marile puteri. Nu se poate vorbi despre o unitate a opiniilor în
legătură cu tabăra alături de care România avea să participe la conflict. Se fac auzite voci care
îndeamnă la continuarea alianţei cu Puterile Centrale, dar, tot mai mult, se manifestă tendinţa de
depărtare de acestea, datorită atitudinii ostile a Austro-Ungariei la 1913 când refuzase cererile
teritoriale formulate de guvernul român. Se adăugau acţiunile de solidaritate cu românii din
Transilvania, Banat şi Bucovina, acţiuni care îndemmnau la orientarea spre puterile Antantei. Pe
această linie se înscrie şi convenţia secretă româno-rusă din 18 septembrie 1914 prin care, în
schimbul „neutralităţii binevoitoare faţă de Rusia”, aceasta promitea „să recunoască dreptul României
33
de a anexa provinciile aparţinând Austro-Ungariei a căror populaţie este românească”. Din pricina
diversităţii opiniilor, în primă instanţă se va opta pentru neimplicarea în război, decizie adoptată în
cadrul Consiliului de Coroană din 3 august 1914 de majoritatea celor prezenţi, excepţie făcând Carol I
şi conservatorul P.P.Carp.
Privind retrospectiv, intervalul 1866-1914 a coincis cu perioada în acre se produc importante
mutaţii în statulul politic internaţional al României, acum aceasta dobândindu-şi independenţa faţă de
Poartă, transformându-se în regat şi consolidându-şi poziţia în SE continentului.
Comentarii pe marginea cursului Imaginea evreilor în cultura română

- Pe teritoriul Principatelor au existat 2 tipuri de evrei: spanioli (sefarzi) – întâlniți cu precădere
în Muntenia și galițieni (Bucovina, Basarabia, Moldova, Transilvania).
- Date demografice: numărul evreilor în Principate a crescut după tratatul de la Adrianopol
(1829), căci, în absența burgheziei autohtone, evreii îndeplineau rolul acestei categorii sociale (prin
implicarea în producerea de mărfuri și comercializarea lor). În consecință, după dobândirea libertății
comerciale, domnitorii au fost interesați ca Principatele să prospere prin intrarea într-un circuit
economic mai larg, Mihail Sturdza chiar încurajând stabilirea evreilor în Moldova în scopul amintit.
În Moldova trăiau în 1831 circa 31.000 de evrei, în 1859 – 124.000 de evrei, iar în Țara Românească
locuiau în 1831 aproape 6.000 de evrei și în 1859 – cca. 9.200. La finele sec. XIX, în România trăiau
266.652 de evrei (reprezentând 4,5% din populație). La sfârșitul sec. XIX cea mai importantă
comunitate evreiască din România este la București (peste 40.500 de evrei), urmând Iași, Botoșani și
Focșani. În unele orașe din Moldova evreii erau prezenți în proporție de 40-50% din totalul
locuitorilor din acele orașe. Între 1881-1908, din cauza legilor care excludeau sau limitau prezența
evreilor în diverse sfere ale vieții societății, au emigrat din România 96.000 de evrei în SUA, Canada,
Argentina, Marea Britanie și Palestina. Odată cu Marea Unire, prin încorporarea de noi teritorii în
statul român, numărul minoritarilor etnici a crescut la 1/3 din populație, în unele zone depășind ½.
- Populația evreiască a avut în România un pronunțat caracter urban, la 1900 80% dintre evrei
locuind la oraș. În perimetrul orașelor, evreii și-au format cartiere (ex. în București cartierul
Văcărești-Dudești).
- În România evreii nu au cunoscut realitatea ghetoului, beneficiind de o relativă libertate de
așezare și mișcare. Excepții: nu li se permitea construirea sinagogilor și a școlilor în zona centrală a
orașelor; nu li s-a permis sa fie proprietari funciari în mediul rural (abia la finele sec. XIX dobândind
dreptul de a lua in arendă terenuri rurale).
- Până la ½ sec. XIX, biserica ortodoxă a respins teoretic prezența evreilor care erau damnați
pentru păcatul deicidului, respingerea luând forma scrierilor antievreiești editate de biserică. Practic,
însă, evreilor le era respectată libertatea cultului și li se permitea așezarea și activitatea economică în
Principate. Este, așadar, cazul unei toleranțe ostile față de evrei.
- Clasa politică și evreii: la 1848, în Proclamația de la Islaz se prevedea: „emancipația
israeliților și drepturi politice pentru orișice cetățean de orișice credință” (art. 21), ceea ce sugerează
preocuparea pentru integrarea evreilor în masa de cetățeni. Din dorința de a-i asimila pe evrei, clasa
34
politică le-a cerut să se modernizeze, părăsind portul tradințional în favoarea celui occidental, dar și
să frecventeze școlile publice și să satisfacă serviciul militar.Înscrierea la școlile publice a fost
permisă fără limitări până în anul 1893 când, prin legea privind învățământul primar și norma-primar
inițiată de Take Ionescu s-au adoptat câteva măsuri considerate discriminatorii. (context: se
constatase că, în pofida campaniilor de conștientizare a populației în legătură cu avantajele instruirii
și educării, populația majoritară încă era refractară la trimiterea propriilor copii la școală. Acest fapt
explică și evoluția lentă a ratei de alfabetizare în a 2 ½ a sec. XIX. Nu același lucru se putea afirma în
legătură cu evreii care nu aveau nevoie să fie stimulați pentru a-și școlariza copiii. Se ajunsese astfel
ca, în mediul urban, în școlile publice, evreii să reprezinte 10-15% din totalul elevilor, ceea ce
reprezenta un procent de 2-3 ori mai mare decât acela deținut de evrei la nivelul societății. De aici,
concluzia că evreii sunt suprareprezentați în școlile publice care ajungeau să-i instruiască pe viitorii
competitori economici ai majoritarilor-românilor). Între măsuri se numără: înmatricularea evreilor în
școlile primare publice doar în limita locurilor rămase neocupate după înscrierea tuturor copiilor
români; obligația pentru evrei de a achita o taxă școlară de 30 fr. la oraș și 15 fr. la sate, cu toate că
învățământul primar era gratuit. Consecința a fost că cca. 20% dintre elevii evrei au fost nevoiți să
renunțe la cursuri aflându-se în imposibilitatea achitării taxei de școlarizare.
- Codul Civil al lui Cuza prevedea cetățenie pentru necreștini, acordată în mod individual, dar
menționarea nu s-a aplicat.
- Între 1866-1877 se poate vorbi despre discriminarea civică și politică a evreilor. Ex.
 Constituția din 1866, art. 7 – doar străinii de rit creștin puteau deveni cetățeni ai statului
român. Art. 7 a fost modificat în 1879 când a dispărut condiționarea religioasă, dar normele de
aplicare ale articolului au îngreunat acordarea cetățeniei (locuire neîntreruptă în România de cel puțin
10 ani, profil moral ireproșabil, prosperitate economică etc.). Din pricina acestui fapt, doar 4.668 de
evrei au putut obține cetățenia până la primul război mondial (reprezentând 2% din totalul evreilor
din România). Au existat 2 momente în care evreilor li s-a acordat cetățenia în grup (după războiul de
independență când au devenit cetățeni 888 evrei și august 1918. În ambele cazuri este vorba despre
evrei care au luptat alături de armata română). La 22 mai 1919 a fost adoptată o lege prin care se crea
posibilitatea acordării cetățeniei tuturor evreilor. Totuși, abia prin Constituția din 1923 le sunt
recunoscute evreilor drepturile civile.
 1867 – circulară emisă de I.C. Brătianu (ministru de Interne) prin care evreii nu se puteau
așeza în localitățile rurale, nu puteau să arendeze proprietăți și nici deschide hoteluri și restaurante.
Mai mult, evreii erau izgoniți din sate și târguri sau chiar din țară sub pretextul vagabondajului.
- Antisemitismul în societatea română: are în primul rând conotație economicăși în subsidiar
una religioasăsau rasială. Apariția și dezvoltarea burgheziei evreiești a creat o concurență, nu
întotdeauna favorabilă burgheziei române care, chiar dacă urmărea aceleași interese economice, se
confrunta cu mijloace materiale insuficiente. Greutățile cu care se confrunta burghezia română
constau în sacrificiile pe care le pretindea procesul de formare, dar și de dobândirea conștiinței de
breaslă, ieșirea din mentalitatea medievală, acumularea de capital, volumul mare de muncă. La
apariția interesului în rândul românilor pentru producția industrială de mărfuri și pentru comerț, s-a
constatat că în aceste domenii de activitate evreii erau activi și dobândiseră deja o experiență care nu
35
putea fi negată. Astfel, evreii, dincolo de minoritatea care activa în domeniile bancar, comercial și
artistic, sunt de regăsit, în majoritatea lor între meseriași unde activau cu avantajul pînă la ½ sec. 19
de a nu plăti patenta – în calitatea lor de sudiți – locuitori aflați sub protecția unei alte țări care
beneficiau în această ipostază de anumite avantaje.
Se poate aprecia că la apariția antisemitismului (mai degrabă identificabil în rândul intelectualității
decât al majorității populației) au contribuit:
 starea de criză economică (eșecurile economice au favorizat geneza unei mitologii din care se
desprinde exaltarea țăranului și a civilizației rurale, arhaice și eterne, precum și credința că trecutul
poartă cu sine modelul ideal al societății populare care trebuie neapărat recuperată);
 confuziile politice;
 mentalitatea care a stat la baza definirii statului național (comunitatea de limbă și neam, ideea
fraternității, revendicarea acelorași tradiții și obiceiuri, a aceleiași religii și istorii). Substitut al
inamicului exterior, evreul era considerat de mitologia antisemită ca fiind dușmanul necesar în
interior, împotrivirea față de el făcând mai ușoară asigurarea coeziunii naționale.
- A avea un dușman este important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci și pentru a ne
procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l,
propria valoare. De aceea, atunci când inamicul nu există, el trebuie construit. Dușmanii sunt diferiți
de majoritari pentru că sunt percepuți ca străini, având alte obiceiuri. Dușmanul trebuie să fie urât,
pentru că frumosul se identifică cu bunătatea. Dușmanul este lipsit de integritas (faptul de a avea tot
ce trebuie pentru a fi un reprezentant mediu al speciei respective). Ex. în cazul evreilor se specula că
au nasul coroiat, buzele groase, părul roșcat. Dușmanul este rău mirositor și practică obiceiuri
reprobabile (ex. evreii erau acuzați că sacrifică copii creștini, că se împreunează cu femei fără a ține
cont de gradul de rudenie și că ucid copiii rezultați din acele raporturi sexuale). Dușmanul aparține
ueni categorii inferioare dpdv. social (robi) / sexual(femei) / etnic (evrei, țigani, negri) / religios
(eretic, musulman).
- Toleranța și ospitalitatea la români: spiritul tolerant al românilor este real și se manifestă ca o
acceptare a prezenței unei comunități străine, chiar și de altă religie. Toleranța a caracterizat
raportarea românilor la evrei în majoritatea timpului, chiar dacă au mai existat și excepții. Ideea de a-i
accepta pe străini ca egali cu autohtonii în fața legii și-a făcut loc greu în conștiința tuturor straturilor
sociale, inclusiv a celei intelectuale. A tolera, a suferi, a suporta, a îngădui au fost cuvinte folosite
pentru a descrie raportarea majoritarilor la minoritari. Acestea au avut conotații negative pe alocuri,
toleranța fiind percepută ca un act paternalist, un act de favoare față de o comunitate care se abate de
la normă. Ospitalitatea este o caracteristică a societăților tradiționale și este determinată, în bună
măsură, de considerente magice și rituale, iar nu atât pe cât s-ar crede de altruism sau generozitate.
Ex. țăranul este ospitalier cu străinul acum, pentru ca el și ai lui să aibă parte de belșug apoi (tot restul
anului); țăranul îi oferă străinului aici, pentru ca el și morții lui să primească acolo (în lumea de
dincolo). Ospitalitatea excesivă nu este semn de toleranță. Străinul, cel „diferit”, este tratat diferit,
ceea ce înseamnă că xenofilia nu anulează, ci evidențiază diferența culturală dintre indigen și alogen
(discriminare pozitivă).
- Clișee/prejudecăți referitoare la evrei:
36
- Clișee de ordin fizic: buze groase, nas mare și coroiat, exoftalmie, barbă ascuțită, păr roșu. În
realitate, din cauza condițiilor istorice specifice în care a evoluat diaspora evreiască, nu există dpdv
antropologic un anume tip dominant de evreu. La înc. sec. 20, în urma unor studii antropometrice și
statistice a rezultat că numai 14% dintre evreii din New York prezentau așa-numitul „nas evreiesc”.
- Un alt clișeu de ordin fizic: prezența pistruilor pe față și pe corp, considerați semn infamant
care (ca și părul roșcat) aduce ghinion.
Explicație pentru pistruii evreilor: cf legendelor despre Sf. Maria, Maria, ajunsă la locul răstignirii lui
Isus, îi găsește pe evrei așezați la masă: „Și au fiert jidanii un cocos/Și au făcut dintr-însul borș/Și l-au
pus în strachină/Și-au zis Maicii Domnului:/- Când a învia/Cocoșul acesta/Și se va sui/Pe marginea
strachinii/Și va bate din aripi/Și a cânta/Atunci a învia/Și Isus Mântuitorul./Și cocoșul a înviat/Și a
cântat/Pe marginea strachinii/Și din aripi a bătut/Și pe judani i-a stropit/Și pe toți i-a opărit/Și de
atunci îs jidanii pestriți”. Culoarea roșcată a părului este percepută de mentalitatea populară ca o
anomalie fizică care denotă o anomalie psihică sau morală. („Oamenii cei însemnați, cu barba roșie ca
para focului, sunt foarte răi la inimă și primejdioși” pentru că se considera că sunt întrupări ale
diavolului).
- Dacă despre evreu se crede că deoache lumea, despre evreică se spunea că deține antidotul. În
Bucovina se considera că un copil alăptat de o evreică va fi ferit pentru toată viața de deochi.
- Evreul este murdar. Această prejudecată, întâlnită și la nivelul Europei, a fost verbalizată în
formule precum: „jidan împuțit”, „evreul miroase a capră râioasă”, „mândru ca evreul de păduchii
lui”, „2 brânze puturoase și un evreu fac 3 împuțiciuni”, „a sărutat un evreu” (despre cineva căruia îi
miroase gura). O explicație pentru acestă prejudecată ar fi cea rasială, „murdăria evreilor” datorându-
se „bolilor evreiești” între care furunculoza, sifilisul. Pseudosavanți rasiști (Gustav Jaeger – 1880,
Hans Gunter - 1930) au încercat să demonstreză existența unui miros evreiesc ereditar care se datora
glandelor sudoripare ale evreilor care ar secreta o sudoare cu „miros de rânced, care este dezagreabil
pentru noi”. (la drept vorbind, celor percepuți ca străini și/sau dușmani li se atribuiau tot felul de
defecte. Vezi, în acest sens, felul în care ne raportam noi la turci, ruși, greci....). În realitate, în
perioadele premodernă și modernă murdăria era proprie tuturor europenilor, iar românii nu făceau
excepție (ex. „există puține case valahe în care să domnească ordinea și curățenia. Numai un călător
căruia nu-i este scârbă și e gata la orice poate cuteza să ia loc la masă.” Franz Griselini, 1780).
Contraargumente la murdăria evreilor: regulile de igienă personală, familială și comunitară, impuse
de tradiția religioasă a evreilor, fac mai degrabă din evreu o persoană curată și sănătoasă. Este vorba
despre practica spălării rituale a mâinilor înainte și după masă, precum și despre spălarea corpului cel
puțin o dată pe săptămână în baia rituală amenajată de comunitate + igiena păstrării și preparării
alimentelor + practicarea de către evrei a meseriilor relativ curate (croitorie, cizmărie,
ceasornicărie...) + existența unui număr relativ mare de doctori și farmaciști în rândul evreilor.
Consecința respectării normelor de igienă, cf studiilor din Europa, este că durata medie de viața între
evrei era de 49 de ani, iar în rândul ne-evreilor de 37 de ani (studiu din 1855) + mortalitatea între
evrei este de 14:1000 pe an, iar la creștinii ortodocși din Rusia era de 32:1000 pe an.
- Evreul miroase urât. Explicație „realistă”: consumul frecvent de ceapă și usturoi (la drept
vorbind, și majoritarilor le plăceau aceste legume!). Talmudul recomanda consumul de usturoi pentru
37
că „place corpului, îl încălzește, face să strălucească fața, ucide tenia, mărește fluidul seminal,
favorizează dragostea”. De fapt, a spune despre cineva că miroase a ceapă sau usturoi constituia o
remarcă depreciativă menită să indice proveniența socială umilă a persoanei respective. Prejudecata
că străinul miroase urât reflectă modul de receptare a alterității la nivelul mentalității populare, cf
principiului „cel diferit miroase diferit”. Anticii spuneau că „murdăria celuilalt pute”, iar cea proprie
„miroase frumos”. Explicația mitologico-religioasă: evreul ar mirosi urât pentru că ar fi fost blestemat
ca urmare a uciderii lui Isus, pentru că ar fi vrăjitor sau pentru că ar fi stăpânit de diavol (de aici
mirosul sulfuros pe care l-ar degaja).
- Evreica frumoasă și elegantă. Atracția erotică față de evreică poate fi explicată prin faptul că
se conferă o senzualitate diferită femeii considerate diferite (etnic, rasial, religios). Funcționa
deopotrivă și atracția pentru „fructul oprit” (vechile pravile interziceau „amestecarea de sânge”, deci
relațiile între români și străini, sub pedeapsa pierderii sufletului). Potrivit Codului Calimachi (1817) și
Legiuirii Caragea (1818), „nu este slobod a se face alcătuirea căsătoriei între creștini și necreștini”.
Prevederea rămâne în vigoare până la 1865 (Codul Civil al lui Cuza), dar a fost reintrodusă în 1940
printr-un decret-lege unde „căsătoriile între evrei și români de lege sunt oprite”.
- Stigmatul vestimentar: în România s-a aplicat în 1941 (brasarda de culoare galbenă pe care
toți evreii trebuie să o poarte pe brațul stâng). De-a lungul timpului, în Europa s-au aplicat evreilor
diverse însemne distinctive: rouelle (bucată rotundă de stofă galbenă aplicată în piept – aluzie
transparentă la banii primiți de Iuda pentru trădarea lui Isus), tabula (bucătă de stofă galbenă decupată
în forma tablelor legii – 2 dreptunghiuni rotunjite în parte de sus), pălărie țuguiată galbenă,
asemănătoare unei pâlnii. Din sec. 17, stigmatizare a luat forma interdicțiilor. Astfel, evreii nu aveau
voie să poarte veșmântul specific etnicilor majoritari. În sec. 18-19 s-a produs o schimbare de accent,
în sensul că apare preocuparea pentru asimilarea evreilor, context în care li se impune adoptarea
portului occidental.
- Domenii restricționate pentru evrei: didactic (în școlile publice – subvenționate de stat nu se
admitea angajarea decât a românilor prin naștere sau naturalizare), militar, juridic (nu puteau fi nici
avocați, nici jurați), medical (în spitalele statului nu se angajau decât medici români), agricol (până
către finele sec. XIX).
- Portretul profesional/psihologic al evreului: într-un clasament pe națiuni, evreul pare să ocupe
locul I în înșelarea altora (vezi zicale precum: „un grec înșală 2 români, un armean 2 greci, un ovrei 2
armeni” sau „jidanul e în stare să se fure și pe el, numai să vrea” ori „până nu înșală, evreul nu
mănâncă micul dejun”). În orice structură de piață primitivă, negustorii sunt percepuți ca hoți, escroci
pentru că în mentalitatea populară a înșela este parte integrantă a comerțului. Comerțul, în sine, este
considerat o muncă necinstită, țăranii identificând munca cinstită cu efortul fizic. Această percepție se
suprapune peste imaginea evreului care ar fi prin natura sa prefăcut și șiret, deci predispus la
înșelăciune. Stereotipuri referitoare la portretul evreului: inteligent, viclean, instruit, bun familist,
solidar cu alți evrei, foarte religios, fricos, lacom de bani, însetat de putere, harnic, bun afacerist.
Stereotipul evreul-negustor nu este confirmat decât parțial de realitate (la înc. sec. 20, cf statisticilor,
în România, 21% dintre evrei sunt negustori în 1902, 26% în 1906, 24% în 1909). Rezultă că cei mai
mulți dintre evrei sunt meșteșugari (ex. la 1820 în Iași, 40% dintre meșteri și calfe erau evrei, iar în
38
București, între 1834-1844 – 74% dintre evrei sunt meseriași și doar 9% sunt negustori). Avem de a
face cu un paradox, și anume: se perpetuează imaginea evreului negustor TIPIC și cea a evreului
meseriaș ATIPIC, deși cifrele indică contrariul. Preocuparea evreilor pentru acumularea de bani s-a
datorat și faptului că secole la rând le-a fost interzis prin lege să dețină proprietăți funciare sau
imobiliare, ceea ce i-a obligat să-și tezaurizeze profiturile sub formă de bani de aur sau bijuterii care
puteau fi ușor de transportat în caz de pericol.
Evreul-cârciumar: dacă în Occident cel demonizat a fost evreul-cămătar (asociat cu Iuda, Diavolul și
Infernul), în Estul Europei de atenție a avut parte evreul-cârciumar (dacă „banul este ochiul
Dracului”, rachiul este sângele lui. Așa cum biserica este „Casa Domnului”, cârciuma este „Casa
Diavolului” unde oficiază evreul cârciumar). Nici această ipostază nu este confirmată de realitate
pentru că în România între 1903-1904 doar 2,5% dintre cârciumari sunt evrei. În plus, nu evreii
produc băuturile alcoolice, ci boierii (chiar înainte de 1829, deși în condiții de monopol comercial
otoman, boierii încurajau producția rachiului din cereale, ei fiind și cei care deschideau pe propriile
moșii cârciumi pe care evreii doar le administrau). La înc. sec. 14 în Occident a apărut legenda că
evreii otrăveau fântânile și băutura vândută la cârciumă pentru a- îmbolnăvi sau omorî pe creștini
(același lucru se afirma despre medicii evrei care intenționat ar prescrie tratamente greșite pacienților
creștini). Este o exagerare, diferitele substanțe folosite de cârciumari având rolul fie de a prezerva
băuturile, fie de a igieniza butoaiele în care era depozitată. Se poate însă vorbi despre o practică
întâlnită în rândul cârciumarilor, indiferent de religie și etnie, de a dilua cu apă băutura. Otrăvirea
băuturilor nu era acceptată moral și religios, Cabbala prevăzând 73 de zile de post pentru ispășirea
păcatului de a contraface vinul.
Evreii nu se îndeletnicesc cu agricultura și creșterea animalelor. Zicale: „o să se întâmple când s-o
întoarce evreul de la seceră”, „e îndemânatic ca un evreu la munca câmpului”. Zicalele acoperă o
realitate istorică, căci evreilor le-a fost interzis prin lege să dețină pământ în proprietate (ex. prin
Regulamentul Organic care prelua această prevedere din trecut). În 1913, doar 2,5% dintre
agricultorii din România sunt evrei, procent care crește după Marea Unire la 6,5%.
- Potretul moral și intelectual: evreul este inteligent („grec galanton, ovrei prost și țigan cinstit
nu se poate”). Evreul este laș („evreul poartă cizme cu pinteni ca să nu-l muște iepurele”). Evreul se
teme de câini (cynophobie) și de lupi (lycophobie), dar și de arme. Evreul este lipsit de aptitudini
militare („cal verde, armean cuminte și jidan pușcas nu se poate”, „se grăbește ca evreul la război”).
În realitate, evreii au participat la războiele din 1877-1878, 1913, 1916-1918, demonstrându-și curajul
militar și loialitatea. Ei au primi abia în anul 1876 dreptul legal de a lupta în armata română ca
„străini neaparținând unei naționalități străine”. Din 1940 evreii au fost din nou excluși de la serviciul
militar. În primul război mondial au luptat 23.000 de evrei în România (10% din populația evreiască).
- Portretul mitic și magic al evreului: evreul fiind pentru mentalitatea europeană prototipul
străinului, era firesc ca el să fie desemnat clientul predilect al Iadului. Pentru a ajunge în Iad, nu
trebuia să fie păcătos, era suficient că este evreu: „un creștin păcătos este mai bun decât un evreu
nepăcătos”. Nefiind botezat, evreul era receptat ca fiind o pradă mai sigură și ușoară a Diavolului.
Prin legendara sa trădare, Iuda Iskariotski (cum apărea în textele slavone care au circulat în
Principate) l-a impresionat atât de profund pe țăranul român, încât numele lui a dat 2 denumiri
39
populare ale Diavolului: Iuda și Scaraoțchi. Demonizarea evreului nu este specifică doar românilor,
fiind un fenomen de psihologie colectivă, uzual în Europa occidentală și orientală. Evreul era
considerat întruparea Diavolului, ale cărui vicii le preluase (rău, viclean, avar, trădător, corupt și
corupător), dar și caracteristici fizice (miros pestilențial, barbă de țap, păr roșu, ba chiar coarne și
coadă). În Europa evreul a fost identificat cu vrăjitorul, având puterea a de declanșa sau opri ploaia,
furtuna, vântul sau grindina.
Evreii și carnea de porc – „porcul este spurcat pentru voi. Din carnea lui să nu mâncați”
(Deuteronom). Deși era apelați „porc de evreu”, în realitate evreii nu consumă carnea acestui animal,
deoarece încălcarea interdicției amintite echivala pentru ei cu degradarea religioasă și culturală.
Explicația dată de creștini: evreii nu consumă porc pentru că acolo l-a închis Isus pe Diavol.
Evreul de bun augur: la români, valențele magice de „purtător de bun augur” sunt acordate evreului,
țiganului și turcului („de-i va ieși unui creștin înainte țigan sau turc sau jidov, el atuncea crede că îi va
merge bine și-și va face calea cu norocire”). Explicații: se acordă valențe magice murdăriei (vezi și
cazul coșarului sau atingerea involuntară a unui excrement – ambele fiind considerate aducătoare de
noroc); „evreul este înstărit, lui îi merg bine afacerile, de el se lipesc banii”, așadar, dacă întâlnești un
evreu pe stradă, afacerile îți vor merge bine pentru că o parte din priceperea evreului se transferă
asupra ta. + apariția în vis a unui evreu era considerată benefică, iar a unui preot malefică pe
principiul „dacă ai un vis bun este semn rău, iar dacă ai un vis rău este semn bun” + credința că
pruncul alăptat de o evreică va avea noroc în viață + prezența la nuntă a unui evreu se considera că
este de bun augur, la fel intrarea în casă a unui evreu în prima zi a anului.
Acuzații la adresa evreilor:
 deicidul (cum poți să-ți manifești mai convingător dragostea pentru Dumnezeu altfel decât
arătându-ți repulsia față de ucigașii lui?),
 hagiocidul (uciderea Sf. Ioan cel Nou prin decapitare + încercările de a-i ucide pe Sf.
Gheorghe și pe apostolii Petru, Iacob și Filip),
 iconocidul („uciderea” unui substitut al lui Isus: profanarea anaforei, profanarea icoanelor care
îl reprezentau pe Isus, profanarea crucii, scoaterea ochilor sfinților de pe zidurile bisericilor),
 infanticidul ritual (uciderea de copii creștini și folosirea sângelui lui la tratarea afecțiunilor
dermatologice de care se presupunea că sufereau evreii).
- Presa evreiască apare după 1850, întemeietorul ei fiind Iuliu Baraș (1857, „Israelitul român”).
Ex. de ziare evreiești: „Fraternitatea”, „Revista israelită”, „Egalitatea”, „Macabeul”, „Curierul
israelit”, „Zion” etc.
Comentarii la cursul Junimea și junimismul

