Evoluția instituției monarhice

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 27 septembrie 1914, Sinaia),

domnitorul Principatelor Unite Române, primul rege al României, membru şi preşedinte de onoare al
Academiei Române din 15 septembrie 1867. Sub domnia sa de 48 ani, cea mai lungă din istoria ţării,
România şi-a cucerit Independenţa de stat, a devenit monarhie constituţională şi s-au pus bazele
consolidării statului român modern. Carol I este considerat de majoritatea istoricilor cel mai mare om de
stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea ţării noastre pe o linie
democratică şi demararea unui amplu proces de modernizare a statului.
Originea. Studiile
Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al
principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii domnitoare
din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi din Münster. În
1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în 1866 va fi ofiţer
al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe ţări europene pentru a lua cunoştinţă la faţa
locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această perioadă, îşi completează studiile
teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie. Prinţul Carol a
participat la Al Doilea Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia şi al Dybbøl,
experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independenţă al României. Familia sa avea
legături de rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea, iar România era puternic influenţată de
cultura şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în
ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
Venirea în România. Drumul spre Bucureşti
După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu
este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea
tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.
Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către
popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor,
cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la
8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri.
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea perioadă
izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut o
întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a
pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei,
Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor.
Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru neutralitatea sa în
orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa
pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când

1
trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci
tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece.
Principele Carol (1866)
Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris.
După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au
schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-
Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la
Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie.
Depunerea jurământului ca domnitor al românilor
Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoşoaiei, unde este întâmpinat de
Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile oraşului. Principele este escortat spre
Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se
oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în calitate de domnitor al Principatelor Unite
Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a
celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler. Carol este
întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar
ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar
colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în
franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea
teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu
voce fermă în româneşte: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul
Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei
Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe
tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o alocuţiune, el şi-a
exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-
am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu
dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.
Primul an de domnie. Constituţia din 1866
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr Catargiu şi a
convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constiuţii a
României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a
fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. În timpul discuțiilor pe marginea Constituției, Carol a
insistat asupra a 2 aspecte: structura bicamerală a Parlamentului și drept de veto absolut pentru
domnitor.
Domnitorul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi
legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga
regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte
legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort.
Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în
faţa „faptului împlinit”, în condițiile în care Conferința de la Paris din 26 februarie 1866 se încheiase cu
decizia că „alegerea [domnitorului] nu va putea cădea decât pe un pământean”. Rezistenţa lor s-a
diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la Istanbul,

2
în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut
cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării. În ceea
ce priveşte viaţa personală, Carol se căsătoreşte cu principesa Elisabeta de Wied pe 3 noiembrie 1869.
Cuplul regal a avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de
scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai
avut copii, lăsând familia domnitoare fără moştenitori la tronul dinastic.
Instabilitatea politică din primii cinci ani de domnie
Primii ani de domnie s-au caracterizat prin: disputele politice între liberali şi conservatori, pe care a
reuşit să le modereze sprijinind sistemul bipartit, dar și prin manifestarea simpatiei generalizate în
rândul locuitorilor față de Franța + o accentuată instabilitate guvernamentală (între mai 1866 - martie
1871 s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri). Deopotrivă, au loc manifestaţii
antimonarhice şi republicane, și se formulează acuze la adresa lui Carol care ar fi încearcat să profite de
situaţia financiară grea a ţării. Acesta era considerat vinovat şi de problema din jurul afacerii Strousberg,
consorţiu prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală feroviară între
Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe spatele statului
român. Mai mult, în ianuarie 1870 se declanşează o nouă criză guvernamentală în momentul când s-a
prezentat în Parlament un proiect de lege care acorda o dotaţie de 300.000 de lei pe an principesei
Elisabeta. Acest lucru a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie între conservatorii moderaţi şi
liberalii moderaţi, astfel că primul ministru Dimitrie Ghica şi-a dat demisia pe 27 ianuarie 1870.
„Republica de la Ploieşti”
Între timp, radicalii încep să defăşoare tot mai dese agitaţii antidinastice, pregătind o conspiraţie care să
instaureze republica. În noaptea de 7/8 august 1870, Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului de la
Ploieşti, împreună cu mai mulţi susţinători, ocupă prefectura şi telegraful, după care organizează o
întrunire populară în centrul oraşului, unde anunţă proclamarea republicii şi instaurarea unei regenţe în
frunte cu Nicolae Golescu. El însuşi s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova. Spre dimineaţă,
Candiano încearcă să trimită mai multe telegrame către autorităţile din străinătate anunţând detronarea
lui Carol I, dar acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf de la Predeal care a anunţat guvernul de
la Bucureşti. Acesta a restabilit imediat ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiţi de
participare la complot, printre care se numărau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B. P.
Haşdeu şi Anastase Stolojan. Candiano-Popescu nu a putut organiza o rezistenţă, iar „conspiratorii” au
fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte. La 17 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost
achitaţi.
Manifestaţiile antidinastice. La un pas de abdicare
Îngrijorat că nu mai putea stăpâni patima „partidelor politice care domnesc în România”, Carol se
adresează Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost încurajatoare. Carol era decis să nu cedeze şi să-
şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a redactat o scrisoare către un prieten fictiv,
Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă
şi în presa românească. Carol aprecia că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât puţine servicii
acestei frumoase ţări”, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în diriguitorii acestei
ţări” şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie”. Unii deputaţi au apreciat această
declaraţie că aducea jigniri poporului român, calificând această ameninţare ca „un act de dezertare, un
act de înaltă trădare”.

