SUBIECTE- ORGANIZATII DE SECURITATE…

1. A Tratatul de la Lisabona
2. A Sistemul monetar european
3. B Consiliul Nord-Atlantic de la Praga, noiembrie 2002
4. B Schimbări instituţionale în U.E.: prezent şi viitor
5. C Laeken, decembrie 2001
6. C Programe U.E. – asistenţă candidaţi
7. D Fonduri coeziune, structurale
8. D Criterii de aderare la U.E.
9. 1 Declaraţia de la Kirchberg
10. 1 Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, 1994
11. 2 Declaraţia de la Petersberg jjjjjjjjjj
12. 2 Consiliul European
13. 3 Tratatul de la Bruxelles modificat
14. 3 Lărgirea U.E. după 1995
15. 4 Structura U.E.O.
16. 4 Tratatul de la Amsterdam şi Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare
17. 5 Formarea Comunităţilor Europene
18. 5 Observatorii la U.E.O. şi P.E.S.C.
19. 6 Comisia Europeană
20. 6 Conceptul strategic NATO, Washington, 1999
21. 7 Consiliul de Miniştri al U.E.
22. 7 Declaraţia de la Washington, 1999
23. 8 Parlamentul European
24. 8 Comunicatul Summit-ului de la Washington: „O alianţă pentru secolul XXI”
25. 9 Actul Unic European
26. 9 Declaraţia cu privire la Kosovo, Washington, 1999
27. 10 Tratatul de la Maastricht
28. 10 Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, 1996
29. 11 Formarea NATO şi Rezoluţia Vandenberg
30. 11 Consiliul European de la Köln, iunie 1999
31. 12 Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
32. 12 Legislaţia comunitară
33. 13 Parteneriatul pentru Pace Jjjjjjj
34. 13 Eurocorpurile şi forţele răspunzătoare faţă de U.E.O.
35. 14 Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic
36. 14 Declaraţia Schuman
37. 15 Actul fondator şi relaţiile NATO cu Rusia
38. 15 Partenerii asociaţi la U.E.O. şi relaţiile lor cu organizaţia
39. 16 Conceptul de forţe multinaţionale interarme (CJTF – Combined Joint Task Forces)
40. 16 Procedura de luare a deciziilor în U.E.
41. 17 Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare
42. 17 Curtea Europeană de Justiţie
43. 18 P.E.S.C.
44. 18 Apărarea colectivă şi noul rol al NATO
45. 19 Prezenţa NATO în Bosnia-Herţegovina (SFOR)
46. 19 Acordul pentru crearea unui Spaţiu Economic European
47. 20 Paradoxul NATO Jjjjjjj
48. 20 Activităţi ale U.E.O., 1991-1996
49. 21 Noul Concept Strategic al NATO, Roma, 1991
50. 21 Relaţia NATO-U.E.O.
51. 22 Relaţia NATO-U.E.
52. 22 Platforma de la Haga, octombrie, 1987
53. 23 Relaţia U.E.-U.E.O.
54. 23 Lărgirea NATO
55. 24 Apariţia şi etapele dezvoltării U.E.O.
56. 24 Extinderea Uniunii Europene

1
 1)Tratatul de la Lisabona

- initial cunoscut ca Tratatul de Reforma

- amendeaza doua tratate care constituie forma bazei constitutionale a UE:Tratatul privind
Uniunea Europeana (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) si Tratatul de
instituire a Comunitatii Economice Europene (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la
Roma)
- a fost semnat la 13 decembrie 2007 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul
amendeaza. In acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit in Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene.
- are obiective similare celor prevăzute de tratatul constituțional
- Scop: să transforme UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă şi mai aptă să
abordeze, la unison, probleme globale, cum ar fi schimbările climatice.

Principalele modificari
• trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificata in mai multe
domenii din cadrul Consiliului de Ministri, o schimbare a calcului majoritatii (55%
pentru state, 65% pentru populatie)
• PE devine mai puternic (este cooptat în sistemul de codecizie, împreună cu Cons.)
• A acordat calitate legala Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
• Uniunea Europeana va avea personalitate juridica (pana acum doar Comunitatea
Europeana avea).
• Numărul de membri al PE este fixat la 750 + președintele; a stabilit cele 2 plafoane:
96 – nr. max. de parlamentari și 6 – nr. min.
• Se adoptă Carta drepturilor fundamentale (fusese adoptată la Nisa, dar nu avea
valoare juridică)
• functia de presedinte al Consiliului European va fi transformata intr-una
permanenta de „Presedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani si jumatate. Primul
presedinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy.
• va fi infiintata functia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de
Inalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comuna externa si de securitate,
care înlocuiește funcția de Înalt Reprezentant al PESC; drept prima ministru a UE
a fost aleasa Catherine Ashton.
• numarul de comisari va fi redus cu o treime;
• crearea unui nou serviciu diplomatic al UE
• a făcut posibilă inițiativa cetățenească europeană: un milion de oameni,
reprezentând doar 0,2% din populație, din cel puțin un sfert din statele UE (7 state),
pot solicita Comisiei Europene să se examineze o chestiune și să înainteze o
propunere de act legislativ, cu condiția ca aceasta să se înscrie în domeniul de
competență al UE.
• Parlamentele naționale au dreptul de a urmări piesele legislative ale UE

2
 2) Sistemul monetar european

- a fost instituit în 1979 ca o formulă prin care se gestionau monedele/ valutele naționale
în relațiile dintre ele (ca urmare a deciziei Consiliului de Ministri de la Bruxelles, din
decembrie 1978, pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmidt şi a
preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’Estaing)
- precursori: Planul Werner (1970), ,,șarpele monetar” (stabilirea unor marje de fluctuație
între monedele naționale ale statelor membre)
- văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spaţiul comunitar,
dar şi ca o verigă de legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară
- deoarece monedele fluctuau una în comparație cu cealaltă, se creau dificultăți în ceea ce
privește schimburile comerciale dintre state.
- Principalele componente ale sistemului au fost:
• unitate monetară europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;

• un fond de cooperare monetară, (principiul acordării de credite pe termen foarte

scurt pe care şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu
pentru echilibrarea balanţei de plăţi)instituit în 1973

• mecanismul ratei de schimb (introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în

valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a
acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au
intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le
influenţa valoarea).

-Bilantul SME este controversat, dar in linii mari pozitiv: si-a pastrat participarea initialași
a primit noi membri: Spania, in 1989; Marea Britanie in 1990 si Portugalia in 1992.
În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, s-a adoptat un plan în 3 faze
în favoarea unei Uniuni Economice și Monetare (UEM), care a devenit parte componentă
a Tratatului de la Maastricht. Cele 3 faze erau:
✓ Prima fază a debutat la 1 iulie 1990 și a implicat abolirea tuturor restricțiilor privind
circulația capitalurilor

✓ A doua etapă a debutat la 1 ian. 1994 și a presupus creareaInstitutului Monetar

European (IME) cu sediul la Frankfurt, care va fi inlocuit, in 1998, de Banca
Centrală Europeană (BCE), responsabilă de politica monetară

✓ Ultima etapă, lansată la 1 ianuarie 1999:fixarea irevocabila a cursului de schimb si

introducerea monedei unice, mai intai in platile scriptice si electronice si,in
sfarsit,in forma fizica de la 1 ianuarie 2002.

Ianuarie 1999 – Euro devine monedă unică pentru 11 din cele 15 țări membre UE

3
 Pentru a adera la zona euro, fiecare stat membru al UE trebuie să întrunească
următoarele 5criterii de convergență:
• stabilitatea prețurilor (rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% rata medie
din cele trei tari care au cea mai mica inflatie).;
• stabilitatea cursului de schimb(respectarea marjei de fluctuație a monezii timp de
cei putin doi ani inainte de evaluare.;
• deficitul bugetar (nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB);
• datoria publică (nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB);
• rata dobânzii pe termen lungsa nu depaseasca cu mai mult de 2% rata dobanzii din
cele mai bine plasate trei tari.
În Tratatul de la Maastricht, existau niște derogări pt. anumite state care nu au vrut să adere
la moneda unică (opt-out), din motive politice: MB, DANEMARCA, SUEDIA.
Grecia – nu a aderat pt că nu îndeplinea criteriile. A măsluit datele economice și a intrat
până la urmă în zona euro ->criză financiară severă
Adoptarea unei monede europene,care a inlocuit vechile monede nationale, are o extraordinara
valoare simbolica,mentala,financiara,economica.
Prin Uniunea Economica si Monetara se intelege procesul destinat armonizarii politicilor
economice si monetare ale statelor membre, cu scopul de a introduce moneda unica:euro.

3) Consiliul Nord-Atlantic de la Praga, noiembrie 2002

4
 - Se extinde invitatia de aderare pentru 7 tari:
Bulgaria,Estonia,Letonia,Lituania,Romania,Slovacia,Slovenia,care vor fi primite pana la Summit-ul din
2004.
- Invitatia a fost determinata si de evenimentele de la 11 septembrie 2001.
- au fost dezbatute problemele terorismului
- sunt puse bazele NATO Force Response - o forță terestră, navală și aeriană avansată tehnologic
și capabilă să se mobilizeze rapid, capabilitate militară integrată până în 2006
-Sunt infiintate doua comandamente: Comandamentul Operatii-Bruxelles (SACEUR) si
Comandamentul Transformare-Virgina(SACT).
- a rezultat la o concluzie.Decalajul SUA-Europa nu s-a redus deloc in 3 ani si se renunta la
Defense Capability Initiative (DCI).
- Rezulta Angajamentul de la Praga ce adopta o politica de nisa cu cate o singura directiva pentru
fiecare tara: europenii trebuie să se specializeze în anumite domenii pentru a diminua decalajul economic
dintre ei și americani (ex. România – air-lift)
-E decisa operatiunea Amber Fox in Macedonia
- se iau decizii cu privire la rolul NATO in Afganistan, de coordonare a ISAF - International
Security Assistance Force
-RĂMÂNE SHAPE (SUPREME HEADQUARTERS ALLIED POWERS EUROPE)
- ALBANIA ȘI MACEDONIA – VIZATE PT. VIITOR

4) Schimbari institutionale in U.E.: prezent si viitor

Procesul de integrare europeană are la bază o construcție federalistă, urmare a unei consecințe
firești la care a dus războiul. Aceasta presupune transferul de prerogative, de suveranitate, de la
statul națiune la instituțiile centrale.
Termenul de „institutie" are diferite conotatii, atat in domeniul juridic, cat si înexprimarea
curenta.Definitia aplicabila in cazul nostru pentru institutie este: "structura formata dintr-
un anumit numar de persoane care participa la actul de conducere intr-un stat, o
organizatie internationala, etc, avand organizarea, functionarea si atributiile stabilite
prin acte normative sau prin cutuma".
Art. 13 dinTratatul de la Maastricht stabilește pentru prima dată într-un izvor de drept
primar lista instituțiilor UE. Conform acestei prevederi, în cadrul UE funcționează 7
instituții (PE, CE, Consiliul, Comisia, CJUE, BCE, Curtea de Conturi) la care se adaugă
organe, oficii și agenții. Prin intermediul acestora, UE urmărește îndeplinirea obiectivelor
sale, aceste instituții având rolul de a asigura coerența, eficacitatea și continuitatea
politicilor și acțiunilor UE.

Tratatul de la Lisabona - Conform tratatelor anterioare, începând cu 2009, numărul

comisarilor ar fi trebuit să se reducă la două treimi din numărul statelor membre, urmând
ca fiecare stat să îşi desemneze comisarii prin rotaţie. Tratatul de la Lisabona prevede că
fiecare stat membru va avea propriul comisar, aceştia activând în Comisia Europeană
pentru a reprezenta şi susţine interesele Uniunii Europene ca tot unitar, în mod independent

5
faţă de guvernele naţionale. Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele Parlamentului
European în domeniul legislativ, crescând numărul domeniilor politice în care Parlamentul
European trebuie să aprobe legislaţia UE, alături de Consiliu. Tratatul de la Lisabona
creează un nou post permanent, cel de Preşedinte al Consiliului European. În acelaşi timp,
o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului, Consiliul European devine o instituţie a UE cu
drepturi depline şi prerogative trasate clar. Tratatul de la Lisabona creează, de asemenea,
postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.

5)Declaratia de la Laeken,decembrie 2001

Consiliul European, reunit la Laeken, sub președinția Belgiei, a adoptat la 15 decembrie
2001 Declaratia privind Viitorul Uniunii Europene sau Declaratia de la Laeken , prin care
se angajeaza să construiască o Uniune mai democratica, mai transparenta si mai

6
eficienta.Declaratia enumeră 60 de probleme referitoare la viitorul Uniunii, in jurul a 4
mari teme:
• diviziunea si definirea puterilor
• simplificarea tratatelor
• organizarea institutionala
• progresul in directi
• a unei Constitutii pentru cetatenii europeni

Declaraţia menţiona nevoia organizării unor dezbateri largi privind viitorul Europei, care
să implice nu doar actori interguvernamentali, ca până acum, ci şi actori non-
guvernamentali, cetăţeni etc. şi care să ducă la redactarea unui tratat constitutiv, sub
forma unu inou proiect constituţional. Ca atare, cel puţin în aparenţă, negocierile nu s-
au mai desfăşurat în „spatele uşilor închise”, ci dimpotrivă. A fost creată o Convenţie
Europeană (prezidată de Valery Giscard d’Estaing) privind Viitorul Europei, care a reunit
peste 100 de participanţi, reprezentanţi ai diferitelor structuri instituţionale (guvernele
statelor membre, instituţii UE, parlamentele naţionale, parteneri sociali, instituţii
academice, etc.), care au negociat, vreme de peste 15 luni (între 2002 şi 2003) elaborarea
unui proiect de tratat menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european existent.
Textul proiectului constituţional a fost supus dezbaterii în cadrul unei Conferinţe
Interguvernamentale, care a început pe 4 octombrie 2003. Pe fondul disensiunilor
înregistrate, negocierile s-au prelungit dincolo de Consiliul European de iarnă
(decembrie2003), soluţia de compromis fiind agreată în cadrul Consiliul European din
iunie 2004.În 2005, Tratatul constitutiv este prăbușit prin referendum în Franța și
Olanda.
Prin declaratia sefilor de stat si de guvern prezenti la intalnire s-au nominalizat 10 din cele
12 state candidate ca avand posibilitatea sa adere la Uniune pana la 1 ianuarie 2004. Aceste
state sunt: Slovenia, Ungaria, Estonia, Malta, Cipru, Republica Ceha, Polonia, Slovacia,
Lituania si Letonia. Celor doua state candidate care nu au fost incluse pe lista citata mai
sus,respectiv Bulgaria si Romania, le-a fost promis un program clar de aderare. Diplomatii
europeni au declarat ca nu se asteapta ca ele sa poata adera la Uniune mai devreme de 2007.
A fost declarat operational corpul militar de reactie rapida al UE.

6) Programe U.E. – asistenta candidati

Cu referinţă la ţările Europei se poate vorbi de o anumită ierarhizare a programelor de
asistenţă, începând, în ordinea priorităţilor de ordin politic şi a derivatelor acestora in plan
economic şi social, cu fondurile europene (pentru sprijinirea anumitor domenii economice

7
şi/sau a regiunilor mai puţin dezvoltate ale statelor membre ale UE), urmate de asistenţa
de pre-aderare (pentru ţările candidate) şi asistenţa de transformare (pentru ţările
Europei Centrale şi de Est, recunoscute drept economii şi societăţi în tranziţie), şi
încheind cu asistenţa tehnică sau de dezvoltare (pentru alte ţări europene).

Politica regionala
Atat intre statele membre,cat mai ales intre diferite regiuni ale acestor tari, exista mari
decalaje in nivelul dezvoltarii economice, prosperitatii sociale, angajarii fortei de munca si
deci nivelului veniturilor. Printre obiectivele cele mai ambitioase si generoase pe care le
are Uniunea Europeana sunt cele ce pot fi sintetizate in doua cuvinte: solidaritate, in sensul
ca statele si regiunile mai dezvoltate sprijina cetatenii si regiunile defavorizate economic
si social; coeziune, pentru ca reducerea decalajelor de dezvoltare este, in fond, in beneficiul
tuturor.
In preambulul Tratatului de la Roma din 1957, prin care a fost creata C.E.E., se facea
referire la „reducerea diferentelor existente intre diferitele regiuni si reducerea ramanerii
in urma a regiunilor mai putin favorizate". Insa textul respectiv nu era cuprins in partea
dispozitiva a tratatului si prin aceasta ramanea o declaratie de intentii nu un angajament
concret. De aceea, timp de aproape doua decenii, dupa Tratatul de la Roma politica
regionala a fost lasata pe seama statelor membre si nu se poate vorbi de o politica
europeanain domeniu.
Primul fond european special destinat politicii regionale a fost Fondul european de
dezvoltare regionala (FEDER), creat in 1975. Dar,la acea data existau deja alte doua
fonduri,care atingeau tangential politica regionala, chiar daca obiectivele lor principale
erau identificate in alte domenii.
Primul dintre fondurile de redistribuire, inclus azi in categoria fondurilor structurale a fost
Fondul Social European (FSE), prevazut in Tratatul de la Roma (1957),creat in 1960.
Scopul lui era de acoperi o parte din costurile reconversiei profesionale a muncitorilor si
de a oferi ajutoare salariatilor afectati de restructurarea intreprinderilor.
In ordine cronologica,al doilea fond inclus azi in categoria fondurilor structurale a fost
Fondul European de Orientare si Garantie Agricola (FEOGA), sectiunea Orientare,
creat in 1962 si divizat in 1964 in cele doua sectiuni.Sectiunea Garantie din FEOGA este
parte a politicii agricole comune (PAC).
Politica regionala devine o necesitate dupa largirea Comunitarii Europene spre sudul
Europei, prin includerea celor trei tari mai putin dezvoltate: Grecia, Spania si Portugalia.
Drept urmare, Actul Unic European, prin art.23 a adaugat un nou titlu Tratatului de la
Roma: Coeziunea economica si sociala. De altfel politica regionala europeana este numita
uneori politica de coeziune, sau politica structurala.In reglementarea Actului Unic: „Pentru
a promova dezvoltarea armonioasa a ansamblului Comunitatii, aceasta dezvolta si
urmareste actiuni care conduc ia intarirea coeziunii ei economice si sociale. Comunitatea
urmareste, in special, reducerea diferentelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor
regiuni si ridicarea nivelului regiunilor sau insulelor defavorizate, inclusiv ale zonelor
rurale". Pornind de la aceasta prevedere, Consiliul a adoptat regulamentul 2953/88 din 15
iulie 1988, care pune cu adevarat bazele politicii regionale, prin aplicarea reformei din
1989.
Documentul a definit sase obiective prioritare in politica de coeziune si criteriile de
interventie. Acestea erau :

8
 • promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a zonelor slab dezvoltate se aplica
regiunilor in care PiB pe cap de locuitor era mai mic de 75% din media comunitara;
• realizarea reconversiei profesionale a regiunilor sau a zonelor grav afectate de
declinul industrial se referea la regiunile cu nivel crescut de somaj si diminuarea
locurilor de munca in industrie;
• combaterea somajului de lunga durata (mai mult de 12 luni) si facilitarea integrarii
in munca a tinerilor (sub 25 de ani) si a persoanelor supuse excluderii din piata
muncii
• facilitarea adaptarii muncitorilor de ambele sexe la schimbarile industriale si la
schimbarile in sistemul de productie
• promovarea dezvoltarii rurale prin: accelerarea adaptarii structurilor agricole in
cadrul politicii agricole comune si prin sprijinirea dezvoltarii si ajustarii structurale
in zonele rurale pentru regiunile rurale situate in afara primului obiectiv
caracterizate printr-un nivel slab de dezvoltare;
• promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor foarte putin populate-
pentru regiunile in care densitatea populatiei este egala sau mai mica de 8 locuitori
pe km2. De remarcat ca obiectivul 6 a fost adoptat in ianuarie 1995, dupa aderarea
Finlandei si Suediei, state cu densitate redusa a populatiei.

Tot in cadrul reformei din 1989, cele trei fonduri existente au primit numele de fonduri
structurale. La ele s-a adaugat, in 1993, un al patrulea fond: Instrumentul Financiar de
Orientare a Pescuitului (IFOP).
Tratatul de la Maastricht (1992) a reprezentat un mare pas inainte in politica de coeziune.In
baza prevederilor sale a fost creat un fond special, numit Fondul de coeziune,in mai 1994,
iar Banca Europeana de Investitii a fost asociata la aceasta politica.
Din punct de vedere institutional Tratatul de la Maastricht a creat Comitetul Regiunilor,
care trebuie consultat obligatoriu pentru luarea deciziilor,intr-o serie de domenii intre care
poiitica regionala si fondurile structurale sunt foarte importante. Comitetul are un mare rol
in aplicarea principiului subsidiaritatii.

7) Fonduri de coeziune,fonduri structurale– transferuri nerambursabile de la

bugetul comunitar spre țările membre care nu se încadrează în parametrii stabiliți de
Consiliu privind produsul național brut mediu la nivel comunitar.
Există și fonduri care se alocă în preaderare (fonduri de cofinanțare):
1. FonduriPHARE – mai mici decât fondurile de coeziune și structurale; program inițiat
încă din 1989 și destinat initial Poloniei si Ungariei, de unde-i vine si numele (PHARE
- prescurtare, din limba engleza, pentru „ajutor pentru reconstructia economica Polonia

9
 si Ungaria); programul a fost extins la toate statele candidate din centrul si estul
Europei.El a mobilizat fonduri europene substantiale: 6,7 miliarde euro, in perioada
1995-1999 si 10 miliarde euro pentru 2000-2006. Banii vizează dezvoltarea regională
și investiții pentru adoptarea acquis-ului comunitar.