- Junimismul poate fi definit ca un curent de idei care s-au manifestat în plan literar, ideologic,
cultural și politic. Curentul a inaugurat o nouă orientare în literatura, cultura și spațiul public al epocii
și și-a legat numele de societatea Junimea.
- Socitatea Junimea a apărut în oct. 1863 (deși chiar între fondatorii săi existau controverse
legate de momentul înființării, unii avansând anul 1864). Între membrii fondatori se regăsesc: Titu
Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti etc.
40
- Cf lui Iacob Negruzzi (Amintiri din Junimea), au fost avansate mai multe denumiri pentru
societatea culturală ieșeană (Ulpia, Ulpia Traiană, Junimea – ultima fiind propunerea lui Th. Rosetti
care s-ar fi adresat participanților astfel: „Măi băieți, vreți să vă dau un nume fără pretenție care să vă
placă la toți fiindcă nu zice mare lucru?”. După ce a primit acordul tuturor, V. Pogor, decanul de
vârstă al junimiștilor [avea 30 de ani, iar vârsta celorlalți junimiști varia între 20-30 de ani] a oficiat
„botezul” cântând ca un preot și întrebând de 3 ori:
„- S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?,
- S-a lepădat, au răspuns ceilalți.
- în numele Domnlui, boteze-se dar Junimea!”).
- Junimiștii erau avocați, judecători, ofițeri, istorici, scriitori și poeți, profesori, politicieni, dar la
întrunirile lor nu se admiteau discuții juridice sau politice.
- Cu excepția lui V. Pogor care a studiat în Franța, restul junimiștilor s-au format în Germania.
Junimiștii au fost influențați de gânditori precum: Schopenhauer, Th. Buckle, Hegel, Spencer.
- Programul Junimii:
 Societatea Junimea va face apel la toți cetățenii care se interesează de propășirea civilizației în
România să facă parte din ea; prețul participării este de 4 galbeni/an.
 Societatea va avea un corespondent în orașele cele mai importante ale României și în
provinciile române supuse dominației străine.
 Va tipări orice carte de științe sau litere, mai ales acele necesare școlilor, gratis.
 Pentru acei autori care vor să-și tipărească cărțile pe propria cheltuială, prețul va fi mai mic
decât la alte tipografii.
 Societatea Junimea va debuta prin tipărirea tuturor cronicarilor și istoriografilor români într-o
nouă ediție cu note explicative și index. (în realizarea lucrării erau implicați Pogor, Carp și
Maiorescu).
 Societatea avea o revistă lunară.
- Activitatea Junimii:
 Prelegeri publice (ținute în intervalul 1864-1881 de către Maiorescu, Carp, Pogor, Rosetti,
Negruzzi, Eminescu). Scopul lor era să ridice nivelul cultural al populației, dar, pentru că cei ce
conferențiau erau distinși intelectuali obișnuiți cu oratoria aulei univesitare sau a sălii de tribunal,
publicul trebuia să fie unul cultivat (profesori, avocați, înalți funcționari, studenți, doamne din înalta
societate). Conferințele se conformau rigorii universitare. Subiecte ale prelegerilor: Semnele de
cultură în popoare, Elemente de educație, Omul și natura, Elemente de viața ale popoarelor
manifestate în istorie (1866 – în cadrul acestei serii de prelegeri s-a discutat despre: legislația elenă,
practica filosofiei elene, arta la poporul elen, viața romană, legislația romană, Mahomed, reforma
religioasă a lui Luther, revoluția engleză).
 Tipărirea de lucrări.
 Antologia literaturii românești – au fost citite, analizate în spirit critic poeziile înaintașilor și
contemporanilor care se bucuraseră de succes (Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Alecu Donici, G. Sion,
D. Bolintineanu, Ienăchiță Văcărescu etc.). Proiect a rămas nematerializat pentru că prea puține dintre
creațiile literare îndeplineau standardele de calitate impuse de junimiști („Astfel, de unde noi ne
41
închipuisem că n-am avea decât să spicuim în dreapta și în stânga ca să găsim după plac poezii și
multe și frumoase pentru antologia noastră, de la o vreme băgarăm de seamă că abia am fi putut
scoate la lumină o broșurică subțire și că prin urmare de editarea unei antologii nici nu mai putea fi
vorba.”)
 Uniformizarea regulilor ortografice ale limbii române (nov. 1865, soluțiile le oferă Maiorescu
în lucrarea Depre scrierea limbii române)
 Acțiune împotriva adepților curentului latinist care nega contribuția dacilor la formarea
poporului român și a altor popoare la dezvoltarea limbii române (1867, Contra școalei Bărnuțiu).
 Ideologia junimistă:
 Teoria formelor fără fond (fundamentată de Maiorescu în studiul din 1868 În contra direcției
de astăzi în cultura română: „Nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele
mărețe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură
numai formele de deasupra ale civilizațiunii, dar nu întrevăzuseră fundamentele istorice mai adânci
care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista”. Prin
desființarea monopolului comercial turcesc în Principate, cf tratatului de la Adrianopol, țările române
au intrat în circuitul economic european și și-au deschis prea larg porțile înnoirilor. Adepții înnoirilor
cu orice preț au adoptat și au împrumutat fără rigoare, măsură și spirit selectiv. Nu s-au adoptat doar
acele forme ce s-ar fi potrivit specificului local și nici nu s-a controlat ritmul procesului înnoitor.)
 Progresul este rezultatul evoluției („adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe
de o parte, adăogind pe de alta: o vie legătură între prezent și viitor, nu însă o serie de sărituri fără
rânduială. Deci progresul adevărat, fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din
tradițiile trecutului, înlătură însă inovațiile și aventurile hazardoase”. Eminescu, Studii asupra
situației).
 Respingerea soluțiilor radicale („Noi, junimiștii, nu suntem revoluționari. Nu doară că
revoluția nu ar fi una din căile pe care s-a văzut uneori silită istoria popoarelor a merge spre progres.
Dar pentru țara noastră, o țară mică, intercalată între 2 mari puteri și contropitoare, o revoluție este
întotdeauna o calamitate. Cine începe știe pentru ce o începe, dar nu știe niciodată în al cui folos o
sfârșește” – Maiorescu, 1887).
 Susținerea ideii statului contractual (societatea este produsul unei învoieli comune între
oameni).
 Preferința pentru programul Divanurilor ad-hoc (explicație: din rezoluțiile din 1857 lipseau
cerințele referitoare la calea de soluționare a problemei țărănești).
- Junimismul în viața politică: inițial, Junimea nu a agreat politica, considerând-o o activitate
care nu merită decât dispreț. Ulterior, junimiștii au înțeles că a refuza activitatea politică abandonând-
o total celor pe care îi disprețuiau, era o cale sigură pentru perpetuarea unei stări pe care o
condamnau. Începutul activității politice a Junimii poate fi considerată participarea lui Pogor și Carp
în 1865-1866 la complotul pentru detronarea lui Cuza. Junimiștii (cunoscuți în cercurile politice din
București ca „Juna dreaptă” ) s-au apropiat de conservatori în 1871 când Maiorescu a participat la
alegerile parlamentare pe listele Partidului Conservator („Eram noi deodată conservatori? Noi eram în
prima linie susținătorii programului hărăzit de la divanul ad-hoc. Și pentru că guvernul
42
conservatorului Lascăr Catargiu lucra în sensul acestei realizări, noi eram datori din principiu să
susținem guvernul conservator.” - Maiorescu).1881 – Carp a prezentat programul Era nouă care a
devenit programul Partidului Conservator, iar junimiștii – teoreticienii acestui partid. Prim-miniștri
junimiști: Maiorescu, Carp, Th. Rosetti. PENTRU INIȚIATIVELE/OPINIILE POLITICE ALE
JUNIMIȘTILOR, DE CONSULTAT MATERIALUL REFERITOR LA PARTIDUL
CONSERVATOR.
Mentalități și moravuri
Viața la țară
- Viața la țară semnifica pentru elită un refugiu, un spațiu al recuperării identității nobiliare, al
consolidării privilegiului social accentuat de statutul de posesor de pământ.
- Pentru cei care se declarau incompatibili cu viața orașelor, semnifica principala formă de
existență. Pentru cei perfect integrați în viața cotidiană, viața la țară era o formă de diversitate, de
amuzament sau de conveniență socială, având în vedere că mutarea sezonieră (vara) la țară devine la
½ sec. 19 un fel de obligație mondenă, condiționată de sezonul de vânătoare.
- Conacul era centrul comunității țărănești.
- Reședința rurală principală a elitei se afla pe moșia cea mai valoroasă sau în vechea casă
părintească, ceea ce permite etalarea vechimii familiei și certificarea faptului că deține pământ de mai
multe generații. Acest fapt echivala cu recunoașterea calității de parte a unei categorii sociale
superioare, precum și consolidarea prestigiului în societate.
- Conacul de la țară trebuia să fie un spațiu capabil să se închidă ermetic în fața agresorilor,
destinat să protejeze autoritatea și integritatea fizică a proprietarului.
- La conac, proprietarul rămânea un fel de căpetenie militară pe plan local în condițiile în care
statul încă nu putea asigura protecția eficientă a locuitorilor săi.
- Multe reședințe aparținând moșierilor etalau la ½ sec. 19 un lux semibarbar pentru că deși
conacele erau mari, adesea erau prost administrate și organizate (ex. bucătăria se afla peste drum, iar
mâncarea trebuia purtată prin curte înainte de a ajunge pe masa stăpânului).
- Programul în perioada locuirii la conac: bărbații care participau la vânătoare se trezeau relativ
devreme. Înainte de toaletă se serveau cafeaua, dulceața și narghileaua sau ciubucul. După toaletă se
lua dejunul sau zacusca la ora 10. Urma taifasul (cafele, ciubuc, discuții). Prânzul se servea la orele 2-
3 p.m., apoi se organizau vizite sau plimbarea cu trăsura pentru femei, în vreme ce bărbații se
retrăgeau în grădină pentru siestă. Discuțiile continuau până seara când, la ora 22 se lua cina. Ziua se
încheia cu conversații, jocuri de cărți, muzică.
Viața la oraș
- Orașul este un mediu cosmopolit, centrul vieții mondene pentru elită.
43
- Distracțiile citadine constau în: frecventarea spectacolelor de teatru și operă, a cazinourilor,

cafenelelor, cofetăriilor, plimbarea la șosea, participarea la baluri și saloane.
- Locuri de promenadă tradiționale: Herăstrău, Băneasa, Filaret, Colentina (București), Copou
(Iași).
- Locuința tipic citadină se bazează pe structura casei tradiționale cu 2 niveluri și grădină.
Încăperile de locuit erau amenajate la etaj și dispuse simetric de o parte și de alta a unei săli mediane.
Parterul era destinat în general dependințelor și, în cazul locuințelor somptuoase, era prevăzut cu o
scară centrală impozantă care asigura accesul la etaj.
- Locuințele de la oraș nu impresionează de regulă prin dimensiune, totuși erau înconjurate de
grădini impozante care aveau rolul de a-i izola pe proprietari și de a le conserva intimitatea.
Teama de boală
- În a ½ a sec. 19 se observă, mai întâi în rândul elitei, o schimbare a felului în care era
percepută boala.
- Până atunci, îmbolnăvirea era interpretată în cheie mistico-religioasă. Ea reprezenta
modalitatea prin care Dumnezeu transmitea păcătosului un semn pentru ca acesta să-și revizuiască
comportamentul și gândirea sau o provocare pentru ca omul să descopere ori să-și întărească credința.
- De la ½ sec. 19, ca urmare a laicizării (scăderea importanței Bisericii) și a evoluției medicinei,
oamenii văd în îmbolnăvire un rău care se cere depășit cât mai repede. Pentru aceasta se va face apel
la serviciile medicilor și la tratamentele pe care ei le prescriu.
- Derapajele nu sunt absente pentru că se popularizează soluții „medicale” ineficiente sau
dăunătoare (la aceasta contribuind și popularizarea care se face prin intermediul presei sau al reclamei
ambulante). Reținem totuși că oamenii manifestă mai mult interes pentru starea lor de sănătate și nu
mai sunt dispuși să accepte boala ca fiind ceva normal în viața lor.
Comentarii la cursul Poporanismul

Poporanismul este un curent de idei care s-a afirmat în plan estetico-literar, sociologic și
politic, care s-a definit doctrinar în perioada 1906-1909, chiar dacă termenul care îl desemnează a fost
introdus în anul 1893. Curentul poporanist și-a produs efectele până în 1914, iar momentul de apogeu
a fost înregistrat în anii 1909-1910. Poporanismul s-a suprapus temporal și/sau ideologic cu alte
curente de idei, și anume: junimismul, socialismul și sămănătorismul. Poporanismul și
sămănătorismul sunt curente asemănătoare, tradiționaliste, agrariene, care au apărut relativ în același
timp, au încorporat în structurile lor motive și pdv comune, au fost confruntate cu aceleași probleme
social-politice sau culturale (dar soluțiile pentru aceste probleme au diferit de la un curent la altul), au
beneficiat de aceiași colaboratori, au fost expresia acelorași preocupări. Poporanismul a fost un curent
de idei inițiat de către intelectualii progresiști, dar reprezenta interesele țărănimii abuzate de
moșierime (cf afirmațiilor poporaniști). În realitate, curentul a susținut interesele unei pături subțiri de
țărani mai înstăriți a căror poziție poporanismul o dorea consolidată și amplificată.
44
Context: ultimul deceniu al sec. 19 vestea radicalizări pe toate planurile din cauza
conștientizării faptului că reforma rurală fusese insuficientă, lumea rurală era domninată de mizerie și
lipsuri, se mențineau vechile anomalii referitoare la repartizarea pământului și la condițiile în care se
realiza exploatarea lui. Se adăuga problema națională (intensificarea politicii de maghiarizare la care
erau supuși românii din Austro-Ungaria) care genera îngrijorare în rândul opiniei publice.
Mișcarea poporanistă s-a constituit în cadrele mișcării socialiste de unde provin principalii ei
componenți și programul său doctrinar.
Inițiatorul curentului a fost Constantin Stere, descendent al unei familii boierești din Basarabia
care a cunoscut vreme de 8 ani experiența deportării în Siberia. Revenit la Iași în 1892, a urmat studii
juridice și a urmat o carieră universitară dublată de una politică. În 1907 a fost prefect al județului
Iași, calitate în care nu a recurs la acțiuni represive, sângeroase. A creat condiții mai omenești de
arendare a pământului, prin aceasta nemulțumindu-i deopotrivă pe politicienii conservatori și liberali.
Între 1897-1899 s-a apropiat de Partidul Național Liberal și de Ionel Brătianu, fiind unul dintre
oamenii de încredere ai liderului liberal. Imediat după primul război mondial a fondat în Basarabia
Partidul Țărănesc, al cărui ideolog a fost. A înființat în 1905 revista „Viața românească”, organul de
presă al curentului poporanist.
Denumirea curentului, poporanism, a apărut prima dată în România în anul 1893 în articolele
lui Stere din „Adevărul”, intitulate Din notițele unui observator ipocondric. Noțiunea de poporanism
este traducerea cuvântului rus narodnicestvo < narod (popor). Stere se familiarizase cu ideologia
narodnicismului în perioada petrecută în Siberia.
Definiția scriitorului poporanist: scriitorul poporanist este cel care: nu-și uită datoria morală „față de
masele mute și necunoscute ale poporului”; apără interesele poporului; manifestă dragoste făță de
popor; contribuie la progresul poporului.
Idei poporaniste:
 Logica bazată pe sentiment.
 Ideea superiorității morale a poporului și în special a țăranului făță de intelectual.
 Cultul muncii.
 Obligația morală a intelectualilor față de popor; poporul trebuie luminat și ridicat dpdv
economic, cultural și social; scriitorul trebuie să aibă un rol educativ, devenind un tribun al poporului.
 Convingerea că țările înapoiate pot evita capitalismul; dezvoltarea capitalismului este un
fenomen care duce la stagnarea progresului, amenințând poporul cu pauperizarea. Poporanismul,
reflectând idealurile unei pături sociale distincte (burghezia rurală), a hrănit iluzia posibilei dezvoltări
a unei agriculturi necapitaliste, excluzând industria și raportul de reciprocă determinare între
agricultură și industrie. Numai un gânditor înfeudat unei sociologii romantice putea crede în
posibilitatea constituirii în sec. 19 a unei economii pur agrariene, întregită de industria casnică
țărănească și o mică industrie alimentară (industria extractivă bazată pe materii prime interne Stere
admițând-o abia în 1908). Argumentele lui Stere pentru a demonstra imposibilitatea dezvoltării
industriei în România erau: lipsa pieței externe și îngustimea pieței interne. Stere nega pătrunderea
capitalismului în agricultură, deși realitatea îl contrazicea (cooperația românească a fost de la început
așezată pe principii capitaliste; băncile populare apărute în 1893 nu erau concepute pe principiul
solidarității, ci recunoscute ca instituții capitaliste de credit în care puterea o dețineau burghezia
45
satelor, negustorii și moșierii). Consecințele negative ale capitalismului dpdv al poporaniștilor erau:
subminarea micilor industrii țărănești, proletarizarea micilor producători, secătuirea venitului național
de către capitalul străin, periclitarea agriculturii căreia îi vor lipsi (în lunile de sezon) brațele de
muncă ocupate inutil în industrie. Fără a nega utilitatea industriei și a industrializării, poporaniștii
pledau pentru o industrie controlată, ferită de monopolul capitalului străin. Pentru aceasta, industria
românească trebuia să țină cont de: utilizarea completă a timpului de muncă a majorității populației
active, existența unei dense categorii de meseriași urbani care trebuie protejată, dezvoltarea unor
ramuri industriale utile pentru economia națională.
 Țăranul este la origine un tip de armonie desăvârșită care poate ajunge la perfecțiune prin
evoluție.
 Poporaniștii denunță ideea „artei pentru artă”, susținând că arta trebuie să aibă un caracter
social, cu rol în luminarea și culturalizarea maselor.
 Poporaniștii consideră că: nu trebuie acordată atenție exclusivă aspectelor de suprafață ale
lumii rurale; nu trebuie să se credă că unica soluție de rezolvare a problemei rurale stă în cultură și
culturalizare; nu prin exaltarea naționalului se va ajunge la o soluție viabilă, ci prin măsuri socio-
economice; trebuie modificată structura socio-economică a satului prin utilizarea unui nou model de
reorganizare a întregii societăți românești.
 Poporaniștii negau realitatea fenomenului capitalist și minimalizau rolul muncitorimii.
 Militau pentru diminuarea puterii politice și economice a moșierimii și pentru împroprietărirea
țărănimii.
 Spre deosebire de alte curente agrariene, la poporaniști nu se întâlnesc exagerările
autohtonismului, nici negarea necesității europenizării.
 Poporanismul pledează pentru necesitatea integrării fenomenului românesc în generalitatea
celui european.
 Spre deosebire de junimiști și sămănătoriști, poporaniștii aduc elogii revoluției din 1848 pe
care o consideră un moment istoricește justificat de procesul de evoluție și sincronizare a structurilor
românești cu cele europene.
 La poporaniști se întâlnește opoziția între civilizația rurală, milenară, autentică, și cea urbană,
importată, dar nu se face pledoarie pentru menținerea civilizației rurale în cadrele anacronice, ci se
dorește un ruralism evoluat sub raport economic, social, politic și cultural.
 Criticismul poporanist nu urmărește să supraevalueze lumea rurală și nici să condamne total
noua civilizație. Poporanismul prezintă un dualism greu de conceput: democratism burghez (în
ordinea politică) și agrariarism sau tradiționalism (în plan economic).
 Spre deosebire de junimiști și sămănătoriști care contestau Constituția din 1866, poporaniștii
nu reproșează regimului constituțional românesc inaugurat la 1866 excesivul liberalism și nici nu
solicită amendarea lui în sens restrictiv. Reproșul lor vizează inconsecvența legislației democratice
sau aplicarea defectuoasă care făcea această legislație ineficientă.
Formele mișcării poporaniste: școlile de adulți (pentru alfabetizarea sătenilor care depășiseră
vârsta obligativității învățământului primar), băncile populare, sfaturi sătești prin care se urmărea ca
țăranii să învețe să lucreze mai eficient pământul, să se hrănească mai bine și să-și cunoască nevoile și
să le rezolve.
46
Revista „Viața românească”: calitatea ei era comparabilă cu cea a publicațiilor „Mercure de