3
Domnitorul Carol I
Toată această agitaţie se desfăşura pe fondul internaţional al războiului franco-prusac declanşat în iulie
1870 şi a cărui finalitate a avut detronarea lui Napoleon al III-lea, proclamarea Republicii a III-a în Franţa
şi unificarea germană din ianuarie 1871. Opinia publică din ţară era o fermă simpatizantă francofilă,
astfel că a fost indignată de umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatori şi a sporit
mai mult indignarea împotriva imperialismului german şi a „neamţului” aflat pe tronul României, după
ce s-a aflat că domnitorul a trimis împăratului Wilhelm I o telegramă de felicitare „pentru victoriile
obţinute în realizarea unităţii germane”.
În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă sărbătorirea cu mult
fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti. Manifestanţii nu
puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ţinea fastul,
scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane. Carol a scos armata în stradă pentru a
restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă. Pe la unu noaptea, domnitorul l-a convocat
pe Ion Ghica cerându-i pe un ton imperial să demisioneze, totodată, făcându-i cunoscută decizia de a
convoca dimineaţă Locotenenţa Domnească din 1866 pentru a-i preda puterea, căci va demisiona. În
dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal
(Nicolae Haralambie nu era în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica. Decizia
domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic. Puterile Garante nu vedeau cu
ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării,
precum falimentul statului şi o stare de anarhie generală. Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau
dispersa de Carol. În aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să
mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi
modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Spre
seară, Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru
împăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.
Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a continuat să
publice articole injurioase la adresa lui Carol.
Cucerirea Independenţei
În perioada următoare are loc o apropiere treptată între Carol şi Ion C. Brătianu, preşedintele Partidului
Naţional Liberal. Acest duet politic a adus în cele din urmă României Independenţa de stat. După
câştigarea alegerilor din iunie 1876 de către liberali, Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de
miniştri pe 24 iulie. În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor reforme pentru
consolidarea statului. Însă, măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan
extern, când se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să
fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană. Carol I a rămas cunoscut în istoria ţării ca
suveranul ce a adus României Independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se
numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care
prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român,
Independenţa de stat. Liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască
Independenţa României, astfel că pe 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta
permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul

4
imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Pe 12
aprilie, începe de facto războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la
Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a
navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă
a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul
de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa României:
„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine
stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am
noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o
niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa
Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.
Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol
I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunocută pe plan internaţional, iar liderii politici
erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român. Începea
astfel Războiul de Independenţă al României.
Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc
reprezenta un real avantaj. Conform convenţiei, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi
înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă
atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie, marele duce
Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a
consolida frontul balcanic. Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie, astfel că
participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat
dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a
refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.
În aceste condiţii, pe 16 august 1877, are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul
Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române
din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu. Participarea României pe
frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din
Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor. Primele operaţiuni militare nu
înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I pe 30 august, unde cad la
datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a fost încercuirea Plevnei, pentru a o determina să se
predea.
Pe 9 noiembrie, forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii, în frunte cu Osman
Paşa, se predau pe 28 noiembrie 1877. În ordinul de zi către armată, semnat de Carol I la Plevna pe 2
decembrie 1877, se arăta: „Povestea faptelor măreţe ale trecutului, voi aţi îmbogăţit-o cu povestea
faptelor nu mai puţin mari ce aţi săvârşit, şi cartea veacurilor va păstra, pe neştersele ei foi, numele
acestor fapte alături de numele vostru”. Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele
noastre având misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din urmă,
otomanii capitulează pe 23 ianuarie 1878.
Congresul de la Berlin. Dobrogea atribuită României
În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România, care
contribuise la obţinerea victoriei, să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat această

5
cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor
români.
Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al
autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată
doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma
Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată
de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de
rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei
judeţele din sudul Bsarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi
Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de
vieţi omeneşti.
Proclamarea regatului. Reformele constituţionale
La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul de „Alteţă
regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat suveran şi
independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi consolidarea poziţiei lui Carol
concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene. În
1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de
Congresul de Pace.
La începutul anului următor, Guvernul rezolva şi „problema Strousberg” prin răscumpărarea tuturor
căilor ferate române. Ministrul de finanţe D. A. Sturdza realizează o convenţie cu Societatea acţionarilor
în septembrie 1879, prin care obligaţiunile emise de statul român, cu o dobândă de 6%, erau garantate
prin ipotecarea reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în Parlamentul de la Bucureşti, dar în ciuda
opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice pretext pentru a răsturna guvernul liberal, convenţia
este adoptată. În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea convenţiei, Germania, Franţa şi
Anglia recunoşteau independenţa României.
Actul proclamării regatului
În ziua de 14 martie 1881, guvernul liberal prezintă un proiect de lege prin care Parlamentul, în puterea
dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”.
Proiectul a fost adoptat în unanimitate de Corpurile legiuitoare şi prevedea: „Articolul I. România ia titlul
de regat. Domnitorul ei, Carol I, ia, pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de rege al României. Articolul II.
Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”. O delegaţie în frunte cu Dimitrie Ghica,
preşedintele Senatului, şi Constantin A. Rosetti, preşedintele Adunării Deputaţilor, a prezentat legea lui
Carol I. Chiar în acea seară a avut loc ceremonia la palat în cadrul căreia a fost promulgată legea. În
raportul guvernului citit la ceremonie se arăta: „România, constituită în regat, completează şi
încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume care este în acord cu poziţia ce a dobândit ca stat
independent. Domnul României este suveranul său, şi acest suveran luând titlul de rege, nu face decât
să continue a exercita suveranitatea domnului”. Datorită funeraliilor ţarului Alexandru al II-lea,
festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10 mai, când se împlineau 15 ani de
la urcarea pe tron a lui Carol I. Pe 5 aprilie, Ion C. Brătianu predă conducerea guvernului fratelui său,
Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida istoricul act.
Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a soţiei sale,
Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat suveranilor coroanele din

6
oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol. În cuvântul de
mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României”.
Cum, după moartea fiicei lor Maria, cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un succesor clar
determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-
a reglementat această problemă. Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului
să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau
coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au
refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui
Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie”
din 18 mai 1881.
Pe 9 iunie acelaşi an, Ion C. Brătianu organizează un vot de blam din partea Parlamentului împotriva
guvernului condus de fratele său, astfel că fruntaşul liberal îşi reia funcţa de prim-ministru. În aceste
condiţii, era deschisă calea pentru adoptarea măsurilor necesare consolidării şi modernizării statului
român. În iunie 1884, Parlamentul a adoptat revizuirea Constituţiei care stabilea ca formă de
guvernământ regatul. Totodată, era adoptată o nouă lege electorală care reducea numărul colegiilor de
la IV la III şi extindea dreptul la vot prin scăderea censului. În aceaşi lună a fost votată şi legea domeniilor
Coroanei. Prin acest act, clasa politică dorea să „lege” cât mai strâns familia domnitoare de pământul
românesc şi să-i creeze o situaţie materială cât mai bună.
Familia regală sub conducerea lui Carol
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de
„Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România
pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării. La început, tânărul principe a avut o idilă cu
Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă
căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu
persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o
adevărată dramă în familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a
certat cu soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la
Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest
eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea exilului,
renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România. În cele din urmă, raţiunea de stat a
învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de
Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un
act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o
atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a
construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia.
Un monarh constituţional.
După proclamarea regatului, manifestaţiile antidinastice au continuat, mai ales din partea „Opoziţiei
Unite” care se folosea de orice prilej pentru a determina căderea de la putere a guvernului I. C. Brătianu.
Campaniile se desfăşurau prin intermediul presei. Cei mai activi erau Gheorghe Panu, lider al radicalilor
liberali, prin intermediul oficiosului „Lupta”, şi Dumitru Brătianu în ziarul „Naţiunea”. Cea mai mare
manifestaţie a avut loc în martie 1888 la Bucureşti, când răbdarea opoziţiei faţă de marea guvernare