Astfel, programul PHARE a devenit principalul instrument de preaderare.

2. Fonduri SAPARD – autor pentru sectorul agricol; dezvoltarea economiei și
infrastructurii rurale

3. Fonduri ISPA –politici structurale; investiții în transport și în protectia mediului

Fondurile Structurale și de Coeziune sau Instrumentele Structurale sunt instrumentele

financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților
economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) –finanțează în principal
infrastructura, investițiile generatoare de locuri de muncă, proiectele de dezvoltare
locală și ajutoarele pentru intreprinderile mici si mijlocii învederea stimulării
economiei în regiunile rămase în urmă.

• Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) –parte a Politicii

Agricole Comune, contribuie la îndeplinirea obiectivelor de creștere a
competitivității agricole și forestiere, de management agricol și mediu, de
îmbunătățire a calității vieții și diversificare a activităților economice în perimetre
ce variază de la zone rurale cu populație redusă până la zonele rurale periurbane
aflate în declin sub presiunea centrelor urbane. FEADR inlocuieste FEOGA,
instrument activ în perioada 2000-2006.

• Fondul European pentru Pescuit (FEP) –parte a Politicii Comune de Pescuit, se

concentrează asupra continuității activităților de pescuit și exploatare ratională și
protejării resurselor de pescuit, dezvoltării de intreprinderi viabile în sectorul de
pescuit, dezvoltării și îmbunătățirii calității vieții din zonele dependente de pescuit.
FEP a înlocuit Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP), care a
fost lansat în anul 1995.

• Fondul Social European (FSE) –promovează reintegrarea în muncă a șomerilor

și a grupurilor defavorizate, prin finanțarea activităților de formare profesională și
asistență în procesul de recrutare

• Fondul de Coeziune (FC)finantează mari proiecte în materie de mediu, rețele de

transport transeuropene și domenii de dezvoltare durabile ce aduc beneficii
protecției mediului (eficiență energetică și energie regenerabilă, transport
intermodal, transport urban și transport public ecologic) în țările UE al căror PIB
pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media UE.

10
 8)Criteriile de aderare la U.E

Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană formalizate la summitul

Consiliului European de la Copenhaga din 1993 sunt următoarele [Tratatul asupra UE -
Lisabona, art. 49]:
• criteriul politic– cel mai important dintre cele trei: existenta unor institutii stabile
ce garantează democrația, statul de drept, supremația legii, drepturile omului si
respectarea și protectia minoritatilor.
• criteriul economic: existenta unei economii de piata functionale, capabile sa reziste
și să concureze pe piața unică.
• criteriul instituțional: asumarea tuturor obligațiilor care rezultă din aderare sau
capacitatea de adoptare integrala a acquis-ului comunitar (aderarea la obiectivele
politice, economice si monetare ale UE).Noii membri trebuie să aibă o administrație
publică capabilă să aplice și să administreze în practcă legislația UE.

Îndeplinirea criteriilor de aderare de catre statele candidate este monitorizata de

Comisia Europeana, care anual publica Rapoarte de Tara privind succesele inregistrate de
statele candidate in acest domeniu. Uniunea isi rezerva dreptul de a decide momentul la
care va fi pregatita pentru a accepta noi membri.

9) Declaratia de la Kirchberg 1994

9 mai 1994 - întrunirea Consiliului Ministerial al UEO; se stabilesc 4 niveluri de statut al

țărilor europene în raport cu UEO. Forumul de consultare stabilit în 1992 la Consiliul
Ministerial de la Petersberg dispare.
Nivelurile de statut:
1. Statutul de membru(totodată, membri ai NATO si ai UE);

11
 2. Membri asociați (țări europene membre NATO, dar nemembre UEO și nemembre
UE): Turcia, Islanda, Norvegia; la 1999 (aderarea înNATO) – Polonia, Cehia și
Ungaria (după ce acestea au avut statutul de parteneri asociați)

3. Observatori – această calitate este dată de apartenența la UE(țări europene,

nemembre UEO și membre UE; pot fi și membre NATO)

Ex.Danemarca – a optat pentru statutul de observator, deși este membru NATO

(prevalează apartenența la UE deoarece, în esență, UEO are legături mai strânse cu
sistemul comunitar)
Alți observatori: Irlanda, Suedia,Austria, Finlanda (ca urmare a aderarii lor la
UE, incepand cu 1 ianuarie 1995)
4. Parteneri asociați - țări europene, nemembre UEO, NATO sau UE, dar care au un
acord de asociere cu UE (perspectivă de aderare la UE): Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia (partener asociat din 1996).

10) Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, 1994

- sunt adoptate 3 decizii importante:

a) o nouă formă de cooperare între NATO și Parteneri (fostele state comuniste) -
>crearea Parteneriatului pentru Pace (PfP)– formă de individualizare a cooperării.
Adică: cei 16 membri NATO + 1 (țara partener).
Invitatia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresata tuturor statelor participante la Consiliul
de Cooperare Nord - Atlantica (NACC), precum si altor state prezente la Conferinta pentru
Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), care si-au exprimat dorinta si capacitatea de a-
si aduce contributia in cadrul programului.Activitatile asumate de fiecare partener se
bazeaza pe programe individuale de parteneriat.
Fiecare țară își face o proiecție pe baza resurselor de care dispune.
PfPnu este un vehicul pentru aderarea la NATO (sistemul ,,loz în plic”), însă, fără el, statele
din fosta lume comunistă nu puteau ajunge în NATO.
PfP presupunea operațiuni comune de menținere a păcii. La aceste acțiuni participă și țările
care nu sunt membre NATO. România a fost prima din fostele țări comuniste care a semnat
PfP, deoarece era propus de americani. La polul opus, Cehia, Polonia și Ungaria au
reacționat negativ împotriva PfP, deoarece nu își doreau o etapă intermediară până la
aderarea înNATO. În 1997, aceste 3 țări sunt invitate să adere la NATO; 1999 – aderarea
propriu-zisă
b) Identitatea Europeană de Securitate și Apărare (ESDI) – din perspectiva SUA,
Europa trebuie să înceapă să conteze înNATO -> asumarea de răspunderi suplimentare, o
finanțare mai amplă a programelor NATO cu bani europeni. Încă din timpul administrației
lui Nixon, americanii au încercat să-i determine pe europeni să finanțeze programele
NATO.

c) Combined Joint Task Forces (CJTF) – Forțe Combinate Multinaționale Interarme -

operațiuni de menținere a păcii; transferul de capabilități militare de la NATO la UEO

12
pentru ca UEO să facă gestiune de criză în regiunile Europei, sub egida Consiliului de
Securitate al ONU. A devenit operațional la summitul din 1996, de la Berlin.

11)Declaratia de la Petersberg 1992

Consiliul Ministerial al UEO se întrunește în iunie 1992 la Petersberg (oraș lângă Bonn),
unde a fost emisă o declarație, care anunța că UEO este gata să ofere susținere pentru
gestiunea crizelor atât CSCE, cât și NATO. Cu alte cuvinte, statele membre UEO si-au
declarat disponibilitatea de a pune unitati militare din toate categoriile de forte armate
conventionale in slujba misiunilor militare sub autoritatea UEO.

13
Au fost definite diferite tipuri de misiuni militare, pe care UEO le-ar putea întreprinde. În
plus faţă de contribuirea la apărarea comunitară în conformitate cu art. 5 din Tratatul de la
Washington şi art. V din Tratatul de la Bruxelles amendat, unităţile militare ale statelor
membre ale UEO pot fi utilizate şi pentru: misiuni umanitare şi de salvare; misiuni de
menţinere a păcii; misiuni ale forţelor de luptă în administrarea crizelor, inclusiv
restabilirea păcii.Aceste misiuni sunt denumite "Misiuni Petersberg". In Declaratia de la
Petersberg, membrii UEO se angajeaza sa sustina actiunile de prevenire a conflictelor si de
mentinere a pacii efectuate in cooperare cu CSCE si Consiliul de Securitate al Organizatiei
Natiunilor Unite.
UEO decide să înființeze o Celulă de planificare, menită să analizeze capacitățile militare
ale statelor membre UEO pentru gestiunea crizelor. De asemenea, este stabilit un for de
dezbatere, prin care Consiliul Ministerial invită miniștri de externe și ai apărării din 8 state
central și est-europene (Bulgaria, România, Cehoslovacia – în formula asta până în
decembrie 1992, Ungaria, Polonia și cele 3 țări baltice) să coopereze cu UEO.

12)Consiliul European

- instituția politică de vârf a UE

- a apărut pe cale neconvențională (apariția acestuia nu a fost consacrată prin tratate)
- a apărut informal, prin întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și/ sau de Guvern, deoarece
exista posibilitatea ca sistemul de decizie din cadrul Uniunii să fie blocat (ex.
prinneparticiparea la vot). Acesta poate fi însă și un punct slab, întrucât negocierea la cel
mai înalt nivel poate fi riscantă, cum s-a întâmplat în cazul dezbaterilor privind
introducerea monedei unice din cadrul CE de la Roma (1990). La acea vreme, principala
discuție cu privire la uniunea monetară viza modul de circulație al acesteia. Existau unele
opinii care susțineau ca moneda unică să le înlocuiască pe celelalte existente. Pornind de
la această discuție, Marea Britanie, prin Margaret Thatcher, s-a grăbit să aprecieze public
că Regatul unit nu este de acord cu ceea ce s-a discutat și că cere ca acest lucru să fie
consemnat într-un paragraf separat. Acest lucru a tensionat discuțiile ulterioare, astfel
încât ori de câte ori primul ministru britanic a vrut să emită o părere cu privire la aescte
aspecte, președinția de atunci, iatalianul Giulio Andreotti a replicat aducându-i aminte
că, de vreme ce Regatul Unit nu a vrut să ia parte la discuțiile respective, cu greu ar putea
influența decizia celorlalte state membre.
- s-a constituit in 1974dupa intalnirea de la Paris" dintre cancelarul Germaniei,Helmut
Heinrich Waldemar Schmidt si presedintele Frantei,Valéry Giscard d'Estaing si din 1975
se reuneste cu regularitate. Pana in prezent au avut loc aproape 100 de Consilii Europene.
- capătă importanță prin Tratatul de la Nisa, dar a fost prevăzut pentru prima dată ca
instituție prin Tratatul de la Lisabona, când a dobândit și personalitate legală
- format din șefii de stat și/ sau de guvern+ președintele Comisiei Europene (fără drept
de vot). Regula este cea potrivit căreia statele republici sunt reprezentate de șefi de stat,
în timp ce monarhiile sunt reprezentate de șefii de guvern. Există și excepții de la
reprezentarea statelor republici (ex. Germania, Italia)
- un membru informal al CE este și Înaltul Reprezentant al UE pt. Afaceri Externe și
Politica de Securitate, care participă la întruniri fără drept de vot

14
- funcția de președinte al CE apare prin Tratatul de la Lisabona. Acesta nu are drept de
vot și îndeplinește un mandat de 2 ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură
dată. Este ales prin vot cu majoritate calificată. Rolul acestuia este de a coordona
activitatea și de a menține continuitatea lucrărilor CE. De asemenea, propune preș.
Comisiei Europene și numește ÎRpt.Af.ExtșiPol.deSec. În prezent: Donald Tusk (din 1
decembrie 2014)
- se reunește de obicei de 4 ori pe an, la Bruxelles; prezinta Parlamentului European un
raport scris in urma fiecarei reuniuni.
- fixează obiectivele UE și stabilește cursul de urmat pentru îndeplinirea acestora; nu are
putere legislativă oficială. Cel mai concludent exemplu în acest sens îl reprezintă
reuniunea CE de la Copenhaga (1993), în cadrul căreia s-a decis accesul la UE a țărilor
din Europa Centrală și de Est.
- adoptă decizii majore cu caracter de directivă în problemele cele mai importante ale
Comunității; de exemplu:alegerile directe în PE, accesul noilor țări, crearea Sistemului
Monetar European, reforma Politicii Agricole Comune, crearea UE și a Pieței Unice,
formată din Uniunea Monetară și Uniunea Politică.
- după ce Parlamentul și-a dat acordul, CE numește în mod oficial Comisia Europeană,
printr-o decizie care necesită majoritate calificată.
- este principalul promotor al inițiativelor politice ale UE și adoptă decizii privind aspecte
controversate, în privința cărora Consiliul de Miniștri nu a ajuns la un consens
- este organismul strategic al Uniunii (cel care rezolva crizele), actionand ca o presedintie
colectiva a UE.
- are un statut paradoxal: :din punct de vedere ierarhic este cea mai importantă institutie
a U.E. (denumita „summit", „sommet" sau „cumbre"- intalnire la nivel inalt), iar pe de
alta parte ea nu este prevazuta cu forta de conducere in structura institutionala europeana.
- reprezintă pe plan extern UE în problemele referitoare la politica externă și de securitate
comună, fără a aduce atingere Înaltului Repr. al UE pt. Af. Ext. și Pol. de Sec
- membrii CE se pronunță prin consens, cu excepția cazurilor în care tratatele dispun
altfel.
- In dezbaterea Consiliilor Europene se afla de regula: situaria economico-financiara a
Uniunii,problemele institutionale, situatia internationala
- Multe Consilii Europene au ramas puncte de reper in istoria Uniunii, spre exemplu:
Maastricht (1991), Amsterdam (1997), Nisa (2001), Helsinki (1999), Laeken(2001) etc.

13) Tratatul de la Bruxelles modificat 1954

- semnat în1954; a revizuit Tratatul de la Bruxelles din 1948

- instituie Uniunea Europei Occidentale (UEO)
- au aderat RFG și Italia
- vechiul art. 4, care includea garanțiile de securitate, se transformă în Art. 5
- introduce unnou articol, art. 4, care creează o legătură juridică prin tratat între UEO și
NATO; UEO nu-și creează structuri militare integrate, deoarece se află sub umbrela
NATO ->toți Aliații UEO sunt Aliați NATO

15
Deși avea garanții de securitate foarte puternice fără să dețină forță militară:
• UEO – formă de a atrage SUA în ajutorul unei țări non- NATO în cazul unei
agresiuni externe
• UEO – “the backdoor” pentru Germania pentru a accesa garanțiile de securitate
din partea SUA, ca țară nemembră NATO la 1954, dar membră UEO

- Art. 7 – nu mai există referirea la Germania, ca inamic al Alianței

- Art. 8, punctul 3 –UEO este convocată oriunde în lume s-ar petrece agresiuni asupra
aliaților
NATO apără UEO în condițiile unor protocoale militare.
-Art. 10 – rezolvarea disputelor între țările membre
- Art. 11 – cum se extinde alianța? Doar prin acordul tuturor membrilor și doar pe bază
de invitație.
- Art. 12 – cum intră în vigoare tratatul – instrumente de ratificare depuse la guverul
belgian
* După 50 de ani, o țară putea ieși din tratat.

14) Largirea U.E. dupa 1995

- a insemnat aderarea la structurile U.E a fostelor state comuniste
Primul stat fost comunist care a cerut aderarea a fost Ungaria (31 martie 1994), urmata la
numai cateva zile de Polonia(5 aprilie 1994).Romania a deschis seria cererilor din anul
1995, pe 22 iunie, fiind urmata de: Slovacia (27 iunie), Estonia (28 noiembrie), Letonia
(27 octombrie), Lituania (12 decembrie) si Bulgaria (16 decembrie).Cehia a depus cererea
la inceputul anului 1996, pe 17 ianuarie si,in acelasi an, Slovenia (10 iunie).
Daca amintim ca si doua mici state mediteraneene, Malta si Cipru, faceau parte din acelasi
grup,ne dam seama de complexitatea problemei noii largiri a Uniunii Europene, care a
dominat deceniul 1994-2004. in acest context, s-a dezvoltat, mult mai mult decat in etapele
anterioare teoria si practica largirii Uniunii Europene.

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a favorizat abordarea

politica,hotarand ca toate statele candidate fac parte din acelasi proces( sau val) si
negocierile pot incepe in februarie 2000.Procesul a fost incheiat insa diferentiat in timp
(desi este vorba de acelasi val):zece state au intrat deja in Uniune,in mai 2004,celelalte
doua,Romania si Bulgaria au intrat la 1 ianuarie 2007. Croatia – 1 iulie 2013
15)Structura U.E.O
- Consiliul Ministerial – organ de conducere (întâlniri la nivel de miniștri de ext. și ai
apărării)
- Consiliul Permanent (pregătește reuniunile Consiliul Ministerial) – inițial, sediul era la
Londra, apoi s-a mutat la Bruxelles (UEO devine o structură integrată a procesului de
construcție europeană)
- grupuri de lucru specializate
- 2 structuri subidiare foarte importante:

16
 • Institutul pentru Studii de Securitate, Paris (sfârșitul anilor ’80; face reomandări
în materie de studii de securitate țărilor membre)

• Centrul de Sateliti de la Torrejon, Spania (aprilie 1993, destinat sa interpreteze

si sa analizeze datele transmise prin satelit pentru verificarea acordurilor de control
al armamentelor,monitorizarea crizelor si gestionarea sprijinului operatiunilor
UEO)

-Agenția pentru Controlul Armamentelor – grup vest-european pentru armamente

(achiziționarea și înzestrarea militară a țărilor membre UEO)
- Adunarea UEO, Paris – primește rapoarte anuale de activitate din partea Consiliului
Ministerial

16) Tratatul de la Amsterdam si Identitatea Europeana de Securitate si

Aparare
- a fost semnat de sefii de stat si de guvern ai Uniunii la 2 octombrie 1997.
- a intrat in vigoare la 1 mai 1999
- a amendat Tratatul de la Maastricht, fara insa a-l inlocui.
- Scop:reformarea instituţiilor UE în pregătirea extinderii către noi state membre.
- conține prevederi legate de respectarea drepturilor omului (ex. dacă un stat membru
încalcă principiile drepturilor omului, acesta va fi sancționat de sistem prin suspendarea
votului din Consiliu); UE este împuternicită să adopte măsurile necesare pentru a combate
discriminarea bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie, vârstă. S-au întărit prevederile
referitoare la egalitatea între sexe. + întărirea cooperării în domeniile: sănătate publică,
protecţia mediului, protecţia consumatorilor
-în privinţa transparenţei, se prevede dreptul cetăţenilor de a avea acces la documentele
Consiliului UE, cu unele restricţii.
- S-a hotărât întărirea cooperării între UE şi UEO, care devine tot mai clar componenta de
securitate a UE. Secretarul general al Consiliului UE, devine, prin prevederile tratatului,
Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, care are rolul de a
reprezenta UE in afacerile externe.
- se discută preluarea de către UE a sarcinilor de tip Petersberg – sarcini de salvare și
ajutorare
- instituie principiul abținerii constructive (un stat membru se poate abține de la vot fără
sa blocheze astfel adoptarea deciziilor luate în cadrul UE); dacă cei care se abțin în sistemul
de vot reprezintă mai mult de o treime din majoritatea calificată, deciziile nu se mai iau.
Abtinerea constructiva este o procedura din domeniul politicii externe si de securitate
comuna
- încorporează capitolul social în TUE şi precizează obiectivul cooperării pentru crearea
unor noi locuri de muncă;
-a extins drepturile PE in sensul coparticiparii acestuia la procesul decizional. Procesul
codecizional fusese deja specificat in Tratatul de la Maastricht, aducand PE la acelasi nivel

17
cu Consiliul de Ministri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul PE de participare la luarea
deciziilor a fost extins in toate domeniile in care Consiliul de Ministri hotaraste cu o
majoritate calificata. Exceptie face de la aceasta regula politica agrara, domeniul cel mai
costisitor al UE.
- Drepturile PE au fost extinse si in procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene:
Parlamentul nu numai ca trebuie sa fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci si cu
numirea presedintelui Comisiei. Au mai ramas totusi anumite deficite din punct de vedere
democratic, fiindca parlamentul – singurul organ la UE ales direct de populatie – nu are
inca nici un drept initiativ in elaborarea proiectelor de lege. Acest drept il are in continuare
numai Comisia Europeana. In plus, comisia raspunde si de aplicarea legislatiei europene,
ceea ce reprezinta o incalcare a principiului separatiei puterii legislative de cea executiva.
Acest lucru se va schimba insa odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei Europei.
- a fost instituit asa numitul “Spatiu de libertate, securitate si justitie”. In acest context
au fost extinse drepturile Oficiului European de Politie (EUROPOL) si a fost integrat in
actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie si Irlanda si-au rezervat totusi
dreptul de a nu adera la acest tratat.Statele membre au convenit si asupra unei colaborari
mai stranse in domeniul vizelor, azilului si imigrarii.
- în domeniul PESC, Consiliul European a fost împuternicit să adopte strategii comune în
cazul în care statele membre au importante interese
- Votul majoritar calificat a fost extins la alte domenii unde anterior se cerea unanimitate;
- Este consacrat principiul subsidiarităţii, într-un protocol special.
- Pentru ca UE sa-si pastreze capacitatea de actiune si dupa extindere, s-a stabilit ca tarile
mai mari sa renunte la cel de-al doilea comisar.
- De asemenea, s-a stabilit ca numarul maxim al deputatilor din Parlamentul European sa
fie de 700 si dupa extinderea UE.
Ideea dezvoltarii unei identitati de aparare europeana a aparut din doua considerente.
In cursul ultimilor ani, Europa a fost confruntata cu un climat in care au aparut mai multe
focare de instabilitate in jumatatea estica a continentului(Bosnia-Hertegovina, Kosovo)
Declinul relativ in angajamentele de aparare ale Statelor Unite a lasat un gol pe care Europa
nu a reusit sa-l umple. In consecinta, ultimii cativa ani au constituit un prilej de a scoate in
evidenta limitele unei aliante, cum este NATO, ce se defineste in primul rand in raport cu
pericolul extern, in vreme ce, in paralel, am asistat la o constientizare tot mai mare a
necesitatii existentei unei entitati politice, motivata de interese comune, care sa faca fata
noilor provocari la adresa securitatii in Europa.
In acest context, Consiliul NATO ce a avut loc la Bruxelles in ianuarie 1994 a
recunoscut importanta definirii unei identitati europene specifice in ceea ce priveste
securitatea si apararea. Primii pasi in aceasta directie au fost facuti cu prilejul Consiliului
NATO ce s-a desfasurat la Berlin la 3 iunie 1996, unde a fost elaborat conceptul Fortelor
Comunitare de Interventie Rapida; la intalnirea la varf din ianuarie 1994, ministrii Aliantei
au subscris la acest concept, el fiind o modalitate de a folosi capacitatea militara a NATO
in operatiuni conduse de UEO, sub controlul politic si conducerea sa strategica. Europa va
avea si ea elementele sale in structura militara NATO, ce vor indeplini functii de comanda
si vor reprezenta atat NATO, cat si Europa. Dispozitivele de comanda europene de acest
gen trebuie sa poata fi identificate si trebuie sa fie suficient de bine structurate, astfel incat

18
sa permita convocarea rapida a unei forte operationale eficiente si coerente din punct de
vedere militar.