France” și „Revue de Deux Mondes”. În paginile sale apăreau: nuvele, articole științifice, poezii,
schițe, eseuri, rubrica Miscelaneea, cronici literare, pedagogice, o rubrică de recenzii, o „revistă a
revistelor”, rubricile „mișcarea intelectuală în străinătate” și „bibliografie”. Totul era redactat cu
seriozitate și bună-credință, demonstrând o bună informare și spirit critic. Colaboratorii revistei:
Coșbuc, Goga, Jean Bart, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaș, G. Topâreceanu,
Arghezi, N.D. Cocea, H. Papadat-Bengescu, I. Minulescu, Mateiu Caragiale, Xenopol, Pârvan, Gr.
Antipa, V. Madgearu, P. Poni, C.I. Parhon etc. Principiile de bază ale revistei respectă programul
poporanist, și anume: promovarea specificului național, reflectarea aspectelor sociale, repudierea
decadentismului, simpatia pentru țărani.
Poporaniștii și viața politică: teza principală care a guvernat apariția poporanismului a fost
delimitarea sa de socialism (Stere nu era membru al Partidului Social-Democrat, dar era considerat
fruntaș al grupării socialiste ieșene și nimic nu se întreprindea în plan politic fără ca el să fie în
prealabil consultat). Această delimitare a trecut prin faza sciziunii interne pentru a se ajunge la
integrarea în rândurile altei elite de partid (PNL). Poporaniștii considerau că în România nu se
justifica existența unui partid socialist, deoarece în țările agricole „lipsește chiar baza materială
indispensabilă pentru un partid social-democrat, anume proletariatul industrial”. Poziția
poporaniștilor era eronată, ei minimalizând (când nu ignorau complet) proporțiile sectorului industrial
din economia României. Or, cf statisticilor oficiale, în 1906 funcționau peste 37.000 de muncitori în
industria mare și 44.000 de lucrători în industria mică și mijlocie. Dacă se socotea și personalul altor
sectoare (căi ferate, transport public, comerț, navigație, minerit etc.), cifrele ajungeau la cca 250.000
de persoane. În 1915, muncitorii reprezentau cam 10% din totalul populației active. În plus,
capitalismul nu-și limita sfera de activitate la sectorul industrial, cum credeau poporaniștii. El
cuprinsese sectorul bancar și de credit, ba chiar și agricultura.
Pentru poporaniști orientarea politică a fost decisă de următorul raționament: de vreme ce un
partid social-democrat nu are temei de existență, iar un partid țărănesc nu se poate deocamdată
constitui ca forță independentă, singura soluție era înregimentarea în PNL.
Poporaniștii reprezentau gruparea de stânga din PNL, începând cu 1899. Apropierea poporaniștilor de
liberali s-a realizat deoarece exista o identitate în privința marilor reforme pe care le doreau introduse
(universalitatea votului și împroprietărirea țăranilor). Cu toate acestea, colaborarea cu liberalii a fost
compromisă de întârzierea în materializarea reformelor, dar și de moderația manifestată de liberali în
privința reformei rurale (în sensul că intenționau ca în proprietatea țăranilor să intre mai puțin pământ
decât preconizau poporaniștii). Mai mult, gruparea din PNL condusă de Stere se compromite în
vremea primului război mondial când a pledat pentru participarea la conflict de partea Puterilor
Centrale, ceea ce a alimentat suspiciunile ulterioare de colaboraționism. Acuzat de trădare pentru că
se opunea alianței cu Antanta, Stere își argumenta poziția invocând prejudiciile pe care le-ar
presupune aceasta pentru țară în condițiile în care erau cunoscute tendințele imperialiste ale
Imperiului țarist. Un alt moment în care poporaniștii s-au compromis politic a fost 1907 când Stere și
alți 3 „generoși” au acționat din calitatea de prefecți împotriva răsculaților (Stere – Iași, N. Lupu –
Fălciu, I.C. Atanasiu – Covurlui, I. Radovici - Vaslui), deși fără a recurge la gesturi excesive pentru
că județele pe care le primiseră au fost mai puțin cuprinse de agitația răscoalei.
47
Poporanismul în literatură înseamnă afirmarea specificității naționale și simpatia pentru țăran atunci
când obiectul operei era viața țărănească. Deși nu a fost o școală estetică sau un curent literar în
înțelesul consacrat al termenului, poporanismul a reprezentat o orientare complexă, cu profunde
rezonanțe în lumea creatorilor de frumos. Totuși, nu se poate vorbi despre o literatură poporanistă. Cf
opticii sociale poporaniste, țărănimea era rezervorul unic al spiritualității naționale. Poporanismul a
recomandat recrearea veridică a realului (deci și a celui rural) și a căutat să dea dovadă de
imparțialitate în analiza făcută țărănimii. Sentimentul datoriei este singurul motiv obsesiv de
proveniență poporanistă. Alte teme sunt comune și sămănătorismului. Ex. tema dispariției unei
categorii sociale. Este vorba despre tragedia dispariției boierimiii de țară, a micilor boiernași, care
refuzau să se adapteze noilor moravuri și rânduieli, stingându-se lent și uneori ridicol.
La poporaniști nu întâlnim imaginea xenofobă, tipic sămănătoristă, potrivit căreia exploatarea
în lumea rurală ar fi exercitată exclusiv de străinii arendași care nesocoteau legile nescrise și voința
din vechime a bunilor boieri.
Poporanismul cultivă realismul („Opera de artă nu fotografiază pur și simplu realitatea, ci o
recreează după un model real, imaginând de fapt un univers nou, alături și în prelungirea celui
aievea”. G. Ibrăileanu). Așadar, poporaniștii pledează pentru reflectarea vieții autentice, nu pentru
contrafaceri moralizatoare și propagandistice.
Poporanism vs. Simbolism. Părerea poporaniștilor despre simboliști: „Rupți de generația lor, departe
de mișcările cu caracter puternic național, ei s-au adresat la o literatură străină care nu este izvorâtă
din condiții analoage cu cele românești”. „Atitudinea simboliștilor e ignorarea sau chiar disprețuirea
frământărilor vieții”. (Garabet Ibrăileanu)
Comentarii la cursul Relațiile Stat-Biserică

- Despre organizarea Bisericii ca instituție la noi se poate vorbi din a 2 ½ sec. 14 când s-au
înființat mitropolia Ungro-Vlahiei (1359 în vremea lui Nicolae Alexandru Basarab) și cea a Moldovei
și Sucevei (sub Petru Mușat).
- Interdependența caracterizează relațiile dintre Stat și Biserică, în condițiile în care:
 Biserica, având influență asupra masei de credincioși, este utilă statului;
 statul înzestrează biserica cu terenuri/imobile și obiecte de cult; statul îi conferă privilegii
(scutirea de impozite, dreptul de comercializare a bunurilor realizate pe pământurile bisericești,
deschiderea de cârciumi etc.);
 înalții ierarhi ai bisericii sunt aleși de soboare formate din clerici și laici, iar alegerea este
sancționată de domn;
 mitropoliții și episcopii fac parte din Sfatul domnesc, prezidează Adunarea obștească și
îndeplinesc misiuni politico-diplomatice în serviciul domniei;
 ca membri ai Divanului domnesc, iar mai târziu ai Adunării Obștești Extraordinare sau ai
Adunării (Reprezentanței) naționale, mitropoliții și episcopii participă la alegerea domnului și la
consolidarea poziției lui după alegere;
 mitropolitul conferă autoritate domnului prin „ungerea”acestuia.
48
- Raporturile stat-biserică au fost legiferate abia de la ½ sec. 17, când au apărut Cartea
românească de învățătură și Îndreptarea legii, până atunci fiind reglementate prin respectarea
„obiceiului pământului” (norme/înțelegeri nescrise care se perpetuau de la o generație la alta și
dobândeau greutate prin aplicarea lor îndelungată). O lege specifică care vizează organizarea BOR și
reglementarea relațiilor cu statul apare la începutul sec. 19 (Regulamentul Organic).
- În perioada fanariotă, organizarea bisericii a fost afectată pentru că:
 funcțiile ecleziastice erau cumpărate asemenea înaltelor dregătorii din stat;
 corupția era generalizată;
 la finele sec. 17 s-a întrerupt în Țara Românească tradiția ocupării scaunelor mitropolitane și
episcopale doar de către clerici pământeni, fiind aduși arhierei greci recrutați din anturajul domnilor;
 s-au produs abuzuri în administrarea mănăstirilor închinate la Locurile Sfinte din Orient
(mănăstirile erau tranformate în surse de venit în folosul călugărilor greci și al Locurilor Sfinte, erau
neglijate complet obligațiile mănăstirilor închinate – cedarea unei părți din venituri către statul român,
întreținerea de școli și instituții de binefacere);
 au fost hirotoniți (contra cost) preoți și diaconi în exces; au fost hirotonisite persoane lipsite de
pregătire religioasă.
- 1819 – se întrerupe seria mitropoliților greci în Țara Românească prin instalarea lui Dionisie
Lupu.
- Rolul Bisericii în perioada fanariotă: clericii au contribuit la păstrarea și afirmarea limbii
române prin numeroase traduceri de lucrări religioase în limba română, dezvoltând și întreținând
adevărate centre tipografice la Râmnic, București, Iași, mănăstirea Neamțului etc. Clericii au
contribuit la înființarea învățământului în limba română (ex. mitropolitul Veniamin Costache care, la
1803, a deschis la Socola un seminar, iar la 1814 l-a susținut pe Gh. Asachi în proiectul școlii de
inginerie topografică de la Iași. Mitropolitul Dionisie Lupu a încurajat în 1818 apariția Școlii de la Sf.
Sava din inițiativa lui Gh. Lazăr). Totodată, clerul se implică și în evenimentele politico-militare. Ex.
episcopul Ilarion al Argeșului care a fost la 1821 sfetnicul lui Tudor Vladimirescu sau Dionisie Lupu
care a aprobat revoluția.
- Revoluția din 1821 a produs consecințe pentru BOR, și anume: în 1823 în Țara Românească a
devenit mitropolit Grigore 4 Dascălul (traducător de carte religioasă în limba română) și tot în 1823 s-
a reușit (temporar, căci măsura a fost anulată în 1826) înlăturarea călugărilor greci de la conducerea
mănăstirilor închinate.
- Prevederi referitoare la Biserică conținute de Regulamentul Organic:
 mitropoliții și episcopii nu pot fi aleși decât dintre clericii pământeni; alegerea lor se face de
către Adunarea Obștească Ordinară (organ unde laicii dețineau majoritatea);
 cei aleși primeau întărirea domnului și pe cea canonică din partea patriarhului din
Constantinopol;
 hirotonirea preoților se realiza doar cu aprobarea domnului;
 prin intermediul logofătului bisericesc, domnul supraveghează întregul cler astfel ca acesta să
respecte legile țării;
 statul are drept de control asupra învățământului religios; statul întreține seminariile;
49
 statul se implică în conducerea seminariilor;

 mitropolitul și episcopii sunt membri de drept ai Adunării Obștești Ordinare (mitropolitul
având funcția de președinte al Adunării Obștești Ordinare și al celei Extraordinare);
 se limitează atribuțiile administrative și juridice ale preoțimii (devine obligatorie căsătoria
civilă, cea religioasă fiind facultativă;
 biserica pierde dreptul de a emite și păstra actele referitoare la populație – certificat de naștere,
de deces); clerul este scutit de dări (în practică scutirea este deplină pentru clerul înalt și parțială
pentru clerul de rând);
 se prevedea fixarea în viitor a salariilor pentru preoți printr-un regulament special (până atunci
clericii pretindeau enoriașilor bani pentru slujbele de botez, nuntă, înmormântare);
 se stipulează obligația mănăstirilor închinate de a ceda statului o parte din veniturile lor.
- Biserica în perioada regulamentară:
 Mihail Sturdza (Moldova) – inițiază următoarele măsuri referitoare la Biserică:
 1835 – lege prin care se instituia controlul Statului asupra veniturilor mănăstirilor neînchinate
 1842 – lege referitoare la controlul Statului asupra averilor mitropoliților și episcopilor
 1844 – lege prin care Statul controla bunurile bisericii (inclusiv pe cele ale mănăstirilor
închinate)
 1844 – legea pentru eliberarea robilor țigani de pe moșiile mănăstirești.
- M. Sturdza urmărea reducerea responsabilității mitropolitului Veniamin Costache (care în
semn de protest față de legea din 1842 și-a dat demisia) din viața publică. În consecință, cu concursul
Adunării Obștești, V. Costache a fost înlăturat din fruntea Seminarului de la Socolo care a trecut sub
autoritatea Epitropiei Învățăturilor Publice (un Minister al Învățământului incipient).
 Alexandru Dimitrie Ghica (Țara Românească) nu reușește să impună mănăstirilor închinate
obligația de a contribui la bugetul statului. Chestiunea îl preocupă și pe Gh. Bibescu car în 1845
desființează Epitropia Sf. Mormânt (instituție înființată în 1830 de către egumenii greci cu scopul
apărării propriilor interese și prin care se împotriveau deciziilor autorităților române). Conștient de
rolul Rusiei în protejarea Locurilor Sfinte, Bibescu a trimis către aceasta memorii pentru rezolvarea
problemei mănăstirilor închinare, reușind să obțină în 1847 aprobarea din partea Imperiului Țarist ca
mănăstirile închinate să plătească Țării Românești 1.500.000 lei anual.
- Biserica la 1848:Se remarcă un interes special pentru problematica bisericească, în Petiția de
la Iași, dar și în Proclamația de la Islaz și Dorințele partidei naționale din Moldova, fiind prevăzute:
ridicarea materială și culturală a clerului, precum și secularizarea averilor mănăstirești.
- După încheierea Convenției de la Balta Liman (1849), Barbu Știrbei și Gr. Al. Ghica au reluat
încercarea de a impune călugărilor greci respectarea obligațiilor față de statul român. Gr. Al. Ghica
chiar l-a trimis pe Costache Negri la Constantinopol cu un memoriu în care solicita: impunerea
mănăstirilor închinate la contribuțiile legale, arendarea moșiilor mănăstirești închinate prin licitație
publică și numirea egumenilor greci cu avizul mitropolitului. Memoriul a fost respins.
- Problemele BOR în dezbaterile Adunării Ad-hoc din Moldova
- Condusă de mitropolitul Sofronie Miclescu, Adunarea și-a depășit atribuțiile, discutând și
despre alte subiecte decât necesitatea/oportunitatea unirii celor 2 principate. Astfel, s-au dezbătut
50
teme precum: definirea caracterului religiei ortodoxe în viața de stat din Principate („religia
domnitoare în România este religia ortodoxă a Răsăritului”), libertatea cultelor și toleranța religioasă,
independența BOR, alegerea mitropoliților și a episcopilor în exclusivitate din rândul clerului
pământean, înaintarea preoților în ierarhia ecleziastică numai pe baza erudiției și moralității,
hirotonirea preoților în funcție de studiile lor, salarizarea preoților, problema mănăstirilor închinate.
- BOR în timpul domniei lui Al. I. Cuza: procesul de laicizare se intensifică, iar autoritatea
Bisericii se diminuează printr-o serie de legi precum:
 13 dec. 1863 – legea secularizării averilor mănăstirești (prin care în patrimoniul statului intră
¼ din pământul țării, din care cca. ½ aparținuse mănăstirilor închinate)
 1863 – decret domnesc prin care se impune obligativitatea serviciului divin în limba română
(cu excepția unor locașuri de cult din Brăila și București care deserveau comunitățile grecești)
 Martie 1864 – legea pentru înmormântări (cimitirele să se înființeze la marginea localităților)
 Martie 1864 – legea comunală (actele de stare civilă sunt luate din atribuțiile preoților și
trecute în atribuția primarilor)
 Decembrie 1864 – Codul Civil (atribuțiile în materie de căsătorie sunt ridicate din competența
tribunalelor bisericești – dicasterii, desființate acum, și date tribunalelor civile + căsătoria civilă
rămâne singura obligatorie)
 Noiembrie 1864 – decret domnesc prin care apare episcopia Dunării de Jos cu reședința la
Ismail
 Noiembrie 1864 – legea călugăriei (intrarea în monahism se făcea pentru bărbați de la 60 de
ani, pentru femei de la 50 de ani, numai cu aprobarea autorităților laice și bisericești. Erau exceptați
tinerii absolvenți de seminarii, cu chemare duhovnicească, care erau destinați a forma clerul înalt.
Prin această lege era stopat afluxul civililor spre comunitățile călugărești și se degreva bugetul
Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice unde erau prevăzute alocații pentru întreținerea
călugărilor)
 Decembrie 1864 – legea sinodală (cuprins: proclama independența – autocefalia – BOR;
înființarea unui organism unic de conducere a BOR – Sinodul Central sau General; Sinodul era
compus din mitropoliți, episcopi, arhierei, dar și reprezentanții clerului de mir – câte 3 din fiecare
eparhie + laici cu cunoștințe teologice + decanii facultăților de Teologie din București și Iași). Primul
mitropolit primat a fost Nifon, succedat în 1875 de Calinic Miclescu.
 Mai 1865 – legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți (domnitorul avea dreptul
de a numi înalții ierarhi prin intermediul ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice; Sinodul General
judeca delictele spirituale ale înalților ierarhi, iar Înalta Curte de Justiție și de Casație judeca celelalte
delicte).
- BOR în vremea domniei lui Carol I: procesul de laicizare continuă. Inițiative referitoare la
Biserică:
 Constituția din 1866 – consemna autocefalia BOR și existența unei conduceri sinodale unice a
BOR. Era proclamată libertatea absolută a conștiinței și se garanta libertatea altor culte. Se sublinia
caracterul religiei ortodoxe ca „religie dominantă a statului român”.
51
 1872 – lege pentru organizarea BOR (legea organică pentru alegerea mitropoliților și a
episcopilor eparhioți și pentru constituirea Sf. Sinod al Bisericii autoceface române): prevederi:
 Alegerea înalților prelați de către un colegiu electoral (compus din mitropoliți, episcopi în
funcție, arhierei titulari, toți parlamentarii ortodocși în activitate). Corpul electoral era dominat de
laici, iar clerul de rând, de mir sau monahal, nu avea nici un reprezentant.
 Mitropolitul era ales din rândul celor 6 episcopi
 Episcopii erau aleși din rândul celor 8 arhierei titulari. Consecință: baza de selecție era foarte
redusă.
 Sinodul General devine Sf. Sinod
 Sf. Sinod este format din 2 mitropoliți + 6 episcopi + 8 arhierei titulari, ceea ce însemna că
laicii și clerul de rând nu erau reprezentanți. Consecința: izolarea clerului înalt de masa credincioșilor.
În vigoare până în anul 1909, legea din 1872:
o Dădea satisfacție clericilor care contestau legile lui Cuza
o Anula tendința statului de a subordona Biserica prin faptul că se modifica modalitatea alegerii
clerului înalt. Totuși, deși rolul domnului în alegerea prelaților este exclus, alegerea lor depinde de o
majoritate parlamentară aparținând partidului politic aflat la guvernare.
o Legaliza implicarea Bisericii în politica curentă
- 1873 – regulament privind disciplina bisericească a clerului, disciplina monahală, procedura
de judecare a clerului, întreținerea clerului în comunele urbane și rurale + regulamentul pentru
sărbătorile religioase
- 1893 – legea clerului mirean și a seminariilor care avea ca scop îmbunătățirea stării materiale
și culturale a clerului (chestiune delicată, Cuza fiind considerat principalul responsabil pentru că nu
adoptase după secularizare măsuri care să compenseze pierderile materiale suferite de biserică.
Acuzația la adresa lui Cuza era exagerată fiindcă acesta nu a neglijat aspectul, dovadă legea comunală
din 1864 prin care comunele aveau obligația de a se îngriji de întreținerea bisericilor de pe teritoriul
lor și de a-i salariza pe preoți. Cu toate acestea, în realitate, comunele nu și-au îndeplinit obligațiile
față de biserică ceea ce a condus la situația în care preoții și diaconii se aflau într-o stare materială
precară, lăsați la mâna credincioșilor și trăind din donațiile acestora. O altă problemă consta în
competența profesională scăzută a preoților care era, însă, tolerată de către înalții prelați). Prevederi
ale legii:
 Stabilirea de salarii pentru preoți, garantate de stat;
 În scopul asigurării lefurilor se fixa numărul parohiilor la orașe și sate (300 și respectiv peste
2.700), oprindu-se astfel o creștere nejustificată a numărului preoților și o împovărare suplimentară a
bugetului;
 Numirea parohului sau diaconului dintr-o parohie urbană era condiționată de deținerea
diplomei de licențiat sau de doctor în teologie;
 Numirea într-o parohie rurală era condiționată de deținerea diplomei de absolvire a cursului
complet al seminarului de 8 clase;
 Numirea preoților și diaconilor se realiza de către episcopul eparhiot în înțelegere cu ministrul
Cultelor și Instrucțiunii Publice;
52
 Statul manifesta un control parțial asupra seminariilor;

 Organizarea seminariilor: creștea numărul anilor de studiu de la 7 la 8, existau 2 cicluri de
studiu – inferior cu durata de 3 ani și superior cu durata de 5 ani. Cu excepția carierei didactice,
absolvenților de seminar li se interzicea practicarea altor meserii, în caz contrar trebuind să restituie
taxele de școlarizare;
 Pentru plata salariilor parohilor urbani, se impunea alocarea de sume în bugetele comunale,
statul subvenționând din bugetul central doar o parte din aceste alocații;
 În comunele rurale, pentru sigurarea plății preoților se impunea sătenilor o taxă de 4 lei.
- Ianuarie 1902 – înființarea Casei Bisericii (instituție responsabilă de administrarea fondurilor
destinate bisericii și a bunurilor ei)
- Martie 1909 – apariția Consistoriului superior bisericesc (organism mai larg de conduce a
bisericii), format din: membrii Sf. Sinod + 1 preot-profesor reprezentant al facultăților de Teologie +
1 preot-profesor reprezentant al seminariilor + 17 preoți reprezentanți ai clerului de rând + 2 stareți ca
reprezentanți ai clerului monahal. Prin Consistoriul superior bisericesc se restabilea unitatea dintre
clerul înalt și cel de rând.
- Recunoașterea autocefaliei BOR (1885): a marcat finalizarea unui conflict cu Patriarhia de la
Constantinopol și a reprezentat un proces etapizat. De ex., în martie 1882 a avut loc pentru prima dată
în România la catedrala mitropolitană din București sfințirea Sf. Mir, act săvârșit fără consimțământul
patriarhului din Constantinopol. (Dorința de obținere a independenței BOR era alimentată de succesul
politic din 1877, când statul român devenise independent. Se urmărea așadar ca independența
religioasă să o dubleze pe cea statală.) Un alt pas l-a reprezentat propunerea parlamentarilor de
proclamare oficială a autocefaliei (= ruperea legăturilor cu Patriarhia din Constantinopol și cu
Orientul ortodox). Această soluție a fost agreată de M. Kogălniceanu, dar primită cu rezervă de către
Carol I care dorea ca patriarhul să recunoască de bunăvoie independența BOR. În urma unei
corespondențe purtată cu Ioachim IV, patriarhul Constantinopolului, în 1885 a fost obținută
recunoașterea autocefaliei de către acesta.
- BOR și societatea românească: în afara implicării spirituale, biserica este prezentă în societate
și dpdv cultural (afirmarea limbii naționale pe calea traducerilor de cărți religioase în limba română și
sprijinirea învățământului național), dar și social-politic (implicarea în evenimente care au marcat
mișcarea de redeșteptare națională). Este cazul:
 mitropolitului Dionisie Lupu (primul donator de cărți al Bibliotecii Academiei Române) sau a
episcopului Ilarion al Argeșului care s-au alăturat revoluției de la 1821. La 1821, Gh. Lazăr, ardelean
cu studii teologice și de inginerie topografică, i-a învățătat pe oamenii lui Vladimirescu să folosească
unicul tun de care dispuneau.
 1848 – în Moldova, episcopul Meletie a semnat, între alții, Petiția de la Iași din 27 martie. + în
Țara Românească mitropolitul Neofit a fost șeful guvernului provizoriu (pe lângă faptul că din poziția
deținută legitima revoluția, în lipsa domnitorului el devenind cel mai important personaj din țară, a
fost deopotrivă responsabil de inițierea a 2 comploturi care urmăreau încheierea revoluției) + în Țara
Românească popa Radu Șapcă a fost membru în primul guvern revoluționar, constituit la 9 iunie.
53
Clerici precum Dionisie Romano sau Iosafat Snagoveanu au făcut propagandă revoluționară,
îndemnând populația să participe la evenimente.
 1857 – mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu a protestat față de falsificarea alegerilor
pentru desemnarea membrilor Adunării ad-hoc, contribuind la anularea lor.
 Mitropoliții Nifon și Sofronie Miclescu prezidează Adunările ad-hoc (1857), dar și Adunările
elective din ianuarie 1859.
 BOR a sprijinit moral, material dar și cu personal războiul de independență (preoți militari au
însoțit trupele, călugări și călugărițe au activat ca infirmieri și brancardieri în cadrul Serviciului
Sanitar al armatei).
Comentarii la cursul Sămănătorismul