7
liberală atinsese punctul culminant. Au avut loc lupte de stradă în faţa Palatului Regal sfârşite prin
intervenţia brutală a Jandarmeriei. Presat şi de răscoala ţărănească izbucnită în acelaşi an, Ion C.
Brătianu şi-a depus demisia pe 20 martie 1888, după 12 ani de dominaţie liberală a vieţii politice din
România. Au urmat, după expresia lui Nicolae Iorga, „douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei”, în care
regele a ştiut să ţină în mână balanţa puterii, folosind cu precădere sistemul rotativei guvernamentale
prin alternarea la putere a conservatorilor cu liberalii. Au mai urmat tot timpul manifestări împotriva
regelui, dar ele erau cunoscute pentru lipsa de sinceritate şi caracterul politicianist. Un exemplu în acest
sens este Dimitrie Alexandru Sturdza, preşedintele Partidului Naţional Liberal care a făcut trecerea la
conducerea formaţiunii între Ion Brătianu şi fiul său, Ionel Brătianu. Când se afla în opoziţie, Sturdza
publica în presa străină articole injurioase la adresa lui Carol şi organiza manifestaţii anticarliste. Când
era chemat la palat pentru lămuriri, fruntaşul liberal se dezvinovăţea: „Nu eu, majestate!”. Îndată ce
căpătau puterea, aceşti antidinastici deveneau „prea supuşii şi prea plecaţii servitori” ai regelui, formulă
ce figura în actele oficiale. Sturdza, care-l ataca des pe monarh, nu ezita să-i sărute mâna la recepţiile de
la palat, încercând să introducă acest obicei ca element de protocol. Carol şi-a păstrat demnitatea şi nu a
ezitat să promulge acele măsuri, indiferent de la ce partid erau propuse, care au făcut din România o
ţară modernă.
Carol I s-a preocupat de sprijinirea culturii şi dezvoltarea învăţământului. Academia Română i-a
recunoscut preţioasa activitate în acest sens, iar după 1879 a fost ales preşedinte de onoare al acestui
for ştiinţific şi cultural. Mai mult, din 1891 regele s-a dedicat în mod special dezvoltării culturii româneşti
prin fundaţia „Carol I”.
România în politica internaţională. Membru asociat al Triplei Alianţe
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut multiple semnificaţii.
Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi creşterea rolului
Germaniei pe scena internaţională au permis lui Carol I să îşi materializeze simpatiile pentru ţara sa de
origine printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca naş la botezul unui fiu al viitorului
împărat Wilhelm al II-lea, iar cu aces prilej a fost stabilit cadrul proiectului de tratat. Dar cum „drumul
spre Berlin trece prin Viena”, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la
care a aderat şi Germania. Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit
Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea politică în care se afla la
acel moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Acest tratat a fost ţinut
secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi fost extrem de
nepopulară în rândul opiniei publice. De fapt, şeful statului român nu s-a considerat niciodată aliatul
guvernului maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi Austro-Ungaria, generată de voinţa
poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor de a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, nu s-a
micşorat. De asemenea, Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină,
folosind diverse modalităţi. Un exemplu este intervenţia sa pe lângă Curtea de la Viena pentru
eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj în 1894. Promovând
o politică de echilibru între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau
altuia din cele două blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii
amicale cu toate statele.
Răscoala de la 1907. Al Doilea Război Balcanic

8
Clasa politică a depus mari eforturi pentru a ridica prestigiul monarhiei în conştiinţa poporului român,
aducând elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinute de România în timpul domniei sale. Un bun
exemplu sunt serbările jubiliare desfăşurate în 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie a lui
Carol. Atunci s-a organizat o mare expoziţie naţională cuprinzând principalele realizări ale ţării în
procesul de modernizare. În acele vremuri, societatea românească se confrunta cu grave contradicţii,
departe de a fi una a armoniei cum încercau să acrediteze oficialităţile. Cruda realitate a ieşit la iveală un
an mai târziu. În ziua de 8 februarie 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce avea să
declanşeze marea răscoală ţărănească. Regele încredinţează guvernul lui D. A. Sturdza, preşedintele
Partidului Naţional Liberal, având la Interne pe Ionel Brătianu şi la Război pe generalul Alexandru
Averescu. Deşi cabinetul a încercat să ia unele măsuri pentru a mai calma situaţia, ele nu au atins
problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au degenerat. Printr-un plan bine
întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie. Mulţi ofiţeri
au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată. Pentru
orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea
însăşi trebuia reconstruită din temelii. Însuşi regele era conştient de această realitate. Într-o conversaţie
cu Alexandru Marghiloman el îi spunea: „România întreagă trebuie refăcută, căci totul s-a prăbuşit”. La
sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al PNL şi prim-ministru devine Ion I. C. Brătianu. Încă de la
începutul primului său mandat, fruntaşul liberal pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală,
revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului
unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei situaţii, primul ministru îşi depune mandatul pe 28 decembrie
1910. Au urmat patru ani de guvernare conservatoare.
Declanşarea celui de Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România să intervină de
partea Serbiei, ce constituia practic primul pas spre desprinderea de alianţa cu Austro-Ungaria. Pe 27
iunie, România a declarat război Bulgariei. În calitate de comandant suprem al armatei, Carol I a trecut
Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace, astfel încât a fost evitată o
confruntare militară efectivă. Tratativele de pace s-au ţinut la Bucureşti, şedinţele fiind prezidate de Titu
Maiorescu, primul ministru al României. Pe 28 iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care, printre
altele, obliga Bulgaria să cedeze ţării noastre sudul Dobrogei (Cadrilaterul) format din două judeţe,
Durostor şi Caliacra. Acest moment a fost unul important din perspectiva relaţiilor internaţionale, căci
era prima pace în care se luau hotărâri de către ţările mici fără amestecul direct al Marilor Puteri.
Totodată, Pacea de la Bucureşti a determinat o răceală vădită a relaţiilor româno-austro-ungare şi o
apropiere tot mai mult de Rusia.
Consiliul de Coroană din iulie 1914. Neutralitatea României
Pe 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era un filoantantist
convins. Au urmat vizite ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi chiar o întrevedere
bilaterală la Constanţa între Carol şi ţarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914. Pe plan intern, Brătianu cerea
urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se ca aceste reforme să
nu stârnească lupte violente pe scena politică. Mai mult, declanşarea Primului Război Mondial a impus
scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.
Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a
constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie, respectiv 18/31 iulie, împăratul
Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl anunţă pe Carol despre conflictul