17)Formarea Comunitatilor Europene

Robert Schuman luase masuri de prevedere anuntand,inainte de conferinta de

presa,guvernele american si vest german de intentia sa.Si raspunsul a fost pozitiv nu numai
in Germania, ci si in Belgia,Luxemburg, Italia si Olanda.Chiar din iunie 1950 expertii s-
au intalnit la Paris. Problemele erau complexe, dar dorinta de a le depasi era mai mare si
la 19 martie 1951 proiectul de tratat era gata. Forma finala a fost semnata de reprezentantii
celor sase state pe 18 aprilie 1951, la Paris, pentru o durata de 50 de ani. Era creata astfel

19
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Tratatul de la Paris a fost
ratificat intre septembrie 1951 si iunie 1952, intrand in vigoare la 25 iulie 1952.
Conform Tratatului de la Paris,CECO avea 7 obiective de indeplinit:
-sa promoveze dezvoltarea schimburilor intre tarile membre,
-sa vegheze la aprovizionarea regulata a pietei,
-sa modernizeze productia,sa asigure,in mod egal, accesul utilizatorilor la sursele de
productie,
-sa amelioreze conditiile de munca si de viata in aceste sectoare,
-sa se straduiasca sa obtina cele mai scazute preturi,fara sa modifice calitatea produselor;
-si sa exploateze rational zacamintele pentru a evita epuizarea lor.
Institutiile CECO au fost:Inalta Autoritate,Adunarea Comuna,Consiliul Special de
Ministri si Curtea de Justitie.Comitetul Consultativ a fost infiintat, alaturi de Inalta
Autoritate, ca a cincea institutie care reprezinta societatea civila. Aceasta a fost prima
reprezentareă internationala a consumatorilor in istorie. Aceste institutii au fuzionat in
1967 cu cele ale Comunitatii Europene, care apoi au reglementat in CECO, cu exceptia
Comisiei, care a continuat sa fie independenta pana la expirarea Tratatului de la Paris in
2002.
Tratatul a declarat ca locatia institutiilor sa fie decisa de comun acord cu membrii
comunitatii,totusi problema a fost puternic contestata. Ca un compromis temporar,
institutiile au fost situate provizioriu in Luxemburg, in ciuda Adunarii, care se tine in
Strasbourg.

In aceasta perioada sunt cunoscute si cateva tentative de extindere a

integrarii.Confruntate cu razboiul din Coreea, in care au ajuns repede sa aiba o implicare
decisiva (sub steagul ONU), Statele Unite erau tot mai preocupate de intarirea flancului
european. La 12 septembrie 1950, ele au propus reinarmarea Germaniei Federale, sub egida
NATO. Problema a fost discutata la Consiliul Atlantic, reunit la New York, cateva zile mai
tarziu, pe 26 septembrie 1950. insa, daca problema germana era pentru americani
importanta,in contextul agravarii situatiei internationale, aceeasi problema era pentru
francezi, vitala. Ei vor incerca, deci sa ia initiativa. Problema unei armate europene comune
a fost deja ridicata si aprobata la cea de-a doua sesiune a Consiliului Europei, in august
1950.
In acest context,ia nastere Comunitatea Europeana pentru Aparare o solutie propusa
in 1950 de Primul Ministru francez,Rene Pleven ca raspuns la cererea S.U.A. de reinarmare
a Germaniei Federale cu scopul de a intari apararea Europei de vest impotriva unui
eventual atac sovietic.Planul Pleven, cel care statea la baza infiintarii Comunitatii
Europene de Aparare, prevedea crearea unei armate europene unice.O alta solutie avea sa
fie propusa de Winston Churchill printr-un discurs extraordinar tinut la Londra in martie
1950. Acesta propunea crearea unei armate europene care sa fie subordonata unui minister
de aparare european.
Planul Pleven s-a nascut avand la baza ideea lansata de Winston Churchill si
initiativa lui Jean Monnet.Scopul acestui plan era integrarea trupelor germane intr-o armata
europeana,subordonata unui minister de aparare european,fara sa fie necesara o aderare a
Gemaniei Federale la NATO. Prin aceasta se evita si crearea unui Minister de aparare
german. Germania era vizibil discriminata nefiindu-i permisa existenta unor unitati
militare mari sub comanda germana fiind astfel un partener cu drepturi limitate. S.U.A.,

20
Marea Britanie si Italia vedeau in acest plan o manevra a francezilor de a intarzia
reinarmarea Germaniei si il considerau ineficient din punct de vedere militar.
Planul a fost subiect de negociere incepand cu anul 1950 pana in 1952 si a condus
la semnarea Tratatului de creare a Comunitatii Europene a Apararii. In spatele acestui
proiect statea si speranta intr-o uniune politica a Europei. Pe parcursul negocierilor, pozitia
Germaniei in cadrul armatei europene se imbunatatise considerabil si ca urmare forma
finala a planului nu mai corespundea cu planul propus de Pleven, implicit de Franta in
1950.
La cererea Italiei,in tratat a fost inclus un articol (38), care prevedea constituirea
unei Adunari Comune insarcinate nu numai cu controlul armatei europene, ci si cu
studierea cailor de a crea o federatie europeana.Apare astfel perspectiva unei noi.
comunitati: cea politica.Pentru a grabi lucrurile,Paul-Henri Spaak, din nou prim ministru
al Belgiei, face propunerea de a se constitui o Adunare ad hoc, pe baza Adunarii Comune
a C.E.C.O., ai carei opinii federaliste erau bine cunoscute. Pe 10 septembrie 1952
Adunarea ad hoc, prezidata chiar de Spaak, a fost invitata sa prezinte, in sase luni un
proiect privind viitoarea Comunitate Politica Europeana.

Pe 10 martie 1953, proiectul de tratat al Comunitatii Politice, cu 117 articole, era

prezentat la Strasbourg. insa soarta lui ramanea dependenta de celalalt proiect, cel al
Comunitatii Europene de Aparare.Si in mod paradoxal, dificultatile ceie mai mari erau tot
in Franta. Echilibrul politic fragil, instabilitatea guvernamentala cronica, dificultatile
economice provocate de problemele coloniale complicau orice actiune politica de
amploare.

Pe 25 martie 1957,la Roma,este semnat tratatul ce instituia Comunitatea

Economica Europeana de catre cele sase state membre (Belgia, Germania, Franta, Italia,
Luxemburg, Olanda) ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO).
In art.3 sunt detaliate obiectivele pentru atingerea acestui scop:eliminarea taxelor vamale
si a restrictiilor cantitative in comertul dintre statele membre;stabilirea unui tarif vamal
comun si a unei politici comerciale comune fata de statele terte;abolirea,intre statele
membre,a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si
capitalurilor;instituirea unei politici comune in domeniul agriculturii;instituirea unei
politici comune in domeniul transporturilor;stabilirea unui regim care sa garanteze
veritabila concurenta pe piata comuna.

Tot in aceeasi data a fost semnat si tratatul de constituire a Comunitatii Europene

a Energiei Atomice(EURATOM).Comunitatea Europeana a Energiei Atomice,sau
EURATOM, este o organizatie internationala cu scopul folosirii pasnice a energiei
atomice, formata din statele membre ale Uniunii Europene, constituind una dintre cele
doua comunitati europene.Tarile fondatoare erau Franta,Italia,tarile Benelux-ului si
R.F.Germana printr-un al doilea tratat de la Roma, semnat in aceeasi zi cu mult mai
faimosul Tratat de la Roma, instituind Comunitatea Economica Europeana
(CEE).Comunitatea Economica Europeana este o entitate separata,dar organizatia este
complet integrata cu Uniunea Europeana.Structurile EURATOM si CEE (impreuna cu

21
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, desfiintata in 2002), au fuzionat in 1967,
printr-un tratat semnat in 1965.

18) Observatorii la U.E.O. si P.E.S.C.

Nivelurile de statut al statelor europene în raport cu UEO sunt fixate în 1994, prin
declarația de la KIRCHBERG.
Un stat cu statut de observator care a informat Consiliul Permanent al UEO cu privire
la intențiile sale de a contribui la o operațiune desfășurată de UEO, la cererea Uniunii
Europene, prin angajarea de forțe militare și/sau alte forțe relevante corespunzătoare cu
natura operațiunii poate participa, cu aceleași drepturi și obligații ca și membrii cu
drepturi depline, la planificarea și luarea deciziilor în cadrul UEO cu privire la
operațiunea în cauză. Această dispoziție include același drept de participare ca și al altor
țări care contribuie la structurile de comandă ale operațiunii.
Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Suedia deţin statutul de observator, ceea
ce înseamnă că ele pot participa la reuniunile Consiliului UEO, pot fi invitate la reuniunile
grupurilor de lucru şi, la cerere, pot lua cuvântul la astfel de reuniuni.

19)Comisia Europeană

- executivul comunitar, joacă rol de guvern al UE

- este responsabila pentru intocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor si
apararea tratatelor Uniunii precum si coordonarea activitatilor curente ale Uniunii.
- deriva din una din cele 5 institutii create in sistemul supranational al Comunitatilor
Europene, urmand propunerea lui Robert Schuman din 9 mai 1950. Functionand din 1951
ca Inalta Autoritate a Comunității Europene a Carbunelui si Otelului, comisia a suferit

22
numeroase schimbari in privinta competentelor si a componentei, sub diferiti presedinti,
implicand cele trei comunitati. În urma Tratatului de fuziune de la Bruxelles din 1965-
>1967, s-a format o Comisie unică.

- este formată din 28 de membri, cunoscuți sub numele de ,,comisari”. Fiecare stat membru
al Uniunii Europene are un membru in Comisie ce are obligatia de a reprezenta interesele
comune ale UE si nu interesele nationale ale statului din care face parte. Unul dintre cei
27 este Presedintele Comisiei ales de catre Parlamentul European la propunerea Consiliui
European.
- membrii Comisiei sunt propusi de guvernele statelor membre, apoi supuși votului de
investitura al Parlamentului European și numiți pe o perioadă de 5 ani (inițial, erau numiți
pe 4 ani). Sfarsitul anului 2004 – prima Comisie Barroso; 2010-2015 - cea de-a doua
Comisie Barroso; începând din 2015, Comisia este prezidată de Jean-Claude Juncker
(Luxemburg)
- Membrii Comisiei si cabinetele lor au sediul in cladirea Berlaymont din Bruxelles.
- Înaltul Reprezentant al UE pt. Af. Externe și Pol. de Securitate ocupă una din funcțiile
de vicepreședinte al Comisiei (conform Tratatului de la Lisabona)
- este alcătuită din departamente: Directorate/ Direcții Generale (asemenea ministerelor
din statele membre), în care lucrează aprox. 25 000 de funcționari publici europeni.
Fiecare directorat acopera domenii specifice si este condus de un Director-General, care
raspunde in fata unui comisar.
- este responsabila pentru punerea in aplicare a bugetului UE, asigurand, impreuna cu
Curtea de Conturi, ca fondurile UE sunt cheltuite corect

- funcțiile Comisiei:
• redactează propuneri pentru noi legi ale UE (singura instituție care are inițiativă
legislativă), pe care le trimite spre dezbatere și adoptare Consiliului și
Parlamentului. Odata ce legislatia este trecuta de Consiliu si Parlament, devine
responsabilitatea Comisiei sa se asigure ca ea este implementata si aplicata.
Comisia facea asta in primul rand prin intermediul statelor membre sau prin
intermediul agentiilor sale.

• propune bugetul comunitar pe 7 ani

• aplică legea comunitară împreună cu CJUE (,, gardian al tratatelor”)

• reprezintă UE la nivel internațional în anumite circumstanțe și cu excepția politicii

externe și de securitate comună (ex.in organisme precum Organizatia Mondiala a
Comertului).

- conform Tratatului de la Lisabona, cetatenii UE au posibilitatea sa solicite Comisiei sa

legifereze un anumit domeniu printr-o petitie semnata de un milion de cetateni
- una din problemele legate de Comisie a fost componența ei
Într-o primă etapă care se întinde până la Tratatul de la Nisa, componența era următoarea:
• statele mari (Fr., G., It., M.B., Sp.) desemnau câte 2 comisari

23
 • statele mici desemnau câte un membru al Comisiei.

Tratatul de la Nisa: ,,după ce extinderea se va desăvârși, numărul membrilor Comisiei va

trebui să fie mai mic decât numărul statelor membre”. Până atunci, însă, Tratatul de la Nisa
a consfințit pentru prima oară principiul ,,un stat, un comisar”.
O astfel de prevedere a Tratatului de la Nisa a fost preluată de Tratatul de la Lisabona
care precizează că, începând cu 1 nov. 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de
membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și
politică de securitate, corespunztor cu 2/3 din numărul statelor membre, atâta vreme cât
Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând cu unanimitate.

20) Conceptul strategic NATO, Washington, 1999

-accent pus pe articolul 5- apărare colectivă

-recunoaște dreptul UE de a face gestiune de criză
-se precizează disponibilitatea NATO de a lucra cu ONU

La intalnirea de la Washington din aprilie 1999, Aliatii NATO au aprobat o

strategie de dotare a Aliantei in vederea pericolelor pentru securitate si a ocaziilor
favorabile din secolul al XXI-lea si de dirijare a viitoarei sale dezvoltari politice si
militare.

Conceptul din 1999 confirma faptul ca scopul esential si durabil al Aliantei este
acela de a garanta libertatea si securitatea membrilor sai prin mijloace politice si
militare.El afirma valorile democratiei,drepturilor omului si literei legii si exprima
angajamentul Aliatilor nu numai fata de apararea comuna,ci si fata de realizarea pacii si
stabilitatii zonei Euro-Atlantice extinse.Ofera instructiuni generale pentru dezvoltarea
unor politici si planuri militare detaliate.Acesta descrie Scopul si Functiile Aliantei si ii
examineaza Perspectivele Strategice in lumina evolutiei mediului strategic, a pericolelor
si riscurilor pentru securitate.
Conceptul stabileste abordarea de catre Alianta a problemei securitatii in secolul
al XXI-lea, reafirmand importanta unor legaturi transatlantice si a mentinerii
capacitatilor militare ale Aliantei.Acesta examineaza rolul altor elemente-cheie in
abordarea larga de catre Alianta a problemelor stabilitatii si securitatii, anume:Identitatea
Europeana de Aparare si Securitate,preintampinarea conflictelor si criza de
management,parteneriatul, cooperarea si dialogul,extinderea si controlul
armamentului,dezarmarea si neproliferarea.
Conceptul mai ofera Instructiuni pentru Fortele Aliantei, bazate pe principiile
strategiei Aliantei si pe caracteristicile pozitiei de forta a acesteia.Include sectiuni
adresate misiunilor fortelor militare aliate si instructiuni privitoare la pozitia de forta a
Aliantei,precum si caracteristici ale fortelor conventionale si nucleare.
Strategia mai defineste functiile fundamentale de securitate ale Aliantei, atat in
termeni de aparare colectiva, care s-a aflat in centrul preocuparilor Aliantei inca de la
fondarea ei, cat si in termeni privitori la noile activitati din domeniile de rezolvare a
crizelor si de parteneriat pe care Alianta si le asuma in scopul imbunatatirii securitatii si

24
stabilitatii in zona Euro-Atlantica.Conceptul descrie mediul strategic si evalueaza
pericolele si riscurile pentru securitate care pot fi prevazute.Acesta observa ca in ultimii
ani mediul a fost marcat de schimbari generale continue si ca Alianta a jucat un rol
esential in intarirea securitatii Euro-Atlantice inca de la sfarsitul Razboiului Rece.

Referitor la riscuri, documentul reafirma concluzia Conceptului Strategic din 1991

si anume, ca pericolul unui razboi general in Europa a disparut virtual, dar ca exista alte
riscuri si incertitudini cu care se confrunta membrii Aliantei si alte state din regiunea
Euro-Atlantica, precum conflictele etnice,incalcarea drepturilor omului,instabilitatea
politica,precaritatea economica,raspandirea armelor nucleare, biologice si chimice si
caile de furnizare a acestora.

• pastrarea legaturii transatlantice

• mentinerea capacitatilor militare eficace
• dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul Aliantei.-
Conceptul Strategic confirma faptul ca Identitatea Europeana de Securitate si
Aparare va continua sa fie dezvoltata in cadrul Aliantei, pe baza deciziilor luate
de catre Ministrii de Externe ai Aliantei la Berlin, in 1996, precum si dupa aceasta
data.
• prevenirea conflictelor si rezolvarea crizelor-conceptul defineste un rol important
pentru Alianta, referitor la prevenirea conflictelor si rezolvarea crizelor, din
moment ce operatiunile de riposta la criza, precum cele din Bosnia si Kosovo,
reprezinta un aspect-cheie al contributiei NATO la pacea si securitatea Euro-
Atlantica.
• parteneriat, cooperare si dialog- descrie principalele instrumente ale acestei
politici si anume Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic,Parteneriatul pentru
Pace,relatiile speciale cu Rusia si Ucraina,Dialogul Mediteranean.
• extindere-conceptul confirma deschiderea Aliantei catre acceptarea de noi
membri, conform Articolului 10 din Tratatul de la Washington si reafirma
asteptarile NATO de a avansa noi invitatii in anii care vor urma.
• controlul armelor,dezarmare si neproliferare

21)Consiliul de Ministri al U.E

- cea mai importantă instituție din sistem, organul unde sunt reprezentate statele
- are putere legislativă, atribuție împărțită cu PE + responsabilitatea privind adoptarea
bugetului Uniunii (procedură legislativă ordinară)
- deciziile se iau la nivel interguvernamental
- principalele legi comunitare sunt reglementările și directivele
- isi are ca prim loc de intalnire sediul de la Bruxelles,iar ca al doilea loc,Strasbourg.
- în anumite domenii limitate, Consiliul poate initia legislatie europeana de unul singur.
- în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, deciziile Consiliului sunt adoptate cu
majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate, în funcție de domeniul

25
abordat. De obicei,atunci cand opereaza unanimitatea (în domenii esențiale, precum
fiscalitatea, modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui
nou stat) este necesară si consultarea Parlamentului European.
- uneori denumit si Consiliul sau Consiliul de Ministri
- alcătuit din miniștrii ai guvernelor naționale din statele UE
- președinția Cons. este deținută prin rotație de către un stat membru, pe o perioadă de
6 luni, mandat care este detinut de ministerul relevant pentru fiecare intalnire in parte
(excepție fac formațiunile Af. Generale și Rel. Externe, a căror președinție este asigurată
de către ÎRalUEptAEșiPS)
- conform Tratatului de la Lisabona, un grup de 3 state asigură în comun președinția
Consiliului - troika (timp de 18 luni), iar cele 2 componente ale Consiliului Af. Generale
și Rel. Externe se separă
- reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe
ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.
- se întrunește în formațiuni diferite în funcție de problemele discutate: Cons. Afaceri
Generale, Cons. Af. Economice și Financiare (ECOFIN), Justiție și Af. Interne (JAI),
Cons. Agriculturii și Pescuitului, Cons. Mediului etc.
- Cons. Af. Generale, condus de către ÎRalUEptAEșiPS, asigură coerența lucrărilor
diferitelor formațiuni, pregătește reuniunile CE și urmărește aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate în colaborare cu Preș. CE și cu Comisia

- de asemenea, Consiliul este ajutat în activitate de comitete specializate între care mai
importante sunt: Comitetul special pentru agricultură, Comitetul politic, Comitetul
monetar, Comitetul Regiunilor etc.
- Comitetul Reprezentanților (COREPER) pregătește ședințele Consiliului

- deciziile se luau, inițial, prin unanimitate. Ulterior, s-a ajuns la impas, iar țările au
convenit ca deciziile să se ia prinvot de majoritate simplă (15 țări din 28) sau prinvot
de majoritate calificată. În prezent, votul cu majoritate simplă este folosit în cazuri rare,
în primul rând în probleme de procedură
- începand cu 1 noiembrie 2014 (conform Tr. de la Lisabona), majoritatea calificata
se defineste ca fiind egala cu cel putin 55% din membrii Consiliului, cuprinzand cel putin
16 dintre acestia si reprezentand state membre care intrunesc cel putin 65% din populatia
Uniunii ->democratizarea votului (în 80% dintre domenii, deciziile se iau prin majoritate
calificată)
- pentru a bloca o decizie în Consiliu, statele care se opun trebuie să fie minim 14 și să
aibă cel puțin 35% din populația UE
- până la Lisabona, funcționa tripla majoritate (state, populație + voturi, alocate
proporțional cu populația statelor), consfințită prin Tratatul de la Nisa.Era nevoie de
62% din populație. Din 352 de voturi, majoritatea calificată se întrunea cu min. 260 de
voturi: 29 voturi (Franta, Germania, Italia si Marea Britanie); 27 voturi (Spania si
Polonia), 14 voturi (Romania), 13 voturi (Olanda), 12 voturi (Belgia, Cehia, Grecia,
Ungaria si Portugalia), 10 voturi (Austria, Bulgaria si Suedia), 7 voturi (Danemarca,
Finlanda, Irlanda, Lituania), 4 voturi (Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg si
Slovenia)si 3 voturi (Malta).
- până la 31 martie 2017: aplicarea Tr. Nisa sub regim Lisabona (aplicarea triplei

26
majorități în caz de nevoie)

22)Declaratia de la Washington,1999

Intre 23-25 aprilie 1999, NATO a susţinut al 15-lea Summit din istoria sa de 50 de ani,
la Washington, DC. Summit-ul s-a desfăşurat in timpul unei perioade excepţionale in
istoria Alianţei, la mijlocul celebrării celei de-a 50-a aniversări și la apogeul conflictului
din Kosovo,cand tarile NATO au efectuat o campanie aeriana pentru oprirea epurarii
etnice si a incalcarii drepturilor omului de catre guvernul Republicii Federative
Iugoslavia. S-a reiterat necesitatea de a pune capăt acțiunilor opresive ale lui Milosevic,
președintele sârb, împotriva populației albaneze din KOSOVO.
- Primul summit la care au participate trei state noi – Cehia, Polonia, Ungaria
-
Declarația:
-precizează că NATO este deschisă tuturor democrațiilor europene
- prima întâlnire a EAPC
- reafirmarea credinței în principiile Cartei ONU
-reafirmarea angajamentului în apărarea colectivă, în fața provocărilor secolului XXI
-controlul armamentului, dezarmare și neproliferare
-condamnarea terorismului
- în fața noului secol – obiective: pacea, libertatea, securitatea

23)Parlamentul European

• reprezintă cetățenii Uniunii Europene

• supervizează activitățile Uniunii și, alături de Consiliu, adoptă legi ale UE
(codecizie pe toate planurile)
• inițial, a avut rol consultativ, apoi rol crescut în legiferare (procedură de
Cooperare – Comisia elabora legea, care era trimisă în Consiliu și către PE, care
o putea modifica), iar după Maastricht, rol egal cu cel al Consiliului (procedură
de codecizie)
• începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal și secret,

27
 la fiecare 5 ani; până atunci, membrii Parlamentului European erau numiti de
catre parlamentele statelor membre
• este compus dintr-un număr de 750 de membri la care se adaugă președintele
Parlamentului
• conform Tr. de la Lisabona, numărul maxim de parlamentari pentru fiecare stat
membru este de 96 de locuri, pe când pragul minim este de 6 parlamentari
• în prezent, România are 32 de europarlamentari, iar Germania – 96.
• are trei sedii: la Strasbourg (12 sesiuni plenare lunare + cea bugetară), Bruxelles
(sesiuni plenare suplimentare + comisiile PE) si Luxemburg (Secretariatul
General al PE + serviciile lui).