Despre sămănătorism s-a spus că reprezintă un moment de criză în istoria literaturii și culturii
române pentru că a rupt brutal raportul necesar dintre național și universal. Acest curent de idei a
apărut și s-a impus deși nu propunea nimic nou în niciunul din domeniile pe care le-a influențat
(literar, estetic, politic, cultural, sociologic). Totuși, în perioada 1895-1910, sămănătorismul a dat
expresia cea mai caracteristică problemelor care ocupau spiritul public (problema națională – prin
care se înțelegea situația problematică a românilor din Transilvania; desăvârșirea modernizării prin
reforma agrară și introducerea votului universal). La sămănătoriști, aceste probleme apar deformat (în
primul caz prin exces naționalist, în cel de-al doilea prin afirmarea unei formule culturale pentru
soluționarea unei probleme social-economice).
Sămănătorismul a fost „anunțat” de reviste cu caracter/profil presămănătorist, precum: „Vieața”,
„Vatra”, „Gazeta săteanului”, „Albina”, „Epoca”, „Floare albastră”, „Curierul literar”, „România
jună”etc. În paginile lor toate motivele (literare, estetice, culturale, politice) sămănătoriste au fost
expuse. Mai trebuia doar efortul pentru a fi impuse în viața publică, în mișcarea culturală și de idei.
Așadar, sămănătorismul a apărut ca orientare înaintea revistei care i-a dat numele.
Denumirea curentului este dată de revista „Sămănătorul”, apărută în anul 1901 din inițiativa
lui Spiru Haret, care îi avea ca redactori pe Al. Vlahuță și G. Coșbuc. În articolul-program Primele
vorbe semnat de Vlahuță se deplângea fenomenul de desconsiderare a valorilor naționale și se făcea
apel la intelectualitate pentru a întreprinde o acțiune comună de profundă utilitate obștească, în
spiritul marilor tradiții naționale. Revista își propunea să ocolească agresivitatea polemică și să devină
o tribună a colaborării comune în vederea unor țeluri generale (lucru care a reușit până în anul 1903
când N. Iorga a preluat conducerea revistei și a transformat-o în mijloc de atac la adresa unor colegi
universitari). Colaboratorii revistei au fost: Vlahuță, Coșbuc, Șt.O. Iosif, Spiru Hasnaș, Ctin Xeni,
B.Ștefănescu Delavrancea, Ilarie Chendi, M. Sadoveanu, Ovid Densușianu, V. Pârvan, I. Slavici etc.
În „Sămănătorul” se publicau poezii, proză, exista o rubrică dedicată comentării revistelor, o
poștă a redacției, o cronică plastică unde se făcea trimitere la expozițiile tinerilor artiști. Ceea ce se
intenționa era editarea unei reviste receptive nu doar la fenomenul literar, ci la toate artele.
Sămănătorismul, sub raport sociologic, și-a fundamentat pdv pe o înțelegere romantic-agrariană a
fenomenului românesc, ceea ce a dat naștere unor idei precum:
 Evoluția României a fost abătută pe căi false și nepotrivite
54
 Capitalismul este o nefirească implantare (într-o zonă patriarhală ca România) datorită

intereselor materiale ale unor cercuri interesate
 Micul producător (țărănimea și mica burghezie urbană) își vrea conservată condiția
primejduită de ascensiunea capitalismului.
Atari idei se întâlnesc și la junimiști, poporaniști sau țărăniști.
Sămănătorismul nu a fost expresia unor năzuințe ale moșierimii, ci ale micilor producători din mediul
rural care considerau că toată primejdia venea dinspre oraș.
Idei/atitudini sămănătoriste:
 Critica sămănătoristă are rolul de a asana climatul moral al vieții publice, făcând loc
permanențelor naționale. Efortul de asanare trebuia realizat prin cultură și culturalizare, reorientate
spre marile valori ale spiritualității românești.
 Sămănătorismul condamnă pașoptismul și ordinea politico-economică impusă de Constituția
din 1866, dar nu solicită anularea noilor așezăminte. Altfel spus, neagă tot, dar nu afirmă nimic în
schimb, nu propune nimic. Referitor la 1848, blamați sunt doar revoluționarii munteni, cei moldoveni
fiind tratați cu simpatie. Explicație: revoluționarii moldoveni au urmărit țeluri moderate. Se afirma că
revoluția pașoptistă a fost o „contrafacere vicleană și o imitație naivă”, iar regimul socio-politic
instaurat prin aceasta a fost „mai rău decât vechiul regim de șerbie, de cotropire, în care țăranul afla la
frate său român și creștin, boierul, sămânță, pământ, bani la nevoie și sfat bun totdeauna” (sic!).
Singurul merit recunoscut al revoluției pașoptiste era dorința de a crea cultura națională modernă,
scoțând literatura română din etapa imitării romantismului francez.
 Sămănătoriștii asociază simpatia față de țărănime cu admirația pentru rolul boierimii de
„neam”, contradicția fiind soluționată prin existența unui element comun: pământul.
 Trecutul eroic este glorificat, dar nu se crede posibilă reanimarea lui. În contrapondere,
prezentul este denunțat pentru că, prin rânduielile moderne, le-a stricat pe cele vechi, a distrus bunele
moravuri și sfintele obiceiuri.
 Se deplânge dispariția micii boierimi, dar se recunoaște ireversibilitatea acestui proces.
 Este anatemizată pătrunderea noilor moravuri și a noilor îndeletniciri în mediul purificat al
lumii rurale, dar se recunoaște ireversibilitatea fenomenului.
 Satul este perceput de către sămănătoriști ca arhaic, idilizat, decorativ.
 Este blamat progresul industriei și al capitalismului. Din contră, îndeleticirile agricole creează
„oameni pașnici, blânde minți rurale, inimi simțitoare la frumusețea naturii și la durerea omenească”
(Iorga). Sămănătorismul dorește o Românie în care agricultura să rămână sector economic principal,
la care să se adauge unele ramuri industriale legate mai ales de prelucrarea produselor agrare și, în
mod excepțional, se aveau în vedere industriile de exploatare a resurselor solului și subsolului. Nici
ramurile industriale care dispuneau de materii prime în țară nu prea erau tolerate (ex. industria hârtiei,
petrolieră, de prelucrare a zahărului sau lemnului) pentru că erau create și controlate de capitalul
străin.
55
 Capitalul străin investit după 1866 în industrie procedează ca în colonii, jefuind, exploatând și
îmbogățindu-se fără a determina îmbunătățirea nivelului de trai al autohtonilor. De aceea, capitalul
străin ar trebui limitat și controlat, altfel spus, sămănătoriștii pledează pentru protecționism economic.
 Progresul social, în măsura în care este posibil, sămănătoriștii îl concep ca rezultat al unei
evoluții lente, organice, repudiindu-se orice intervenție din afară menită să modifice ordinea
prestabilită.
 Spiritul revoluționar este ostracizat și supus unei sistematice campanii denigratoare.
 Sunt contra votului universal și al suveranității poporului, susținând un conservatorism bazat
pe neîncrederea instinctivă într-o mulțime lipsită de valoare politică.
 Sămănătoriștii sunt convinși că problemele politice și sociale se pot rezolva prin cultură și
culturalizare. UTOPIE!
 Pentru oprirea influențelor străine în cultură, Iorga propunea măsuri prohibitive precum: taxe
pe cărțile de literatură străine, taxe pe ziarele străine, taxe pentru cei care stăteau în străinătate „și-și
culeg de pe moșii lucrate în sudori de sânge de țăranii noștri, veniturile cu care caută a speria Vestul”,
nerecunoașterea diplomelor de studii obținute în occident, căci „avem profesori, avem învățăți, avem
școli, care ne costă o groază de bani și care nu sunt făcute numai pentru mitocani și pentru săraci”. În
concepția lui Iorga, protecționismul cultural trebuia să apere literatura națională, instituțiile române
culturale și învățământul de snobismul francofon care cuprinsese mediile prospere economic.
Propunerile lui Iorga sunt exagerate chiar dacă, pe fondul importului cultural occidental, literatura
română avea în Principate o situație subalternă, cărțile românești abia fiind primite în librării și
neîngăduite în bibliotecile și saloanele celor bogați. În continuarea izolaționismului cultural se
plasează protestul din 13 martie 1906 când Iorga și-a mobilizat studenții pentru a se manifesta în
contra unui spectacol jucat în limba franceză. Situația a degenerat, ajungându-se la confruntări între
studenți și jandarmi, cu victime de ambele părți, dar popularitatea lui Iorga a crescut, ceea ce i-a
facilitat intrarea în viața politică.
 Ca și conservatorii, consideră societatea formată doar din moșierime și țărănime.
Sămănătorismul în viața politică.
Sămănătoriștii sunt antiliberali, PNL fiind denunțat ca formațiune politică care nu reprezintă
nici o clasă socială (în condițiile în care burghezia română nu ar fi existat de vreme ce populația
urbană era alcătuită din străini, iar țărănimea și boierimea/moșierimea nu aveau în liberali exponentul
lor politic). În consecință, se credea că PNL este format din asociații pestrițe de funcționari
bugetivori, unica soluție pentru revitalizarea partidului fiind orientarea către problematica rurală.
Potrivit lui Iorga, toate programele partidelor politice (liberal și socialist) elaborate după 1880 sunt o
aglomerare „sclifosită” de idei împrumutate.
Iorga a încercat, fără succes (din pricina opoziției și antipatiei lui Maiorescu și Carp), să devină
membru al Partidului Conservator, ceea ce îl determină să-și formeze propria formațiune politică,
împreună cu A.C. Cuza, Partidul Naționalist Democrat (1910). Înainte de acest pas, fondase gruparea
Frăția bunilor români. După răscoala din 1907, sămănătoriștii își modifică raportarea la problema
rurală adoptând în privința reformei agrare o atitudine moderată (ca și poporaniștii, liberalii haretiști
sau liberalii din jurul lui Vasile Kogălniceanu). Aceasta presupunea că luau în calcul și o rezolvare
concretă a chestiunii țărănești, și anume: împroprietărirea țăranilor cu loturi aparținând moșiilor
56
statului, celor care se stabiliseră în străinătate ori asociațiilor de asigurare și de binefacere. Totodată,
recomandau desființarea arendășiei. Totuși, reforma agrară agreată era o reformă parțială care nu
putea soluționa în mod considerabil problema rurală.
Sămănătorismul în literatură.
În toate studiile și articolele de proveniență sămănătoristă se întâlnește ideea că cultura și
literatura române sunt grav viciate de microbul decadentismului și al înstrăinării.
Schema sămănătoristă despre fizionomia socială a statului contemporan cuprindea invariabil:
un boier de „viță”, bun și drept; ciocoiul, rapace și exploatator; arendașul străin, neînduplecător, slugă
zeloasă a boierului de proveniență recentă; învățătorul și preotul, omenoși și dornici să-și ajute
consătenii; țăranii. Țăranii știau întotdeauna să facă distincția între boier și ciocoi, așteptând de la
unul îndurare și de la celălalt împilare, sperând într-o izbăvire aproape divină, la împlinirea căreia nu
aveau cum interveni, ducându-și traiul într-o resemnare tăcută. Nu este negată diferențierea socială
din lumea satului, realitatea apăsării țărănimii. Atât că opresiunea venea din partea ciocoimii și ea
exponentă a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pătrunderea pe aceste meleaguri a civilizației
capitaliste, străină de structurile sociale românești.
Propunându-și să creeze o literatură care să reflecte spiritualitate națională, sămănătorismul a
pornit de la ideea că singurul mediu în care elementele acestei spiritualități s-au păstrat nealterate este
satul. Satul arhetip, înzestrat cu un suflet primar, conservat prin izolare, autentic și original.
Motive recurente în literatura sămănătoristă:
 Comportament deosebit al boierului de neam, respectiv al arendașului venetic
 Paseismul
 Critica rânduielilor capitaliste
 Monopolul satului asupra frumosului, autenticului, bunului-simț, tradiției, voioșiei, traiului
simplu
 Antinomia sat-oraș (sau agricultură vs. industrie) este de fapt antinomia dintre 2 momente
deosebite în evoluția socială: capitalismul (cu procesul de industrializare și urbanizare) și formele
precapitaliste (cu centrul de greutate la sate și în micile târguri lipsite de activitate industrială). Din
această temă se dezvoltă cea a dezrădăcinării, completată de tema neadaptării și a eșecului.
Sentimentul dezrădăcinării îmbracă forma denunțării orașului ca mediu ostil, nepotrivit și mutilant
pentru cei modelați sufletește în lumea patriarhală. Anatema aruncată asupra orașului, care era
expresia concentrată a noilor rânduieli, izvora și din convingerea că satul reprezenta o civilizație
milenară și trebuia apărat de imixtiuni distrugătoare. Burghezia, cu relațiile pe care le promova,
pătrundea la sate determinând o înrăutățire a condiției de viață țărănești. Relațiile marfă-bani care
pătrundeau la sate produceau transformări care accentuau apăsarea țărănimii.
Sămănătorismul nu a fost un curent original, sămănătoriștii recomandându-se drept
continuatori ai „Daciei literare” și chiar ai junimiștilor. Mișcarea sămănătoristă a stăpânit viața
literară timp de 10-15 ani. Valoarea creațiilor literare sămănătorești a fost indiscutabilă în epocă, fără
a-și pierde cu totul valoarea estetică azi.
Sămănătorism vs. Poporanism
 Sămănătorismul muta problema țărănească din sfera socialului în cea culturală, considerând că
factorul spoliator în lumea satului îl constituie exclusiv arendașul străin. Poporanismul punea accent
57
pe necesitatea reformelor sociale în viața satului, subliniind că spoliatorii țărănimii sunt toți cei care
exploatează munca țărănească (indeferent de apartenența lor națională).
 În lumea satului, poporaniștii credeau că scriitorul are datoria să surprindă nu datinile,
obiceiurile și portul, nu elementele care țineau de pitoresc (așa cum făceau sămănătoriștii), ci mizeria,
nedreptatea și sărăcia cu consecințele lor.
 Conceptul poporanist asupra satului nu este static (ca la sămănătoriști), ci dinamic, încercând
să propună mijloacele necesate prefacerii radicale a realităților existente. Acesta nu se putea face doar
prin cultură (cum opina Iorga), ci prin măsuri economico-politice efective, prin elaborarea unui model
socio-economico-politic menit să prefacă în mod esențial nu numai satul, ci și societatea românească
în general.
 Idealul spre care trebuia să tindă România în viziunea lui Garabet Ibrăileanu (poporanis) era:
„Țara aceasta să fie o țară de mici proprietari, o puternică și fericită democrație rurală, cu un
parlament care să reprezinte direct pe acești mici proprietari, care în același timp ar fi soldați și care,
fiind mai bogați decât azi, și-ar putea trimite fiii și fiicele la școală, care s-ar întoarce cu oarecare
cultură, unii și cu cunoștința vreunei limbi străine. Satele noastre, cu case cu 2-3 odăi, oameni
îmbrăcați bine, aproape nemțește, fiica țăranului cântă romanțe din pian ori citește nuvelele lui
Sadoveanu, tatăl citește telegramele despre ce se întâmplă în lumea întreagă...” Aceasta era o
înțelegere superioară viziunii statice, conservatoare despre sat, specifică sămănătorismului până la
1907, dar nu era o înțelegere sociologică care să poată genera și o soluție eficientă.
 Sub raport literar, poporanismul condamnă (ca și sămănătorismul) decadentismul (mai ales
simbolismul), ca și producțiile considerate „românești”, dar care de fapt rețin din realitatea complexă
a satului numai elementele exterioare.
 Ibrăileanu dorea o literatură realist-critică românească, adică predominant țărănească, pentru
că „literatura țărănească e cea creată de o mentalitate țărănească, adică românească pentru că numai
țăranul are o mentalitate specifică, orășenii și clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puțin
neromânească, clasa cultă fiind în genere o parte din Cosmopolis, o mahala a cosmopolitismului
european dpdv al mentalității ei.” Așadar, „cerința noastră ca poporaniști nu va fi satisfăcută decât de
scriitorul cu o atitudine poporanistă, adică de acel scriitor care prin opera sa va răspândi în lumea
cultă simpatia pentru țărani.”
 Poporaniștii erau adepții integrării culturii române în cultura universală, iar nu ai
izolaționaționismului cultural ca sămănătoriștii.
 Poporaniștii s-au orientat politic către liberali (adepți ai reformelor mai îndrăznețe),
sămănătoriștii către conservatori (favorabili reformelor moderate).
 Poporaniștii au susținut împroprietărirea țăranilor și introducerea votului universal, spre
deosebire de sămănătoriști care erau pentru o reformă agrară parțială și pentru menținea votului
cenzitar.
 Poporaniștii doreau o evoluție accelerată a societății românești, iar sămănătoriștii una lentă,
fără „arderea” etapelor.
58
Viața politică în România între 1866-1918
1. Viaţa politică între 1866-1875 (înaintea înființării partidelor politice)
Începutul domniei lui Carol I deschide o nouă etapă în evoluţia statului român, o etapă
marcată de organizarea unui regim politic chemat să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dar
şi funcţionarea sistemului instituţional ale cărui coordonate sunt trasate prin Constituţia din 1866.
Imediat după aducerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tron se remarcă demersurile
diplomatice pe care clasa politică le iniţiază cu scopul declarat de a determina recunoaşterea
internaţională a principelui străin, precum şi a regimului politic pe care acesta îl reprezenta, şi anume
monarhia constituţională ereditară. Deopotrivă, pe fondul acutizării necesităţii implementării unor
reforme care să determine modernizarea principalelor sectoare de activitate, se observă eforturile
clasei politice de a răspunde nevoilor societăţii româneşti, eforturi zădărnicite în parte de instabilitatea
ce caracterizează intervalul 1866-1871.
Desele schimbări de guvern reprezintă trăsătura definitorie a perioadei, fapt explicabil prin
lipsa unor politice care să-şi dispute întâietatea la guvernare în baza unei doctrine solide şi a unui
program de reforme clar conturat. Până în anul 1875 scena politică este dominată de diverse grupări
liberale şi conservatoare de diferite nuanţe. Există, de pildă, o grupare a liberalilor moderaţi, condusă
de Mihail Kogălniceanu, dar şi una radicală reprezentată de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, aşa cum,
în rândul conservatorilor se evidenţiază gruparea din jurul ziarului „Presa”, ai cărei exponenţi sunrt
Vasile Boerescu, Nicolae Blaremberg sau Dimitrie Ghica, ori gruparea conservator-liberală din
Moldova condusă de Grigore Sturdza, pentru a aminti doar câteva din aceste grupuri politice.
În asemenea condiţii, până în 1871 guvernele aflate la putere au fost unele de coaliţie în
componenţa lor regăsindu-se reprezentanţi ai diferitelor grupări, ceea ce se traduce în accentuarea
tensiunilor politice interne, în repetate remanieri guvernamentale şi în absenţa unor rezultate
importante. Astfel, între 1866-1871 s-au succedat 9 guverne şi s-au organizat de mai multe ori alegeri
parlamentare deoarece, guvernele lipsite de susţinerea forului legislativ, recurgeau la dizolvarea
Adunării Deputaţilor sau Senatului, ori a ambelor camere. În plus, acum se intensifică mişcările
anticarliste, cea mai cunoscută soldându-se cu instalarea vremelnică a „republicii” de la Ploieşti la 8
august 1870, din iniţiativa lui Alexandru Candiano Popescu. Totodată, opoziţia la adresa
domnitorului este alimentată de scandalul legat de afacerea Strousberg (numele îi aparţine unui
afacerist prusac căruia i se concesionase, la recomandarea lui Carol I, realizarea tronsonului de cale
ferată Roman-Vârciorova şi care dăduse faliment înainte de a finaliza lucrările). Situaţia internă se va
normaliza prin aducerea la guvernare a unui cabinet conservator prezidat de Lascăr Catargiu care se
bucură de o poziţie solidă în Parlament, ceea ce îi va permite să se achite de sarcina stabilizării scenei
politice şi de cea a redresării situaţiei financiare a ţării.
Între chestiunile problematice cu care România se confruntă până la data organizării primului
partid politic, trebuie menţionată şi aceea a statului juridic internaţional al statului, guvernul optând
59
pentru încheierea de pe poziţii de egalitate a convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (1875),

interesele politice surclasându-le evident pe cele economice.
În ceea ce priveşte realizările guvernelor din perioada 1866-1875, trebuie semnalate unele precum:
- adoptarea Constituţiei;
- detensionarea raporturilor diplomatice cu Imperiul Otoman şi obţinerea recunoaşterii lui Carol I ca
domn ereditar al Principatelor;
- înfiinţarea unor instituţii financiar-bancare (Banca Agricolă, Creditul Funciar Rural, Creditul
Urban);
- introducerea monedei naţionale (1867);
- legiferarea condiţiilor necesare amenajării reţelei de drumuri şi căi ferate;
- legea pentru organizarea armatei (1871);
- iniţierea unor măsuri cu scopul de a normaliza relaţiile dintre proprietarii funciari şi săteni (1872 –
lege pentru învoielile agricole, legea pentru vânzarea moşiilor din domeniile statului) etc.
În pofida aspectelor pozitive enumerate, ceea ce se desprinde din analiza vieţii politice din
deceniile 7 şi 8 este confruntarea de idei care, departe de a degenera, tinde să intre în normalitate, la
aceasta contribuind şi mai buna organizare a partidelor politice.
2. Înfiinţarea Partidului Naţional Liberal şi realizările guvernărilor liberale
Apariţia Partidului Naţional Liberal a reprezentat expresia concentrării grupărilor de orientare

liberală existente înainte de anul 1875 în jurul nucleului constituit din liberalii radicali conduşi de
C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. Motivaţia coagulării forţelor liberale a constituit-o necesitatea de a
putea oferi conservatorilor o replică solidă în timpul alegerilor parlamentare din 1875.
Nu era aceasta prima tentativă de organizare a liberalilor, la începutul anului 1867, de pildă,
având loc înţelegerea de la Hotelul Concordia care îi apropiase pe liberalii radicali de cei moderaţi,
consecinţa imediată a alianţei fiind impunerea la guvernare a 3 cabinete prezidate de C.A. Kreţulescu,
Ştefan Golescu şi Nicolae Golescu în intervalul 1867-1868. De asemenea, în 1866 se înfiinţase
Societatea amicilor constituţiunii de la Bucureşti, iar în 1872 se afirmase dorinţa de închegare a unei
Uniuni liberale care să să redobândească în Parlament şi în aparatul administrativ poziţiile pierdute
prin instalarea la conducere a conservatorilor lui Lascăr Catargiu.
La 24 mai 1875 are loc întâlnirea liberalilor în casa ofiţerului englez Stephen Lakeman,
cunoscut sub numele otoman de Mazar-paşa (nume pe care şi-l luase în timpul serviciului în armata
turcă), soldată cu întocmirea programului primului partid din România, Partidul Naţional Liberal, a
cărui conducere a fost asigurată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale
veacului următor de către: C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu ( care şi-au împărţit conducerea partidului
până în anul 1884, când Rosetti se retrage pentru a înfiinţa o formaţiune politică proprie, iar Ion
60
Brătianu rămâne singur în fruntea P.N.L. până la trecerea sa în nefiinţă, în 1891), Dumitru C.
Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927).
Organele de presă ale partidului de-a lungul epocii moderne au fost: „Românul” (1866), „Alegătorul
liber” (1875), „Voinţa naţională” (1884), „Viitorul” (1914), iar baza de recrutare pentru această
formaţiune a reprezentat-o burghezia, moşierimea activă din punct de vedere economic, elementele
orăşeneşti, precum funcţionarii, avocaţii, inginerii, medicii, profesorii, meseriaşii şi comercianţii.
După 1900 se manifestă mai intens interesul pentru intelectualitatea satelor, în atragerea acesteia în
rândurile partidului remarcându-se Spiru Haret.
Între personalităţile P.N.L. trebuie menţionaţi, în afara preşedinţilor săi: Nicolae Fleva,
Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Ctin Stere, Gh. Tătărescu, Vasile G. Morţun şi alţii care au
promovat în societate ideile liberale, între acestea cele mai cunoscute fiind:
- respectarea principiului suveranităţii poporului;
- responsabilitatea ministerială şi a funcţionărimii;
- respectarea principiului separării puterilor în stat;
- ocuparea funcţiilor în baza meritelor personale;
- extinderea accesului populaţiei la viaţa politică;
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (egalitatea în faţa legii, accesul la educaţie, toleranţa
religioasă, libertatea cuvântului, dreptul la liberă asociere, garantarea proprietăţii etc.);
- apărarea intereselor majore ale populaţiei române în raport cu dominaţia străină şi cu străinii
prezenţi în economie, dar aflaţi în afara jurisdicţiei româneşti;
- implemetarea reformelor economice, sociale şi culturale care să contribuie la evoluţia întregii
societăţi;
- dezvoltarea economică a ţării pe baza liberei concurenţe şi a iniţiativei particularilor ş.a.
Politica partidului se poate rezuma în sintagma „prin noi înşine”, ceea ce coincidea cu
necesitatea mobilizării resurselor autohtone pentru atingerea progresului. Departe de a respinge în
totalitate capitalul străin, liberalii pledau pentru o colaborare cu acesta, în măsura în care erau
cointeresate forţele interne. Cu alte cuvinte, relaţia cu capitalul străin era condiţionată de interesele
întreprinzătorilor din ţară, de avantajele acestora care trebuiau satisfăcute cu precădere. Conceptul
„prin noi înşine” se aplica tuturor sectoarelor de activitate, inclusiv celui politic.
Între realizările înregistrate în timpul guvernelor liberale merită a fi menţionate câteva, şi anume:
- participarea la războiul ruso-turc din 1877 şi obţinerea independenţei statului român;
- modificarea Constituţiei în anii 1879, 1884, 1917;
- transformarea României în regat la 14 martie 1881;
- aderarea la Tripla Alianţă (30 octombrie 1883);
- 1880 – legea pentru organizarea Dobrogei;
- 1880 - crearea Băncii Naţionale a României;
- 1880 – legea pentru răscumpărarea căilor ferate;
- 1886 – trecerea la tariful vamal protecţionist;
- promulgarea Codului de justiţie militară (1881) şi a Codului de Comerţ (1886);
- 1884 – legea pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei;
- 1883 – legea pentru fixarea şi gradarea remuneraţiilor cadrelor didactice;
61
- 1896 – legea pentru învăţământul primar şi normal-primar;