9
care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat”. Mai mult, cancelarul
german Bethman-Hollveg îi telegrafia regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi
îndreptarea ei împotriva Rusiei”. În aceste condiţii, Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul
Peleş din Sinaia pe data de 21 iulie/3 august 1914. Fără nici o introducere, regele a declarat:
„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili
harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că cei
dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea
mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă.”
Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi contrasemat de
Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a căror iscălutură o
purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma statului, nu văzuse
misteriosul document”. Regele considera o chestiune de demnitate ca România să-şi onoreze iscălitura.
În schimb, grupul din jurul primului ministru Ion I. C. Brătianu se pronunţa pentru Antanta. În cele din
urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei prezenţi,
numai bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susţinut cu fermitate pe şeful statului: „Cu lăsaţi pe omul
aista singur?” Majoritatea s-a pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că Austro-Ungaria a
atacat prima. Carol I a constat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului: „Constat că reprezentanţii
ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei
dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi
luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”. Carol I a fost grav afectat de hotărârea adoptată:
„După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea el lui Constantin Stere.
Şeful statului l-a anunţat pe împăratul Germaniei de deczia adoptată la Consiliul de Coroană, ţinând însă
să precizeze cât de mult suferă din această pricină. Din acest moment, întreaga politică externă a fost
preluată de Ion I. C. Brătianu.
Sfârşitul domniei
Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la Castelul
Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după
numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia
împăratului german Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”. Totodată, Ottokar Czernin,
ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au
fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte
lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nici o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi, supt aceste
continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele”.
Personalitatea lui Carol I
Pentru a evita atacurile antidinastice, dar şi în conformitate cu propria-i fire, Carol I a căutat să se
impună printr-o viaţă personală exemplară, prin exactitate şi corectitudine. El nu a îngăduit existenţa
unei camarile regale şi a interzis reginei Elisabeta să se amestece în treburile politice ale ţării. De aceea,
regina mamă se ocupa mai ales cu arta populară, muzica şi literatura, publicând mai multe poezii şi
traduceri semnate cu pseudonimul „Carmen Sylva”. Convingerea lui Carol era că avea un rol civilizator în
acestă parte a Europei, cultivând membrilor familiei regale o asemenea mentalitate. În desele prelegeri
către moştenitorul său, nepotul Ferdinand I, regele spunea: „aici nu e o mână de barbari, care să
trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi

10
nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”. Permanent preocupat de
asigurarea prestigiului monarhiei, Carol s-a aflat în situaţia, tragică pentru un om, de a fi mereu izolat, de
a nu avea nici un prieten. Soţia sa mărturisea că "şi în somn el poartă Coroana pe cap". Persoana regelui
inspira respect, rigiditatea dusă la extrem, spiritul de ordine ce părea unora a fi disciplină militară, se
manifesta în viaţa de zi cu zi, ca şi în momentele solemne.
Carol I avea o mare reticenţă în relaţiile cu oamenii politici români. El a introdus maniere „nemţeşti”
rigide care nu o dată i-au adus critici vehemente. Din acest punct de vedere, semnificativă este
ceremonia de învestire a noului guvern: „Regele primeşte jurământul în uniforma lui pe care o poartă
mereu parcă numai în poziţie de drepţi, într-un fel rigid după felul ofiţerilor prusaci. Jurământul era citit
de fiecare membru al guvernului cu mâna pe cruce, după care era iscălit în ordinea în care miniştri erau
aşezaţi, în ordinea vechimii”. Faptul că regele întindea miniştrilor săi un singur deget, iar celor
„privilegiaţi” cel mult două degete, avea la rândul său o semnificaţie aparte.

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia),

numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei
Române din 16 martie 1890. În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele
consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării
noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923.
Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când
Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la
moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România
ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după
suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile - cultural,
politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia
constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.
Originea. Studiile.
Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de
Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-
Gotha, infanta Portugaliei. Primele studii le-a primit în casa părintească de la profesorul Gröbes şi de la
mama sa, care l-au educat într-un spirit princiar, demn de o familie cu tradiţie dinastică.
Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă
aceasta a murit de scarlatină, pe 28 martie 1874. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii,
aşadar regele nu avea un succesor direct la Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea
dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul
83 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866 prevedea ca succesiunea tronului să i se
încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau
coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au
refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui
Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie”
din 18 mai 1881.

11
Trei ani mai târziu, Ferdinand vine pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El se întoarce în
ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi urmează cursuri universitare la
Universitatea din Leipzig şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan,
urmează cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun.
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de
„Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România.
Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la programul de
instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.
Principele Ferdinand era un cititor pasionat şi era înzestrat cu o foarte bună memorie. Pasiunea vieţii
sale era botanica. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În botanică putea să rivalizeze
cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea năucită, când în tovărăşia lui Pârvan
descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”. Era un tânăr înalt, zvelt, cu fruntea lată, nasul
coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi foarte mari, în formă de pâlnie, din cauza cărora s-a
străduit ca în toate portretele să fie reprezentat din profil. Avea însă un mare defect pentru un şef de
stat: timiditatea.
Viaţa personală
La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta,
dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor
membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate.
Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală. Regina Elisabeta, care se
arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în
timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în
ţară abia peste trei ani de la acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a
decis să ia calea exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România.
În cele din urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se
căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele
moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de
independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o
atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a
construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand şi
Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903),
Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.
Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost
la un pas de moarte. Deşi principele şi-a revenit, mulţi contemporani au declarat că nu a mai avut
niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară. Strânsa supraveghere pe care Carol o avea asupra
tinerilor principi a declanşat anumite încercări ale acestor de a ieşi de sub această autoritate. Ferdinand
se refugia în comandamentul militar pe care îl avea sub conducere, iar Maria se remarca prin relaţii
extraconjugale de notorietate publică. Astfel, din 1907, principesa a început să cultive strânse relaţii cu
Barbu Ştirbey, administratorul domeniilor Coroanei. Acesta avea o ţinută tipic englezească, fapt ce îi
amintea Mariei de ţara de origine. Totodată, Ştirbey era cumnatul lui Ionel Brătianu, iar rolul pe care
acesta îl va juca prin intervenţii oculte în viaţa politică din România va fi relevat mai târziu.
Depunerea jurământului ca rege al României