• este alcătuit din grupuri (,,familii”) politice care nu reprezintă statele; există7
grupuri politice si o serie de deputati independenti:
1. Partidul Poporului/ Popularii Europeni (de dreapta, creștini-democrați)
2. Socialiști și Democrați
3. Conservatori și Reformiști
4. Liberalii
5. Stânga Unită Europeană
6. Grupul Verzilor
7. Europa Libertății (euroscepticii)
• exercită următoarele atribuții cu caracter general:
• legislative– procedura de codecizie (PE și Consiliul au responsabilități
egale de legiferare în orice domeniu de politică care necesită un vot cu
majoritate calificată in Consiliu – aprox. 95% din legislația UE. Consiliul
și PE pot ajunge la un acord chiar după prima lectură. Dac nu se ajunge
la un acord după două lecturi, propunerea este prezentată unui comitet de
conciliere.
• în materie bugetară– adoptă bugetul UE, propus de Comisie, și poate
respinge propunerea de buget
• de control politic: alege Președintele Comisiei Europene (la propunerea
Consiliului European); aprobă Comisia Europeană ca și organ colegial;
poate aproba numirea membrilor comisiei sau impune retragerea unuia
din comisari prin neacordarea votului de incredere; are dreptul de a demite
structura Comisiei printr-un moțiune de cenzură cu o majoritate de 2
treimi.
• în domeniul drepturilor fundamentale și al respectării lor (cetățenii
au dreptul de a adresa PE o petiție privind un subiect care ține de domeniul
de activitate al Uniunii și care îi privește în mod direct; petiția poate fi
redactată în toate limbile oficiale – 24 – ale UE)
• de PESC – deși PE nu are atribuții expuse în acest domeniu, Tr. de la
Lisabona a sporit rolul PE în materie de politică externă: este consultat de
către Înaltul Reprezentant al UE pt. Af. Externe și Pol. de Securitate cu
privire la organizarea serviciului european pentru acțiuni externe; aprobă
încheierea anumitor acorduri externe (acorduri de asocieri, de aderare a
UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului)
• alege Ombudsmanul european

28
 Tarile in curs de aderare la Uniunea Europeana trimit un numar de observatori in
Parlamentul European cu o anumita perioada de timp inaintea aderarii propriu-zise.
Numarul de observatori si impartirea lor politica este inscrisa in tratatele de aderare ale
tarilor respective.Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde
presedintele ii poate invita sa ia cuvantul, dar nu au drept de vot si nu pot lua cuvantul in
sedintele plenare ale Parlamentului. Observatorii urmaresc dezbaterile din plen, din
comisiile permanente si din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja
familiarizati cu functionarea Parlamentului European la momentul aderarii. De la data
aderarii si pana la organizarea de noi alegeri transnationale pentru Parlamentul European
observatorii devin provizoriu deputati.

24)Comunicatul Summit-ului de la Washington: „O alianta pentru

secolul XXI”
Alianta a dezvaluit o initiativa menita sa ajute alte tari interesate in pregatirea pentru o
posibila aderare in viitor. "Cei trei membri noi nu vor fi ultimii", au declarat liderii
Aliantei.La Madrid, liderii NATO garantasera si intregul set de activitati de parteneriat
cu Alianta. La Washington, liderii au notat progresul inregistrat in aceasta privinta si au
dezvaluit noi initiative menite sa o continue.

- Art. 5 din Tratatul de la Washington rămâne inima tratatului (->apărare colectivă)

- descrie temele majore ale Summit-ului si ale Aliantei în noul climat de securitate

- dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare (ESDI) in cadrul Aliantei. La

Summit-ul de la Washington, liderii Aliantei au salutat progresul realizat si au solicitat
continuarea eforturilor de transformare a ESDI intr-o realitate ->relația NATO-UEO

- a conturat o alta initiativa a Aliantei asupra Armelor de Distrugere in Masa. Principalul

obiectiv al NATO privitor la aceste arme distructive este acela de a "preveni proliferarea,
sau, in caz ca aceasta apare, sa fie deturnata prin mijloace diplomatice".

- a fost dezvaluit un Plan de Actiune pentru Membri– cu menirea de a pregăti aderarea

la NATO pentru țările care doreau asta. Programul acopera 5 domenii:probleme politice
si economice,probleme militare/de aparare,resurse,securitate,probleme de
legislatie.NATO a subliniat faptul ca programul nu trebuie privit ca o lista a criteriilor
pentru obtinerea calitatii de membru si ca participarea activa la PfP si EAPC ramane
esentiala in cazul tarilor interesate de posibilitatea unei viitoare aderari.Ca si PfP, MAP
se ghideaza dupaprincipiul auto-diferentierii: tarile aspirante sunt libere sa aleaga
elementele MAP care se potrivesc cel mai bine prioritatilor si circumstantelor lor
nationale.

- a reiterat importanta Dialogului Mediteranean al NATO ca parte integranta a abordarii

problemei securitatii, in spiritul ajutorului reciproc, de catre Alianta.Liderii NATO au
comandat Aliantei inceperea rapida a implementarii cooperarii practice si politice initiate

29
in cadrul dialogului.

- Liderii si-au exprimat sprijinul pentru extinderea securitatii si pentru eforturile de

construire a democratiei si economiei in regiunea Europei de sud-est.De asemenea, au
aprobat un raport intitulat "Catre un parteneriat pentru secolul 21 – Parteneriatul largit
si mai operativ", vizand imbunatatirea capacitatii Aliantei si a fortelor partenere de a
opera impreuna in viitor.

- desi Rusia a refuzat participarea la summit-ul de la Washington din cauza

evenimentelor din Iugoslavia, liderii NATO si-au reiterat angajamentul fata de
parteneriatul cu Rusia prin Actul Fondator NATO-Rusia. De asemenea, ei au
subliniat faptul ca relatiile apropiate intre NATO si Rusia sunt de interes mutual si de
importanta majora pentru stabilitatea si securitatea din zona Euro-Atlantica.De
asemenea, liderii NATO au participat la primul summit cu presedintele Ucrainei.Ambele
parti au salutat progresele inregistrate in parteneriatul distinctiv si au discutat o gama
larga de probleme legate de securitatea Euro-Atlantica.

25) Actul Unic European 1986/1987

-modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de integrare
europeană(aderarea Portugaliei şi Spaniei) şi a realizării pieţei interne, prin accelerarea
procesului de luare a deciziilor

- semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către nouă state membre şi la 28 februarie

1986 de către Danemarca, Italia şi Grecia

- a intrat in vigoare la 1 iulie 1987.

- este prima modificare importantă a Tratatului de instituire a Comunităţii Economice

Europene (CEE), prin care s-a extins competenta institutiilor comunitare

30
- cuprinde 3 categorii importante de prevederi:

• realizarea pieței interne unice până la sfârșitul anului 1992. După ce taxele
vamale și celelalte bariere comerciale au fost eliminate cu mult timp în urmă,
AUE urmărea obținerea unui „spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie
a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată”. În
pregătirea acestui obiectiv, a fost semnat, pe 14 iunie 1985, acordul de la
Schengen, care prevedea eliminarea progresivă a controlului de frontieră între
statele semnatare.

• prevederi cu caracter instituțional:

• 1) se întăreşte poziţia PE, prin noile proceduri – cooperarea şi avizul conform;

• 2) extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de la

regimul de luare a deciziilor pe bază de unanimitate;

• 3) se acordă recunoaştere legală Consiliului European (dar nu în textul

tratatului);

• 4) activitatea Curţii de Justiţie este consolidată prin înfiinţarea unei noi instanţe,
care să preia o parte din cauze – Tribunalul de Primă Instanţă.

• noi politici comune: mediu, cercetare și dezvoltare tehnologică, coeziune

economică și socială

26) Declaratia cu privire la Kosovo, Washington, 1999

- considera criza din Kosovo ca fiind punctul culminant al unei acțiuni opresive
deliberate, de curățare etnică și de violență desfășurată de regimul de la Belgrad, condus
de președintele Milosevic
- menționa rolul Rusiei în soluționarea crizei – invocarea Actului Fondator
-reia solicitările către Miloșevici: acordul Belgradului pt o prezență internațională în
Kosovo, oprirea acțiunilor militare,incetarea imediata a violentelor si actelor de
represiune, întoarcerea refugiaților în Serbia

Pe parcursul desfasurarii conflictului, realizarea acestor obiective, alaturi de

masurile de asigurare a implementarii lor totale, au fost considerate de catre Alianta drept
conditii necesare pentru incetarea violentelor si suferintelor umane din Kosovo.

31
 27) Tratatul de la Maastricht 1992/1993

- Tratatul privind UE
- a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 in localitatea olandeza
Maastricht, reprezentand pana atunci cea mai profunda schimbare a tratatelor de
la infiintarea Comunitatii Europene
- actul constitutiv al Uniunii Europene
- un prim pas pe calea adoptarii unei Constitutii definitive a UE, care ulterior va
inlocui toate tratatele europene
- a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993

- stabileste urmatoarele obiective:

• promovarea unei identitati europene care sa conduca la o politica externa
comuna;

32
 • introducerea unei monede comune,in contextul Uniunii Economice si
Monetare;
• intarirea protecției mediului;
• un Fond pentru promovarea coeziunii in contextul progresului economic
si social, incluzand imbunatatirea conditiilor de viata;
• introduce calitatea de cetățean al UE (d.p.d.v. juridic) cu dreptul de vot și
de a candida în alegerile locale acolo unde are reședință. Cetățenii se
bucură de protective consular și diplomatică din partea oricărui dintre
celelalte state membre. Aceștia se pot adresa ,,avocatului poporului” cu
orice problemă.
• facilitarea libertatii de circulatie a oamenilor cu respectarea sigurantei si
securitatii lor;
• dezvoltarea unei cooperari mai stranse in domeniile justitiei si afacerilor
interne;
• intarirea eficientei institutiilor comunitare, in special prin largirea
atributiilor Parlamentului European;
• extinderea competentei Comunitatii in noi domenii politice, in functie de
necesitati.
- Parlamentul European a fost imputernicit sa desemneze un avocat al poporului
(Ombudsman), Curtea de Justitie a primit dreptul de a amenda statele membre
care nu respecta sentintele, a fost creat un Comitet al Regiunilor. De asemenea,
prin art.3 al TUE a fost consacrat principiul subsidiaritatii.
- introduce procedura de codecizie care îi conferă Parlamentului un rol mai
important în procesul decizional
- apare UEO ca parte integrată a dezvoltării Uniunii

28)Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin,1996

- ministrii de externe din tarile NATO au afirmat ca o parte esentiala a adaptarii Aliantei
o constituie consolidarea unei Identitati europene de securitate si aparare in cadrul
NATO, pentru a permite tuturor aliatilor europeni sa aduca o contributie mai coerenta si
mai eficienta la misiunile si activitatile Aliantei, ca expresie a distribuirii egale a
responsabilitatilor, sa actioneze corespunzator cerintelor si sa intareasca legatura
transatlantica.
- s-a mentionat si necesitatea dezvoltarii capacitatii Aliantei de a-si asuma noi roluri si
misiuni in domeniul prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor,intensificarii eforturilor
impotriva proliferarii armelor de distrugere in masa si a vectorilor acestora,mentinandu-
si concomitent capacitatea de aparare colectiva.Aceasta urma sa fie completata de
intarirea contributiei Aliantei la securitatea si stabilitatea intregii regiuni euro-atlantice,

33
 prin extinderea si intensificarea cooperarii cu tarile partenere ale NATO.
-dezvoltarea unui parteneriat puternic, stabil și de lungă durată cu Rusia
-securitate și stabilitate în zona eruo-atlantică prin colaborarea cu Partenerii, în special
prin PfP și NACC și dezvoltarea relațiilor cu Rusia și Ucraina
-activitatea IFOR (Implementation Force)
-deschiderea spre noi membri
-susținerea OSCE (organization for security and cooperation in Europe)
-salută semnarea START II de SUA
- CJTF devine operațional

29) Formarea NATO si Rezolutia Vanderberg

Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii imediate de reconstrucţie economică, ţările Europei
Occidentale şi aliaţii lor Nord-americani au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale
Uniunii Sovietice. Între 1947 şi 1949, o serie de evenimente politice dramatice au agravat situaţia. Acestea
au constat în ameninţări făţişe la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei şi a altor ţări vest-europene,
lovitura de stat din Cehoslovacia, din iunie 1948, precum şi blocada ilegală a Berlinului, care a început în
luna aprilie a aceluiaşi an.
Semnarea Tratatului de la Bruxelles în martie 1948 a marcat hotărârea a cinci ţări vest-europene
- Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - de a dezvolta un sistem de apărare comun şi de a
întări legăturile, în aşa fel, încât să poată rezista în faţa ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa
securităţii lor.

34
 → Tratatul de la Bruxelles – a oferit o platformă administraţiei de la Washington pentru a acţiona în sensul
dorit de europeni (sa adere si sa devina o putere europeana pentru a salva Europa Occidentala);
Administratia americana este constienta de situatia delicata in care se afla Europa, insa pentru a actiona
trebuie castigat Congresul/populatia americana.
→ În sistemul politic american se consideră că în problematici majore pentru statul american cele două
partide(Democrat şi Republican) cooperează .În această situaţie SUA avea interesul să susţină o politică de
implicare în Europa. Prin lege, SUA nu se putea implica in sisteme de alianta pe timp de pace, fiind nevoie
de o lege speciala in acest sens aprobata de Congres
→ Preşedintele Comisiei de Relaţii Externe era un republican Arthur Vandenberg iar preşedintele SUA
era un democrat, Truman – cei doi au colaborat foarte bine. În cele din urmă,au reuşit să producă o
rezoluţie – rezoluţia Vandenberg (iulie 1948 sau Rezolutia 239 a Senatului) – prin care s-a primit
acceptul pentru angajarea în alianţă cu Europa.
Recoandarea făcută de Senat,prin proces constituţional cere guvernului să urmărească următoarele
obiective:
- „asocierea Statelor Unite, prin proces constituţional, cu acele puteri regionale şi colective care se
bazează pe un ajutor efectiv comun”(angajamente colective de aparare) precum şi „contribuţia sa la
păstrarea păcii prin exercitarea dreptului individual sau colectiv de apărare în baza art. 51 (Carta Naţiunilor
Unite), în cazul unui atac armat care ar putea periclita securitatea naţională“
- Rezoltutia Vanderberg era calea ce deschidea implicarea SUA intr-o alianta politico-militara pentrua a
proteja seuritatea Europei Occidentale

Acest document a permis actul de naştere al NATO,care se înfiinţează prin Tratatul de

Washington/Tratatul Organizatiei Atlanticului de Nord la 4 aprilie 1949 = organizatie de aparare
colectiva
→ Ţările fondatoare ale tratatului de la Washington sunt 12 – cinci de la Bruxelles(Franţa, Marea
Britanie,Belgia,Luxemburg,Olanda),două de pe continentul american(SUA, Canada),trei din zona
scandinavă(Norvegia, Islanda, Danemarca) şi două din sud(Italia, Portugalia).

În preambul – principiile democraţiei,libertăţile individuale şi principiile statului drept. Contradicţie aici

– Portugalia avea o dictatură, fiind condusă de Salazar.
De ce Portugalia? Pentru că din punct de vedere al intereselor strategice americane, importanţă
avea Portugalia datorită insulelor Azore - reprezentau un punct strategic important în etapizarea unei
dezvoltări militare în caz de nevoie şi confruntare militară cu puterea sovietică.
Nu întotdeauna reuşeşti să aperi democraţia prin mijloace democratice, de aceea s-a apelat la
Portugalia. Ţările atrase în alianţă vor exercita o puternică influență ce se va răsfrânge pozitiv asupra
dezvoltării Portugaliei.

❖ Articole Tratat NATO

→ la art.1 face referire la Charta ONU, precizând că orice dispută internaţională va fi rezolvată prin
mijloace paşnice.

35
 → În art.2 se vorbeşte despre o mai bună înţelegere, ideea de a elimina conflictul din politicile economice.
Tot în acest articol se vorbeşte de bunăstare şi de încurajarea cooperării economice între părţile
contractante
→ Art.3 – obiectivele tratatului, faptul că trebuie să acţioneze pentru a-şi întări capacitatea colectivă de a
rezista la un atac
→ Art.5 – conţine garanţiile de securitate. Dacă se întâmplă un atac armat împotriva uneia sau mai
multor părţi, acesta este considerat un atac împotriva tuturor şi fiecare din părţi sunt de acord să
acorde părţii/părţilor atacate împreună sau individual un ajutor după cum cred necesar, inclusiv
folosirea forţei armate pentru a menţine pacea. Spre deosebire de art.4 de la Bruxelles , art.5 conferă
garanţii de securitate mult mai slabe
●Tot în art.5 se face referire la art.51 din Charta ONU (trebuie sa se raporteze Consiliului de
Securitate ONU si sa se respecte deciziile sale)
●PARADOXUL NATO → deşi garanţiile de securitate sunt foarte slabe în tratatul de la Washington
nimeni, niciodată, în timpul Războiului Rece nu a îndrăznit să atace vreo țară NATO (URSS nu a dorit sa
vada cum va actiona SUA, desi nu era obligata sa intervina sau nu; ajutorul poate fi 0, dar poate fi de
asemenea total; SUA niciodata nu a incheita tratata care sa o trimita automat la razboi, desi Europa dorea
ca Tratatul de la Bruxelles sa fie un exemplu in ceea ce priveste garantia de securitate)
→ Art.6 – definită aria teritorială a art.5,adică ce înseamnă atacul armat – se poate întâmpla pe
teritoriul oricăreia dintre părţi în Europa sau în America de Nord sau departamentele algeriene ale Franţei,
teritoriul Turciei, insule ale părţilor contractante la nord de Tropicul Cancerului.
→ Art.7 – recunoaşterea rolului Consiliului de Securitate
→ Art.8 – ţările nu vor intra în acorduri sau tratate care să se afle în coliziune cu tratatul de la Washington
→Art.10 – pentru a adera la NATO ai nevoie de o invitaţie făcută cu acordul tuturor. Instrumentele de
ratificare se depun la Washington (Islanda era membra desi nu are armata, tocmai pt ca este ea insasi un
portavion care nu se scufunda)
→Art.11 – tratatul va fi încheiat de îndată cum este ratificat de majoritatea, în care trebuie să fie
obligatoriu Belgia,Franţa,Luxemburg,Olanda,Marea Britanie şi SUA, Canada
→Art 12 – tratatul poate fi modificat numai după 10 ani. Tratatul este în vigoare pentru 20 de ani, cu
conditia sa iti anunti cu un an dorinta de a iesi

❖ Etape ale aderarii = 29 de state (12 fondatoare)

- 1952 – 2 inamici ireductibili: Grecia + Turcia;
- 1955 – Germania
- 1982 – Spania
- 1999 – Cehia, Polonia, Ungaria (tari foste membre ale blocului comunist)
- 2004 ( 7 tari): 3 tari Baltice: Lituania, Estonia, Letonia; Slovacia, Slovenia; Romania, Bulgaria.
- 2009: Albania, Croatia
- 2017 – Muntenegru

36
 NATO este o structura militara si civila. În NATO exista o anume distribuţie a funcţiilor, NATO fiind o
organizaţie dinamică. Fiind o organizatie militara de aparare colectiva, forta militara este reprezentata de
cea a statelor membre (adica SUA), deoarece nu exista o armata proprie a NATO.
!!! În esenţă, în materie de comandamente militare, principalele oficialităţi militare ale NATO sunt
americanii. La vârful lanţurile de comandă NATO se afla un general american. Strucuta militara a NATO
va fi modificata in 2002 dupa atacurile din 11.09.2001.