- 1898 – legea pentru învăţământul secundar şi superior;
- 1899 – legea pentru învăţământul profesional;
- 1909 – legea pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii;
- 1887 – legea pentru încurajarea industriei mari;
- 1897 – legea repausului duminical etc.
Aşa cum se poate observa, programul de reforme iniţiat de Partidul Naţional Liberal a fost
unul complex, cu consecinţe asupra tuturor domeniilor importante de activitate, un program care a
încercat să răspundă punctual problemelor de ordin social, economic, politic, instituţional, cultural.
Dincolo de eforturile depuse în vederea materializării proiectelor care au canalizat atenţia
politicienilor liberali, trebuie precizat că în sânul partidului există diversitate de opinii. Uneori, atunci
când opiniile nu s-au armonizat, s-au produs desprinderi ale unor grupări a căror prezenţă pe scena
politică a fost pe alocuri efemeră.
Fracţiunile politice cele mai importante care s-au desprins din sânul Partidului Naţional
Liberal au fost:
- Partidul Liberal Moderat care apare în 1878 sub conducerea lui Vasile Conta şi a lui Grigore
Cobălcescu, având ca organ de presă ziarul „Steaua României”;
- Gruparea liberalilor sinceri, aflată sub conducerea lui George Vernescu, apare în 1880 şi îşi
promovează ideile prin paginile ziarului „Binele public”;
- Fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi, prezidată din 1880 de N. Ionescu;
- Partidul Liberal Radical al cărui preşedinte este C.A. Rosetti (1884);
- Partidul Liberal Conservator rezultat în 1884 din fuzionarea grupărilor conduse de G. Vernescu şi
Lascăr Catargiu;
- Partidul Radical condus de Gh. Panu şi organizat în anul 1886;
- Gruparea tinerilor liberali conduşi de Nicolae Fleva (1886);
- Gruparea drapelistă concentrată în jurul ziarului „Drapelul” şi prezidată din 1897 de Petre S.
Aurelian.
3. Formarea Partidului Conservator şi prezenţa sa la guvernare
Partidul Conservator ia naştere la 3 februarie 1880, în urma acordului stabilit între liderii
grupărilor conservatoare existente. Ca şi în cazul liberalilor, începuturile conservatorismului fuseseră
marcate prin activitatea unor formaţiuni precum: gruparea din jurul ziarului „Presa”, apărută în 1876
la iniţiativa lui Vasile Boerescu, Nicolae Blaremberg şi a lui Dimitrie Ghica; gruparea conservator-
liberală a lui Grigore Sturdza (1879); formaţiunea constituită la 1878 în jurul ziarului „Timpul”, în
cadrul căreia se remarcă Lascăr Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Al. Lahovari, Titu
Maiorescu.
Pe listele partidului figurează iniţial 88 de membri care şi-au exprimat acordul în legătură cu
programul care se dorea o replică la cel al liberalilor. Recurgând la frazeologie, conservatorii încercau
să demonstreze că pot reprezinta o alternativă la supremaţia P.N.L., pentru aceasta evidenţiind idei ca:
individualitatea naţională, respectarea practicilor constituţionale, cultivarea stabilităţii instituţionale şi
62
dezvoltarea etapizată, potrivit doctrinei „paşilor mărunţi”. În replică la avântul reformator care îi
caracteriza pe unii liberali, conservatorii fundamentează teoria „formelor fără fond”, propunând ca în
locul „imitaţiei servile” a modelelor occidentale, să se opteze pentru „progresul măsurat” al societăţii.
Un program de reforme mai bine structurat reuşesc să închege conservatorii în 1888.
Cunoscut sub denumirea de „Era nouă”, programul era expresia gândirii junimiştilor din partid şi
făcea trimitere la necesitatea consolidării libertăţilor obţinute până în acel moment (libertatea
conştiinţei, a presei, dreptul la asociere etc.), punctând măsurile care trebuiau introduse pentru
ameliorarea sectoarelor şi problemelor sensibile. Astfel, în vederea îmbunătăţirii stării ţăranilor şi a
meseriaşilor, se preconiza: vânzarea unor loturi provenite din moşiile statului, revizuirea legii
tocmelilor agricole, întocmirea legii meseriilor în care chestiunea asigurărilor sociale să fie clar
abordată; în administraţie, se pleda pentru o mai bună gospodărire a comunelor rurale, accentuarea
descentralizării prin formarea „căpităniilor generale”, înfiinţarea jandarmeriei şi modificarea legii
electorale, iar în economie se prevedeau stârpirea agioului, introducerea monometalismului aur,
încurajarea industriei şi în special a exploatării subsolului, modificarea sistemului de impozitare. Nu
erau omise nici alte domenii de interes general, pentru creşterea calităţii cetăţenilor urmărindu-se
extinderea învăţământului rural şi pentru limitarea abuzurilor din justiţie recomandându-se
introducerea inmovibilităţii judecătorilor. Programul, aşa cum se va arăta, a fost aplicat în următorii
ani de guvernare.
Din punct de vedere organizatoric, partidul era prevăzut cu un Comitet permanent compus din
preşedinte, vicepreşedinte şi 5 membri, şi din comitete în capitalele judeţelor. Baza socială a
constituit-o în principal moşierimea, dar au fost atraşi şi reprezentanţi ai burgheziei comerciale,
funcţionărimii şi intelectualităţii.
În fruntea Partidului Conservator s-au aflat în epoca modernă personalităţi precum:
Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Grigore Cantacuzino
(1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1916). Acestora li s-au adăugat ca
membri marcanţi ai partidului Al. Lahovari, Ioan Em. Florescu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu,
Barbu Ştefănescu Delavrancea etc.
Organele de presă ale formaţiunii au fost: „Timpul” (1876), „Epoca” (1885), „Conservatorul” (1900),
„Steagul”, „Le Progrés” (1918).
Prezenţele la guvernare ale cabinetelor conservatoare s-au soldat, între altele, cu:
- încercarea de a soluţiona problemele din mediul rural prin legile din 1889 şi 1892 relative la
vânzarea unor terenuri aflate în proprietatea statului;
- măsuri pentru depăşirea crizei financiare (reorganizarea Băncii Naţionale a României, legea
etalonului aur, legea contra cuantumului, desfiinţarea agioului - 1890);
- legea privind organizarea administraţiei centrale a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice -
1893;
- legea clerului mirean şi a seminariilor – 1893;
- legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice – 1893;
- legea învăţământului primar şi normal-primar – 1893;
- legea pentru construirea şi exploatarea căilor ferate de interes local – 1895;
63
- legea minelor – 1895;

- legea maximului taxelor şi contribuţiilor comunale – 1893;
- legea vămilor – 1906;
- legea pentru exploatarea petrolului de pe terenurile statului;
- legea contra trusturilor şi cartelelor, contra preţurilor de monopol la produsele de consum de bază –
1911;
- legea meseriilor – 1911;
- legea pentru încurajarea industriei naţionale – 1912.
Aşa cum am arătat în cazul Partidului Naţional Liberal, şi în ceea ce priveşte Partidul Conservator se
poate afirma că evoluţia sa a fost marcată de dizidenţe, cele mai însemnate fiind:
- Partidul Constituţional, format în 1891 din iniţiativa lui Petre P. Carp;
- Partidul Conservator Democrat, apărut în anul 1908 sub conducerea lui Take Ionescu;
- Partidul Conservator Naţionalist, înfiinţat în perioada neutralităţii şi aflat sub egida lui Nicolae
Filipescu şi a lui N. Ionescu.
Partidul Conservator, în pofida frământărilor interne de care a fost marcat, şi-a adus aportul la
echilibrarea scenei politice, reprezentând principala formaţiune care intră în competiţie alături de
Partidul Naţinal Liberal, cu care, de la finele secolului al XIX-lea va asigura rotativa guvernamentală.
4. Detalierea legislației economice
Evenimentele sociale au determinat clasa politică să adopte o serie de inițiative pentru

soluționarea problemei rurale. Astfel, după răscoala din 1888 au urmat măsuri, între care merită a fi
amintite:
- legea din 1889 pentru vânzarea către ţărani a loturilor de 5, 10, 25 de hectare din domeniile statului
(legea, menită a consolida proprietatea ţărănească, cuprindea prevederi care o făceau accesibilă doar
ţăranilor mai înstăriţi, capabili să garanteze un împrumut. În plus, vânzarea loturilor din domeniile
statului era calificată ca o măsură excepţională pe care clasa politică a îmbrăţişat-o deoarece nu
atingea marile moşii particulare);
- înfiinţarea, începând cu anul 1891, a băncilor populare cu scopul de a acorda credite sătenilor
(deschiderea băncilor populare a fost susţinută de Spiru Haret care pleda pentru implicarea în
activitatea lor a localnicilor şi s-au bucurat de succes, în 1913 funcţionând în România aproximativ
2.900 de asemenea institute bancare);
- 1892 – legea pentru reorganizarea Creditului Agricol;
- 1904 – legea pentru înfiinţarea obştilor săteşti prin care ţăranilor li se permitea înfiinţarea unor
asociaţii în vederea închirierii de pământ. În baza acestui act normativ au luat fiinţă până la 1913
peste 490 de obşti săteşti care închiriaseră doar 1/6 din suprafeţele agricole arendate.
Deopotrivă, după finalizarea răscoalei din 1907, în decembrie același an a fost promulgată legea
privind învoielile agricole, prin care: se limita posibilitatea moşierilor sau a arendaşilor de a-i
exploata pe ţăranii care închiriau ori luau în arendă pământ de la ei; se stabilea arenda maximă pentru
pământ şi salariul minim pentru muncitorii agricoli; se interzicea munca la tarla şi se limita dreptul de
64
arendare la 20 de ha; contractele de învoială se încheiau anual; se crea posibilitatea formării

islazurilor comunale prin vânzări benevole.
În martie 1908 a fost aprobată legea pentru înfiinţarea Casei Rurale prin care ţăranii
dobândeau dreptul de a achiziţiona loturi de câte 5 ha din moşiile puse în vânzare de proprietarii lor,
suprafaţa funciară maximă pe care un ţăran o putea cumpăra fiind de 25 de ha; pentru dobândirea
lotului respectiv, sătenii erau obligaţi să achite un avans care reprezenta 15-35% din contravaloarea
terenului, ceea ce limitează numărul beneficiarilor acestei legi. În aprilie 1908 s-a promulgat legea
contra trusturilor arendăşeşti care interzicea unei persoane sau asociaţii să arendeze mai mult de 4.000
de ha teren arabil. Acestor măsuri li se adaugă altele precum:
- legea din 1908 pentru uşurarea agricultorilor de daunele suferite în timpul răscoalei;
- legea cârciumilor din 1908 prin care se prevedea doar pentru autorităţile comunale dreptul de a
deschide cârciumi în sate şi de a comercializa băuturi alcoolice, stabilindu-se, deopotrivă, numărul
cârciumilor;
- legea pentru judecătoriile de ocol (1907), prin care pricinile dintre ţărani, pe de o parte, şi arendaşi şi
proprietari, pe de alta, aveau să se judece chiar în comunele în care locuiau cei implicaţi în procese;
- modificarea legii jandarmeriei (1908) în sensul sporirii numărului de jandarmi pentru a se asigura
ordinea în comune;
- legea pentru organizarea comunelor şi administrarea plăşilor (1908) potrivit căreia creşte numărul
de plăşi, dar şi atribuţiile celor care le administrau.
În ceea ce privește perspectiva clasei politice asupra evoluției economiei, trebuie menționat că
până în anul 1886 aceasta a stat sub semnul liberei concurențe, pentru ca în 1886 să fie introdus
protecţionismul economic ca urmare a subminării industriei naţionale de către concurenţa externă.
Oportunitatea schimbării politicii economice a constituit o idee pe care persoanele avizate au
vehiculat-o din momentul în care neajunsurile convenţiilor comerciale încheiate cu Austro-Ungaria
(1875), Germania, Franţa, Rusia (1876) s-au făcut simţite.
Mai mult, în cadrul primului Congres economic din România, desfăşurat la Iaşi în 1884, s-a discutat
intens despre protecţionism, dar şi despre măsurile imediate care trebuiau luate pentru încurajarea
industriei.
Sistemul protecţionist s-a bucurat de susţinerea unei părţi însemnate a clasei politice, membrii
P.N.L., de pildă, dorind să aplice sintagma „prin noi înşine” şi la nivelul economiei. În acest sens,
preşedintele acestei formaţiuni politice, I.C. Brătianu, afirma următoarele: „Partidul Liberal nu a fost
nici în declaraţiunile sale, nici în întreaga sa politică, contra introducerii capitalurilor străine (...) Vin,
[însă] aceste capitaluri străine. Dacă vin pentru a pune în valoare munca şi bogăţia naţională,
asociindu-se cu dânsa e în interesul statului şi orice om de stat trebuie să se grăbească şi să încurajeze
venira lor. Dacă însă întreprinderile au drept scop să speculeze şi să sece oricare băgăţii, fără a lăsa o
valoare corespunzătoare în loc, desigur, nu e o politică sănătoasă a statului să le încurajeze”.
Aşadar, sistemul protecţionist nu însemna izolare economică sau apariţia monopolului, cât mai
degrabă o garanţie contra pierderilor pe care le puteau genera afaceriştii străini şi capitalurile investite
de ei în România.
65
O contribuție importantă a clasei politice la dezvoltarea economică, în special a industriei, a

constat în legislaţia care a vizat fie anumite ramuri, fie industria pe ansamblu. Câteva legi merită a fi
enumerate pentru ilustrarea atenţiei de care s-a bucurat industria în perioada studiată, şi anume:
- 1873 – legea pentru încurajarea industriei zahărului prin care erau scutite de impozite comunale, pe
o durată de 20 de ani, fabricile care utilizau materii prime autohtone şi erau exceptate de taxele
vamale toate utilajele importate cu scopul de a creea instalaţii moderne în această ramură. Mai mult,
acţiunile emise de societăţile fondatoare de fabrici de zahăr erau scutite de taxa de timbru.
- 1882 – legea pentru încurajarea industriei zahărului care acordă o primă de 0,16 lei pentru fiecare
100 de kg de zahăr produs.
Ca urmare a conturării unui context favorabil dezvoltării acestei industrii, în 1875 apare, cu ajutorul
capitalului francez, fabrica de zahăr de la Sascut, iar în 1876 îşi începe activitatea fabrica din Chitila.
Pentru deceniul al nouălea, se înregistrează deschiderea a 6 noi fabrici de zahăr a căror producţie
depăşeşte consumul naţional, aşa încât surplusul este exportat în Bulgaria şi Turcia, contra unui
impozit de 0,16 lei pentru fiecare 100 de kg care se comercializa.
- 1875 – legea pentru încurajarea industriei hârtiei, conform căreia Ministerul de Interne era autorizat
să acorde pe 10 ani furnitura de hârtie de care avea nevoie fabricii care producea hârtie la cel mai
avantajos preţ.
- 1881 – legea pentru industria hârtiei prin care guvernul concesiona pe 12 ani aprovizionarea cu
hârtia de scris şi tipar necesară serviciilor publice, unei societăţi româneşti care ar fi garantat o
furnitură de minim 200.000 kg, la preţ negocibil.
Astfel de legi au contribuit la fondarea mai multor fabrici de hârtie, dintre care cele mai cunoscute
sunt „Letea” (1879), „Buşteni” (1882), „Scăieni” (1883).
- 1885 – legea pentru încurajarea fabricării ţesăturilor, sforii, cordoanelor şi sacilor de iută şi cânepă,
potrivit căreia statul îşi acoperea necesarul de articole din iută, reclamate de autorităţile civile şi
militare, din producţia internă. În schimb, fabricile româneşti nu achitau, vreme de 15 ani, taxe
vamale atunci când importau utilaje şi materii prime.
- legea pentru încurajarea industriei berii (1882) şi cea a producerii alcoolului (1883) prin care se
acordau scutiri de impozite fabricilor care foloseau cereale autohtone
- 1886 – legea pentru dezvoltarea exploatării apelor minerale, potrivit căreia stabilimentele de băi şi
ape minerale erau scutite de taxe pe o perioadă de 15 ani, în vreme ce transportul feroviar al utilajelor,
cel al sticlelor, apei minerale şi vizitatorilor staţiunilor balneare beneficiază de o reducere de 50%.
- 1906 – legea pentru exploatarea petrolului de pe terenurile statului potrivit căreia, pentru a se evita
instalarea monopolului, loturile concesionate erau limitate la 100 ha, fără ca o persoană sau societate
să poată exploata mai mult de 3 loturi; statul îşi rezerva spre exploatare 1/3 din loturile cunoscute şi ½
din cele necunoscute; statul primea pentru concesiunile făcute redevenţe cuprinse între 10-14% din
venitul net al exploatării; statul deţinea în exclusivitate dreptul de transportare a derivatelor petroliere;
aportul capitalului românesc la exploatările respective trebuia să fie de 1/3. Deşi legea îşi propunea să
impulsioneze orientarea capitalului autohton spre industria petrolieră dominată de investiţiile străine,
nu s-a aplicat, până la 1918 statul neacordând nicio concesiune pe terenurile sale petrolifere.
66
Legilor deja amintite, relative la anumite sectoare de activitate, li se adaugă cele cu caracter general,
care cuprind prevederi relative la întreaga industrie, precum:
- legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1886 ale cărei principale avantaje rezidă în:
posibilitatea de concesionare a unor terenuri aparţinând statului, comunelor sau Coroanei, în scopul
exploatării lor; scutirea de plata impozitelor directe pe 15 ani, dar şi de taxele vamale pentru maşini şi
materii prime inexistente în ţară; practicarea unor tarife preferenţiale la transportul feroviar; avansarea
de comenzi de către stat ş.a.
- 1895 – legea minelor potrivit căreia resursele subsolului puteau fi exploatate de proprietarii
terenurilor respective luând în concesiune minele pe o durată de 75 de ani. Atunci când proprietarul
nu era interesat de exploatarea minei aflată pe terenul său, aceasta putea fi concesionată unei alte
persoane care avea obligaţia de a plăti proprietarului arendă pentru parcelele rezervate lucrărior de
suprafaţă, plus o redevenţă anuală de 4% din venitul net, în timp ce statului i se avansau 2 procente
din venitul net. La expirarea celor 75 de ani ai concesiunii, mina revenea automat proprietarului
suprafeţei. Această lege a fost însoţită de o serie de discuţii, auzindu-se voci care invocau încălcarea
Constituţiei deoarece, aşa cum afirma D.A. Sturdza, se acorda străinilor dreptul de a exploata
proprietăţi rurale în România, se ştirbea principiul inalienabilităţii teritoriului românesc şi se anula
caracterului sacru şi inviolabil al proprietăţii. În faţa unor asemenea comentarii, s-a recurs la
nuanţarea textului legii, specificându-se că mina constituie o proprietate specială, deosebită de cea a
suprafeţei asupra căreia îşi revendicau dreptul statul, descoperitorul şi exploatatorul.
În urma aplicării legii minelor, s-a constatat sporirea prezenţei capitalului străin în industria
petrolieră, fapt certificat de apariţia mai multor societăţi de exploatare (1896 – „Societatea Română”
cu capital austro-ungar şi englezesc; 1898 – „Societatea Aurora” cu capital german şi olandez; 1899 –
„Societatea Internaţionala” cu capital german etc.). De altfel, o analiză a situaţiei din industria
petrolieră, realizată în 1914, relevă internaţionalizarea acesteia, capitalul german fiind prezent în
proporţie de 35%, cel britanic de 25%, olandez - 13%, francez – 10%, american – 5,5%, în timp ce
capitalul românesc este reprezentat de 5,5 procente.
- 1906 – legea vămilor care se alătura măsurilor menite a proteja economia naţională, aceasta
permiţând statului român să aplice mărfurilor străine tratamentul la care erau supuse mărfurile
româneşti în ţările respective. Totodată, legea a creat cadrul neceasr înfiinţării antrepozitelor de la
Iaşi, Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Constanţa, facilitându-se astfel intrarea în ţară a materiilor prime
necesare industriei. În plus, se prevedeau noi criterii de admisibilitate pentru funcţionarii vamali şi
erau exceptate de la plata taxelor vamale materiile prime care urmau a fi prelucrate şi exportate.
- 1912 – legea pentru încurajarea industriei naţionale care prevedea avantaje pentr toate fabricile,
acordate diferenţiat, astfel: industriile prelucrătoare de materii prime autohtone şi cei care exportau ¼
din producţia anuală primeau avantaje vreme de 30 de ani, iar industriile prelucrătoare de materii
prime importate beneficiau de diverse scutiri pe 21 de ani, cu condiţia de a angaja români în proporţie
de 75% din lucrători, 100% din personalul admnistrativ şi 25 % din personalul tehnic. Pentru buna
desfăşurare a procesului de producţie, excepţional, se acordau scutiri la importul de materii prime,
taxele vamale scăzându-se în funcţie de mărimea întreprinderii.
5. Succesiunea guvernelor în intervalul 1866-1914

67
- 1866-1871 – guverne de coaliţie în care se regăsesc atât politicieni de orientare liberală, cât şi de
orientare conservatoare, sub conducerea lui Lascăr Catargiu, Ion Ghica, Ştefan Golescu şi Nicolae
Golescu, Manolache Costache Epureanu, Ctin A. Kretzulescu, Dimitrie Ghica, Al. G. Golescu;
- 1871-1876 – guvern conservator prezidat de Lascăr Catargiu;
- 1876-1888 – marea guvernare liberală, de fapt o succesiune de 5 guverne, 4 prezidate de Ion C.
Brătianu şi unul (aprilie-iunie 1881) de fratele său, Dumitru C. Brătianu;
- 1888-1895 – 6 guverne conservatoare în care preşedinţi ai Consiliului de Miniştri au fost Theodor
Rosetti, Lascăr Catargiu şi generalii George Manu şi Ioan Em. Florescu;
- 1895-1899 – o serie de 3 guverne liberale conduse de Dimitrie A. Sturdza şi Petre S. Aurelian;
- 1899-1901 – 2 guverne conservatoare aflate sub preşedinţia lui George Grigore Cantacuzino şi Petre
P. Carp;
- 1901-1904 – guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza;
- 1904-1907 – guvern conservator al cărui şef a fost George Gr. Cantacuzino;
- 1907-1910 – guverne liberale prezidate de Dimitrie A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu;
- 1910-1914 – guverne conservatoare conduse de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu;
- din ianuarie 1914 – guvern liberal al cărui preşedinte a fost Ion I.C. Brătianu.
6. Diferențe ideologice între PNL și PC
a) Conservatorii au susținut constant regimul monarhic, spre deosebire de liberali care (deși în
majoritate erau favorabili monarhiei constituționale) au avut ca opțiune și republica.
b) În viziunea conservatorilor (părere menținută până la finele sec. 19), societatea era constituită
din moșierime și țărănime (legate între ele de interesele funciare). Existența burgheziei era negată fie
pentru că ar fi fost predominată de străini (care nu puteau fi fidelizată de către statul român), fie
pentru că reprezenta un segment parazitar (care împovăra bugetul central). În privința ultimului
argument, se specula că burghezia este formată numai din funcționari, adică bugetari (fapt evident
incorect).
c) Conservatorii s-au pronunțat permanent în favoarea menținerii votului cenzitar, spre deosebire
de liberali care au solicitat creșterea corpului electoral prin reducerea censului, dar și introducerea
votului universal.
d) Conservatorii nu au susținut ideea împroprietăririi țăranilor, așa cum au făcut-o liberalii în
preajma primului război mondial. Soluțiile gandite de conservatori constau în: dezvoltarea
învățământului profesional, acordarea de facilități țăranilor care se angajau în fabricile din orașe,
înființarea instituțiilor de creditare, scoaterea la vânzare a unor loturi provenite din Domeniile
Statului.
e) În privința dezvoltării industriei, conservatorii mizau pe industria ușoară (textilă, alimentară,
chimică etc.), pe cea a prelucrării lemnului și pe cea extractivă, în vreme ce liberalii vizau și
68
dezvoltarea industriei grele. Ei sesizaseră necesitatea producerii în țară a utilajelor și mașinilor

necesare evoluției economice.
Comentarii la cursul Arhitectură și urbanism

Cursul își propune să surprindă modul în care mediul citadin s-a modernizat în sec. 19, dar
mai ales în 2 ½ sec. 19, urmărind aspectele ce dădeau măsura acestei modernizări. Se va avea în
vedere cu prioritate situația din București deoarece multe din soluțiile modernizatoare s-au aplicat
inițial la nivelul capitalei și doar ulterior în teritoriu.
Este cazul drumurilor din orașe.
Principalele rute în București erau: Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), Podul Calicilor
(Calea Rahovei), Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), Târgul de Afară (Calea Moșilor). Numele
vechi se schimbă după războiul de independență, unele amintind de victoriile obținute la 1877.
Denumirea de poduri pentru aceste artere se datorează bârnelor de lemn cu care erau acoperite
(bârnele erau dispuse perpendicular pe traverse lungi de lemn, rezultând astfel o structură
supraînălțată pe sub care scurgea apa pluvială sau cea reziduală din gospodării). Poduirea
drumurilor principale (care datează de la începutul sec. 18), se realiza pe cheltuiala comunei și
reprezenta o modalitate costisitoare de întreținere a arterelor de circulație din pricina perisabilității
lemnului. Exceptând arterele centrale ale orașului, restul rutelor erau rudimentare poate și din pricină
că întreținerea lor se făcea pe cheltuiala locuitorilor în funcție de zona de locuit și de întinderea
proprietății la stradă.
La începutul perioadei regulamentare s-au luat în calcul și alte modalități de amenajare a