12
Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea toamnă a anului 1914,
sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse
principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea
Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de Rege al
României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare si a Mitropolitului primat.
Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a
menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Totodată, la discursul său inaugural,
Ferdinand declara: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui
întemeietor, care mi-a lasat ca sfânta moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor,
găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei
mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o
neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele
spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei
înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce
mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunostinţă aceluia a cărui
amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei
ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul
Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi
înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care
este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări,
a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu
atâta truda s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca
bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”.
Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs
lacrimile. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar şi de gestul soţiei sale, Maria, care s-a ridicat de pe
podiumul pe care se afla, şi-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea faţa,
oferindu-şi propria imagine, ca simbol de voinţă şi frumuseţe. Ovaţiile au durat minute în şir. Participant
la această şedinţă, I. G. Duca avea să scrie: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun român, a fost în
sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să
audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”. Discursul fusese redactat de Ferdinand, împreună cu
Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbey şi Victor Antonescu. Cuvintele „bun român” fuseseră introduse la
sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.
Perioada de neutralitate
Problema esenţială din acea vreme era atitudinea României faţă de noul conflict major ce se declanşase
în Europa. Noul rege trebuia să găsească mijoace adecvate de acţiune în vederea făuririi statului naţional
unitar român. În această privinţă, curentul filoantantist a fost cel care s-a impus, câştigând totodată o
nouă adeptă foarte influentă, în persoana reginei Maria. Aceasta a depus un efort perseverent şi
continuu pentru a-i zdruncina soţului convingerile filogermane. Considerând că Ionel Brătianu reprezintă
„zodia bună a României”, având încredere în experienţa şi capacităţile sale, şeful statului i-a lăsat
primului ministru mână liberă pentru a decide şi a acţiona în interesul României. Astfel, Brătianu a
întreprins multiple acţiuni politico-diplomatice, care vizau obţinerea unor garanţii sigure privind
satisfacerea dezideratelor naţionale ale poporului român.

13
După îndelungi tratative, pe 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii
Antantei . În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau trimiterea zilnică a
300 de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la apărarea Dobrogei în
eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă,
care să reţină o parte a trupelor austro-ungare. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu
România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc.
Consiliul de Coroană din 4 august 1916. Declaraţia de război
În ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, are loc Consiliul de Coroană care trebuia să
decidă soarta României. Deschizând şedinţa, regele Ferdinand a declarat:
„Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel,
încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă.
Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a avut o consfătuire cu unul
dintre guvernele beligerante.”
Întrevedere pe 1 iunie 1914 la Constanţa între principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea şi regele Carol
Regele a ţinut să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, făcând
aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată a menţionat că este călăuzit
numai de interesele superioare ale României. Cele mai grave proteste le-a avut bătrânul conservator
Petre P. Carp, filogerman convins. Văzând cum regele Ferdinand este influenţat de prim-ministrul
Brătianu, Carp intră într-o gravă polemică cu şeful statului. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte grele la
adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp rosteşte
celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent, declară:
„Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi hotărî războiul, se înţelege, în armata inamică
României”. Cu toate aceste opoziţii vehemente, România declară război Austro-Ungariei:
„România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii
de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de intra în linie alături de cei care îi pot asigura
realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, începând din acest moment, în
stare de război cu Austro-Ungaria.”
Pe 15 august, a doua zi de la declararea războiului, Regele Ferdinand I a emis „Proclamaţia către ţară”:
„Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul
aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică
a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de contiinţă naţională, ziua
unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să
întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor
neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru
totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor de pe cele două
părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste
munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În noi, în virtuţile, în
vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare,
să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre. Români! Însufleţiţi de datoria sfântă
ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la
luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele
glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”

14
Este important de menţionat că această decizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel mare l-a acuzat
de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român
apartenenţa la această dinastie.
Războiul pentru Întregirea Neamului
Conform Constituţiei, regele era comandantul suprem al armatei. El şi-a stabilit cartierul general la
Scroviştea, castel aflat lângă Peleş, iar ostaşii români au trecut Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei.
Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi eliberarea unor oraşe precum
Braşovul, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe frontul de sud. Deşi a luptat cu eroism şi
spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se retragă pas cu pas, copleşită de numărul şi
tehnica modernă a inamicului. Totodată, Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe
ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic, care ar fi ţinut ocupată
Bulgaria.
Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul von Mackensen, a acţionat pe mai multe direcţii: în
nord a spart frontul de pe Valea Jiului, înaintând pe Olt, iar în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea
pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice se apropiau ameninţător de Bucureşti. În aceste condiţii, familia
regală şi Consiliul de miniştri au fost nevoiţi să se retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20 noiembrie 1916,
Moldova devenind un adevărat „pământ al făgăduinţei”. De asemenea, trupele române s-au retras pe
aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru, între Carpaţi şi Dunăre.
La 23 noiembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Capitală. A urmat o
perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful ocupantului. Pe 11 decembrie se
formează la Iaşi un guvern de uniune naţională condus de Ionel Brătianu, iar anul următor se trece
imediat la reorganizarea comandamentului, armata română fiind înzestrată cu echipament modern
cumpărat de la aliaţi.
Mobilizarea armatei. Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de
generalul Henri Berthelot. S-a organizat şi „Crucea Roşie”, sub patronajul reginei Maria, care şi-a asigurat
astfel apelativul de „mama răniţilor”. De asemenea, pentru a reface moralul soldaţilor, regele şi Consiliul
de miniştri au considerat de cuviinţă că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor
făcute, înainte de terminarea operaţiunilor. Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front, Ferdinand s-a
adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:
„Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut,
unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură
fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă
pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va
da şi o largă participare la treburile statului.”
În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra,
printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului
universal. Operaţiuniile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau
atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii români au reuşit să respingă în bloc
atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 - 19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie - 9 august),
faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale.
Armistiţiul cu Puterile Centrale