Existau 3 comandamente principale (initial si un comandament al Canalului Manecii – general britanic)

1. Comandamenul Aliat Europa (cel mai important din NATO) → La vârful lanţurile de comandă NATO
se afla un general american – comandantul suprem al forţelor aliate în Europa (SACEUR). Acesta are un
adjunct care este mereu european – deputy SACEUR.
SACEUR îşi are sediul la Bruxelles,unde se afla şi sediul NATO. Sediul se numeşte SHAPE
(Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate în Europa).
In 1950 (razboiul din Coreea de Nord), iar primul SACEUR a fost numit Eisenhower – acest lucru arata
semnificatia pe care o dadeau aliatii rolului NATO in epoca si indica faptul ca America este interesata sa
apere comunitatea democratica europeana.
2. Comandamentul Aliat Atlantic ( sediul Virginia, Norfolk – cea mai mare baza de aviatie americana) →
SACLANT
3. Un grup regional de planificare al apararii – Arlington (Canada + SUA)
→ Inca de la inceput exista un Comitet Militar, care este o structura unde se intalnesc sefii de stat major si
are sub ordonare comandamentele militare.

Strucuta politico-civila de comanda a NATO – Consiliul Nord Atlantic/NAC (s-a dezvoltat din Consiliu)
→ o structura de reprezentare a aliantei, unde se intalnesc reprezentatii tarilor membre (ministrii de
externe, aparare, sefi de stat si guvern)
→ deciziile nu se iau prin vot, ci prin unanimitate, consens
= NATO nu este conduse de militari, ci de civili
→ are in ajutorul sau 3 comisii: - de planificare a apararii; - planificare nucleara; - comitetul militar
(alcatuit din sefii de stat major; La acest nivel se afla cele 3 comandamente NATO)
→ Intre toate aceste structuri se afla Secretarul General NATO – el nu conduce NATO, organizeaza si
comunica activitatea, nu comanda militarilor = aceasta functia apartine europenilor, iar adjunctul este
mereu american
→ primul secretar NATO ales in 1952 a fost Lordul Ismay („sa-i tii pe germani la pamant, pe americani
inauntru si pe rusi in afara”)

O alta insitutie importanta → Adunare Atlanticului de Nord – 1955

– o structura parlamentara – nu face nicio lege – este alcatuita din delegatii ale Parlamentelor nationale ale
tarilor membre. Aceasta Adunare nu da decizii. Este totusi foarte semnificativa pentru metabolismul
NATO. In aceasta Adunare exista diverse Comisii si Comitete.

37
 NATO nu are la dispozitie forte impresionante. Ele inseamna puterea militara a tarilor membre. Fiecare
tara are un numar de trupe, care pot fi folosite de NATO.
Forte care sunt puse la dispozitia SACEUR:
- forta permanenta navala in Mediterana. Ea este legata de o subdiviziune a comandamentului militar din
sudul Atlanticului
- AWACS = Forte aeriene pentru monitorizarea spatiului aerian
- Euro-corpurile – forte exclusiv europene, alcatuite din militari din Franta, Germania, Belgia, Luxemburg si
Spania. Inceputul acestor forte – 1992
→ Insa forta NATO nu este data de aceste forte puse la dispozitia SACUER. Forta lui este data de puterea
militara a fiecarei tari

Strucuta militara a NATO va fi modificata in 2002 dupa atacurile din 11.09.2001.

→ Cele 3 comandamente mentionate SACUER, Comandamentul Aliat Atlantic si cel de planificare
Canada –SUA sunt reformate si raman 2:
- SACUER – sediul Bruxelles – singurul comandament operational pentru intreg spatiul euro-atlantic.
Comandamentul Aliat Operatii
- din 2003 – Comandamentul Aliat Transformare –Virginia – Condus de SACT

Structurile de comanda NATO s-au aflat la Paris initial, insa apoi au fost mutate la Bruxelles. CUM s-a
ajuns la aceasta situatie?
→ In 1958 – de Gaulle ajunge prim-ministru,adopa a 5-a Constitutie. Anul urmator devine presedinte. El
doreste sa scoata Franta de sub influenta Americana. Franta ramanea sub „umbrela de securitate
americana”, insa nu dorea ca institutiile americane sa se mai afle pe teritoriul Frantei. SUA acordase un
mare ajutor Frantei dupa WW2 si o ajutase sa isi dezvolte programul nuclear.
→ In anul 1966 – institutiile NATO sunt inlaturate din Paris si mutate la Bruxelles. Retragerea
institutiilor a insemnat in egala masura si retragerea Frantei din structura militara integrata NATO, nu mai
participa la comandamentele militare sau Comitetul Militar, decat prin ofiteri de legatura (sunt controlate
de americani) Acest lucru nu inseamna retragerea din NATO. Franta ramane in NATO cu drepturi depline,
Franta poate participa cu trupe la orice misiune NATO.
→ O alta tara care paraseste structura militara integrate – Spania. Insa Franta se afla in aceasta situatia
pana la Sarkozy. Franta ar fi dorit sa revina in aceasta structura, insa trebuia sa primeasca ceva in schimb
(chestii de orgoliu).
→ In cele din urma, Sarkozy, dupa Summitul de la Bucuresti din 2008, a introdus Franta in structura
militara integrata a NATO, care va primi in subordine Comandamentul Transformare din Virginia.

30)Consiliul European de la Köln,iunie 1999

Tragicele evenimente derulate in Balcani au reiterat necesitatea asumarii unui rol

mult mai pronuntat de catre UE in gestionarea problemelor de securitate din Europa,
inclusiv din perspectiva dezvoltarii capacitatilor europene de aparare.In acest context, cu

38
prilejul summitului franco-britanic de la Saint-Malo (decembrie 1998), ambele state au
decis lansarea unei initiative menite sa consolideze profilul UE pe dimensiunea de
securitate si aparare. Escaladarea crizei din Kosovo a creat premisele pentru
«europenizarea» initiativei bilateral franco-britanice, presedintia germana a Consiliului
UE asumandu-si responsabilitatea pentru implementarea acesteia la nivelul Uniunii
Europene.
Demersul a reusit sa capteze sprijinul statelor membre UE in sensul crearii unei
dimensiuni consolidate de securitate si aparare la nivelul Uniunii.In acest sens, Consiliul
European din iunie 1999, desfasurat la Köln, a adoptat platforma politica de actiune
pentru ca «Uniunea Europeana sa detina capacitatea de a derula actiuni autonome,
sustinute de forte militare credibile, instrumente de decizie corespunzatoare si
disponibilitatea de a le folosi pentru a raspunde la crize internationale, fara a aduce vreun
prejudiciu NATO». Pentru realizarea acestui obiectiv, era necesară preluarea sarcinilor
de tip Petersberg de la UEO, fiind înființate o serie de instituții responsabile pentru
gestionarea problematicii de securitate si aparare la nivelul UE:Comitetul Politic si de
Securitate, Comitetul Militar al UE,Statul Major Militar+ un staff care preia Institul
de Securitate de la Paris și Centrul de Sateliți de la Torrejon.
Operațiunile de gestiune a crizelor urmau a se face în 2 moduri în raport cu
NATO:
-cu solicitare la NATO pentru transfer de capabilități;
-în mod autonom (fără recurs la capabilitățile NATO)

Practic,deciziile adoptate de Consiliului European de la Köln au marcat debutul

Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA), conceputa institutional ca parte
integranta a pilonului II UE – Politica Externa si de Securitate Comuna.
Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a adoptat obiectivul global
PESA (Helsinki Headline Goal), vizand punerea la dispozitia UE a unui pachet de forte si
capabilitati care sa permita derularea de catre Uniune a Misiunilor de tip Petersberg. Din
aceasta perspectiva,statele membre s-au angajat pentru crearea, pana in 2003, a unei Forte
de Reactie Rapida UE (de nivel corp de armata – 50-60.000 de oameni, dispunand de
capacitatile necesare in domeniul C2, logistica, sprijin de lupta, elemente navale si aeriene),
capabila sa fie dislocata in termen de 60 de zile, putand fi mentinuta in teatru cel putin un
an.

In noiembrie 2000, presedintia franceza a Consiliului UE organiza prima

Conferinta de Angajament pentru indeplinirea componenetei militare a PESA,in urma
careia a fost elaborate primul Catalog de Forte al UE cuprinzand ofertele puse la dispozitie
de statele membre. In urma analizei angajamentelor membrilor UE efectuate de Statul
Major Militar a rezultat faptul ca, in termeni cantitativi, necesarul de forte a fost acoperit,
existand insa deficiente in diferite domenii, precum: transportul strategic aerian, informatii
etc.
In acelasi timp, Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi
masuri in planul dezvoltarii institutionale a PESA, prin integrarea in corpore a structurilor
si functiilor UEO in cadrul Uniunii Europene. De asemenea, au fost stabilite principiile ce
vor sta la baza institutionalizarii mecanismelor de cooperare in domeniul securitatii si
apararii cu statele terte, dar si cu alte state.

39
 31) Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic 1991

În 1991, după sfârşitul Războiului Rece, NATO a creat Consiliul de Cooperare

Nord-Atlantic (NACC), ca un mijloc de a dezvolta relaţii cu ţările care fuseseră membre
ale Pactului de la Varşovia şi cu cele care au luat naştere prin dispariţia Uniunii Sovietice.

Anul 1991 a fost marcat de o intensificare a vizitelor si contactelor diplomatice

intre NATO si tarile din Centrul si Estul Europei,conform deciziilor adoptate la Londra
de catre Sefii de Stat si de Guvern din NATO. In 1991, la intalnirea la nivel inalt de la
Roma, conducatorii aliati au aprobat o Declaratie a Pacii si Cooperarii care punea bazele
asezarii acestei relatii dinamice pe un fundament mai institutionalizat:
definea viitoarele sarcini si orientari ale NATO, privitoare la planul institutional general

40
 de securitate europeana, precum si la dezvoltarea parteneriatului si cooperarii cu tarile
din Europa Centrala si de Est.
- s-a subliniat sprijinul Aliantei in masurile adoptate de tarile Europei Centrale si
de Est in aplicarea reformei;
- s-a oferit asistenta practica pentru a le ajuta sa treaca prin procesul dificil al
tranzitiei;
- au fost invitate sa participe la forumurile pe aceasta tema ale Aliantei;
- li s-a oferit experienta si cunostiintele tehnice ale Aliantei in domeniile: politic,
militar, economic si stiintific.

In acest scop, a fost stabilit un Consiliu de Cooperare Nord - Atlantic (NACC) de

supraveghere a dezvoltarii viitoare a acestui parteneriat.IntAlnirea inauguralA a
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica s-a desfasurat la 20 decembrie 1991,chiar in
momentul in care Uniunea Sovietica inceta sa mai existe cu participarea ministrilor de
externe sau a reprezentantilor tarilor NATO si ai sase tari din Europa Centrala si de Est,
precum si trei state baltice.
The 11 former Soviet republics of the newly formed Commonwealth of Independent
States (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova,
Rusia,Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan) were invited to participate in
the NACC. Georgia and Azerbaijan joined the NACC in 1992 along with Albania, and
the Central Asian republics soon followed suit.
Avea ca rol de a facilita cooperarea in probleme de securitate si legate de aceasta,
intre tarile participante, la toate nivelele si de a supraveghea procesul de dezvoltare a
unor stranse legaturi institutionale si neprotocolare intre acestea.
Cooperarea NACC a fost implementata pe baza unor planuri de lucru initial,stabilite
anual incepand cu anul 1995 si pana acum, acestea au cuprins perioade de cate doi ani.
Initial, a reunit tarile membre NATO si noua tari din Europa Centrala si de Est intr-
un nou forum consultativ.In martie 1992 participau cele 11 state aflate pe teritoriul fostei
Uniuni Sovietice, care formeaza Comunitatea Statelor Independente (CIS),in aprilie
1992 participa Georgia,in iunie 1992,Albania.Pana in 1997, cand NACC a fost inlocuit
de Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), numarul acestora s-a extins la 22
de parteneri de cooperare ai NACC.
The NACC was succeeded by the Euro-Atlantic Partnership Council in 1997. This
reflected the Allies’ desire to build a security forum, which would include Western
European partners and be better suited for the increasingly sophisticated relationships
being developed with partner countries. Many partners were deepening their cooperation
with NATO, in particular in support of defence reform and the transition towards
democracy, and several partners were by then also actively supporting the NATO-led
peacekeeping operation in Bosnia and Herzegovina.

32)Legislatia comunitara

Există 2 tipuri de legislație comunitară/ acquis comunitar:

• primară – tratatele (fundamentul juridic al UE; încheiate între statele membre, ratificate de
parlamentele naționale sau prin referendumuri): tratatele constitutive – Paris – CECO –

41
 interdependența în domeniul industriei carbonifere și siderurgice (1952) și Roma – crearea
pieței unice (CEE și CEEA) – 1958. Fiecare tratat care urmează Tratatului de la Roma este
un amendament al acestuia (tratat consolidat): Bruxelles (1965 ->1967 – “Merger Treaty”
– Tratatul de Fuziune – instituții unice), AUE – se extind procedurile de luare a deciziilor
la nivelul de majoritate calificată, pentru evitarea blocajului (1987), Maastricht – se
introduce o componentă de integrare politică (1993), Amsterdam – proceduri transparente
de luare a deciziilor (1999), Nisa – pregătește cea mai mare extindere a UE (2003),
Lisabona (fundamentul juridic actual) – califică prerogativele instituționale comunitare
(2009)
• secundară – legile curente din diverse domenii; reglementări și directive + recomandări și
decizii (derivă din principiile si obiectivele stabilite prin tratate; suntadoptate de instituțiile
UE)
Reglementare – caracter obligatoriu; piesă de legislație care are aplicabilitate în toate țările
membre; se aplică imediat, în întregime și direct. Nu are nevoie de transpunere.
Directiva – este obligatorie; are rolul de a atinge un obiectiv specific; se aplică într-o perioadă
de timp lăsată la dispoziția celor cărora se adresează (doar anumitor state); este corelată cu
principiul subsidiarității.
Recomandarea nu este obligatorie.Prin intermediul unei recomandari, institutiile isi fac
cunoscuta opinia si sugereaza directii de actiune, fara a le impune insa vreo obligatie legala
destinatarilor recomandarii.

Legislația comunitară are aplicabilitate directă și primordialitate față de legislația internă a

statelor membre.
Tratatele

Uniunea Europeana se bazeaza pe norme de drept. Aceasta inseamna ca orice masura

luata de UE deriva din tratatele care au fost aprobate in mod voluntar si democratic de
toate tarile membre.Tratatul este un acord cu forta juridica obligatorie intre statele
membre ale UE. El stabileste obiectivele UE, regulile de functionare a institutiilor
europene, procedura de luare a deciziilor si relatiile existente intre Uniune si statele
membre.Tratatele sunt modificate pentru a permite cresterea eficientei si transparentei
UE, pentru a pregati extinderile viitoare si pentru a introduce noi domenii de cooperare
- cum ar fi moneda comuna. In baza tratatelor, institutiile UE au posibilitatea de a adopta
acte legislative, pe care statele membre le aplica ulterior.

42
 33) Parteneriatul pentru pace 1994
Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o initiativa majora introdusa de NATO la
intalnirea la Nivel inalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfasurata la Bruxelles in ianuarie
1994. Scopul Parteneriatului este acela de a intari stabilitatea si securitatea din intreaga
Europa. Invitatia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresata tuturor statelor participante
la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC), precum si altor state prezente la
Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), care sunt capabile, si isi
doresc sa participe la acest program. Activitatile pe care si le asuma fiecare Partener se
bazeaza pe Programe Individuale de Parteneriat care sunt elaborate in comun.

Toti membrii PfP sunt totodata membri in Consiliului Parteneriatului Euro-

Atlantic (EAPC), care asigura cadrul general al cooperarii dintre NATO si tarile
Partenere.Cu toate acestea,Parteneriatul pentru Pace isi pastreaza propria identitate
separata in cadrul oferit de catre EAPC si isi mentine propriile elemente si proceduri de

43
baza.Acesta este fondat pe o relatie bilaterala intre NATO si fiecare din tarile
PfP.Documentul Cadru include sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie sa si
le asume in cooperarea cu NATO in vederea indeplinirii obiectivelor intregului program.
Acestea sunt urmatoarele:
-sa faciliteze transparenta in procesul de planificare a apararii nationale si a bugetului;
-sa asigure controlul democratic al fortelor de aparare;
-sa-si mentina capacitatea si disponibilitatea de a contribui la operatiunile intreprinse sub
autoritatea Natiunilor Unite si/sau responsabilitatea OSCE;
-sa dezvolte relatii militare cooperante cu NATO, in scopul planificarii, instructiei si
exercitiilor comune, pentru a intari capacitatea participantilor la PfP de a desfasura
misiuni de mentinere a pacii, precum cele de cautare si salvare, operatiuni umanitare si
altele asupra carora se va conveni ulterior;
-sa dezvolte, pe termen lung, forte mai bine pregatite, capabile sa opereze alaturi de cele
apartinand membrilor Aliantei Nord Atlantice.

Pe baza declaratiilor facute in Documentul de Prezentare si a propunerilor

suplimentare din partea NATO si a fiecarei tari Partenere, se elaboreaza si se aproba de
comun acord un Program Individual Parteneriat (IPP).
Celula de coordonare a Parteneriatului (PCC) este o structura PfP unica, cu sediul
la Mons (Belgia), unde se afla si sediul Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din
Europa - SHAPE. (Plasat sub autoritatea Consiliului Nord-Atlantic acesta isi executa
activitatile- sub directa autoritate a celor doi comandanti strategici ai NATO.)
La Summit-ul de la Washington din 1999, Parteneriatul a fost unul din subiectele
centrale. Sefii de stat si de guvern au aprobat planuri pentru un Parteneriat extins si mai
operativ, care sa ofere instrumente suplimentare pentru sprijinirea rolului Aliantei in
mentinerea securitatii Euro-Atlantice. Deciziile Summit-ului au permis concretizarea
unor modificari importante la Parteneriatul pentru Pace lansat la Summit-ul de la Madrid
din 1997Acestea vizau un PfP mai operational si cresterea rolului Partenerilor in
planificarea si in procesul de decizie din cadrul PfP.
Suplimentar, noul Concept strategic adoptat la Washington a stabilit gestionarea
crizelor si Parteneriatul ca facand parte din sarcinile de securitate fundamentale detinute
de catre Alianta.Parteneriatul consolidat va mai contribui si la eficienta a altor doua
initiative ale Summit-ului, anume, Initiativa capacitatilor de aparare si Planul de actiune
pentru Aderare.
Spre deosebire de NACC, PfP – structură mai complexă- se mențin toate capitolele de
colaborare, dar, de data asta, partenerii NATO care sunt țări foste comuniste își plătesc
participarea la exerciții comune, peacekeeping, etc.
Activitatile asumate de fiecare partener se bazeaza pe programe individuale de
parteneriat. (colaborare tip 16+1). PfP nu este un vehicul pt aderarea la NATO. PfP
vizează operațiuni de gestiune a crizelor. Ungaria, Cehia, Polonia vor protesta inițial față
de proiect, neacceptând altceva în afară de aderarea la NATO.

34)Eurocorpurile si fortele raspunzatoare fata de U.E.O

44
UEO nu detine forte permanente sau structuri de comanda proprii (nu are o structură
militară integrată precum NATO). Drept urmare, pot fi puse la dispozitia sa pentru diverse
misiuni posibile, unitati militare si structuri de comanda desemnate de catre statele membre
si asociate.Este vorba despre unitati nationale si despre diferite formatiuni
multinationale,precum:
• Eurocorpuri (5 națiuni cadru care asigură comandanții și structura militară: Franța,
Germania, Spania, Belgia și Luxemburg + alți membri – Austria, Turcia, Polonia,
Grecia- contribuie cu un nr. limitat de personal militar. Cartier general –Strasbourg)
• Divizie multinationalacentrală (G., Belgia, M.B., Olanda)
• Forta amfibie anglo-olandeza
• Eurofor (forța europeană) – forță terestră (Fr., Sp., Italia și Portugalia)
• Euromarfor(forță maritimă) – aceleași state ca la Eurofor
• Forta amfibie hispano-italiana.

Fortele raspunzatoare fata de U.E.O sunt raspunzatoare si fata de NATO.