drumurilor cu piatră cioplită sau cu bolovani de râu pe strat de nisip care tind să înlocuiască bârnele
din lemn. La recomandarea secției tehnice a Biroului pavajelor din București, s-a decis ca străzile ce
se reconstruiau sau se contruiau pentru prima dată să fie lărgite până la 6-7 metri și îndreptate astfel
încât să aibă toate scurgerea spre Dâmbovița. De asemenea, lărgimea străzilor se fixa în funcție de
intensitatea circulației pe ele. Spre finele sec. 19, străzile se redimensionează pentru a face față
traficului (bulevardele au 20 m lărgime, iar străzile mai slab circulate aveau sub 16 m lățime).
Alinierea străzilor a presupus și încălcarea proprietăților private, dar aceasta s-a produs doar în
schimbul despăgubirii.
După 1860, în timp ce se pava mai ales cu bolovani de râu, Consiliul comunei București a
decis pavarea străzilor din centru cu pavaj sistematic (piatră cubică importată pentru carosabil și cu
lespezi și borduri de gresie). De remarcat că la început nu era amenajate trotoare, pietonii și
trăsurile/căruțele împărțind același spațiu! Prețul ridicat al pietrei din Scoția, Italia sau Spania a făcut
ca din 1869 să fie exploatate carierele de piatră de pe Valea Prahovei (Comarnic, Breaza).
Pavarea cu piatră cubică prezenta inconveniente (producea zgomot), fapt pentru care la 1871
s-a hotărât utilizarea cuburilor de lemn pe fundație de beton în fața instituțiilor publice.
La 1872 se fac primele încercări cu asfalt turnat în fața Palatului Regal și cu dale de beton
comprimat pe Bdul Universității.
69
După 1875 nici o stradă nu va mai fi pavată înainte de a i se stabili lărgimea (trotuarul
reprezenta 1/5 din lărgimea străzii) și alinierea.
Comisia de înfrumusețare a orașului (1830) s-a remarcat prin realizările sale la nivelul
Bucureștiului, și anume: sistematizarea orașului (delimitarea perimetrului orașului cu bariere și
realizarea rețelei stradale), organizarea serviciului de salubritate și ecarisaj, înființarea piețelor fixe,
scoaterea cimitirelor în afara orașului, fixarea la periferie a industriilor urât mirositoare (pescării,
tăbăcării, săpunării), organizarea poliției (tulumbagii) și pompierilor, angajarea medicilor și
veterinarilor de către stat și înființarea Eforiei spitalelor.
În anul 1842 s-a întocmit un nou plan al Bucureștiului prin care se fixa întinderea orașului
prin așezarea a 13 bariere de acces și se delimitau 5 zone (culori, corespondentul sectoarelor actuale)
în interiorul său. Culorile erau roșie (plasa Târgului dinăuntru), albastră (plasa Broșteni), galbenă
(plasa Podul Mogoșoaiei), neagră (plasa Târgul de Afară) și verde (plasa Gorgani). Fiecare culoare
era prevăzută cu un comisar, un corp de gardă, breaslă de tulumbagii și sacagii pentru prevenirea
incendiilor. În acest din urmă scop s-au înălțat turnuri (ex. Colțea) de la înălțimea cărora putea fi
supravegheat orașul și identificate focarele de incediu.
Regulamentul pentru construcții și alinieridin 1878 cuprindea principiile în baza cărora
înfățișarea orașelor avea să se modifice. Dincolo de detalii referitoare la dimensiunea străzilor,
regulamentul privea și locuințele. Astfel, nici o construcție nu putea fi ridicată fără autorizația
primăriei, în caz contrar, dacă nu se respecta aliniamentul, urmând să fie demolată. + în centrul
orașului toate construcțiile cu fațada la stradă se ridicau din beton, cărămidă sau lemn bine îmbrăcat
în beton. Mai departe de centru erau permise betonul și paianta în cărămidă, iar la periferie materiale
de construcție mai „modeste” (lemn, paiantă). Nu se permitea ca intrarea sau ferestrele casei și
dependințelor (grajd, șopron, latrină) să se afle în fața străzii. Gardul casei: în centrul orașului se
realiza doar din fier pe soclu de beton sau piatră, mai departe de centru din lemn pe parapet de beton
sau din stâlpi de lemn fasonați pe soclu de lemn, în restul orașului gardul putea fi din scânduri sau
beton. Casele construite la stradă nu puteau depăși 10-14 m înălțime (1-2 etaje + mansardă). Fațadele
caselor și prăvăliilor se cereau menținute în bună stare și curate; casele erau vopsite în culori care
imitau pietrele de construcție. Curtea nu putea fi mai mică de 1/3 din suprafața casei și trebuia
nivelată + acoperită cu piatră sau prundiș și prevăzută cu scurgerea în stradă. Construcțiile nu se
ridicau direct pe pământ, ci pe o fundație de ciment de 1,5-2 cm înălțime. Pardoseala cu pământ era
interzisă, în interiorul caselor preferându-se pavajul de lemn, cărămidă, piatră sau ciment.Fiecare
cameră era prevăzută cu fereste de cel puțin 75 cm (iluminat direct); latrinele se construiau din
ciment; se interzicea deversarea apelor menajere în fața străzii, iar gunoiul trebuia strâns pentru a fi
scos în afara orașului.
Planurile orașelor respectă topografia locului și reflectă maniera de dezvoltare a urbei. Ex.
Bucureștiul are un plan inelar și radial (rețeaua principală este compusă din artere inelare concentrice
tăiate de o serie de artere radiale – ca pânza unui păianjen). Alte orașe au un plan alungit, ele
dezvoltându-se nu circular, ci în lungime, de-a lungul unei artere principale.
1895 – a fost emisă Legea pentru mărginirea Bucureștilor prin care suprafața orașului aproape s-a
dublat, ajungânduse de la cca. 3000 ha la 5600 ha. Extinderea suprafeței urbane nu a fost rezultatul
70
unei densități excesive, ci al înglobării în perimetrul orașului a unor noi nuclee de urbanizare
exterioare acestuia.
În funcție de modalitatea în care locuințele sunt dispuse în interiorul orașului, pot fi
identificate regimul închis (specific zonei montane sau celei centrale și mai dinamică economic.
Acolo, din cauza spațiului limitat, locuințele au fost ridicate una lângă cealaltă, fără a exista goluri
între ele. Impresia este cea a unei singure fațade, așa cum se poate observa în zona veche a
Brașovului. În acest caz, extensia caselor se realizeaza pe verticală și în adâncime) și regimul deschis
sau izolat. Acesta din urmă este specific zonei de câmpieși presupune construirea caselor la distanță
unele de altele și eventual înconjurarea lor cu grădini. Cele 2 forme de dispunere a caselor pot
coexista în cadrul aceluiași oraș. Varianta cea mai răspândită de dispunere a caselor reprezintă un
intermediar între sistemele de mai sus și constă în casa cu un zid spre un vecin și cu fațada către
celălalt vecin.
Casele de la oraș ale marilor proprietari erau o reproducere mai luxoasă a caselor de la moșie.
Toate aceste case erau familiale, cu camerele de locuit la etaj, cu terase, balcoane, pridvoruri, cerdace,
cu particularitatea ușii pivniței în fațadă sub pridvor (cula), case prevăzute cu parc sau grădină ori
chiar cu ziduri care le izolează în raport cu celelalte case. Negustorii și meșteșugarii aveau tot
locuințe de tip familial care erau de multe ori anexe la prăvălii. Pentru locuitorii modești caracteristică
era locuința tip vagon nepractică și neigienică (constând în înșiruirea simplistă a unui număr de
camere de-a lungul zidului, unite printr-un pridvor comun din care se realiza accesul în fiecare
cameră). Acesta este tipul de locuință cel mai răspândit în oraș, deoarece putea fi mai ușor de
închiriat. De reținut este că în 1913 în București, doar 1/3 din locuitori sunt proprietari ai caselor!
În privința dimensiunii locuințelor, conform unei statistici din 1 ½ a sec. XX, în București 66% din
locuințe erau compuse din 1-2 camere, 24% din 3-4 camere și doar 10% aveau peste 5 camere.
Pentru a spori gradul de atractivitate a orașului și pentru a oferi facilități celor care se stabileau
aici cu scopul de a munci, s-a înființat în anul 1910 Societatea Comunală pentru Locuințe Ieftine.
Societatea se adresa funcționarilor și muncitorilor cu un salariu de min. 250 de lei, cel mult 50 de ani
împliniți și o stare bună de sănătate. Se oferea ajutor (în proporție de 50%) celor care doreau să-și
construiască o casă în condiții avantajoase pentru viitorul proprietar (acesta trebuia să posede un
avans de 10% din valoarea casei și beneficia de scutire la impozitul pe locuință total în primii 10 ani,
de 75% în următorii 6 ani și scutire de 50% în alți 5 ani). Societatea a fost condusă de Ermil Pangrati
și a funcționat până la primul război mondial, ajutând la construirea a 2.850 de locuințe care au
adăpostit peste 10.000 de persoane.
În privința stilului arhitectural în care se construia în secolul XIX, se observă că mai ales în 1 ½ sec.
XIX s-a construit în stil neoclasic (vezi clădirile proiectate de Al. Orăscu – vechiul palat al
Universității din București, Palatul Academiei). Stilul neoclasic se inspirase din antichitatea romană și
greacă și se caracteriza din ordine, echilibru și armonie, precum și prin nevoia de a obține o simetrie
perfectă. În a 2 ½ a sec. XIX s-a manifestat în arhitectură stilul romantic (ale cărui caracteristici le
găsiți în suportul power point ;) ). În manieră romantică au fost construite: Palatul Suțu (actualul
muzeu al Bucureștiului), Castelul Peleș, Palatul BNR, Palatul de Justiție, Ateneul, Palatul CEC.
Trebuie totuși să reținem că aceste clădiri doar prezintă elemente romantice, dar alături de altele
neoclasice și neogotice, ceea ce înseamnă că au fost proiectate în stil eclectic!!!! Stilul eclectic (care
71
reprezintă o îmbinare de stiluri arhitecturale la nivelul aceleiași clădiri) este întâlnit la majoritatea
construcțiilor din 2 ½ sec. 19. La finele veacului 19, arhitectura românească și-a afirmat un stil
propriu, național, cunoscut sub numele de stilul neo-românesc. Reprezentanții săi au fost: Ion Mincu,
Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Nicolae Ghica Budești, Cristofi Cerchez. Stitlul neoromânesc este
un amestec de elemente răsăritene bizantine + motive arhitecturale și etnografice țărănești locale +
elemente de artă otomană + teme din Renașterea italiană târzie. Particularitățile sale sunt: arcada
scurtă, coloanele mici și groase, aspectul masiv, de cetate, al clădirii. Tipul de clădire care stă la baza
stilului neoromânesc este cula, un tip de casa fortificată.
În a 2 ½ sec. 19, pe măsură ce se înființează tot mai multe instituții publice, imaginea orașului
devine mai complexă. Ex. în București se construiesc: sediul BNR, Palatul de Justiție, Ateneul
Român, Universitatea, localuri pentru diferite ministere + case (unele adevătate palate) ale
particularilor – vezi palatul Suțu.
Emanoil Protopopescu – Pake, primar al Capitalei între 1888-1891, s-a remarcat prin realizările sale
edilitare, între care de reținut ar fi: îmbunătățirea aprovizionării cu apă și amelioarea calității apei în
București prin captarea izvoarelor naturale din jurul orașului și filtrarea apei din Dâmbovița;
construirea uzinei de apă cu rol în filtrarea acesteia; deschiderea unor noi artere de circulație, precum
și lărgirea și pavarea celor deja existente; canalizarea străzilor; reorganizarea serviciului veterinar al
orașului; introducerea telefonului și a iluminatului electric; înființarea unor noi linii de tramvai și
tramcar; construirea de școli, hale, ospătării comunale, abatoare etc.
Iluminatul public alt element de modernizare urbană: în 1 ½ sec. 19, iluminatul public era
aproape inexistent pentru siguranța deplasării particularii trebuind să poarte făclii (masalale). Acesta
era maniera obișnuită folosită de boieri care umblau după apusul soarelui însoțiți de masalagii
(purtători de făclii). În anul 1854 se inițiază iluminatul cu lămpi cu ulei de rapiță, în 1856 se introduce
pe arterele principale din București iluminatul cu petrol lampant, în 1863 se utilizează iluminatul cu
gaz, iar din 1882 se experimentează iluminatul electric. Cele 3 forme vor coexista.
Transportul publicalt element de modernizare urbană: a fost introdus în București de către
rușii care au ocupat Principatele începând cu anul 1828 pentru a satisface nevoia de deplasare a
ofițerilor ruși care nu agreau să meargă pe jos. Consecința a fost că muscalii au scos primele trăsuri
pe piață (birje, denumirea venind de la termenul rusesc bursa - piață). În 1856 existau circa 400 de
birje grupate în 3 clase în funcție de confortul oferit și de tariful practicat, și anume: clasa I – cu
felinare roșii, clasa II – cu felinare albe și clasa III – cu felinare negre. Primul serviciu de omnibuze
(trăsuri mari, publice, închise, în care încăpeau mai multe persoane) a apărut la ½ sec. 19 și lega
centrul Bucureștiului de Băneasa. Accesul în omibuz se realiza contracost. O formă mai evoluată de
transport public a fost tramcarul (vehicul cu tracțiune animală, asemănător cu un autobuz, care putea
transporta până la 10 persoane și nu circula pe șine). Acesta a fost introdus în 1871 și beneficia de
rute prestabilite. Primul traseu de tramcar a fost între Calea Griviței și Gara de Nord. În 1872, existau
în București 7 tramcaruri, iar în 1894 – 12, care aveau 2 stații principale: la Piața Teatrului Național și
Piața Sf. Gheorghe, în rest oprind la cererea pasagerilor. Tramcarul a fost folosit în Capitală până în
1904. Începând cu 1872 a fost dat în folosință primul tramvai cu cai care a reprezentat o alternativă
mai comodă (deoarece circula pe șine) și mai ieftină la tramcar. Nu era permisă urcarea în tramvai sau
72
tramcar decât pentru persoanele care achitau contravaloarea călătoriei, erau curat îmbrăcate, aveau un
comportament decent și nu se aflau în stare de ebrietate.
Parcuri și grădinialt element de modernizare urbană: spre ½ sec. 19 se constată preocuparea
pentru înfrumusețarea orașelor prin amenajarea de parcuri și grădini (ex. la frații Gh. Bibescu și
Barbu Știrbei care au amenajat Cișmigiul). Argumente în favoarea deschiderii de parcuri: oferă
posibilitatea de a respira un aer mai curat, îndepărtează populația de zgomotul străzilor, relaxează
psihic și fizic locuitorii, contribuie la educarea dpdv estetic a locuitorilor, sporesc spiritul de
sociabilitate, măresc valoarea terenurilor din proximitate. Potrivit tratatelor de urbanism, 20-30% din
suprafața orașelor ar fi trebuit să fie rezervată spațiilor libere (parcuri, grădini, locuri de promenadă,
terenuri de sport, păduri).
Caracteristicile unui parc: terenul să prezinte neregularități (dealuri, văi) pentru a se combate
monotonia peisajului; existența unui element central (un copac izolat, bătrân și viguros); grupări de
copaci dispuși sub forma aleilor care dau impresia unui drum prin pădure; arbuști; peluze cu iarbă și
flori; apă (lac, canale, cascade, fântâni); statui sau grupuri statuare; chioșc pentru muzica interpretată
de orchestră; restaurant. Diferența între parc și grădină la noi o reprezenta în principal dimensiunea
(parcul este mai mare), dar și varietatea elementelor de atracție (mai mică în cazul grădinii).
Hanurile: reprezentau o dovadă a prosperității economice a orașului, precum și a
dinamismului acestuia. Există 3 categorii de hanuri: a. Construite de domnitori (sunt mai mari și au o
biserică în mijlocul curții, veniturile produse revenind bisericii respective), b. Ale boierilor și
negustorilor (nu au biserică, ci doar prăvălii de jur împrejurul unei curți mari și depozite în pivnițele
din subsol. Dispunerea încăperilor era următoarea: la subsol pivnițe, deasupra prăvălii și la etaj
camerele de locuit care erau închiriate. Camerele de locuit aveau intrările dintr-un balcon comun care
se prelungea pe toate laturile hanului, așa cum era cazul Hanului Manuc, construit în 1808. În
mijlocul curții se găsea un puț + spațiu pentru căruțe), c. Hanuri modeste de la periferie (destinate
țăranilor care aveau nevoie de cazare temporară la prețuri convenabile). Hanurile erau împrejmuite și
puteau reprezenta un loc de refegiu în caz de primejdie, de unde și importanța lor strategică. La ½ sec.
19, funcționau în București peste 6 hanuri.
Concluzii:
 Încet dar sigur, imaginea orașelor se modifică în 2 ½ a sec. 19 ca urmare a inițiativelor
autorităților.
 Ritmul modernizării a fost dictat de condiționările financiare, dar și de evenimentele politico-
militare.
 Modernizarea orașelor a reflectat nevoia românilor de sincronizare cu Occidentul, dar a fost
tributară educației estetice insuficient de dezvoltată la noi (dovadă eclectismul în arhitectură).
 Modernizarea s-a realizat de la centru spre periferie, și din Capitală în către restul țării.

Comentarii la cursul Evoluția sculpturii în România în perioada modernă

Sculptura românească modernă apare la înc. sec. XIX și are o dezvoltare foarte lentă în 1 ½
sec. XIX, fapt care se explică prin persistența ideilor religioase care interziceau „chipul cioplit”, dar și
73
lipsei de înțelegere și de încurajare din partea publicului pentru acestă ramură a artei. Cum sculptura
este, ca proiect cultural asumat, un produs artistic și simbolic exclusiv apusean și cum cioplirea de
iconostase, de uși împărătești și de uși propriu-zise nu este sculptură în sensul consacrat al cuvântului,
până la ½ sec. XIX spațiul românesc nu a cunoscut sculptura ca exercițiu curent și ca practică
însușită.
Sculptura funerară. Sub influența neoclasicismului, simplele pietre funerare de mormânt au
fost înlocuite de genii înaripate, urne antice (amintind de ritul antic al incinerării), coloane frânte
(simbolizând întreruperea vieții) care au devenit semne prin care oamenii acelei epoci încercau să
rămână în amintirea urmașilor. Autorii sculpturilor funerare de la înc. sec. XIX au rămas necunoscuți
în majoritatea cazurilor. Cele mai multe monumente funerare țineau în general de mșteșug, nu de artă,
atingând totuși uneori o treaptă artistică superioară (ex. la Francisc Vernetta).
Sculptura laică. În privința laicilor, cerințele și nevoile pentru sculptură se reduceau la o mică
cantitate de sculptură decorativă (în special pentru ornamentarea clădirilor la exterior – ex. cariatide
și atlanți) și mai puțin la busturi. Sculptura decorativă era tributară importurilor (mai ales din Italia,
țară furnizoare de sculptură și obiecte decorative de artă pentru Orient). Portretele (busturile) erau
executate, când pretențiile comanditarilor erau mai scăzute, de către meșterii italieni și germani
stabiliți în Principate, arareori de către meșteri autohtoni. Și în 1 ½ sec. XIX au existat încercări de
realizare a unor statui pentru Gh. Lazăr, Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu, dar vremurile
tulburi dpdv. politico-militar nu au permis concretizarea proiectelor.
La ½ sec. XIX proiectul național cerea insistent 2 tipuri de suport simbolic:
- Resuscitarea memoriei prin invocarea marilor figuri ale istoriei
- Reprezentarea alegorică a unor noi aspirații.
În fața acestor mari provocări ale timpului, nici retorica hieratică a frescelor și nici lumina icoanei nu
mai erau suficiente. Era nevoie de o expresie directă, puternică și purtătoare a unor mesaje clare.
Altfel spus, era nevoie de sculptura de for public. Cei care au umplut golul au fost artiștii veniți din
Occident și care s-au împământenit și au pus bazele școlii românești de sculptură (Vladimir Hegel,
Karl Storck).
Abia odată cu revoluția din 1848, care folosește arta ca un important instrument de culturalizare și
instruire estetico- patriotică a poporului, se crează un climat favorabil sculpturii, în principal a celei
statuare. Semnele apariției unui context favorabil sculpturii la ½ sec. XIX erau:
- Deschiderea unei catedre de sculptură la Școala de arte frumoase din București (1865)
- Propulsarea și impunerea absolvenților Școlii de arte frumoase din București (I. Georgescu,
Șt. Ionescu-Valbudea) prin creații valoroase
- Societățile culturale și grupările politice manifestă interes pentru ridicarea de busturi și
monumente pentru personalități culturale, oameni de stat
- Înmulțirea știrilor despre activitatea sculptorilor din Principate în ziarele epocii
- Înmulțirea apelurilor comitetelor de inițiativă pentru a ridica busturi și monumente pe bază de
subscripție publică
- Numărul mare al persoanelor înscrise pe listele de subscripție.
74
Odată cu înființarea școlilor de arte frumoase de la Iași și București, sculptura românească a

câștigat o poziție de sine stătoare, tot mai importantă. Opera plastică încetează să mai fie un fapt
izolat și întâmplător, la discreția unui amator pretențios și adesea ignorant care o comandă. Arta
sculptorului se încetățenește în învățământul artistic și devine o parte necesară din cultura oficială a
epocii. Totuși, sculptura atrage mai puțini elevi, comparativ cu pictura și pentru că viitorul său era
încă considerat problematic, sculptorii depinzând de arhitecți (care îi solicitau la decorarea clădirilor
de stat) și de comitetele care solicitau busturi și portrete pentru oameni pe care doreau să îi imprime
în memoria publicului.
Sculptorii, ca și restul artiștilor, s-au conectat la realitățile epocii lor pe care le-au reflectat în
propriile creații. Astfel, sculptorii:
- s-au supus dorinței de valorizare a unor personalități (C.A. Rosetti, M. Kogălniceanu, Ștefan
cel Mare, Mihai Viteazul, Gr. Ghica, Al. I. Cuza, Gh. Magheru, Gh. Lazăr, V. Alecsandri, Th. Aman
etc. ale căror busturi au fost realizate de Karl Storck),
- au surprins noile tendințe economico-politice interne (ex. Agricultura, Industria, Electricitate,
Studentă la agronomie – sculpturi și alegorii realizate, între alții, de Frederic Storck),
- au promovat problematica rurală lăsându-se inspirați de realitățile din lumea satului (ex.
Dimitrie Mirea, Gh. Tudor, Ion Jalea),
- semnalează și stigmatizează anumite racile ale societății (ex. Ctin Gănescu care își
concentrează atenția asupra clerului pe care îl surprinde în manieră caricaturală – Preot predicând,
Ecleziastul, Trei ecleziaști).
Existau unele dificultățile în impulsionarea sculpturii pentru că sculpturile în bronz nu au
putut fi realizate până la finele sec. XIX în țară în lipsa unei turnătorii artistice, ceea ce făcea ca ele să
fie comandate în străinătate, cu consecințe asupra costului final.
Prin Ion Georgescu și Ștefan Ionescu-Valbudea sculptura românească s-a încadrat în circuitul estetic
și ideologic al Europei. Primul transmitea un semnal clasicizant, iar cel de-al doilea rezolva, prin
trasee compoziționale și prin câteva accente puternice de modelaj, tensiunea și neliniștea romantică.
Odată cu Dimitrie Paciurea și Ctin Brâncuși („Creează ca un zeu, poruncește ca un rege, muncește ca
un sclav”. - Brâncuși) sculptura românească atinge un grad de abstractizare nemaiîntâlnit până atunci
pe care publicul român nu era pregătit să îl înțeleagă.
Seminar Participarea României la primul război mondial
Izbucnirea războiului: În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și

moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student
naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna
Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul
a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de
anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și
75
ocuparea violentă a provinciei de către același imperiu, în 1878.Deși acest asasinat a fost considerat
ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile
premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe care s-a dezvoltat între diferitele puteri europene, în
urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea
"cancelarului de fier", Otto von Bismarck, în 1871. Cauzele Primului Război Mondial constituie o
problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele
anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru
industria central-europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în
comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară neutră în
perioada 13/28 iulie 1914 - 14/27 august 1916, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 14/27
august 1916 - 26 noiembrie/9 decembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie/10
decembrie 1917 - 24 aprilie/7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 24 aprilie/7 mai 1918 - 26
octombrie/9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 26 octombrie/9
noiembrie 1918 - 28 octombrie/11 noiembrie 1918.
Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România
alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea
clauzelor relative la „casus foederis”. Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită
României să intre în război de partea sa. Astfel, Germaniacerea regelui Carol I să pună în aplicare
tratatul de alianță și să-și facă datoria de aliat, iar Antanta promitea recunoașterea drepturilor
României asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Imperiului Habsburgic.În fața acestei
situații, regele decide convocarea unui Consiliu de Coroană, pentru a decide poziția pe care trebuia
adoptată. Consiliul de Coroană a avut loc la castelul Peleș din Sinaia, la data de 3 august 1914. După
dezbateri aprinse a prevalat opțiunea celor care pledau pentru respingerea solicitărilor Puterilor
centrale și păstrarea neutralității. Regele Carol I a fost profund afectat de această decizie în care nu a
fost susținut decât de P.P. Carp, decizie pe care a considerat-o ca un gest de nerecunoștință din partea
țării față de tot ce el făcuse de-a lungul domniei sale. Cu toate acestea a acceptat decizia luată.
În cei doi ani care au urmat ambele tabere vor depune eforturi intense pentru atragerea
României de partea lor. Pe de altă parte, nici noul rege Ferdinand nici primul-ministru Ion I.C.
Brătianu – ale cărui simpatii înclinau spre Antantă - nu aveau vreo intenție de a abandona starea de
neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar și ei puteau fi siguri că-și vor
realiza obiectivele naționale.La 1 octombrie 1914 la Sankt Petersburg a fost semnat un acord secret
ruso-român prin aceasta, Rusia garanta integritatea teritorială a României și recunoștea drepturile
acesteia asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de români, urmând ca România să le ocupe
când va considera oportun. În ce privește Bucovina, principiul naționalităților urma să servească drept
bază în delimitarea teritoriilor între cele două state.La rândul său, la 29 iunie 1915 ministrul Austro-
Ungariei la București, contele Ottokar Czernin prezenta oferta guvernului său care prevedea
recunoașterea drepturilor României asupra Basarabiei, retrocedarea integrală a Bucovinei și o serie de
concesii privind regimul populației române din Transilvania. În cele din urmă, România a acceptat
oferta Antantei.
76
Perioada neutralității a fost folosită pentru ameliorarea stării armatei. Astfel, bugetul
Ministerului de Război a crescut de la 73.000.000 lei în 1913 la 115.000.000 lei (18% din bugetul de
stat) în 1916. În plus, conform planului de mobilizare, România putea mobiliza cinci corpuri de
armată (15 divizii, dintre care zece active si cinci de rezervă), două divizii de cavalerie și cinci brigăzi
de călărași cu un efectiv total de 630.000 de oameni, dintre care 488.000 formau armata de
operații.Rezultatul eforturilor din anii neutralității au avut ca efect transformarea armatei române într-
un real instrument de luptă, având însă două mari limitări: o inferioritate a înzestrării tehnice - ca
rezultat al greutăților în asigurarea cu armament și muniție ca urmare a izbucnirii războiului – și o
lipsă de pregătire și instruire privind noile metode, tactici și procedee de ducere a luptei utilizate pe
fronturile de război.
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu, s-au semnat în secret documentele prin
care România intra în război de partea Antantei. Consiliul de Coroană care a hotărât intrarea
României în război a avut loc în ziua de duminică, 14/27 august 1916, ora 11 dimineața, la Palatul
Cotroceni.Spre deosebire de consiliul din august 1914, noul monarh, regele Ferdinand a deschis
lucrările anunțând că a convocat pe mai marii țării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este
luată, ci ca să le ceară sprijinul. Regele a anunțat apoi hotărârea sa de a angaja România de partea
Antantei și împotriva Puterilor Centrale. Consiliul s-a încheiat fără a se da vreun comunicat, dar în
după amiaza zilei s-a anunțat instaurarea stării de asediu și decretarea mobilizării generale.
Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca
fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor
locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro- ungară”.Planul prevede
desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două fronturi astfel: o ofensivă
strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest și defensiva strategică pe frontul de sud.
Premisele fundamentale pe care s-a întemeiat această decizie au fost că: printr-o ofensivă
viguroasă armata română va respinge forțele austro-ungare din Transilvania, înainte ca Puterile
Centrale să poată aduce pe acest front efective noi, precum și că trupele germano-bulgare de la sud de
Dunăre nu aveau capacitatea de a duce o operație militară de anvergură, care să pună în pericol
acțiunile de pe frontul din Transilvania.
Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei etape și
erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în care forțele române
trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeș în vederea angajării unei bătălii generale cu
inamicul.În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se înființau
patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de
armată existente. Forțele angajate au fost următoarele: 576.408 militari în unitățile combatante din
care 420.324 pe frontul din Transilvania (Armatele 1,2 și de Nord), 145.430 militari pe frontul de sud
(Armata 3) și 51.165 militari (Corpul 5 Armată și artileria grea) rezerva la dispoziția Marelui Cartier
General. Acestora li se adăugau alți 257.193 de militari în partea sedentară.
Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că
formarea celor patru comandamente de armată s-a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei,
așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create nu au putut să gestioneze această
77
operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs
de desfășurare simultan cu propria lor constituire.
Excepția a reprezentat-o Armata de Nord unde generalul Prezan, a fost singurul comandant de
corp de armată rămas la comanda armatelor. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit
la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei
de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de
restul armatei române.
La 27 august 1916 România a declarat război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor
Germania și Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă
România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916.
Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic,
fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:
 Operația ofensivă în Transilvania;
 Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de nivel operativ-strategic de la
Flămânda);
 Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;
 Operația de apărare a teritoriului Munteniei (incluzând operația de nivel operativ-strategic de
apărare a Bucureștiului).
Operația ofensivă strategică în Transilvania s-a desfășurat între 27 august și 26 septembrie 1916.
Pentru desfășurarea operației, Marele Cartier General român destinase un număr de 3 armate
(1, 2 și de Nord) cu un efectiv total de circa 420.000 de militari, reprezentând aproape 80% din
efectivele Armatei de Operații.Obiectivul acestora era de „a înainta în Transilvania și Banat, cu
scopul de a se concentra în vederea unei bătălii generale în zona Ciucea (spre nord) și Caransebeș
(spre sud)”.Raportul general de forțe era unul foarte bun pentru o operație ofensivă, de 10,3 la 1 față
de forțele Puterilor Centrale. În fața celor peste 420.000 de militari români, organizați în 235 de
batalioane se găseau circa 40.000 de militari inamici, organizați în 50 de batalioane. Raportul gurilor
de foc era de asemenea favorabil părții române, fiind de 8,6 la 1.
La declararea războiului, în seara zilei de 27 august 1916 grupurile de asigurare ale celor trei
armate române au trecut la atac simultan „deschizând” trecătorile din Munții Carpați, în scopul de a
permite afluirea nestingherită și concentrarea trupelor mobilizate. Operațiunile inițiale au fost
încununate de succes, obligând forțele austro-ungare la o retragere generalizată. Operațiile au fost
oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a deciziei de executare a operației de la Flămânda.
În urma insuccesului acesteia și a sosirii pe frontul din Transilvania a patru divizii germane, la 26
septembrie 1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la apărarea strategică pe linia
Munților Carpați.Realitatea a demonstrat că oprirea ofensivei a fost o eroare strategică care a
influențat desiv soarta campaniei.
Operația de apărare pe frontul de sud: Planul de campanie prevedea ca pe frontul de sud
Armata României să ducă o operație defensivă strategică. Inițial forțele Armatei 3 (cu un efectiv total
de 142.523 de oameni) urmau să asigure acoperirea frontierei sudice de la Calafat la Marea
Neagră urmând ca ulterior, după sosirea Corpului 47 Armată rus să desfășoare o operație ofensivă
78
limitată în vederea scurtării liniei frontului pe linia Rusciuc - Șumla - Varna. Obiectivul acestor două

operații era acela de a asigura libertatea de acțiune a forțelor principale ale Armatei României care
operau în Transilvania.Totodată, trupele române din Dobrogea urmau să fie sprijinite de Corpul 47
Armată rus cu un efectiv total de circa 30.000 de oameni. Concentrarea trupelor rusești s-a realizat în
raionul Medgidia-Peștera, însă cu întârziere, abia la 1 septembrie 1916.
Raportul general de forțe era unul foarte bun pentru o operație defensivă, de 1,2 la 1 față de
forțele Puterilor Centrale (raportul optim între apărare și ofensivă este considerat de 1 la 3). În fața
celor peste 140.000 de militari români, organizați în 104 de batalioane se găseau 120.000 de militari
inamici, organizați în 86 de batalioane. Raportul gurilor de foc era de asemenea favorabil părții
române, fiind de 1,7 la 1.
Bătălia de la Turtucaia: Modul de organizarea acțiunilor de apărare a Turtucaiei a reprezentat
o eroare majoră de planificare a Marelui Cartier General. Această eroare a făcut ca o înfrângere
tactică minoră să aibă implicații strategice majore asupra armatei și a întregii populații a țării.
Bătălia de la Turtucaia s-a desfășurat între 1-6 septembrie 1916. Pe 2 septembrie, forțele bulgaro-
germane aflate sub comanda generalului Mackensen au început să atace pozițiile Armatei României
din zona fortificată Turtucaia.Capul de pod era apărat de trupele Diviziei 17 Infanterie sub
conducerea generalului Constantin Teodorescu și formate preponderent din rezerviști. Din cauza în
principal a modului defectuos de exercitare a actului de comandă de către conducerea militară
superioară a armatei (șeful Marelui Cartier General, comandantul Armatei 3, comandanții Divizilor
17, 9 și 19 Infanterie), după numai cinci zile de lupte, trupele bulgaro-germane ocupă
Turtucaia.Pierderile suferite de armata română au fost foarte mari: 160 ofițeri și circa 6.000 trupe și
grade inferioare, morți și răniți, plus 480 de ofițeri și circa 28.000 de alți militari luați prizonieri.
Consecințele înfrângerii de la Turtucaia au fost imense, influențând decisiv cursul campaniei
anului 1916. Pentru bulgari recucerirea orașului „răpit” în 1913 a dus la o creștere a moralului
național și a dorinței de a continua să lupte alături de Puterile Centrale. Ea a reprezentat o „gură de
oxigen” și o încurajare pentru liderii austro-germani care se confruntau cu o serioasă criză și căutau
încă soluții pentru a contracara ofensiva românească în Transilvania. În România, căderea Turtucaiei
a creat o panică generalizată în rândul populației care nu se mai gândea la speranțele pentru România
Mare ci se temea pentru soarta României Mici. Dar cea mai importantă consecință a fost decizia
autorităților române de a opri ofensiva în Transilvania și a abandona planul de campanie inițial, fapt
care avea să ducă la o serie de înfrângeri și în cele din urmă la pierderea a două treimi din teritoriul
național.
Operația de la Flămânda: După Turtucaia, comandamentul germano-bulgar de pe de pe frontul
de sud comandat de von Mackensen, a realizat faptul ca românii nu aveau experiența unui război
modern, conducere politică și militară a țării nefiind pregătită să accepte riscuri, chiar minore.
Viitoarele lor acțiuni militare au fost pregătite pornind de la considerentul că românii, care încă luptau
conform doctrinei apărării terenului cu orice preț si nu anihilării forțelor vii ale inamicului, nu vor
accepta o amenințare directă asupra Capitalei, în spatele forțelor din Transilvania, amenințare care nu
era serioasă în fapt, armata bulgară neavând capacitatea de a angaja forțe semnificative la nord de
Dunăre, în condițiile în care avea masat grosul forțelor pe frontul de la Salonic.
79
La 15 septembrie 1916, regele convoacă la Periș un Consiliu de Război la care participă

primul ministru, locțiitorul șefului Marelui Cartier General – generalul Dumitru Iliescu, și
comandanții de armate, generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu si Constantin Prezan. Pe timpul
consiliului s-au conturat două concepții diametral opuse, una susținută de generalul Prezan care cerea
continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, cu unele întăriri punctuale ale frontului de
sud și cea de-a doua susținută de generalul Averescu căruia i s-au adăugat ceilalți comandanți de
armate, care prevede oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre.
Consiliul a adoptat varianta susținută de Averescu, care a fost însărcinat cu pregătirea și conducerea
operațiunii.
Operația de la Flămânda „- subiect de studiu excelent în manualele de artă militară – a fost o
improvizație cu efecte dezastruoase pentru începutul campaniei anului 1916 în România”.
Operația de la Flămânda s-a desfășurat între 23 septembrie – 6 octombrie 1916. Planul inițial
prevăzând trecerea la sud de Dunăre a unui număr de 6 divizii și executarea unui atac concentric cu
acestea și forțele din Dobrogea, în vederea respingerii forțelor bulgaro-germane.
După construirea unui pod la Flămânda și trecerea la sud de Dunăre a două divizii în data de 1
octombrie 1916, operația a fost anulată în ziua următoare, din cauza ruperii podului și inundării
sectorului de trecere în urma unor ploi torențiale. Trupele au fost retrase la nord de Dunăre pe 3 și 4
octombrie 1916. Șirul deciziilor pripite începute cu Turtucaia și continuate cu „Manevra de la
Flămânda“ a dus la oprirea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare
pe un aliniament nefavorabil, dând astfel timp forțelor Puterilor Centrale pentru realizarea
dispozitivului de luptă în vederea trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpați, în
timp ce un număr important de divizii românești se deplasau de pe un front pe altul în marșuri
istovitoare.
Acțiunile militare din Dobrogea: La 1 septembrie 1916 armata a 3-a bulgară a trecut frontiera
bulgaro-română și a înaintat spre Dobrogea.Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și
trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei
lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată București – Constanța. Au urmat
lupte grele, cu atacuri și contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.În Dobrogea, generalul
Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, și trupele
amestecate de sub comanda sa au reușit să le învingă pe cele ruse. Rușii au fost forțați să se retragă
din Constanța spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar și cu proviziile pe
sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumătate din armata sa lângă
orașul Sviștov (Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze cursul Dunării.
Operația de apărare a trecătorilor: Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost
cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea
s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916,
având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania,
menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea
condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.
Ofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane având ca scop forțarea
Carpaților Orientali, s-a desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916. Toate încercările de forțare a
80
trecătorilor (Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz, etc.) au fost respinse de Armata de Nord. Înfrângerea în
bătălia decisivă de la Oituz și respingerea trupelor sale peste graniță, a dus la decizia
comandamentului central de a stopa operația și a trece la defensivă pe frontul din Carpații Orientali.
Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu
inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație
existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele
românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia
dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.Din cauza
rezistenței forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea Prahovei etc. acțiunea germană nu își atinge
obiectivul fixat, Falkenheim ajungând la concluzia că „încercarea, de a trece muntii odată cu
inamicul, a eșuat”. La 29 octombrie 1916, Falkenhayn decide schimbarea strategiei și concentrarea
eforturilor pentru forțarea unei singure trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul Lainici
(Surduc) din defileu Jiului, unde a concentrat forțele principale ale armatei sale.
Pe 11 noiembrie, forțele germane declanșează atacul reușind după cinci zile de lupte să
cucerească defileul Jiului și să iasă în zona de câmpie a Olteniei, fapt care a dus la prăbușirea
sistemului defensiv al Armatei României.Acest fapt se datora însă, pe lângă superioritatea forțelor
germane și unei erori de planificare a Marelui Cartier General român care după succesul din bătălia
din 28 octombrie considerase că inamicul nu va mai ataca în acest punct, lăsând pentru apărarea
defileului Jiului forțe total insuficiente.
Bătălia de la Sibiu: Bătălia de la Sibiu s-a desfășurat între 26-29 septembrie 1916, în ea fiind
angajate forțele Corpului 1 Armată român și forțele Armatei 9 germane. Corpul 1 Armată român
ocupa un front de 55 de km la sud - sud-est de Sibiu, pe aliniamentul Racovița-Avrig-Săcădat-Cașolț-
Gura Râului, cu flancurile sprijinite pe Munții Făgăraș la est și Munții Cibin la vest.
Bătălia de la Sibiu nu a fost atât câștigată de partea germană cât a fost mai degrabă pierdută de partea
română.
Bătălia de la Brașov: După victoria de la Sibiu, comandamentul Puterilor Centrale a declanșat
contraofensiva împotriva dispozitivului Armatei 2 române care s-a retras prin luptă pe aliniamente
succesive, pierzând tot teritoriu dintre Mureș și Olt cucerit în prima fază a operațiilor. Faza finală a
acestei succesiuni de retrageri a fost bătălia de la Brașov, desfășurată între 7 și 8 octombrie 1916.Deși
raportul de forțe nu era unul foarte defavorabil, trupele române, deși s-au luptat cu determinare,
apărându-se și contraatacând în mai multe rânduri, au trebuit să se recunoască înfrânte, din cauza
superiorității înzestrării tehnice și a experienței de luptă a inamicului, dar și din cauza
comandamentului incompetent. Ca urmare trupele române au fost forțate să evacueze Brașovul și să
se retragă pe vechea frontieră.Acest fapt a impus ca și Armata de Nord să renunțe la teritoriul eliberat,
astfel că ambele armate se găseau, la sfârșitul lunii septembrie 1916, pe linia de plecare la ofensivă
în august 1916.
Bătălia de pe Valea Prahovei: Bătălia pentru apărarea defileului Prahovei s-a desfășurat
între 9-25 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a
Munților Carpați pe „cel mai scurt drum spre București”. Forțele române erau reprezentate de
elemente ale Armatei 2 conduse de generalii de brigadă Arthur Văitoianu și Dimitrie Lambru.
81
După atacuri susținute din partea forțelor germane și eșuate, rezultatul a fost stoparea ofensivei
inamice.
Bătălia din zona Bran-Câmpulung:Bătălia din zona Bran-Câmpulung s-a desfășurat între 8-23
octombrie 1916 și a avut ca rezultat anihilarea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților
Carpați prin Culoarul Rucăr-Bran. Forțele române erau reprezentate inițial din Divizia 22 Infanterie
(comandant general de brigadă Aristide Razu) proaspăt intrată în dispozitiv de luptă după sosirea din
zona operației de la Flămânda. Acesteia avea să i se alăture Divizia 12 Infanterie (comandant general
de brigadă Traian Găiseanu) retrasă de pe frontul din Dobrogea.
Forțele germane erau comandate de generalul Curt von Morgen. Planul german prevedea executarea
unei lovituri frontale cu Divizia 76 Infanterie concomitent cu o manevră de învăluire dinspre vest
executată de Brigada 8 Munte austro-ungară. Pe de altă parte, ordinul dat forțelor române de către
comandantul Armatei 2, generalul Averescu, cerea opunerea unei rezistențe puternice. Respectarea cu
strictețe de către trupele române a acestui ordin de operații a făcut ca deși inamicul a obținut un
număr de victorii tactice în faza inițială, în cele din urmă a fost nevoit să oprească acțiunea ofensivă și
să treacă la defensive.
Bătălia pe Valea Oltului: Bătălia pentru apărarea defileului Oltului s-a desfășurat între 16
octombrie-26 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat blocarea încercării Armatei 9 germane de a trece
Carpații pe văile Oltului și Topologului. Forțele române erau reprezentate de unități ale Corpului 1
Armată (comandant general de brigadă David Praporgescu). Acționând energic și eficient, generalul
David Praporgescu a reușit să stabilizeze situația frontului după retragere în debandadă și cu pierderi
semnificative a Corpului 1 Armată, care a urmat pierderii bătăliei de la Sibiu sub comanda
dezastruoasă a fostului comandant, generalul Ioan Popovici.
Forțele germane erau formate din Grupul „Kraft” - Corpul Alpin german întărit cu Brigăzile
2 și 10 Munte austro-ungare, sprijinte de o puternică grupare de artilerie. Planul german prevedea
realizarea unei manevre dublu-învăluitoare asupra flancurilor dispozitivului român de către cele două
brigăzi montane, urmând ca lovitura frontală de forțare a trecătorii să fie dată de Corpul Alpin.După
zece zile de lupte grele, forțele germane au trebuit să înceteze ofensiva, reușind doar o serie de
câștiguri teritoriale tactice, fără a-și îndeplini obiectivul propus, de forțare a Carpaților.
Bătălia de pe Valea Jiului: Prima bătălie din defileul Jiului s-a desfășurat între 23 - 29
octombrie 1916. Obiectivul forțelor germano - austro-ungare era de a trece munții Carpați prin
trecătorile Surduc (Lainici) și Vâlcan. Forțele germane reușesc să rupă apărarea română în dimineața
celei de-a doua zile a ofensivei, 24 octombrie 1916, când reușesc să surprindă și să ia prizonier, fără a
trage un foc, întregul detașament Homoriceanu (două batalioane infanterie și un escadron de călărași)
care asigura apărarea pasului Vâlcan. Prin breșa creată au început să se scurgă grosul forțelor
atacatoare. Comandantul Armatei 1, generalul Ioan Culcer consideră situația pierdută și propune
Marelui Cartier General să aprobe retragerea trupelor pe linia Oltului și abandonarea Olteniei.
Regele Ferdinand nu aprobă atitudinea defetistă a generalului Culcer și îi ia acestuia comanda
înlocuindu-l cu generalul Ioan Dragalina, pe 25 octombrie 1916. Generalul Dragalina ordonă un nou
plan de operații dispunând efectuarea unor atacuri de flanc de către trupe ale diviziilor vecine
concomitent cu oprirea înaintării forțelor germane la nord de Târgu Jiu. Deși generalul Dragalina este
rănit a doua zi într-o inspecție pe front, planul său este dus până la urmă la îndeplinire de către
82
comandantul nou înființatului „Grup Jiu”, colonelul Ioan Anastasiu, rezultând după alte trei zile de
lupte înverșunate respingerea trupelor germane dincolo de fosta frontieră.
„Bătălia pentru București”, a avut ca obiectiv stoparea ofensivei forțelor Puterilor Centrale în
Muntenia și prevenirea capturării capitalei țării, orașul București, de către acestea. Bătălia,
desfășurată între 30 noiembrie și 3 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile militare
participând alături de armata României și un contingent din armata imperială rusă. Forțele atacatoare
au fost preponderent germane, reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din
Oltenia și din sudul Dunării, dar și de forțe bulgare și turce.Forțele româno-ruse, circa 150.000 de
oameni, au fost conduse de generalul Constantin Prezan, în timp ce forțele Puterilor Centrale, circa
250.000 de oameni, s-au aflat sub comanda generalilor August von Mackensen și Erich von
Falkenhayn.
Planul de luptă al generalului Prezan a fost unul îndrăzneț, prevăzând un atac puternic la
joncțiunea celor două grupări germane, care în cazul unei reușite, ar fi condus la respingerea peste
Dunăre a grupării lui Mackensen și întoarcerea flancului grupării conduse de von Falkenhayn. Planul
a reușit în faza inițială, forțele româno-ruse reușind să surprindă inamicul. Ulterior însă, în urma unei
serii de circumstanțe („trădarea” generalului Socec, lipsa de implicare a unităților ruse, capturarea de
către germani a planurilor de campanie), forțele germano-bulgaro-turce au reușit să restabilească
situația și, beneficiind de superioritatea numerică, să forțeze trupele române să se retragă.
Ca urmare, la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat. Guvernul
român, precum și unitățile armatei române au fost obligate să se retragă în final în Moldova. Deși
Bătălia pentru București a fost pierdută, ea a fost doar o înfrângere tactică, deoarece Puterile
Centrale nu și-au atins obiectivul strategic de a scoate România din război.România pierduse 1/3 din
armată, 2/3 din armamentul din dotarea individual și ½ din țară (cele mai importante regiuni agricole
și industriale) era ocupată de inamici.Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași.
Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie germană în
sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la
mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului
său se afla sub ocupație străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți, răniți, dispăruți
sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost
estimate la aproximativ 60.000 de oameni.
Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și a generalilor lor: von Falkenhayn și
von Mackensen.În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obținute de diviziile germane, cu un
ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare,
pregătire de luptă și capacitate a conducătorilor.
Campania din anul 1917: Pentru ridicarea moralului populației și al armatei, guvernul a avut
în vedere realizarea a 2 reforme esențiale: reforma agrară și cea electorală (în acest sens Constituția a
fost modificată prin introducerea votului universal și prin anticiparea reformei rurale – cuprinsă în
formula expropriere în caz de utilitate națională). În paralel, prim-ministrul I.I.C. Brătianu a întărit
legăturile cu guvernul provizoriu de la Petrograd cu scopul de a întări cooperarea militară româno-
rusă pe frontul din Moldova și de a menține fluxul de livrări provenind de la aliații occidentali prin
83
porturile rusești. În iunie 1917 s-a finalizat reorganizarea armatei române cu ajutorul misiunii militare
franceze condusă de generalul Henri Berthlot. Armata română se compunea din 700.000 de soldați și
beneficia de armament francez, dar și de legături telegrafice între unitățile de pe front și punctele de
comandament. Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de
apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a
rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor germane
repetate. Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile
petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de tone de
țiței. De asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la țăranii români.
Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârșitul războiului, în 1918.
Planul de campanie pentru anul 1917 a fost întocmit de Marele Cartier General român în iarna
1916/1917. Deși planul urmărea îndeplinirea obiectivului politic fundamental – eliberarea teritoriului
ocupat, planul a trebuit să țină seama și să fie armonizat cu cerințele concrete rezultate din
configurația frontului, solicitările aliaților, existența a trei armate ruse pe teritoriul național, având
propriile obiective etc.
Referitor la frontul românesc, planul prevedea o operație ofensivă în primăvara lui 1917, în
cadrul ofensivei generale preconizate la nivelul alianței, dar lăsând la latitudinea autorităților militare
ruse să stabilească direcția loviturii principale și numărul de lovituri rezervate pentru Frontul de
est.Forma inițială a planului a fost coordonată și agreată de comandamentele rus și român
în martie 1917. Având în vedere că perioadele preconizate de executare a operațiilor nu coincideau,
linia directoare a planului era de a se realiza fixarea forțele inamice prin executarea de lovituri de
fiecare dintre armate, în vederea împiedicării transferului de către inamic a forțelor de pe un teatru de
operații pe altul. Operațiunea rusă era planificată a se desfășura la începutul lui martie 1917 în Galiția,
în timp ce ofensiva pe frontul român trebuia să înceapă în luna aprilie, concomitent cu acțiunile
forțelor Antantei pe celelalte fronturi.
Izbucnirea revoluției din Rusia (februarie/martie 1917) a amânat declanșarea ofensivei ruse
preconizate. În acest context, la începutul lunii aprilie 1917, Comandamentul Frontului Român a
decis modificarea planului de campanie inițial, hotărând executarea loviturii principale pe
direcția Brăila, de către Armatele 4 și 6 ruse. În urma obiecțiilor formulate de Marele Cartier General
Român, rușii au acceptat modificarea din nou a planului, în sensul executării unei lovituri pe două
direcții divergente astfel: un grup de 4-6 divizii române aflate în reorganizare, să spargă frontul în
sectorul Nămoloasa dezvoltând ofensiva spre Râmnicu Sărat, în timp ce Armata 6 rusă să atace în
direcția Brăila, cum fusese prevăzut inițial. Deoarece marile unități române preconizate a lua parte la
ofensivă nu au finalizat procesul de reorganizare, declanșarea ofensivei a fost amânată pentru
mijlocul lunii iunie 1917.
La 30 mai/12 iunie 1917 s-a desfășurat la Iași, conferința de comandament în cadrul căreia a
fost definitivat planul de operații pentru campania anului 1917, pe frontul românesc. La reuniune au
participat regele Ferdinand, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, generalii români Constantin Prezan,
Alexandru Averescu și Constantin Christescu, generalii ruși Dmitri Șcerbaciov, Nikolai Golovin,
precum și generalul Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze.
84
În cadrul reuniunii au ieșit în evidență concepțiile diferite ale lui Averescu și Prezan, primul
propunând ca rolul cel mai important să revină Armatei 2, al cărui comandant era. Ea trebuia să dea
lovitura principală la joncțiunea celor două grupuri de armată inamice dispuse din Bucovina până
la Oituz și, respectiv, în Munții Vrancei și în Câmpia Siretului, pentru a le putea înfrânge apoi pe
părți.
După discuții furtunoase între Averescu și Prezan, participanții la conferință au adoptat planul
mai realist propus de Prezan, față de planul mai îndrăzneț, dar mult mai riscant prezentat de
Averescu. Planul prevedea: 1. o lovitură principală care urma să fie dată de Armata 1
română împreună cu Armata 4 rusă în sectorul Nămoloasa, având ca obiectiv nimicirea grupării
principale de forțe a inamicului reprezentată e Armata 9 germană; 2. o lovitură secundară care urma
să fie dată de Armata 2 în sectorul Mărăști, cu scopul de a fixa forțele inamice și de a sprijini acțiunile
de la flancul drept al grupării care executa lovitura principală.
Materializarea planurilor a însemnat obținea câtorva succese militare în Moldova (Mărășești –
22 iulie 1917, Mărășești – 6 august 1917 și Oituz – 8 august-3 septembrie 1917). Din păcate, însă,
seria victoriilor contra germanilor nu a putut fi continuată din cauza aliaților ruși care, sub influența
situației din propria țară, doresc să iasă din război. Astfel, când bolșevicii au cucerit puterea în
urma Revoluției din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost
lăsată complet izolată și încercuită de forțele ostile, neavând altă opțiune decât să iasă la rândul ei din
război și să accepte condițiile umilitoare ale Păcii de la București din 24 aprilie 1918.Situația militară
a României la sfârșitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război și cooperarea cu
armata rusă au reprezentat factori esențiali, a dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul
Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistițiu.
Prevederile tratatului de pace de la București: ocuparea Dobrogei de către armatele țărilor care
formau Tripla Alianță; restrângerea accesului României la Marea Neagră ( prin fixarea unui singur
drum comercial până la Constanța); modificarea frontierelor în favoarea Austro-Ungariei (se pierdeau
5.600 km pătrați, însemnând 131 de commune și sate cu o populație de cca. 725.000 locuitori);
demobilizarea armatei române; obligarea României de a sprijini tranzitul trupelor Puterilor Centrale
prin Moldova și Basarabia spre Odessa; România trebuia să predea Puterilor Centrale întregul surplus
de cereal, petrol și alte produse; mărfurilor românești exportate li se fixa un preț derizoriu; Germania
putea arenda pe 90 de ani terenuri rurale din România; Germania monopolize, pe diferite perioade,
exploatarea și prelucrarea lemnului; Germania monopoliza navigația pe Dunăre și în porturile
dunărene + lua în stăpânire șantierele navale; Germania avea pe 90 de ani monopolul asupra
petrolului; Germania păstra în România un aparat militar și polițienesc. Regele Ferdinand a refuzat să
semneze ratificarea Tratatului de la București, dar a fost semnat de către Al. Marghiloman (prim-
ministru).
Soarta războiului se modifică, însă, căci: în iulie 1918 ofensiva germană eșuează pe frontul de
Vest și Antanta înaintează spre Germania; italienii reușesc să-i învingă pe austro-ungari în N Italiei;
atacul Antantei la Salonic (15 septembrie 1918) obligă Bulgaria și Turcia să semneze armistițiul de
pace etc. La 6 nov. 1918, guvernul Marghiloman demisionează și este înlocuit de guvernul condus de
gen. Ctin Coandă care anulează guvernului precedent, ia măsuri pentru realizarea reformelor
electorală și agrară + pregătește armata pentru reluarea ostilităților. În acest context, la 10 nov. 1918
85
România reintră în război și la 10-11 nov. 1918 armata germană începe să se retragă din România. La
1 dec 1918, Ferdinand a intrat în fruntea armatei în București.
Marea Unire
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în
fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812.
Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele
Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului
secret Ribbentrop-Molotov.
Contextul revoluţionar. Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse
din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru
afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza
principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia
unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în
cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate
românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul
istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu
România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze
ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul
român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.
Mişcările populare. Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au
început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917,
reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea
autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească
autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau
unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama
şi mentalitatea filo-rusă.
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi,
până la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al
învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.
Activitatea unionistă a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni. Întrucât perspectiva ruperii de Rusia
aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea
impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au
jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare.
Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul
Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiaţii
transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o
propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi
câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii
86
transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere
latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de
propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba
română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot
ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.
Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc. Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a
însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc,
înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon
Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul
de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza
ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al
tuturor locuitorilor ei”. Obiectivele imediate erau:autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului
la autodeterminare;libertatea cultelor şi a învăţământului;restituirea pământurilor expropriate
românilor;eliberarea deţinuţilor politici;obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii, etc.
Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de
autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a
asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.
În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional
Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.
Pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei. Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după
ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă
de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de
la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei,
a protestat faţă de politica "imperialistă şi antidemocratică" a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi
negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi
apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în
consecinţă au renunţat la ea.
Chestiunea autonomiei faţă de Rusia. Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la
Kiev Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri.
Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele
românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze:
„Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele
Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti
cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român
sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el
serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti.” La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit
încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.
Între timp la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul
revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional
Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile
necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alţii şi cu
87
Lenin (care nu preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună autodeterminarea pe cale
revoluţionară.[5] Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în data
de 20 octombrie/2 noiembrie 1917.
Înfiinţarea Sfatului Ţării. La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au
participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani
basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru
întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a
Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie
proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai
ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat
alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de
deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai
clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al
naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau
moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.
În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului
s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion
Pelivan spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de
care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. [...] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea
mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”
Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei
judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal
şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării
a preluat oficial conducerea Basarabiei.
Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti. La 25
septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15
decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat
de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în
frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi
să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia,
Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost
ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.
Acutizarea stării de anarhie. În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a
înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor,
se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în
Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică,
cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.[6] În
decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la
adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor
88
prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici.
Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit
Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.
Intrarea Armatei române în Basarabia. În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul
Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la
Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de
cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a
depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în
frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La
13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în
Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În
acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu
cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care
armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8
martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice
retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.
Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a
considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu
România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.
Unirea cu România. Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean
în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a
Basarabiei cu România. În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească
se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să
negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste.
Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei,
modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii
economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile
armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor
pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din
punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”.
Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă
momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei,
la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să
replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi
în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie
pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de
anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales
pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.
89
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu
presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România
Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă
naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde
aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa
timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile
locale să urmeze exemplul.
Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început
discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În
cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi
Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în
Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-
ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea
unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca
reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite
desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost
cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă
hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor
noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea
părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că
se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,
ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric
şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte
şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului
Ţării I. Buzdugan”
În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru
Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de
Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis
care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a
fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a
românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Condiţiile unirii. Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente
ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma
agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea
unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă
90
competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile

administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o
reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi
reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă
Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a
întărit integrarea Basarabiei în România Mare.
În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a
întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a
adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După
adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin
care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a
dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.
Recunoaşterea internaţională. Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste
vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra
nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au
continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu
România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa,
Italia şi Japonia care prevedea: "Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi
economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea
Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante
recunoşteau "suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a
României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul
hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar".
Acţiunile revizioniste. În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi
activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea
ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de
organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau
„Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Bucovinei cu România a avut loc la 28 noiembrie 1918 (18 noiembrie pe stil vechi).
Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema
naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe
măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze
federative.
Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în
armata austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în
detaşamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei.
91
Destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi situaţia Bucovinei. Bucovina se afla la intersecţia

zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la
Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând
cu intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au
susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul
unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o
parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă.
La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia,
Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret,
Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de
grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”,
după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti,
Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi
Dornele româneşti până la Broşteni.
La 3/16 octombrie, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să
recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor
din Imperiu continua să fie foarte incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-
Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea
românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.
La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la
Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov
a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau
intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie a apărut la
Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni
publică editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.
Congresul general proclamă unirea cu România. La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil
Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor
din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu
unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti.
Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa
reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei.
Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de
Stat, format din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv,
al cărui preşedinte era Iancu Flondor, vicepreşedinţi erau Dinionsie Bejan, Dori Popovici şi Sextil
Puşcariu, iar secretari erau Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă.
Răspunsul ucrainean. În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică, însă
după proclamarea unirii, lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se
întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina.
Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o
împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra
Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-
92
ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele
românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au
predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor
administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau
pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.
Intrarea armatei române în Bucovina. Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au
creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai
multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii,
Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina.
Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în
Bucovina şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.
Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă
legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare
unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional,
ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi,
Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale
provinciei.
În fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918
la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au
venit la Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor
conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor,
Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare
de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş,
Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în
aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc
ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.
Recunoaşterea unirii. După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta,
Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iaşi, unde se
aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România.
La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca
din partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia
la Cernăuţi, celălalt la Bucureşti.
Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a
recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10
septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.
Unirea Transilvaniei cu România
Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii

Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat
93
pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe
4 iunie 1920.
Preliminarii. În primăvara anului 1918 au apărut lucrările lui Oskár Jászi şi ale lui Karl
Renner privind situaţia naţiunilor Imperiului Austro-Ungar şi dreptul acestora la autodeterminare. La
3/16 octombrie 1918 împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul Către popoarele mele
credincioase, prin care propunea crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale
Austriei, Ungariei (inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Românii din
Ungaria au respins această variantă. Pe 5/18 octombrie 1918 preşedintele american Woodrow Wilson
a recunoscut dreptul la autodeterminare al popoarelor din Austro-Ungaria. Începând cu luna
octombrie, unităţile austro-ungare au început să părăsească frontul şi să se îndrepte către casă, iar în
Praga, Viena şi Budapesta au început revoluţii populare.
În Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat
din Ungaria şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie
1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În
cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”,
să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către
Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Împreună cu Partidul
Socialist Democrat, pe 16/29 octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ
reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase
membri ai PNR (Teodor Mihaly, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel
Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD (Tiron Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil
Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop. Peste câteva zile, Consiliul s-a mutat la
Arad, în casa lui Cicio Pop, de aici purtând tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind
soarta românilor din Austro-Ungaria. La sfârşitul lunii octombrie 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a
destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat independenţa, iar pe 31 octombrie/12 noiembrie Austria a
fost proclamată republică. În acest context, activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat.
Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29
octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernul maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea
Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a
venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii
provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu:
„Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin
soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv
ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Despărţirea totală”. Drept urmare, pe 3/15 noiembrie 1918
CNRC a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o
Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria
locuite de aceştia cu Regatul României.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei
circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15
noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi,
cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut
94
participa la lucrările Marii Adunări. Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi
preoţimea celor două confesiuni româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică,
asociaţiile culturale şi cele două partide româneşti, PNR şi PSD. În paralel, populaţia românească a
fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare.
Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia. Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua
de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii
din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi
Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au
votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu
România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg
Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre” şi proclamă libertatea, egalitatea şi autonomia
pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentare proporţională în
parlament, precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii a fost citită de Vasile Goldiş în
prezenţa celor peste 100.000 de participanţi. În final, Marea Adunare a ales un organism numit
Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la
convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism
executiv, numit Consiliul Dirigent.
Constitutia din 1866
Contextul premergator
După abdicarea forțată a lui Al. I. Cuza, s-a instituit o Locotebebșă domnească formată din 3
reprezentanți ai conspirației anticuziste: N. Golescu, Lascăr Catargiu și N. Haralambie. De asemenea, s-
a constituit un nou guvern ce-l avea în frunte pe I. Ghica, dar și alți fruntași liberal-radicali, C. A.
Rosetti.
În contextul crizei survenite chiar de cei ce se aflau acum în fruntea țării, s-a luat decizia, ca pentru a
depăși această situație, instalarea unui domn străin dintr-o familie domnitoare europeană. Această
soluție viza două obiective majore:
1. Pe plan intern- realizarea unui regim de stabilitate politică, prin stoparea luptelor pentru putere
între diferiții candidați.
2. Pe plan extern- consolidarea autonomiei politice și pregătirea dobândirii independenței
depline (descendentul unei familii domnitoare europene nu va putea accepta prea mult statutul de
vasala față de Poartă).
Conferința Marilor Puteri de la Paris 10 martie- 4 iunie 1866 se pronunță împotriva principelui străin,
stabilind ca Unirea să fie hotărâtă de noi adunări legislative, alese separat pentru cele două provincii.
95
Pe plan intern, situația se agravează la Iași în aprilie se declanșează o mișcare separatistă, avându-l în
frunte pe N. N. Rosetti-Roznovanu, iar pe linia Dunării se desfășura o răscoală a grănicerilor.-----
autoritățiile au stopat aceste pericole interne.
Prima opțiune a liderilor politici a fost Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei care refuză. A doua
opțiune, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, al II lea fiu a lui Carol Anton- acceptă. ----Guvernul
Ghica organizează un plebiscit în acest contxt 18-20 aprilie 1866 favorabil alegerii lui Carol.
La 10 mai proclamarea ca domn sub numele de Carol I. Astfel Europa este pusă în fața faptului
înplinit. La 11 mai se constituie un alt guvern condus de Lascăr Catargiu.
Constituția de la 1866
Elaborarea ei a fost atribuită Adunării legislative, care după 10 mai 1866 s-a transformat în Adunarea
Constituantă. Au fost diferențe de opinii între conservatorii care dominau adunarea și liberali, însă la 29
iunie/11 iulie s-a votat proiectul de constituție, și s-a promulgat la 1/13 iulie 1866.
Modelul constituției a fost cel belgian din 1831 considerată cea mai liberală constituție din Europa.
Constituția înglobează o serie de principii generale care-i conferă caracterul de act consituțional
modern. Avea 133 de articole:
1. primul articol consacră numele de România—Principatele Unire Române constituie un singur

stat indivizibil sub denumirea de România--. (această denumire nu a fost acceptată de Turcia până la
războiul de independență).
2. Problematica drepturilor și libertăților cetățenești- principiul egalității tuturor cetățenilor în
fața legii, inclusiv la plata impozitelor, garantarea libertății individuale, libertatea de exprimare a
ideilor, libertatea credinței etc.
3. Art. 19 Proprietatea este sacră și inviolabilă.—se putea expropria pt cauza de utilitate publică
și cu o dreaptă despăgubire.
4. Art. 7 accesul la drepturile publice de a alege și de a fi ales era acordat doar cetățenilor
români, iar împământenirea era acordată doar străinilor de rituri creștine, afectându-o astfel pe evrei,
acest articolo fiind modificat după Războiul de Independență.
5. Este stipulat principiul de monarhie consituțională ereditară și principiul separării puterii în
stat: p. Executivă aparține domnului și miniștrilo
p. Legislativă apartine Senatului format din 2 colegii, având la bază un cens mai
ridicat, la colegiul I trebuia un venit funciar de cel putin 300 de galbeni, iar la colegiul II un venit de
100 de galbeni. Calitatea de senatori de drept o aveau moștenitorul tronului la vârsta de 18 ani,
96
mitropoliții și episcopii eparhioți, iar Universitățile din Buc și Iași aveau dreptul de a-și alege câte un
senator pt a reprezenta interesele lor. Puterea legislativă era exercitată în comun de domn și Parlament.
Pentru a fi ales deputat trebuia a fi cetățean român având vârsta de 25 de ani fără a îndeplini condiția
unui cens special în afară celui impus de calitatea de alegător.
Pentru a fi ales senator se punea condiția unui cens foarte ridicat, de minimum 800 de galbeni și
vârsta minimă de 40 de ani.
Durata mandatului era de 4 ani pentru Adunarea Deputaților și 8 ani pentru Senat (la Senatori cu
obligația reînoirii la 4 ani în proporție de 50% prin tragere la sorți).
Ponderea cea mai mare o avea moșierimea și într-o mică măsura burghezia în Parlament.
Adunarea Deputaților- 124 de deputați din cei 157 sunt reprezentanții primelor 3 colegii rezevate
proprietarilor de pământ și burgheziei orășenești, iar 33 de deputați rezultă din colegiul IV rezervat
populației de rând, tăranilor și orășenilor de condiție modestă. ---- 1 alegator din 83 la 1866 iar în
vremea lui Cuza, 1 alegător la 8-10 locuitori.
p. Judecătorească- exercitarea puterii prin curți și tribunale de apel, singura instanță
supremă Înalta Curte de Casație și Justiție.
6. Stabilirea culorilor Principatelor Unite, steagul național adică, București stabilită consemnată ca și
capitală și reședință a guvernului.
7. Corpul electoral era împărțit după avere în 4 colegii pentru Adunarea Deputaților și 2 colegii
pentru Senat. La colegiul I Ad. Deputaților votau marii proprietari care aveau un venit funciar anual de
de peste 300 de galbeni, colegiul II proprietarii funciari cu un venit anual de 100-300 galbeni, colegiul
III votau orășenii care îndeplineau condiția achitării unui impozit anual de 80 de lei. Toate acest 3
colegii aleg direct. Colegiul IV era rezervat țăranilor și muncitorilor care plăteau o dare statului cât de
mică. Aici se votează indirect prin reprezentare, 50 de alegători din județ desemnează un delegat căruia
i se atribuie calitatea de alegător.
Constituția de la 1866 marchează sfârșitul perioadei de tranziție, un mare progres în comparație cu
trecutul.
Revizuiri ale Constituției
1. În urma Războiului de independență, și implicid a Tratatului de Pace de la Berlin din 1/13

iulie 1878 prin care s-a recunoscut independența României, dar care prevedea art. 44 ce intra în
contradicție cu art. 7, acela de împământinire. (numai străinii de rituri creștine pot dobândi
împământenirea). Se ivesc mai multe probleme, precum: opinia publica revoltată și locuitorii, chiar și
cei cu drept de vot, din Moldova, de teama ca dobândind și drepturi politice, evreii vor fi din ce în ce
mai puternici, numeroși fiind deja. Au loc lungi dezbateri, se prelungesc aceste dezbateri pentru a nu
revizui art. 7, însă Carol va interveni, pentru a ne clasifica în rândul țărilor civilizate, trebuia adoptarea
revizuirii acestui articol. Printr-un decret regal, la 12 octobrie 1879 art. 7 a fost revizuit, oferindu-le
celor de altă orientare religioasă drepturi.
97
2. La 15 martie 1881 are loc o altă revizuire, România a fost declarat Regat, nu presupune o
modificare de esență, fiind mai degrabă doar una de terminologie.
3. Rosseti a avut un rol important, exprimându-și opinia destul de vehement asupra înlocuirii
celor 4 colegii ale Ad. Deputaților și celor 2 ale Senatului, înlocuindu-le cu liberalizarea votului, un
singur colegiu, cel al știutorilor de carte. După multe dezbateri, opuneri, la 8 aprilie 1884 Carol a
proclamat revizuirea Constituției, iar prin Decretul din 8 iunie 1884 a promulgat și noua Lege
Electorală. Au fost revizuite 21 de articole, au fost reduse nr colegiilor de la 4 la 3 Ad. Deputaților, prin
scăderea censului, desființarea diferențelor dintre alegători direcți și indirecți,
4. La 19 iulie 1917- se renunță la articolul ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, se
modifică art. 57 și 67 pentru a se putea realiza reforma electorală (1918) și agrară (1918-1921) ce
prevedea împroprietărirea soldaților pe baza promisiunilor din 1917.
98

GUDIN

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GUDIN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GUDIN-CURS ȘI SEMINAR SEMESTRUL II

Comentarii la cursul Condiția femeii

Evoluția instituției monarhice

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 27 septembrie

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927,

Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre”. A

PENTRU EXAMEN, DIN MATERIALUL DESPRE FERDINAND TREBUIE SA CITITI

EVOLUŢIA POLITICII EXTERNE A ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1914

cu scopul susţinerii unităţii Principatelor Române. Ca urmare a eforturilor enunţate, raporturile cu

Aderarea la Tripla Alianţă nu a dezamorsat conflictele existente între România şi Austro-

Comentarii pe marginea cursului Imaginea evreilor în cultura română

Comentarii la cursul Junimea și junimismul

- Orașul este un mediu cosmopolit, centrul vieții mondene pentru elită.

- Distracțiile citadine constau în: frecventarea spectacolelor de teatru și operă, a cazinourilor,

Comentarii la cursul Poporanismul

Revista „Viața românească”: calitatea ei era comparabilă cu cea a publicațiilor „Mercure de

Comentarii la cursul Relațiile Stat-Biserică

 statul se implică în conducerea seminariilor;

 Statul manifesta un control parțial asupra seminariilor;

Comentarii la cursul Sămănătorismul

 Capitalismul este o nefirească implantare (într-o zonă patriarhală ca România) datorită

Viața politică în România între 1866-1918

1. Viaţa politică între 1866-1875 (înaintea înființării partidelor politice)

pentru încheierea de pe poziţii de egalitate a convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (1875),

2. Înfiinţarea Partidului Naţional Liberal şi realizările guvernărilor liberale

Apariţia Partidului Naţional Liberal a reprezentat expresia concentrării grupărilor de orientare

- 1896 – legea pentru învăţământul primar şi normal-primar;

3. Formarea Partidului Conservator şi prezenţa sa la guvernare

- legea minelor – 1895;

4. Detalierea legislației economice

Evenimentele sociale au determinat clasa politică să adopte o serie de inițiative pentru

arendare la 20 de ha; contractele de învoială se încheiau anual; se crea posibilitatea formării

O contribuție importantă a clasei politice la dezvoltarea economică, în special a industriei, a

5. Succesiunea guvernelor în intervalul 1866-1914

6. Diferențe ideologice între PNL și PC

dezvoltarea industriei grele. Ei sesizaseră necesitatea producerii în țară a utilajelor și mașinilor

Comentarii la cursul Arhitectură și urbanism

La începutul perioadei regulamentare s-au luat în calcul și alte modalități de amenajare a

Comentarii la cursul Evoluția sculpturii în România în perioada modernă

Odată cu înființarea școlilor de arte frumoase de la Iași și București, sculptura românească a

Seminar Participarea României la primul război mondial

Izbucnirea războiului: În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și

limitată în vederea scurtării liniei frontului pe linia Rusciuc - Șumla - Varna. Obiectivul acestor două

La 15 septembrie 1916, regele convoacă la Periș un Consiliu de Război la care participă

competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile

Unirea Bucovinei cu România

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi situaţia Bucovinei. Bucovina se afla la intersecţia

Unirea Transilvaniei cu România

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii

1. primul articol consacră numele de România—Principatele Unire Române constituie un singur

Revizuiri ale Constituției

1. În urma Războiului de independență, și implicid a Tratatului de Pace de la Berlin din 1/13

S-ar putea să vă placă și