15
Însă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a încheia
armistiţiul. În aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată de trupele
inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi fructificat. Trupele
ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi distrugeri. Ca urmare, armata
română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică,
autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea reprezentantului ţării noastre de la Petrograd,
Constantin Diamandy, ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului,
acuzând totodată ţara noastră de agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor române în
Basarabia pentru restabilirea ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor.
La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei aupra României s-au amplificat, cerându-se
înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Primul ministru Brătianu nu s-a arătat dispus
să încheie o pace ruşinoasă, astfel că depune mandatul guvernului pe 26 ianuarie 1918. În locul său este
format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. În condiţii dezastruoase pentru ţară, regele
Ferdinand se vedea nevoit de a încheia o pace separată. Pe 14 februarie 1918, are loc la Răcăciuni o
întrevedere între rege şi ministrul de externe austro-ungar, care pune problema armistiţiului într-o
manieră ultimativă. Mai mult, pe 18 februarie, ieşirea Rusiei din război a fost consfinţită prin Pacea de la
Brest-Litovsk, astfel că frontul din Moldova rămânea complet izolat.
Ferdinand întruneşte un Consiliu de Coroană în aceeaşi zi, unde le prezintă participanţilor condiţiile de
pace oferite în urma întrevederii cu ministrul austro-ungar. Trebuia să se aleagă între o pace umilitoare
sau ocuparea întregii ţări de inamic. După ample dezbateri, se decide ca delegaţia română să discute la
tratative textul tratatului în bloc şi nu pe articole, pentru a se pune în evidenţă caracterul de dictat al
prevederilor tratatului. După semnarea unui tratat preliminar la Buftea pe 20 februarie, s-a considerat că
persoana cea mai potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale era Alexandru Marghiloman.
Urmând să faciliteze negocierile, generalul Averescu şi-a depus mandatul pe 27 februarie, iar pe 5 martie
1918 se constituie un guvern condus de liderul conservator. Regele considera că datorită poziţiei sale
filogermane, fermă de-a lungul timpului, Marghiloman va reuşi să încheie o pace mai blândă. De
asemenea, liderul conservator fusese unul dintre cei rămaşi în Bucureşti în timpul ocupaţiei inamicului,
încercând să stabilească contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale pentru a proteja integritatea
teritorială a ţării noastre.
Alexandru Marghiloman îşi asumă responsabilitatea semnării unei păci foarte grele la Bucureşti, starea
de război fiind înlocuită cu un regim de ocupaţie. La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti,
care cuprindea prevederi umilitoare: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea
vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu
cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul
unui drum comercial până la Constanţa.
Reintrarea în război. Marea Unire din 1918
Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul de Pace,
permiţând astfel supravieţuirea statului român. Profitând de conjunctura noului context internaţional,
românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină şi-au manifestat dorinţa de unire necondiţionată cu
Patria-Mamă. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea
Basarabiei cu România. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa primului ministru,
Alexandru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act

16
de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis
care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Prin decretul
regal nr. 842 din 10 aprilie, regele a promulgat actul unirii. Unirea a fost primită cu entuziasm şi
satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire
străină.
Soarta a zâmbit României, iar spre sfârşitul anului 1918, Antanta obţinea mari succese pe frontul din
vest, pierderile din rândul Puterilor Centrale fiind imense. Astfel, s-a întrevăzut posibilitatea ca România
să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24 octombrie 1918, regele Ferdinand
a proclamat mobilizarea generală şi ordonă armatei române să reintre în război de partea Antantei.
Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus
de generalul Constantin Coandă, care a luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca un
act nul şi neavenit. Pe 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra
învingătoare. În aceste condiţii, înfăptuirea României Mari, ideal secular al poporului român, nu mai
părea un vis nerealizabil, ci o certitudine, câştigată prin eroism, sacrificiu şi jertfele a sute de mii de
soldaţi români căzuţi pe front.
Pe 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu
Regatul României”. Prin decretul-lege din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand a consfinţit Unirea
Bucovinei cu România.
Convocată încă din 3/15 noiembrie prin manifestul „Către popoarele lumii”, Marea Adunare Naţională s-
a întrunit pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, participând în jur de 100.000 de oameni din
toate colţurile ţării. Lucrările au fost deschise de Gheorghe Pop de Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost
prezentată de Vasile Goldiş. Cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor
locuite de dânşii cu România”. Prin decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a
ratificat Unirea Transilvaniei cu România.
Astfel se înfăptuia România Mare, sub conducerea lui Ferdinand I „Întregitorul”, Regele României. Noul
stat avea o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 16 milioane de locuitori.
Sistemul de pace de la Versailles
Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional
Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului.
Cu acest prilej, Ferdinand a declarat: „Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete,
ne-aţi adus inimile lor şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul
ţării mume, ce bate în acelaşi ritm cu al vostru [...] După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre
cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă
piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile
sunt puternice.”
După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a
asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou
Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu,
preşedintele Partidului Naţional Liberal. În prima lună de la instalare, pe 15 şi 16 decembrie, cabinetul
publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi

17
condiţiile exproprierii. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale,
familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat
în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de
stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi
postbelice.
De asemnea, pe 18 ianuarie 1919 au fost deschise lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Aici, Brătianu
a purtat o luptă dură diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, menţinerea
integrităţii şi suveranităţii terioriale. Cu toate acestea, Marile Puteri au inclus România în rândul statelor
cu interese limitate, fiindu-i impuse unele prevederi dezavantajoase. După mai multe obiecţii,
neacceptate de „Consiliul celor patru”, primul ministru român a părăsit lucrările Conferinţei pe 2 iulie.
Refuzând să semneze Tratatul cu Austria, care cuprindea anumite prevederi de neacceptat pentru ţara
noastră, Brătianu şi-a depus mandatul de prim-ministru pe 12 septembrie 1919. Imediat, a fost format
un nou cabinet în frunte cu generalul Arthur Văitoianu, care a avut aceeaşi atitudine în privinţa semnării
tratatului, acesta fiind ratificat abia de următorul guvern pe 10 decembrie 1919. În cele din urmă, la
începutul lunii noiembrie, au avut loc primele alegeri parlmentare pe baza votului universal, iar pe 1
decembrie 1919 s-a format un Consiliu de miniştri din membri ai coaliţiei denumită Blocul Parlamentar,
sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voevod. Noul Parlament a votat pe 29 decembrie legile prin care se
ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, iar pe 31 decembrie au fost
promulgate de regele Ferdinand.
Marea Unire din 1918 a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris prin aşa numitul
„Sistem Versailles”: Tratatul cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919), Tratatul cu Austria de la Saint-
Germain (10 septembrie 1919), Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly (27 noiembrie 1919), Tratatul cu
Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul cu Turcia de la Sèvres (10 august 1920), toate acestea
reîntregite prin Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920.
Noile realităţi politice. Unificarea instituţională şi legislativă
Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a reformei agrare au imprimat
vieţii politice din România trăsături noi. Acestea au condus la dispariţia partidelor conservatoare, a căror
bază electorală o constituau marii proprietari funciari, şi apariţia pe scena politică partidele de orientare
ţărănistă şi socialistă, care se pronunţau pentru măsuri radicale în favoarea păturii mai sărace a
societăţii.
Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul deceniu
interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în mâna fruntaşilor
partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand. Un rol important l-au jucat şi
formaţiunile politice din provinciile nou unite, care s-au integrat treptat în partidele mai puternice din
Vechiul Regat. Totodată, în primul deceniu interbelic, şi-au făcut apariţia partidele ce reprezentau
interesele minorităţilor naţionale. Noul context a impus necesitatea adoptării unor ample reforme
financiare, economice, agrare, sociale şi iniţierea unificării legislative şi administrative pentru a desăvârşi
Mare Unire din 1918. Măsurile luate de coaliţia Blocului Parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu,
astfel că acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.
Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui Averescu,
preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri conservator-democraţi,
printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu. Acest cabinet a adoptat unificarea monetară (1920), apoi