35)Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic 1997 (EAPC)

- Dispare NACC
- PfP e asimilat în EAPC
- Se adresează nu doar țărilor care voiau să adere la NATO, ci și celor care erau
neutre, ca de exemplu, Elveția

La Sintra (PORTUGALIA) , in mai 1997, NACC a fost urmat de Consiliul pentru

Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC).El reuneste intr-un forum care asigura consultari si
cooperari regulate 19 Aliati si 27 Parteneri (Albania, Armenia, Austria, Azerbaidjan,
Bielarus, Belgia, Bulgaria, Canada, Croatia, Republica Ceha, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Kazahstan,
Republica Kirghiza, Letonia, Lituania, Luxemburg, Moldova, Olanda, Norvegia,
Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elvetia,

45
Tadjikistan, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Turcia, Turkmenistan, Ucraina,
Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Uzbekistan).Se intruneste periodic la nivel
de Ambasadori si Ministri de Externe si ai Apararii.Sefii de Stat si de Guvern ai celor 46
de tari membre se pot, de asemenea, intalni.
Principiile EAPC au fost stabilite intr-o stransa colaborare intre Alianta si tarile
partenere, fiind mentionate in documentul fundamental al EAPC.
Documentul a reafirmat angajamentul comun al tarilor membre de a intari si
extinde pacea si stabilitatea in zona Euro-Atlantica.Valorile comune si principiile aflate
la baza acestui angajament sunt stipulate in documentul-cadru al Parteneriatului pentru
Pace (PfP).EAPC ofera, de fapt, cadrul general pentru consultari legate de securitate si
politica si pentru o mai larga cooperare sub tutela Parteneriatului pentru Pace.

In decembrie 1997, EAPC a aprobat un Plan de actiune ce reflecta dorinta

membrilor EAPC de a dezvolta un parteneriat comun mai puternic si mai operativ.

Doua principii de importanta majora asigura succesul cooperarii intre aliati si

parteneri, atat in cadrul Parteneriatului pentru Pace, cat si in cel al EAPC.oportunitatile
pentru consultanta politica si cooperare practica sunt oferite in mod egal tuturor aliatilor
si partenerilor si mecanisme pentru auto-diferentiere(Partenerii au posibilitatea de a
decide, in mod individual, nivelul si domeniile de cooperare cu Alianta).

Sefii de Stat si de Guvern ai celor 46 de tari membre se pot, de asemenea, intalni, in

caz de nevoie, asa cum s-a intamplat la Washington, in aprilie 1999.Summit-ul EAPC de
la Washington a fost un prilej de discutii deschise asupra cooperarii pentru securitate din
cadrul EAPC in secolul al XXI-lea.Liderii s-au concentrat asupra pericolelor-cheie
pentru securitate din zona EAPC si in mod special asupra situatiei din Kosovo.

EAPC a jucat un rol important ca forum consultativ pentru criza din Kosovo.S-au
desfasurat o serie de sedinte extraordinare pentru informarea Partenerilor asupra situatiei
planificarilor si pregatirilor NATO pentru posibile actiuni militare in Kosovo si in
vederea schimbului de opinii cu Partenerii asupra desfasurarii evenimentelor.

O realizare importanta a EAPC a constituit-o infiintarea Centrului Euro-Atlantic de

Coordonare a Masurilor impotriva Dezastrelor (EADRCC) la Cartierul General NATO
Asistenta umanitara coordonata a NATO si a tarilor Partenere a fost intensificata, ca
raspuns la agravarea crizei refugiatilor din regiune, incepand cu sfarsitul lui martie
1999.De asemenea, EADRCC a jucat un rol important in coordonarea ajutorului
umanitar acordat in zonele afectate de inundatii din vestul Ucrainei.

36) Declaratia Schuman

Ideile sale esenţiale sunt: asigurarea păcii, reconcilierea franco-germană, crearea unei
comunităţi economice „într-un punct limitat, dar esenţial”, ca bază pentru viitoarea
Federaţie Europeană. O politică a parţilor mărunţi pentru că „Europa nu se va realiza
dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu.” Conştient de rezervele britanice,
Schuman dorea să pornească oricum, cu ceea ce mergea, şi a afirmat „la nevoie vom

46
merge înainte numai noi două” (Franţa şi Germania).

Declaratia Schuman de la 9 mai 1950 a fost o propunere a ministrului francez de

externe din acea perioada, Robert Schuman, de a crea o noua forma de organizare a
statelor Europei, o Comunitate supranationala. In urma experientei celor doua razboaie
mondiale, Franta a recunoscut ca unele valori cum ar fi justitia nu pot fi definite doar In
contextul aparatului fiecarui stat. Era nevoie de mult mai mult decat de o comunitate la
nivel tehnic de control al industriilor carbonifera si siderurgica a Frantei, Germaniei de
Vest si a altor tari sub egida unei Inalte Autoritati. În 1950, naţiunile Europei făceau încă
eforturi pentru a înlătura consecinţele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război
Mondial, care încetase cu 5 ani în urmă.
Ţările Europei erau determinate să caute modalităţi de a evita un alt război. Au ajuns la
concluzia că prin punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel (conform Declaraţiei),
un eventual război între Franţa şi Germania, rivali istorici, „ar fi nu numai de neconceput,
ci şi imposibil din punct de vedere material”. De bună seamă, reunirea intereselor
economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă şi la crearea unei Europe mai
unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.
Propunerea a dus mai intai la crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si a Otelului,
dar pe termen lung a fost precursoarea tuturor celorlalte Comunitati Economice Europene
si a ceea ce este astazi Uniunea Europeana.

Declaratia avea cateva scopuri distincte, pe care le trata deopotriva:nasterea Europei

unite,impiedicarea razboiului intre statele membre,incurajarea pacii pe plan
mondial,transformarea Europei printr-un proces pas cu pas cu scopul unificarii Europei
pe cale pasnica si democratica, incluzand atat Europa de Vest, cat si cea de Est, despartite
pe atunci de Cortina de Fier,infiintarea primei institutii supranationale din lume si a
primei agentii internationale anticartel,crearea unei piete unice In toata
Comunitatea,revitalizarea Intregii economii europene incepand cu sectorul carbonifer si
siderurgic prin procese comunitare similare,imbunatatirea economiei mondiale si
ajutarea tarilor in curs de dezvoltare, cum ar fi cele din Africa.

Declaratia Schuman a marcat adevaratul inceput al cooperarii franco-germane

postbelice si al reintegrarii Germaniei de Vest In Europa Occidentala. ECSC a fost
infiintata prin tratatul de la Paris semnat la 18 aprilie 1951 de liderii celor sase state
membre (inclusiv Schuman) au semnat aceasta declaratie, afirmand ca ea „marcheaza
adevarata fondare a Europei”. Comunitatea rezultata din aceasta declaratie a dus la
Infiintarea a cinci institutii democratice europene:Comisia Europeana, Parlamentul
European, Comisiile Consultative (reprezentand societatea civila), Consiliul de Ministri
si Curtea Europeana de Justitie.

ECSC a introdus o piata unica europeana a carbunelui si a otelului, cu preturi liber

stabilite si fara subventii sau taxe interne de import/export. Succesul ECSC a dus la alti
pasi, intrevazuti de Schuman, si anume crearea Comunitatii Economice Europene si a
Comunitatii Europene pentru Energie Atomica. Cele doua Comisii Europene ale
tratatelor ulterioare de la Roma, impreuna cu Inalta Autoritate, au fuzionat, infiintand
Comisia Europeana in anii 1960.

47
Declaratia este vazuta ca fiind unul dintre principalele evenimente fondatoare ale UE.

37) Actul fondator si relatiile NATO cu Rusia

De la sfarsitul Razboiului Rece, NATO a acordat o importanta aparte dezvoltarii

de relatii constructive si de cooperare cu Rusia.
Incepand cu 1991, Alianta si Rusia au conlucrat intr-o gama larga de chestiuni
privitoare la securitate si aparare.Din 1991 are loc o cooperare in cadrul Consiliului de
Cooperare Nord-Atlantica iar in 1994,Rusia s-a alaturat programului Parteneriatului
pentru Pace si a fost de acord sa continue "largirea si imbunatatirea dialogului si
cooperarii" cu NATO si in afara PfP.In plus, intrunirile intre tarile membre NATO si
Rusia la nivel de ministri, ambasadori si experti au condus la schimburi de informatii si
consultari intr-o gama larga de chestiuni de interes comun, cum ar fi mentinerea
pacii,securitatea ecologica,stiinta.In domeniul informatiei publice, noile initiative au
inclus masuri de facilitare a accesului la informatii despre NATO in Rusia.Era largit
astfel dialogul NATO-Rusia.

48
 In 1995 are loc participarea Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru
Bosnia-Hertegovina a constituit o etapa cu semnificatii aparte in realizarea unei noi
relatii de cooperare.Participarea fara precedent a trupelor rusesti, alaturi de contingentele
din tarile Aliate si Partenere, la Fortele de implementare de sub conducerea NATO
(IFOR) si, mai apoi, la Fortele de stabilizare (SFOR) care le-au succedat, a reflectat
telurile comune si responsabilitatea politica solidara fata de implementarea Acordului de
Pace.Eforturile reunite din cadrul SFOR si cooperarea din cadrul Parteneriatul pentru
Pace au ajutat ambele parti sa treaca peste perceptiile eronate despre fiecare dintre ele.
Rușii doreau un acord cu NATO prin care garanțiile de securitate să fie oferite
reciproc. NATO nu dorea asta.

-document politic, nu juridic – nu poate fi invocat de niciuna dintre părți în cazul

nerespectării principiilor prevăzute
- semnat pentru a lăsa impresia că cei 2 actori nu mai sunt inamici (,,NATO și Rusia nu
se mai consideră adversari”)
- cele 2 s-au angajat sa continue dezvoltarea relatiilor pe baza intereselor comune.
-stabileste contextul politic si istoric al relatiilor NATO - Rusia, reamintind
transformarile fundamentale pe care le-au suferit ambele parti de la terminarea
Razboiului Rece.
- principiul că securitatea este indivizibilă în Europa
- se specifică noile riscuri ale nato: abuz la drepturile omului, terorism, proliferarea
armelor nucleare etc., care trebuie rezolvate împreună cu Rusia
- formarea Consiliului Permanent NATO-Rusia, care trebuie să ia deciziile prin consens
- NATO se angajează să nu amplaseze arme nucleare pe teritoriul noilor membri (fără
vreo valoare juridică) - ,,NATO nu are intenția să amplaseze...” ->lipsa unui angajament
ferm
- a fost completat în 2002 de un document mult mai complex (în cadrul Cons. Nord-
Atlantic de la Roma), care dezvoltă Actul Fondator: Relația NATO-Rusia, o nouă calitate
->apropiera tot mai strânsă dintre cele 2. Modificare: Cons. Este prezidat doar de
Secretarul General NATO, față de situația precedentă când era prezidat de Secretarul
General NATO + un repr. din partea nato + un repr. din partea Rusiei.

38)Parteneri asociati la U.E.O si relatiile lor cu organizatia

Parteneri asociați - țări europene, nemembre UEO, NATO sau UE, dar care au un
acord de asociere cu UE (perspectivă de aderare la UE): Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia (partener asociat din 1996).

Statutul de partener asociat a fost introdus în 1994 pentru cele 10 state din Europa
Centrală şi de Est care au încheiat Acorduri europene cu Uniunea Europeană. Din 1999,
când Polonia, Cehia şi Ungaria au devenit membri asociaţi ai Uniunii Europei
Occidentale (UEO), sunt şapte parteneri asociaţi: Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia
şi cele trei state baltice.

49
Acest statut le permite să participe la reuniunile Consiliului Uniunii Europei Occidentale
(UEO), unde sunt informate în mod regulat asupra activităţilor desfăşurate de grupurile
de lucru ale Consiliului. Ele pot fi invitate să facă parte din aceste grupuri. De asemenea,
există o legătură permanentă cu Celula de Planificare. În sfârşit, ele pot fi implicate în
deciziile adoptate de statele membre privind acţiunile definite în Declaraţia de la
Petersberg: acţiuni umanitare şi de salvare, acţiuni de menţinere a păcii, acţiuni ale
forţelor militare active în managementul crizelor, inclusiv acţiunile de restabilire a păcii.

39)Conceptul de forte multinationale interarme(CJTF-Combined Joint

Task Forces)

Repreezinta forțele de care are nevoie UEO ca să facă față operațiunilor de gestiune a
crizelor și pe care NATO le transferă UEO pe principiu separabil, dar nu separat. A
devenit operațional la summitul din 1996, de la Berlin./ the forces of two or more nations/
A 'task force', it need hardly be said, is a military body brought together and structured
for a particular operational purpose. 'Combined' denotes participation by two or more
nations and 'joint' entails the involvement of elements from two or more services.

CJTF este o forta operativa, multifunctionala (interarme) si multinationala

(combinata), organizata pe sarcini specifice si alcatuita in vederea acoperirii intregului
spectru de misiuni militare ale Aliantei.

Conceptul CJTF a fost lansat la sfarsitul anului 1993 si a fost aprobat la Summit-ul de
la Bruxelles, din ianuarie 1994.Cu acea ocazie, sefii de stat si de guvern ai Aliantei au
cerut ca viitoarea dezvoltare a conceptului sa reflecte disponibilitatea lor de a pune la

50
dispozitie activele NATO, pe baza hotararilor de la caz la caz ale Consiliului Nord-
Atlantic, pentru desfasurarea operatiunilor conduse de Uniunea Europei Occidentale
(UEO), sprijinind, astfel, constituirea Identitatii europene de securitate si aparare.In plus,
ei au legat dezvoltarea conceptului CJTF de cooperarea practica politico-militara, in
contextul Parteneriatului pentru Pace (PfP).

CJTF a fost testat de mai multe ori scopul fiind validarea conceptului de Cartier
general al CJTF, aflat in plin proces de consolidare.Pe baza acestor exercitii si a altor
analize relevante, Alianta a declansat, in 1999, implementarea completa a conceptului
CJTF.Acest proces, care include achizitionarea de echipamente de sprijin si comanda,
control si comunicatii necesare in cadrul cartierului general era planificat sa se incheie
la sfarsitul anului 2004.

40) Procedura de luare a deciziilor in U.E.

În UE, deciziile sunt luate de guvernele naționale, reunite în cadrul Consiliului,

împreună cu PE, care este ales de cetățeni. Există și excepții în care Consiliul ia singur
decizii. Acest lucru este valabil, în special, în cazul politicii externe.
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscuta sub numele de
„codecizie”, care constituie procedura legislativă ordinară, prin care PE și Consiliul
au responsabilități egale de legiferare în orice domeniu de politică care necesită un vot
cu majoritate calificată în Consiliu. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
aceste domenii includ aprox. 95% din legislația UE. Consiliul și PE pot ajunge la un
acord chiar după prima lectură. Dacă nu se ajunge la un acord după 2 lecturi, propunerea
este prezentat unui comitet de conciliere.
De asemenea, Comisia consulta partile interesate cum ar fi organizatiile
neguvernamentale, autoritatile locale, reprezentantii industriei si ai societatii civile.
Grupurile de experti sunt invitate sa formuleze avize cu privire la aspectele tehnice
relevante. In acest fel, Comisia se asigura ca propunerile legislative raspund nevoilor
celor vizati si evita procedurile birocratice inutile.
Fundamental pentru luarea deciziilor la nivel european este principiul
subsidiarității, preluat din AUE și consacrat în Tratatul de la Maastricht alături de alte
2 principii esențiale: principiul atribuirii şi principiul proporţionalităţii; este consolidat
prin Tratatul de la Lisabona. Articolul prevede că Uniunea ia „decizii la nivelul cel mai
apropiat posibil de cetăţeni” (statul sau orice forum mai apropiat de cetățea)
Principiul subsidiarităţii are ca scop stabilirea nivelului de intervenţie cel mai potrivit
în domeniile competenţelor partajate între UE şi statele membre. Poate fi vorba despre o
acţiune la nivel european, naţional sau local. În toate cazurile, UE poate interveni numai
dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre.
Domeniile aflate în competența statelor membre, în care UE poate deține un rol de
asistent sau coordonator: protecția și îmbunătățirea sănătății umane; industrie; cultură;
turism; educație, formare profesională, tineret și sport; protecție civilă; cooperare
administrativă.

51
Elaborarea legislatiei UE

Cetatenii, intreprinderile si organizatiile pot participa la procedura de consultare prin

intermediul site-ului Consultari publice.Parlamentele nationale isi pot exprima in mod
oficial rezervele in cazul in care considera ca o problema poate fi solutionata mai bine la
nivel national decat la nivelul UE.

Avize

Avizul este un instrument care le permite institutiilor sa prezinte un punct de vedere fara
caracter obligatoriu, altfel spus fara a le impune vreo obligatie legala celor carora li se
adreseaza. Poate fi emis de catre principalele institutii europene (Comisia, Consiliul,
Parlamentul) sau de catre Comitetul Regiunilor sau Comitetul Economic si Social
European. Pe durata elaborarii actelor legislative, Comitetele emit avize care prezinta
punctul lor de vedere cu privire la aspecte regionale, economice si sociale specifice. De
exemplu, Comitetul Regiunilor a emis un aviz cu privire la modul in care regiunile ar
putea contribui la realizarea obiectivelor UE in domeniul energiei.

41)Identitatea Europeana de Securitate si Aparare

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (European Security and

Defence Identity) a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor
’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declaraţiei summitului UEO
de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale.
-efectele dezvoltării relaţiilor Est-Vest asupra securităţii europene, contribuţia Europei
la întărirea Alianţei Nord-Atlantice şi implicaţiile europene ale crizelor din alte regiuni
ale lumii.
-Revigorarea UEO a fost impulsionată şi de Actul Unic European din 1986. Într-o primă
formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare apare explicit
formulat în acest document, prin dezvoltarea şi aplicarea la sfera securităţii şi apărării a
ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identităţii
europene, dat publicităţii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. Într-o formă mai
elaborată, conceptul figurează în „Platforma UEO asupra intereselor europene de
securitate”, adoptată la 27 octombrie 1987, la reuniunea Consiliului Ministerial al UEO
de la Haga.

52
 La inceputul anilor 90, in Europa si America de Nord se considera ca a sosit timpul
reechilibrarii relatiilor dintre cele doua coaste ale Atlanticului si a asumarii, de catre tarile
europene membre, a unor responsabilitati mai mari in privinta propriilor probleme de
securitate si aparare.

Alianta este angajata in consolidarea coloanei sale europene, prin dezvoltarea unei
Identitati Europene de Securitate si Aparare (ESDI) eficiente, capabila sa raspunda
cerintelor europene, care sa contribuie, in acelasi timp, si la intarirea securitatii
Aliantei.Asumandu-si o mai mare responsabilitate pentru propria securitate, tarile
europene membre vor ajuta la crearea unei relatii transatlantice mai echilibrate si mai
puternice, fapt care sa consolideze Alianta in intregul ei.
Prin urmare, la intrunirea de la Washington din aprilie 1999, sefii de stat si de guvern
ai Aliantei au stabilit programe de instruire asupra dezvoltarii viitoare a Identitatii
Europene de Securitate si Aparare.Au fost initiate convorbiri care se axeaza pe cateva
aspecte specifice, precum:
mijloacele necesare asigurarii unor consultari comune eficiente, a transparentei si
cooperarii intre Uniunea Europeana (EU) si Alianta, bazate pe mecanismele stabilite
intre NATO si Uniunea Europei Occidentale (WEU);
participarea aliatilor europeni non-UE;
acorduri practice care sa permita accesul UE la capacitatile de planificare NATO si la
activele si capacitatile NATO.
Un capitol esential in dezvoltarea ESDI este imbunatatirea capacitatilor militare
europene.Lansata la Washington, Initiativa Aliantei asupra capacitatilor de aparare
(DCI) este menita sa asigure eficienta viitoarelor operatiuni multinationale, acoperind
intregul spectru de misiuni NATO si va juca un rol crucial in cadrul acestui
proces.Obiectivele care decurg din DCI si eforturile UE de consolidare a capacitatilor
europene se completeaza reciproc.

Liderii Aliantei saluta hotararea membrilor UE si a altor Aliati Europeni de a face

pasii necesari pentru consolidarea capacitatilor proprii de aparare, in special pentru noile
misiuni, evitand suprapunerile inutile.
Acestia acorda maxima importanta asigurarii unei implicari cat mai totale a Aliatilor
europeni non-UE in operatiunile de rezolvare a crizelor de sub comanda UE, pe baza
acordurilor de consultari deja perfectate in cadrul UEO, luand nota si de interesul
exprimat de Canada de a participa la astfel de operatiuni in conditii adecvate.
Acestia sunt hotarati, sa dezvolte deciziile adoptate la Berlin in 1996, inclusiv conceptul
folosirii separabile, dar nu separate, a activelor si capacitatilor NATO, pentru operatiuni
efectuate sub comanda UEO.

Lucrul la aceste acorduri, care vor respecta cerintele operatiunilor NATO si coerenta
structurii sale de comanda, trateaza probleme precum: asigurarea accesului UE la
capacitatile de planificare ale NATO, capabile sa contribuie la planificarea militara a
operatiunilor de sub comanda UE;prezumtia de disponibilitate fata de UE a capacitatilor
NATO, identificate in prealabil, si a activelor comune pentru a fi folosite in operatiunile
de sub comanda UE;identificarea unor optiuni europene de comanda pentru operatiunile
desfasurate sub comanda UE si dezvoltarea permanenta a rolului Comandantului sef

53
adjunct aliat pentru Europa, astfel incat acesta sa isi asume deplin si efectiv
responsabilitatile sale, pe plan european;continuarea adaptarii sistemului NATO de
planificare a apararii, pentru o mai buna incorporare a disponibilului de forte, pentru
operatiuni de sub comanda UE.

Dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare, in cadrul NATO,este parte

integrata a adaptarii structurilor politice si militare ale NATO.In acelasi timp, aceasta
reprezinta un element important al dezvoltarii Uniunii Europene (EU).

La intalnirea UEO, care a avut loc la Maastricht in decembrie 1991,in paralel cu

cea a Consiliului Europei,statele membre ale UEO au emis o declaratie prin care au
consimtit asupra necesitatii unei veritabile identitati europene de securitate si aparare si
a unei mai mari responsabilitati europene in probleme de aparare.

In ianuarie 1994, sefii de stat si de guvern NATO au salutat intrarea in vigoare a

Tratatului de la Maastricht si lansarea Uniunii Europene ca mijloc de consolidare a
coloanei europene a Aliantei si de facilitare a posibilitatii membrilor europeni ai NATO
de a-si aduce o contributie mai coerenta la asigurarea securitatii tuturor Aliatilor. A fost
salutata continua dezvoltare a cooperararii intre NATO si Uniunea Europei Occidentale,
obtinuta pe baza principiilor convenite asupra complementaritatii si transparentei.
Mai mult decat atat, au anuntat ca sunt gata sa puna la dispozitia Aliantei activele
colective disponibile, pe baza consultarilor din cadrul Consiliului Nord-Atlantic, pentru
operatiunile UEO, preluate de catre Aliatii europeni, in incercarea lor de a se respecta
politica externa si de securitate comuna.Au cerut Consiliului Nord-Atlantic sa examineze
modul in care structurile politice si militare ale Aliantei ar putea fi dezvoltate si adaptate
in scopul de a dirija, intr-un mod mai eficient si mult mai flexibil, misiunile Aliantei care
includ mentinerea pacii si pentru a reflecta aparitia Identitatii Europene de Securitate si
Aparare.

Ca parte a acestui proces, a fost dezvoltat conceptul de Forte operative

multinationale interarme (CJTF).
La intalnirile de la Berlin si Bruxelles, in iunie 1996, ministrii de externe si ai
apararii NATO au decis ca Identitatea Europeana de Securitate si Aparare sa fie inclusa
in NATO, ca parte esentiala a adaptarii pe plan intern a Aliantei.

La intalnirea la Nivel inalt de la Madrid, din iulie 1997, sefii de stat si de guvern
ai NATO au salutat pasii uriasi facuti in privinta crearii ESDI in interiorul
Aliantei.Consiliul Nord Atlantic in sesiune permanenta a fost solicitat sa definitiveze
lucrarile din acest domeniu, in cooperare cu UEO.

42)Curtea Europeana de Justitie

- organul juridic al UE
- formată din câte un judecător din fiecare stat membru. Aceștia sunt numiți de comun
acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de 6 ani, care poate fi reînnoită.

54
Independența le este garantată. + 9 avocați generali, care au rolul de a pune concluzii fără
ca acestea să aibă caracter obligatoriu pentru judecători și părți
- are sediul la Luxemburg
- asigură respectarea legislației europene, precum și interpretarea și aplicarea corectă a
tratatelor în țările UE
- presupune rezolvarea oricărui diferendum care apare în sistemul comunitar, pe baza
legii comunitare: dintre organele comunitare, dintre guvernele statelor membre și
instituțiile europene, între statele member, sau atunci când persoanele fizice,
întreprinderile sau organizațiile consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o
instituție europeană.
- Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează unjudecător și un avocat general.
Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal. Sentințele Curții se adoptă
cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice, care poate fi televizată.
- nu trebuie confundata cu Curtea Europeana de Justitie pentru Drepturile Omului cu
sediul la Strasbourg, care este o institutie a Consiliului Europei si nici cu Curtea
Internationala de Justitie, care este o instanta internationala, principalul organ
jurisdictional al Organizatiei Natiunilor Unite cu sediul la Haga
- Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt
înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-
a înființat Tribunalul, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice,
întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.
- există și untribunal specializat, Tribunalul UE al Funcției Publice, care se pronunţă
în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.
- Limba folosita in timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Conteaza in
primul rand din ce tara provine partea care a formulat cererea de chemare in judecata si
din ce tara este paratul. Aceasta regula asigura oricarei persoane din UE posibilitatea de
a participa la actele procesuale in limba sa materna. Interventiile partilor procesuale si
ale judecatorilor sunt traduse de interpreti, la fel ca si toate documentele care fac parte
din dosarul cauzei. Limba folosita pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se
explica prin faptul ca in momentul infiintarii Comunitatii Europene in anul 1957
majoritatea populatiei din cele sase tari fondatoare (Belgia, Germania, Franta, Italia,
Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceza.La ora actuala tendinta este de a
folosi mai mult limba engleza, datorita faptului ca majoritatea juristilor din tarile recent
aderate si-au urmat studiile partial in limba engleza si mai putin in limba franceza.
- între altele, a confirmat interdicția privind discriminarea lucrătorilor cu handicap

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite
frecvent sunt:
• acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi
cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european
• acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care nu
aplică legislaţia europeană
• acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă
tratatele europene sau drepturile fundamentale
• acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează
pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua

55
 • acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii
împotriva deciziilor sau acţiunilor UE

Cu titlu de caracteristici semnificative ale CJE sau ale actului jurisdictional comunitar ar
putea fi amintite urmatoarele:
• CJE controleaza atat legalitatea actelor normative comunitare cat si ale afacerilor
administrative ale institutiilor comunitare, supraveghind astfel atat legislativul
cat si executivul comunitar.
• competenta CJE este una obligatorie, partile in litigiu nu au posibilitatea de a
refuza jurisdictia Curtii, cu exceptia catorva cazuri limitativ prevazute.
• deciziile Curtii sunt definitive si au forta executorie
• in unele situatii CJE intervine in procedura de ratificare a tratatelor de drept
international public incheiate de Comunitate, organele comunitare fiind obligate
sa se consulte cu aceasta inainte de semnarea unor astfel de tratate.
• sedintele de judecata, dezbaterile in fata CJE sunt publice, respectandu-se astfel
principiul publicitatii specific dreptului procesual comun sau clasic.
• jurisprudenta Curtii, in lumina propriei sale aprecieri, desi nu este considerata
unanim si in mod expres ca izvor de drept, este acceptata ca sursa subsidiara a
dreptului comunitar
• CJE judecain primasi ultima instanta, dar in acelasi timp este si instanta de recurs,
de cale de atac.

43) Politica externa si de securitate comuna

- a fost reglementata in Tratatul de la Maastricht (TUE), art. 11-28. Astfel, art. 11 prevedea
ca: „Uniunea stabileste si implementeaza o politica externasi de securitate comuna, care
acopera toate domeniile politicii externe si de securitate.” Sunt apoi prezentate, in acelasi
alineat, cele cinci obiective ale PESC:

- salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, a independentei si

integritatii Uniunii;

- consolidarea securitatii Uniunii sub toate formele;

- mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale;

- promovarea cooperarii internationale;

- dezvoltarea si consolidarea statului democratiei si statului de drept, precum si

respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

56
 Art. 12 specifica instrumentele de realizare a acestor obiective:definind principiile si orientarile
generale ale politicii externe si de securitate comune;luand deciziile privind strategiile
comune;adoptand actiuni comune;adoptand pozitii comune;intensificand cooperarea sistematicaintre
statele membre in conducerea politicii lor.
PESC și politica europenă de securitate de apărare (PESA) definesc principalele obiective ale UE în
domeniul politicii externe. Acestea au format cel de-al doilea pilon al UE și au fost introduse prin
Maastricht, Nisa și Amsterdam. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare
stat are dreptul de a se abține. Lisabona a exclus pilonii din structura UE, dar nu a schimbat procesul
decizional în materie de securitate și apărare.

44) Apararea colectiva si un nou rol NATO

1. Securitate colectivă = un sistem de securitate colectiva este un grup de state aflate in relatii
institutionale unele cu altele, prin existenta unui contract(tratat) juridic obligatoriu , fara a exista
niciun fel de garantii de securitate pe care si le acorda unele altora (nu este vorba de obligatii
constrangatoare juridic, adica sa se acorda ajutor reciproc in caz de atac) ;

- Aceste state isi propun sa pastreze si sa apere pacea in sistemul prin mijloace politice (negocieri) –
Liga Natiunilor este cel mai important sistem de securitate colectiva din lume
2. Aparare colectiva = un sistem de state care isi propun sa apare si sa mentina pacea in sistem, la
fel ca in cazul securitatii colective, insa spre deosebire de aceasta, este vorba de anumite obligatii
(inclusiv militar) asumate de acestea prin contract (tratat politico-militar) prin care statele isi ofera
garantii de securitate
- Aceste state sunt automat membrii ai unei aliante politico-militare; aceste garantii sunt exprimate
in tratatul care le uneste si defineste modul in care aceste state isi vor acorda ajutor in cazul in care
vor fi subiectul unei agresiuni
!!!! Dacă este identificată garanţia de securitate => apărare colectivă
O garanţie de securitate are 2 componente:
- componenta principiala – „toţi pentru unul şi unul pentru toti’’ (principiul muschetarilor) –
asumarea faptului că un atac împotriva unuia dintre părţile sistemului este unul împotriva tuturor
componenţilor.
- componenta substanţială/materiala, fiind descrierea exactă a obligaţiei pe care ţi-o asumi prin
tratat. „în caz că se întâmplă un astfel de atac....” (arată ajutorul pe care un membru se obligă prin tratat să-l
acorde celui care este amenințat)
Un tratat de apărare colectivă presupune o alianță politico-militară. Reciproca nu este valabilă. O
alianță politico-militară nu are neapărat la bază un tratat de apărare colectivă.
1. Exemplu de tratat de aparare colectiva – TRATATUL DE LA BRUXELLES 1948
Conform Art. 4 - în caz de agresiune al unui stat, statele membre vor acorda tot ajutorul, inclusiv
militar = garantie de securitate (nu este vorba de componenta principiala, ci de cea materiala);
Făceau parte Franţa, MB, Belgia, Olanda, Luxemburg + Germania, Italia.

57
 !!! Natura garanţiilor de securitate depinde de conjunctura politică în care se naşte sistemul => formulări
foarte diferite
Exemplu : Art 5 al Tratatului de la Washington 1949 (NATO) – există componenta
principială spre deosebire de cel de la Bruxelles (toate se considera atacate). Susţine că ajutorul va fi
acordat după cum doreşte fiecare stat = garanţii de securitate mai mici decât la Bruxelles unde sunt
totale . Ei pot intra în război doar dacă doresc. Acest tratat a fost gândit pentru că ţările europene aveau
nevoie de forţele americane. Nu există niciun tratat din istoria SUA care s-o bage în război. Paradoxul
NATO – ajutorul poate fi 0, dar poate fi de asemenea total.
Niciuna dintre marile puteri nu face tratate care s-o oblige să intre în război. Alt exemplu – Tratatul de
la Varşovia 1955. Ajutor „prin toate mijloacele pe care le consideră necesare”. Marja de manevra a
marii puteri - URSS- este totală.

Noul rol NATO – la sf. Războiului Rece:

- și-a întărit stabilitatea în Europa prin declanșarea procesului de lărgire spre statele foste comuniste și
prin intervenția împotriva genocidului din Balcani
-în anii 2000: misiunea din Afghanistan, operațiuni antiteroriste în Mediterana și antipiraterie în Golful
Aden și-n Africa
-nov. 2010: nou concept strategic. Amenințările secolului XX- terorismul, proliferarea armamentelor
de distrugere în masă, criminalitatea transfrontalieră, traficul de fiinţe umane, de droguri şi de
armament,
-crearea unor platforme de dialog (Actul Fondator)

45)Prezenta NATO in Bosnia si Hertegovina (SFOR)

Destrămarea Iugoslaviei – conflicte interetnice; Croația este prima care se desparte de federație și
recunoscută ca stat independent
Bosnia&Herțegovina = teatru de război devastator; apare nevoia unei intervenții NATO
In decembrie 1992, ministrii de externe din tarile NATO au declarat ca Alianta era gata sa sprijine
operatiunile de mentinere a pacii desfasurate sub autoritatea Consiliului de Securitate al Natiunilor
Unite.
1993 – este instaurată o zonă de excludere aeriană în B&H; NATO își asumă să supravegheze această
zonă
Feb. 1994 – 4 avioane de luptă sârbești sunt doborâte de NATO deoarece nu au respectat zona de
excludere aeriană; se instituie zonele sigure – controlate de NATO - în care se puteau refugia oamenii
(Zeba, Tuzla, Vihac, Strebenika)
1995, Strebenika – în pofida sprijinului aerian furnizat de NATO, zona de securitate de la Strebenica
a cazut in mainile fortelor sarbilor bosniaci, care au înfăptuitcel mai mare masacru de la Al Doilea
Război încoace – mai mult de 8000 de musulmani omorâți cu un glonț în ceafă. A ridicat probleme
legate de mandatul trupelor nato – necesitatea unei rezoluții din partea Consiliului de Securitate pentru
intervenție militară.

58
 21 noiembrie 1995: Acordul de pace privind Bosnia la Dayton, Ohio, între Bosnia-Herţegovina,
Croaţia şi Republica Federală Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru). ONU ridică embargo-ul asupra
armelor (rezoluţia 1021) şi suspendă sancţiunile (rezoluţia 1022).
14 decembrie 1995: tratat de pace la Paris.

NATO - instituirea ,,peace keeping” ( Forta Multinationala ONU – IFOR, efective desfasurate pe
teren in Bosnia-60 000 oameni, timp de 1 an ), implicare americana mai mare. In decembrie 1996, IFOR s-
a indeplinit cu succes.
Prezenta IFOT este inlocuita in 1996 misiunea de Aparare Comuna ( SFOR – Stabilization Force) – se
trece la reconstructia civila din Bosnia si Hertegovina.
- lansată în ianuarie 1996; își îndeplinește misiunea într-un an de zile, dar NATO va păstra un
segment de comandament până în decembrie 2005
- prevedea sprijin aerian direct fortelor de mentinere a pacii ale Natiunilor Unite, in regiunea
Slavoniei Orientale (UNTAES)

46)Acordul pentru creearea Spatiului Economic European

-instituie o piaţă unică menită să faciliteze schimburile între UE şi ţările Asociaţiei

Europene a Liberului Schimb (AELS).
- a fost semnat în 1992 între 12 state membre şi cele şase state membre ale AELS, care
includea atunci Austria, Elveţia, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Suedia
- a intrat în vigoare abia în 1994, deoarece a fost respins de Elveţia
- extinde parţial cele patru libertăţi de circulaţie ale pieţei unice la statele dinAELS şi
stabileşte un regim de schimburi menit să asigure respectarea regulilor de concurenţă
- nu constituie o piaţă fără frontiere şi nici o uniune vamală
- Părţile convin şi asupra consolidării anumitor domenii de cooperare, în special
cercetarea şi dezvoltarea, mediul, educaţia şi politica socială.
- sunt excluse din sfera de aplicare a acestui acord produsele agricole şi de pescuit sau
impozitarea indirectă (TVA şi accize). Aceste domenii fac obiectul unor acorduri
specifice, distincte.

Libera circulaţie a mărfurilor - implică eliminarea taxelor vamale de import şi export

Libera circulaţie a persoanelor - Acordul instituie principiul liberei circulaţii a

lucrătorilor, salariaţi sau independenţi. Resortisanţii din Uniunea Europeană şi din ţările
AELS au dreptul de a se deplasa pe teritoriul celeilalte părţi pentru a căuta un loc de
muncă şi a desfăşura o activitate salarizată. Aceştia pot rămâne în ţara respectivă după
ce au ocupat un loc de muncă.
Lucrătorii beneficiază de dreptul la tratament egal în materie de încadrare în muncă,
remuneraţie şi condiţii de lucru. Libertatea de circulaţie trebuie facilitată, de asemenea,
prin coordonarea dispoziţiilor privind accesul la locuri de muncă, la securitate socială şi
la recunoaşterea diplomelor, a certificatelor şi a titlurilor oficiale de calificare.
Dreptul de stabilire priveşte persoanele fizice şi societăţile. Acesta permite crearea de
agenţii, sucursale şi filiale ale societăţilor care au sediul pe teritoriul uneia dintre părţi.

Libera circulaţie a serviciilor - Părţile elimină orice restricţii asupra libertăţii de a

59
presta servicii, în special în ceea ce priveşte activităţile industriale, comerciale,
artizanale şi profesiile liberale. Prestatorii de servicii pot să îşi desfăşoare temporar
activităţile în ţara în care serviciul este prestat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
statului respectiv.

Libera circulaţie a capitalurilor - Acordul stabileşte principiul tratamentului egal în

ceea ce priveşte piaţa capitalurilor şi creditarea. Este interzisă orice restricţie pe motive
de naţionalitate, de rezidenţă sau loc de investiţie a capitalurilor.
Cu toate acestea, părţile pot lua măsuri corective sau de protecţie, în special în ceea ce
priveşte diferenţele între reglementările cursului de schimb, în caz de perturbare a
pieţei capitalurilor de către o parte sau de dificultăţi legate de balanţa sa de plăţi.

A fost înfiinţat un Consiliu al SEE pentru punerea în aplicare a acordului, format din
membri ai Consiliului şi ai Comisiei şi dintr-un membru din partea fiecărui stat ale
AELS.

Mecanismul financiar prevăzut de acest acord trebuie să contribuie la reducerea

disparităţilor economice şi sociale dintre cele două părţi.

47) Paradoxul NATO

Tratatul de la Washington care a pus bazele NATO a fost redactat de americani astfel
încât SUA să nu fie obligată să intre în război în cazul unei agresiuni asupra unui stat
membru NATO (garanții slabe de securitate – Art. 5). SUA, în materie de apărare, își erau
suficiente sieși; a preferat să intre în război atunci când considera de cuviință.
Deși Tratatul de la Washington conținea garanții de securitate foarte slabe, nu a avut loc
nicio agresiune asupra vreunui stat membru (PACEA a fost menținută). Cu alte cuvinte,
garanțiile de securitate au descurajat escaladarea unui conflict între superputeri (deși
NATO este o alianță politico-militară).
,,NATO nu a fost făcută pentru a câștiga războaie, ci pentru a împiedica izbucnirea
războaielor.” – Vandenberg

48)Activitati ale UEO(1991-1996)

• 1992-1993 – acțiuni UEO în conflictul din Iugoslavia: inspecția navelor din

Marea Adriatică (“operation sharp guard”) - tarile membre UEO au decis sa puna
la dispozitie forte navale pentru monitorizarea respectarii rezolutiilor Consiliului

60
 de Securitate al ONU in Adriatica;rezolutii indreptate împotriva Serbiei și
Muntenegrului

- monitorizarea embargoului pe livrările de țiței spre Serbia, de pe

Dunăre (a fost stabilit conceptul de operatiuni combinate NATO/UEO, de
impunere a embargoului. sub autoritatea celor doua organizatii); acordarea de
asistenta. Bulgariei, Romaniei și Ungariei in incercarile acestora de a intari
embargoul impus de ONU pe Dunare.Asistenta UEO a luat forma unei politii
civile și a unor operatiuni vamale acordate cu sprijinul altor organizatii, mai ales
din partea UE ai CSCE.
Dupa incetarea sanctiunilor ONU, atat operatiunea din Adriatica cat și cea de pe
Dunare, au fost desfiintate.
• 1993, Bosnia-Herțegovina – operațiune de poliție într-un oraș divizat între
musulmani și croați (Mostar).
• 1997, Albania – participare cu un contingent de poliție pentru restabilirea ordinii
(operațiunea Alba, condusă de Italia)

In contextul eforturilor intreprinse de comunitatea internationala, UEO a avut ca misiune

și asistarea tarilor africane in dezvoltarea capacitatilor efective de mentinere a pacii.

49)Noul concept strategic al NATO,Roma(1991)

Conceptul Strategic a fost publicat pentru prima oara in 1991.Versiunea din 1999, la fel
ca cea anterioara, reprezinta declararea oficiala a obiectivelor Aliantei si ofera instructiuni
la varf despre mijloacele politice si militare care trebuie folosite pentru a le indeplini.
In cei doi ani care au urmat caderii Zidului Berlinului a fost dezvoltat un nou Concept
Strategic. Acesta a fost supus dezbaterilor si discutiilor din cadrul Aliantei si a fost incheiat
in noiembrie 1991.

Conceptul strategic 1991

Pana in anul 1991, transformarea majora a mediului de securitate internationala care a
marcat sfarsitul anilor optzeci dicta o noua configuratie a NATO, care avea sa se
definitiveze pe parcursul anilor ce au urmat.Prima dintr-o serie de patru intalniri la nivel
inalt care aveau sa stabileasca, pentru decada urmatoare, calea de adaptare a Aliantei, s-a
desfasurat la Roma, in noiembrie 1991.
Conceptul strategic adoptat de catre sefii de stat si de guvern ai NATO la Roma, in
noiembrie 1991,a schitat o abordare larga a problemei securitatii, bazata pe cooperare si pe
mentinerea unei capacitati colective de aparare.

61
 A reunit elemente politice si militare ale politicii de securitate a NATO intr-un intreg
coerent, stabilind "cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrala si de Est, ca parte
integranta a strategiei Aliantei.Conceptul prevedea:reducerea numarului de arme
nucleare,schimbari majore in fortele militare integrate in NATO,reduceri substantiale ale
dimensiunilor si pregatirii acestora,imbunatatiri ale mobilitatii, flexibilitatii si
adaptabilitatii in cazul eventualelor incidente,o folosire mai larga a formatiunilor
multinationale.
Avand prea putine asemanari cu anterioarele concepte, el sublinia cooperarea cu fostii
adversari, in locul confruntarii cu acestia,mentinea securitatea natiunilor membre ca
obiectiv fundamental al NATO, dar adauga obligatia specifica de a se depune eforturi
pentru extinderea si intarirea securitatii in intreaga Europa.De asemenea, in alte privinte,
Conceptul Strategic din 1991 suferise modificari radicale fata de versiunile anterioare.A
fost emis ca document public, deschis discutiilor si comentariilor parlamentelor,
specialistilor in securitate, jurnalistilor si publicului larg.Au fost adoptate masuri de
rationalizare a structurii de comanda a NATO si de adaptare a masurilor si procedeelor de
planificare a apararii Aliantei, cu precadere in lumina unor viitoare cerinte privind
rezolvarea situatiilor de criza si mentinere a pacii.