18
a legiferat reforma agrară. Activitatea de legiferare a reformei agrare, începută odată cu modificarea
Constituţiei în vara anului 1917, s-a încheiat după 4 ani, prin adoptarea legii pentru reforma agrară în
Vechiul Regat (17 iulie 1921), a legii pentru reforma agrară în Transilvania (30 iulie 1921) şi a legii pentru
reforma agrară în Bucovina (30 iulie 1921). Legea pentru reforma agrară în Basarabia fusese votată la 6
martie 1920.
Vii comentarii a generat crearea postului de ministru al Casei Regale în octombrie 1920, în acestă funcţie
fiind numit Constantin Hiott, prieten şi rudă cu Brătianu. În vara anului 1921, preşedintele PNL a
declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că momentul preluării destinului ţării de
către liberali se apropie. Fruntaşul liberal declara: „trebuie să ne pregătim de asalt”. Brătianu a reuşit să
atragă în acest demers întreaga opoziţie, care a început să boicoteze măsurile luate de cabinet. În cele
din urmă, opoziţia se retrage din Parlament, iar demisia ministrului de externe, Take Ionescu, a provocat
o criză în interiorul coaliţiei. În aceste condiţii, pe 13 decembrie 1921, Averescu îşi depune mandatul, iar
peste patru zile, regele Ferdinand îl desemnează pe Take Ionescu în funcţia de prim-ministru. După cum
menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire a
lui Ion Brătianu”.
Tot în aceeaşi lună, Brătianu obţine acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu PŢB şi PDU, astfel
că după numai o lună de la instalare, guvernul takist primeşte un vot de blam din partea Parlamentului şi
a trebuit să demisioneze. După ce Ferdinand consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19
ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. Justificând această
decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui
decât pe un singur om: Ion Brătianu”. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la
putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de regele Ferdinand.
Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că
Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-
a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua
dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu
Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”.
Încoronarea de la Alba-Iulia
Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor politice din opoziţie
au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui Nicolae
Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor”. În concepţia oamenilor politici, încoronarea regelui la Alba-
Iulia trebuia să simbolizeze actul Unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi suveran. Problema
încoronării fusese discutată încă din timpul lui Averescu, dar Ferdinand a cerut amânarea festivităţilor
sub pretextul faptului că „ţinutele regale comandate în străinătate nu erau gata”. Chestiunea a fost
reluată de guvernul liberal, care la 24 august 1922, într-o şedinţă desfăşurată la Sinaia, a decis
organizarea evenimentului în toamnă. Pentru a evita disputele şi a asigura actului „solemnitatea” şi
„unanimitatea” necesară, regele a avut discuţii cu şefii partidelor de opoziţie, dar convorbirile nu au avut
efectul scontat. Averescu a acceptat fără rezerve, Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament
pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţînând însă să precizeze ironic că nu va mai avea aceeaşi
atitudine „când domnul Brătianu se va încorona”, iar PNR şi PŢ au refuzat să participe, motivând că
acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid”. Acest refuz a mâhnit adânc pe
Ferdinand, care nu a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două partide, Iuliu Maniu şi Ion

19
Mihalache [69]. La 15 octombrie 1922, a avut loc un serviciu religios la Catedrala din Alba-Iulia, iar
momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i s-au
adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor românilor „de la
Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran. Cu prilejul încoronării sale, regele Ferdinand I a declarat:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după
glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără
preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi
prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de
veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la
restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru
popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate
a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana
României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin
credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care
au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul
meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor
trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în
linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului
meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire
în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai
prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni
ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor
românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi.
Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se
folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă
dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea
orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei
noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul
tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de
om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui
atotputernic.”
A urmat apoi un ospăţ al încoronării, la care au participat 30.000 de oameni. A doua zi, la Bucureşti, s-a
desfăşurat un spectacol evocând lupta poporului român pentru unitate, la care au participat şefi de stat
şi de guvern din 13 state. Evocând acest moment, Nicolae Iorga nota: „Astfel, printr-un fericit destin, i-a
fost dat regelui Ferdinand să poarte coroana stropită cu mult şi scump sânge, să culeagă după trei sute
de ani moştenirea lui Mihai Viteazul”. Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele
dovedea că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.
În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a României, prin
care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Dotarea ţării cu o lege fundamentală,
în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a devenit una dintre problemele
fundamentale ale statului român. Totuşi, organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit
de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită

20
multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Astfel, problema constituţională a fost mereu
amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922.
După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor, iar la 27
martie în Senat, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923 ca operă
liberală, trezind numeroase proteste din partea partidelor din opoziţie.
Consolidarea statului naţional unitar
Măsurile adoptate în guvernarea liberală au permis consolidarea statului naţional unitar român. Datorită
aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere
până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă. Ramura cea mai dinamică a
fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat încurajarea, promovarea şi
apărarea industriei naţionale. Printre măsurile cele mai importante s-a numărat legea minelor din 4 iulie
1924, însă cele mai multe au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice. Pentru unificarea
administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea
caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative. Această măsură stabilea
împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale
(cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). De asemenea, pentru înlesnirea controlului,
supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în circumscripţii numite plăşi,
care cuprindeau mai multe comune. Pe 27 martie 1926, este promulgată legea electorală a „primei
majorităţi”. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi
proclamarea aleşilor. Practic, se introducea sistemul „primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că
partidul care întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar
celelalte partide constituiau gruparea minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor
politice, astfel încât gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate
se împărţea între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea
majoritară. Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe
mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece
voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale grupărilor
minoritare.
Regele Ferdinand s-a implicat şi în problematica relaţiilor internaţionale. Momente semnificative s-au
înregistrat cu prilejul vizitelor suveranului la Paris, Londra şi Bruxelles. De altfel, Ferdinand a fost primul
şef de stat care a vizitat Biroul Internaţional al Muncii, precum şi sediul Societăţii Naţiunilor în mai 1924.
Cu acest prilej, regele declara: „Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe şi persecuţii,
unificarea sa naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se considera, fără să
urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale şi respectarea
fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii şi înţelegerii, care
formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor.”
Criza dinastică
Primele două renunţări la tron
Odată cu adoptarea măsurilor care vizau consolidarea statului naţional unitar român, Regele Ferdinand a
trebuit să se confrunte cu problemele crizei dinastice, generată de fiul său cel mare, Carol al II-lea, ale
cărei implicaţii s-au evidenţiat în anii următori. La 27 august 1918, principele moştenitor a părăsit,
deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific. Pe

21
31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Prin acest
fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu persoane care
nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Carol îl anunţă pe
tatăl său despre căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa de
moştenitor. După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu
misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară şi cu o scrisoare din partea lui
Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu posibilele
repercursiuni ale actelor sale. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să
renunţe la căsătorie.
În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a adopta o
decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia să i
se dea timp „pentru a se coace la minte”. În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că tânărul
principe nu avea „nici o calitate pentru domnie”. De altfel, regina Maria era şi ea nemulţumită de
atitudinea lui Carol din timpul războiului, într-o scrisoare din noiembrie 1916 reproşându-i că duce „o
viaţă răsfăţată”, stând departe de zgomotul bătăliei. Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare,
regele a convocat un „Consiliu al generalilor”, la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin
Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate
decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente militare de către un
membru al familiei regale”. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol la
mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului de cult. În acest
timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina pe Zizi Lambrino să
renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a refuzat ţinând să devină „Zizi de
Hohenzollern”. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29 octombrie să declare în scris că nu se
opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului său.
Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de familia regală şi de
oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat
căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal, dar Carol şi Zizi continuau să trăiască
împreună, regele primind zilnic note informative cu privire la situaţia celor doi. La presiunile lui Ionel
Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său,
deoarecele trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. În
acest context s-a produs a doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.
Astfel, pe 1 august 1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se
recunoştea soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece, şi una pentru tatăl său, prin care îl
anunţa de decizia luată. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la Bucureşti,
din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa.
Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore, după care a recurs la
şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele copilului şi soţul ei. În cele din
urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea
pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi „în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor
noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre”. A doua zi, Carol este trimis într-o
„excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită.
Totodată, după puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în

22
schimbul unei substanţiale pensii viagere. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a venit
imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa Elena a Greciei care
era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie
acelaşi an s-a născut principele Mihai.
A treia renunţare la tron
Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi era hotărât să
acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în repetate rânduri opinia
că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a
reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Ion I. C. Brătianu asupra tatălui său. În acest
context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana care îi va marca decisiv cariera şi activitatea.
Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod
vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi
Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era
căsătorit şi avea un copil.
După ce a asistat la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, Carol a plecat la Paris, unde a întâlnit-o
pe Elena Lupescu. De aici au plecat împreună la Veneţia, iar pe 12 decembrie 1925 tânărul principe a
adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de
moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în
Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească.
Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă
scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În
aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a
luat cuvântul: „Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai păstra poate iluzii şi
speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las posibilitatea de reînoire a unei
asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat.”
În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma
căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca
principe moştenitor al României”. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o
creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”, toţi liderii politici prezenţi la
Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu
avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării
tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era
minor.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta
renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul
tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge
pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti.
Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare
după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”.

23
La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol
Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde
primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara
anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la
Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi
dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena. Discuţia nu a
dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi,
importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce
tindea spre o conciliere cu fiul său.
Sfârşitul domniei
Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită
faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După ce
a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că suveranul
României suferea de cancer de colon. Ion I. C. Brătianu şi-a încheiat mandatul legitim de patru ani în
funcţia de prim-ministru al României pe 27 martie 1926. Soluţia pentru numirea unui nou guvern fusese
stabilită cu doi ani anterior, de preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926 se formează un
nou cabinet prezidat de Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest fapt, Nicolae Iorga
nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră
că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi
place”.
La începutul anului 1927, cabinetul începea să aibă o poziţie tot mai independentă în politicile sale
guvernamentale, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Brătianu. Între timp, sănătatea regelui Ferdinand se
deteriora continuu, iar în aprilie regele a contactat şi o congestie pulmonară, ceea ce l-a adus la un pas
de moarte. Pe 27 mai, Ferdinand pleacă din Bucureşti şi se retrage la vila sa de la Scroviştea, pentru a sta
la adăpost de căldura sufocantă din Capitală. Pe fondul unor schimburi dure de repilici între Brătianu şi
Averescu, regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi
de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful
statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere
această numire ca pe un act personal împotriva sa. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia
parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al
camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care
i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a
forma noul cabinet.
Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi grupările conduse de
Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui Brătianu a fost decisivă. Printr-
o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din guvern, ceea ce a provocat o criză în
interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi depune mandatul pe 20 iunie. Două zile mai
târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I. C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui la
Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu. Agonia
lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia. În alegerile
parlamentare de la începutul lunii iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar
Partidul Poporului nu întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în

24
Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor. Deşi iniţial se
stabilise că Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie
convocat cu zece zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara zilei de 19
iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au fost legal
constituite.
În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa moartea regelui la orele
02:15. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani. Privind data morţii suveranului au
existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu s-a putut stabili ceva cu certitudine. Mai
mulţi contemporani, printre care principele Nicolae, istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au
afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după
constituirea legală a Parlamentului liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament
dominat de Partidul Poporului. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după
care a fost transportat la Curtea de Argeş. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiaţi de
regina Maria din grădina Cotrocenilor. Pe 23 iulie, Ferdinand I a fost înmormântat la Catedrala
Episcopală din Curtea de Argeş.

PENTRU EXAMEN, DIN MATERIALUL DESPRE FERDINAND TREBUIE SA CITITI DOAR PANA LA 1918-1919
INCLUSIV!

25