50) Relatia NATO-U.E.O

UEO- are nevoie ca NATO sa-i transfere capabilitatile/ nu poate propriu zis sa asigure
securitatea membrilor sai, pt. ca nu are structura militara integrata
Cooperarea intre UEO si NATO a stat la baza procesului de reactivare a UEO si
a devenit din ce in ce mai stransa si mai frecventa.La 21 mai 1992 la sediul NATO s-a
desfasurat prima reuniune oficiala a Consiliului UEO si a Consiliului Nord-
Atlantic.Ulterior,secretarul general al UEO a asistat, in mod regulat, la reuniunile
ministeriale ale Consiliului Nord-Atlantic,secretarul general al NATO a participat la
reuniunile ministeriale ale UEO.
Consiliile Atlanticului de Nord si UEO au inceput sa se reuneasca de patru ori pe
an si, suplimentar, ori de cate ori este nevoie.Un Acord de Securitate a fost incheiat intre
cele doua organizatii, in scopul facilitarii schimbului de informatii secrete.Alte exemple
de intarire a acestei cooperari:UEO are acces la sistemul integrat de telecomunicatii al
NATO, in virtutea unui memorandum de intelegere NATO-UEO;secretariatele si statele
majore ale celor doua organizatii se consulta in mod regulat.

Un pas important inainte, catre o mai stransa cooperare intre NATO si UEO, a fost
facut in cadrul Summit-ului NATO de la Bruxelles, din ianuarie 1994. Cele 16 tari
membre ale Aliantei si-au oferit sprijinul neconditionat dezvoltarii unei Identitati
Europene pentru Securitate si Aparare, care ar intari coloana europeana a Aliantei, in
paralel cu legatura transatlantica, permitand, astfel, aliatilor europeni sa isi asume o mai
mare responsabilitate in cauza securitatii si apararii lor comune.Aceste tari si-au exprimat
sprijinul pentru intarirea coloanei europene a Aliantei prin intermediul UEO, care a fost
dezvoltata si in calitate de componenta de aparare a Uniunii Europene.

62
 Pentru a evita o dublare a capacitatilor, NATO a acceptat sa puna la dispozitie
activele sale colective, pe baza consultarilor din cadrul Consiliului Nord-Atlantic,
"pentru operatiuni UEO efectuate de aliatii europeni in aplicarea politicii lor externe si
de securitate comune".In plus, sefii de stat si de guvern au adoptat conceptul Fortelor
operative multinationale interarme, care reprezinta un instrument de facilitare a
operatiunilor determinate de anumite circumstante.Ei au decis ca acest concept trebuie
sa fie pus in practica in asa fel incat sa fie alocate capacitati militare separabile dar nu
separate, care pot fi desfasurate de NATO sau UEO si care raspund cerintelor europene,
contribuind la securitatea Aliantei.

Un Exercitiu comun de gestionare a crizelor UEO/NATO s-a desfasurat in februarie

2000, in scopul testarii conceptelor si aranjamentelor legate de ESDI, specifice
operatiunilor de sub comanda UEO care sunt efectuate cu activele si capacitatile
NATO,iar pentru anul 2001 a fost planificat un Studiu comun al exercitiilor NATO-UEO
(JES-01).

Ca rezultat al deciziilor de dezvoltare a ESDI in interiorul NATO, au fost luate

masuri menite a asigura ca adaptarea viitoare a Aliantei acopera toate aspectele
sprijinului acordat de catre NATO intr-o operatiune de sub comanda UEO. Acestea
includ luarea in calcul a cerintelor UEO referitoare la noile proceduri de planificare a
apararii, in scopul dezvoltarii fortelor si capacitatilor,introducerea unor proceduri de
identificare a capacitatilor si activelor NATO pe care UEO ar dori sa le redacteze, cu
acordul Consiliului Nord Atlantic,stabilirea unor acorduri europene de comanda
multinationala in interiorul NATO, care sa poata fi folosite la pregatirea, sprijinirea,
comanda si dirijarea unei operatiuni sub controlul politic si conducerea strategica a UEO.
S-a hotarat introducerea unor consultari si a unor facilitati de acces la informatii,
pentru asigurarea coordonarii necesare pe parcursul unei operatiuni sub conducerea
UEO, desfasurata cu sprijinul NATO si dezvoltarea planificarii si a exercitiilor militare
pentru misiuni demonstrative ale UEO.
In practica, aceste acorduri au fost gandite cu scopul de a avea certitudinea ca, in
cazul izbucnirii unei crize in care UEO va hotari sa intervina (iar Alianta nu), aceasta va
putea solicita accesul la activele si capacitatile Aliantei.Astfel,activele solicitate vor
putea fi puse la dispozitia UEO, de catre Consiliul Nord-Atlantic, in functie de
particularitatile fiecarui caz in parte.
In februarie 2000, a avut loc un exercitiu comun NATO-UEO, de rezolvare a situatiilor
de criza.La intalnirea de la Marsilia, din noiembrie 2000, ministrii UEO au hotarat sa
suspende mecanismele NATO-UEO pentru consultarilor de rutina, separat de cele care
vor fi necesare in timpul perioadei de tranzitie.

63
 51)Relatia NATO-U.E

Intalnirea de la Helsinki a Consiliului Uniunii Europene, care a avut loc in decembrie

1999 a stabilit un "Obiectiv global" statelor membre UE, referitor la capacitatile lor
militare destinate operatiunilor de rezolvare a crizelor.Scopul este acela de a permite UE
sa desfasoare, pana in anul 2003, si sa sustina, minim un an, forte militare de pana la
60000 de soldati, care sa efectueze intreaga gama de asa-numite "activitati Petersburg",
stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997.
Acestea constau in sarcini umanitare si de salvare,sarcini de mentinere a
pacii,sarcini ale fortelor combatante in rezolvarea crizelor, inclusiv, de mentinere a
pacii.Rolul acestora ar fi acela de a efectua operatiunile militare sub conducerea UE, ca
raspuns la crizele internationale,in circumstante in care NATO,in intregul sau,nu este
angajata din punct de vedere militar.Acest proces face parte din hotararea UE de a
desfasura o politica europeana comuna de securitate si aparare care sa consolideze, din
punct de vedere militar, politica sa comuna externa si de securitate.Procesul va elimina
suprapunerea, inutila, peste structurile NATO si nu presupune crearea unei armate
europenene.

64
 Dialogul dintre Alianta si Uniunea Europeana se intensifica permanent, in
concordanta cu deciziile adoptate la Washington si ulterior in lumina evenimentelor din
cadrul UE.Intalnirile Consiliului Europei de la Nisa si cea a Consiliului Nord-Atlantic de
la Bruxelles, din decembrie 2000, au inregistrat progrese in acest sens.Ministrii de
externe ai Aliantei au declarat ca impartasesc scopul, aprobat de statele membre ale UE,
pentru un parteneriat real intre NATO si UE in rezolvarea situatiilor de criza.

De la mijlocul anului 2000, grupuri de lucru ad hoc NATO-UE au sustinut intalniri

pentru a discuta probleme legate de securitate (de exemplu, proceduri de schimb de
informatii clasificate, inclusiv secrete),modalitati de acces al UE la activele si capacitatile
Aliantei,obiective legate de capacitati (inclusiv probleme referitoare la sistemul Aliantei
de planificare a apararii),acorduri permanente de consultari, care sa ia in calcul toti
factorii relevanti, inclusiv cei referitori la participare.

In primavara lui 2001, Secretarul General al NATO a fost invitat, pentru prima
oara, sa informeze Consiliul UE pentru afaceri generale asupra politicii NATO.In
interiorul NATO continua lucrarile asupra chestiunilor principale care privesc
dezvoltarea viitoare a ESDI, in special identificarea unui numar de optiuni de comanda
europeana,prezumtia de disponibilitate a activelor si capacitatilor identificate in
prealabil,accesul asigurat la capacitatile NATO de planificare a operatiunilor si adaptarea
planului de aparare al Aliantei.

52)Platforma de la Haga,1987

Uniunea Europei Occidentale a fost reactivata in 1984,cu misiunea de a elabora o

"identitate europeana de aparare comuna", pe baza cooperarii intre membrii sai in
domeniul „securitatii si de a intari coloana europeana a Aliantei Nord-Atlantice.In luna
august 1987, in timpul razboiului dintre Iran si Irak, expertii Uniunii Europei Occidentale
s-au reunit la Haga pentru a discuta adoptarea unor masuri comune, in Golf, de asigurare
a libertatii de navigatie in culoarele maritime ale regiunii, rezervate transportului de
petrol.

In luna octombrie 1987 tarile UEO s-au intalnit din nou pentru a-si coordona
prezenta militara in Golf, in urma atacurilor lansate in zona impotriva unor nave
comerciale.Consiliul Uniunii Europei-Occidentale, alcatuit din ministrii afacerilor
externe si ai apararii din tarile membre, a adoptat o "Platforma asupra intereselor
europene in materie de securitate" in urma careia isi afirmau in mod solemn hotararea
de-a intari coloana europeana a NATO, oferind astfel o dimensiune de securitate si
aparare pentru o Europa integrata,”Platforma asupra intereselor europene in materie de
securitate” definea relatiile Uniunii Europei Occidentale cu NATO si cu alte instante,
prevazand si largirea UEO si conditiile propice asigurarii intaririi rolului sau ca forum in
cadrul caruia vor avea loc, cu regularitate, dezbateri asupra problemelor de aparare si
securitate care afecteaza Europa.
- identitatea europeană este aplicată pentru prima dată domeniului apărării.
- În plus, documentul reiterează obligaţia statelor membre de a furniza tot sprijinul militar
şi de altă natură în eventualitatea unui atac armat asupra unuia dintre acestea. Totodată,

65
se apreciază contribuţia esenţială pe care prezenţa substanţială a forţelor convenţionale
şi nucleare ale SUA o aduce pentru apărarea Europei.

53)Relatia U.E-U.E.O

Declarația de la ROMA—1984 – vorbește despre necesitatea de intarire a securitatii

occidentale, se intareste relatia dinre UE-UEO
La reuniunea desfasurata la Maastricht in 9-10 decembrie 1991, Consiliul
European a adoptat cateva hotarari privind mai ales politica externa si de securitate
comuna a Uniunii Europene,statele membre au decis asupra rolului UEO si a relatiilor
sale cu Uniunea Europeana si cu NATO (stabilite in Declaratiile de la Maastricht).Aceste
decizii, salutate de Consiliul Nord-Atlantic reunit pe 19 decembrie in sesiune
ministeriala, pot fi rezumate astfel:
iinvitarea membrilor Uniunii Europene sa adere la UEO sau sa ceara statutul de
observator la aceasta organizatie si incurajarea statelor europene membre NATO sa
devina membri asociati ai UEO; intarirea progresiva a acestei organizatii, ca o
componenta a apararii Uniunii Europene si ca organism responsabil sa concretizeze si sa
aplice hotararile si masurile adoptate de Uniune si care au implicatii in domeniul apararii;
punerea in practica a obiectivului constand in intarirea coloanei europene a Aliantei

66
Atlantice, precum si a rolului, responsabilitatilor si contributiilor statelor membre ale
UEO care apartin Aliantei; afirmarea de catre UEO a intentiei sale de a actiona conform
pozitiilor adoptate de Alianta; intarirea rolului operativ al UEO; transferarea Consiliului
si Secretariatului UEO de la Londra la Bruxelles.

La data de 19 iunie 1992, ministrii de externe si ai apararii din statele membre

UEO s-au intalnit in apropiere de Bonn, pentru a continua consolidarea rolului UEO,
emitand "Declaratia de la Petersberg".Aceasta declaratie a stabilit, pe baza deciziilor
adoptate la Maastricht, punctele de referinta ale viitoarei dezvoltari a organizatiei.Statele
membre ale UEO si-au declarat disponibilitatea de a pune unitati militare din toate
categoriile de forte armate conventionale in slujba misiunilor militare sub autoritatea
UEO.
Aceste misiuni, denumite "Misiuni Petersberg", constau in operatiuni umanitare si
de salvare,mentinere a pacii si ale fortelor de interventie in gestionarea crizelor,
incluzand operatiuni de mentinere a pacii.In Declaratia de la Petersberg, membrii UEO
se angajeaza sa sustina actiunile de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii
efectuate in cooperare cu CSCE si Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor
Unite.

Cu ocazia Conferintei Inter-guvernamentale (IGC) din 1996/1997 la Amsterdam,

prevederile stabilite in Tratatul de la Maastricht au fost ulterior reexaminate sefii de stat
si guvern ai UE au aprobat modificarile la Tratatul de la Maastricht, cu implicatii pentru
viitorul Politicii externe si de securitate comune a Uniunii si relatiilor UE-UEO.Misiunile
de tip Petersberg, in mod special, asa cum au fost ele definite de catre UEO la reuniunea
ministeriala din iunie 1992, au fost incluse in Tratatul de la Amsterdam.

Tratatul de la Amsterdam stipuleaza ca UEO reprezinta o parte integranta a dezvoltarii

Uniunii Europene,acordand acesteia accesul la o capacitate operationala, in special in
contextul Misiunilor de tip Petersberg.
UEO ar trebui sa sprijine UE in identificarea aspectelor politicii de aparare in
cadrul politicii externe si de securitate comune, iar UE ar trebui, in consecinta, sa
dezvolte relatii institutionale mai stranse cu UEO "in scopul de a integra UEO in UE, in
cazul in care Consiliul European adopta o asemenea decizie".Tratatul de la Amsterdam
mai stipuleaza ca "Uniunea va apela la randul sau la UEO, in elaborarea si implementarea
deciziilor si actiunilor Uniunii care au implicatii asupra apararii", acordand Consiliului
European competenta de a stabili linii generale pentru UEO, in domeniile in care UE ar
putea apela la UEO.

In urma semnarii Tratatului de la Amsterdam si a Declaratiei UEO din 22 iunie 1997,

au fost intreprinsi pasi importanti pentru dezvoltarea relatiilor UE-UEO.In septembrie
1997,Consiliul UEO a introdus masuri de armonizare, pe cat posibil, a exercitarii, prin
rotatia statelor membre, a presedintiei semestriale, atat a UEO, cat si a UE.In nov. 1997,la
intalnirea lor de la Erfurt (Germania), ministrii UE au aprobat o hotarare referitoare la
intensificarea rolului operational al statelor UEO cu statut de observator in conformitate
cu prevederile continute in articolul 17.3 din Tratatul de. la Amsterdam.Totodata,
ministrii care s-au reunit la Erfurt au adoptat o decizie referitoare la modalitatile de

67
participare a membrilor asociati si a observatorilor la operatiunile intreprinse de UEO.

54) Largirea NATO

- reprezinta un pas inainte catre obiectivul de baza al Aliantei, de crestere a securitatii si

extindere a stabilitatii in intreaga zona Euro-Atlantica, completand tendinte mai largi de
integrare si anume, extinderea Uniunii Europene (EU) si intarirea Organizatiei pentru
Securitate si Cooperare in Europa (OSCE). Aceasta nu reprezinta un pericol pentru
nimeni.NATO va ramane o Alianta defensiva, al carei scop fundamental este acela de a
mentine pacea in zona Euro-Atlanticasi de a asigura securitatea membrilor sai.
In conformitate cu Articolul 10 al Tratatului, Alianta ramane deschisa pentru aderarea
viitoare a altor state europene in masura sa favorizeze dezvoltarea principiilor sale si sa
contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord.Statele implicate in conflicte
etnice sau in dispute in afara granitelor teritoriale, incluzand pretentii iredentiste sau
conflicte cu jurisdictie interna, trebuie saisi rezolve aceste probleme prin mijloace
pasnice, conform principiilor OSCE, inainte de a avea posibilitatea de a deveni membre.
Un factor al deciziei de a invita tarile interesate la aderare este capacitatea acestora de
a contribui din punct de vedere militar la apararea colectiva si la mentinerea pacii,
precum si la alte noi misiuni ale Aliantei.
Aliatii decid prin consens invitarea la aderare a noilor membri.

In paralel cu transformarea interna si externa intreprinsa de catre Alianta dupa

sfarsitul Razboiului Rece NATO a creat Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, sau
„EAPC", care constituie un forum de consultare si de cooperare cu tarile partenere din
intreaga zona euro-atlantica.Alianta a dezvoltat un program intensiv de cooperare practica
si consultari regulate cu 27 de tari participante la initiativa Parteneriatului pentru Pace,
lansata in 1994.
A realizat noi structuri care reflecta intensificarea relatiilor cu Rusiasi stabilirea unui
parteneriat cu Ucraina, precum si instituirea unui dialog intensificat cu tarile mediteraneene
interesate.Cunoscand vaste reforme interne si externe, Alianta a devenit garantul pacii si
stabilitatii in spatiul euro-atlantic din pragul mileniului III
In ianuarie 1994, la Summit-ul de la Bruxelles,liderii Aliati au reafirmat deschiderea
Aliantei fata de includerea ca membri a altor state europene capabile sa respecte
principiile Tratatului de la Washington si saisi aduca contributia la securitatea zonei
Nord-Atlantice.
Lansarea Planului de Actiune pentru Aderare (MAP) in aprilie 1999 a ajutat
tarile aspirante la calitatea de membru NATO saisi concentreze si mai mult pregatirile
pentru respectarea scopurilor si prioritatilor stabilite in Plan.Cele nouatari care si-au
manifestat interesul de a adera la NATO si de a participa la MAP au
fost:Albania,Bulgaria,Estonia,Letonia,Lituania,Romania,Slovacia,Slovenia si
Macedonia.

La Summit-ul de la Madrid, din iulie 1997, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate
sainceapa negocierile de aderare cu Alianta.Acestea au fost incheiate, iar pana la sfarsitul
anului 1997 au fost semnate protocoale de aderare.Pana la aderare, in paralel cu procesul

68
politic, a fost intreprinsasi o activitate intensa, atat de catre cele trei tari, cat si in cadrul
NATO, in vederea adaptarii fortelor armate ale Poloniei, Republicii Cehe si Ungariei
pentru viitorul lor rol, in asa fel incat procesul de alaturare la structurile militare
aleAliantei sa poata fi coordonat in mod eficient.

• 1949 – 12 membri fondatori: SUA, Canada, Franța, M.B., Belgia, Olanda,

Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia, Italia
• 1952 – Turcia și Grecia
• 1955 - Germania
• 1982 - Spania
• 2004 – 7 țări: România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania
• 2009: Croația și Albania

55) Aparitia si etapele dezvoltarii U.E.O.

Uniunea Europei Occidentale isi are originile in Tratatul de
colaborare economică, socială, culturală si de aparare colectiva, semnat la Bruxelles,
in martie1948, de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Marea Britaniesi
Olanda.Germania era amintita ca posibil pericol pentru pace doar in preambul,
lipsindinsă din cele 10 articole. Este evident ca pericolul de care se temeau semnatarii
era mai la est - URSS.Art. 4cuprindea cele mai puternice garanții de securitate din
istoria tratatelor de apărare colectivă.

Tratatul de la Bruxelles de apărare colectivă a stat la baza crearii primei organizatii de

cooperare militara din Europa vestica: Uniunea Occidentalași a reprezentat cel mai
important semnal pe care puterile europene puteau să-l dea administrației și Congresului
SUA în vederea unei viitoare alianțe euro-atlantice.Peste circa 3 luni, la sfarsitul lui iunie
era in plina desfasurare prima criza grava a razboiului rece: blocada Berlinului. Uniunea
Occidentala va deveni in 1954, dupa primirea Germaniei Federale si a Italiei, Uniunea
Europei Occidentale (UEO).Art. 5 din Tratatul de la Bruxelles modificat conține
puternice garanții de securitate.

Odata cu semnarea, in 1949, a Tratatului Nord Atlantic, exercitarea responsabilitatilor

militare ale Uniunii Occidentale a fost transferata Aliantei Nord Atlantice.După 1954,
UEO a avut unrol important în integrarea europeană pentru Germania, care

69
accesează NATO prin UEO (1955) și Marea Britanie, care aderă la Comunitățile
Europene în 1973.

După 1973: relaxare a UEO (“sleeping beauty”)

Uniunea Europei Occidentale a fost reactivatain 1984,cu misiunea de a elabora o

"identitate europeana de aparare comuna", pe baza cooperarii intre membrii sai in
domeniul securitatii si de a intari coloana europeana a Aliantei Nord-Atlantice.

Odata cu ratificarea Tratatului de aderare semnat in noiembrie 1988, Portugalia si

Spania au devenit membre ale Uniunii Europei Occidentale in 1990, conform
hotararilor luate in anul 1987 in favoarea facilitarii procesului de extindere a UEO.

La reuniunea ministeriala care a avut loc la Roma, pe 20 noiembrie 1992, membrii UEO
au convenit sa largeasca Organizatia și au invitat Grecia sa devina cel de-al zecelea
membru, aceasta aderare urmand a fi supusa ratificarii de catre Parlamentul
Greciei.Grecia a aderat oficial la UEO in 1995.

56) Extinderea U.E– s-a realizat în următoarele etape:

• 1 ian. 1973: Marea Britanie, Irlanda și Danemarca

• 11981: Grecia
• 11986: Spania și Portugalia
• 11995: Austria, Suedia și Finlanda
• 22004: Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru, Cehia, Slovacia, Polonia,
Ungaria, Slovenia
• 1 ianuarie 2007: România și Bulgaria
• 1 iulie 2013: Croația

În prezent, statele candidate sunt Islanda (din iunie 2011, care, în2013, a întrerupt
negocierile), Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia. Statele potențial candidate sunt:
Albania, Bosnia & Herțegovina și Kosov

70
71