1) Conferinta de pace de la Paris ( 1946 )

Conferinţă de pace a început în 29 iulie 1946 la Paris, fiind prezenţi reprezentanţii a 32 de

state. Din numărul total al ţărilor participante, 21 de delegaţii erau ai statelor Aliate şi
Asociate, toate cu drept de vot, 6 ţări aveau rol consultativ, iar celelalte 5 delegaţii
reprezentau statele foste inamice şi aliate ale Germaniei, cele cu care urma să se încheie
tratatele de pace.
Dezbaterile au avut loc în şedinţe plenare şi în şedinţele comisiilor Conferinţei, iar deciziile s-au
adoptat cu majoritate de 2/3 în problemele de fond şi cu majoritate simplă în cele de procedură.
Nivelul de reprezentare la Conferinţa de pace era cel al miniştrilor de externe, întrucât Conferinţa
nu a luat în dezbatere Tratatele de pace cu Germania şi Japonia. Era un pas inapoi fata de
Conferinta din 1919-1920, ce pusese capat primului razboi mondial, cand se incheiasera tratate
de pace cu toate statele invinse iar, reprezentare era la cel mai inalt nivel.
Proiectul Tratatului de pace cu România, publicat simultan la Moscova, Washington, Paris şi
Londra în ziua de 31 iulie 1946, cuprindea un preambul, opt parti, 38 de articole si sase
anexe.
Din delegaţia Romaniei, alcatuita din 73 de persoane, ce urma sa reprezinte interesele tarii la
Conferinta faceau parte, printre altii, Gheorghe Tătărescu, care in calitatea sa de minstru de
externe era si conducatorul delegatiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan
Voitec, Lotar Rădăceanu. Ion Gheorghe Maurer, Florica Bagdasar, Elena Văcăresco, Ştefan
Voinea, generalul de brigada Dumitru Dămăceanu, la care s-au mai adăugat Mihail Ralea
(ministrul României la Washington), Simion Stoilov (ministrul României la Paris), Radu
Franasovici (ministrul României la Londra), Horia Grigorescu (ministrul României la Haga),
alături de mai mulţi specialişti în diferite domenii.
Obiectivele minimale ale delegatiei Romaniei erau prezentate plenului conferintei, la 12
august, intr-un document intitulat Atitudinea Romaniei fata de Conferinta de Pace. Acestea
erau: recunoasterea cobeligerantei, imbunatatirea clauzelor economie, inlaturarea din
proiectul de tratat a stipulatiilor art. 30 (clauza natiunii celei mai favorizate), imbunatatirea
conditiilor privitoare la limitarea armamentului. Se aducea drept argument efortul militar si
economic facut pentru infrangerea Ungariei si a Germaniei.
Discutiile generale asupra Tratatului de Pace cu Romania au avut loc la 10 octombrie 1946,
in a treizeci si saptea sedinta plenara a Conferintei. Sedinta a fost prezidata de Molotov,
 reprezentantul Uniunii Sovietice, ceea ce arata si rolul determinant avut de partea sovietica in
acest proces.
2) Momentul 23 august 1994 – context,semnificatii, consecinte

La 23 august 1944, Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I şi s-a format un
guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, format din militari şi patru reprezentanţi ai
Blocului Naţional Democratic. PCdR a privit lovitura de stat ca pe o consecinţă a faptului că
România trebuia să negocieze problemele legate de ieşirea din război cu URSS-ul şi nu cu Marea
Britanie sau USA. Înscrierea lor în BND se dorea a fi o acţiune de îmbunare a sovieticilor.
Principalul partener de discuţie din partea PCdR era Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre puţinii
intelectuali ai partidului, privit ca un partener de discuţie acceptabil şi de către liderii partidelor
democrate. În primul guvern Sănătescu el va fi ministru secretar de stat (alături de Iuliu Maniu,
Constantin Titel Petrescu şi Constantin I.C. Brătianu) şi ad-interim la Justiţie. La discuţiile de la
palat, Lucreţiu Pătrăşcanu venea însoţit de Emil Bodnăraş, care se prezenta „inginerul Ceauşu”.
Ironia a fost că principalii artizani ai loviturii de stat din 23 august 1944, liderii partidelor
democratice şi mai ales regele Mihai I, au înlăturat o dictatură militară pentru ca mai apoi să fie
ei înşişi înlăturaţi de comuniştii ce vor instala o dictatură.
Interpretarea actului de la 23 august 1944 va fi aproape imediat distorsionată de comunişti. Încă
de la 29 august, Constantin Pârvulescu afirma la un miting în faţa sediului PCdR că „partidul
clasei muncitoare, partidul comunist, a fost inspiratorul şi organizatorul luptelor pentru eliberarea
poporului român”. Aceasta după ce la 23 august declaraţia PCdR cerea: „Încheierea imediată a
armistiţiului, scoaterea României din Axă şi curăţirea teritoriului românesc de forţele hitleriste,
instaurarea unui regim de drepturi şi libertăţi publice”, aceste obiective formând temeiul
participării PCdR în cadrul politicii Blocului Naţional în actuala formaţiune guvernamentală.
După instaurarea guvernului Sănătescu, principala prioritate era semnarea armistiţiului cu
Puterile Aliate, lucru care se va întâmpla abia la 13 septembrie 1944, deşi Convenţia de
Armistiţiu este datată la 12 septembrie. Delegaţia română a fost condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu,
considerându-se că dacă în această postură se află un comunist, condiţiile vor fi mai blânde,
lucru care nu s-a întâmplat însă. Din delegaţie mai făceau parte Dumitru Dămăceanov
(subsecretar de stat la Interne), Ioan Christu, Gheorghe Popp (fruntaş PNŢ), Barbu Ştirbei,
lt.colonel I. Focşăneanu, Constantin Vişoianu. Lucreţiu Pătrăşcanu a avut chiar discuţii în
contradictoriu cu Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Străine al URSS, în privinţa
condiţiilor impuse României, lucru care îi va atrage antipatia sovieticilor. El i-a atras atenţia lui
Molotov că, deşi armata română a primit ordin de luptă contra nemţilor, totuşi unităţile sovietice
au dezarmat unele trupe române, regimentele noastre fiind dezorganizate şi mulţi soldaţi fiind
luaţi prizonieri. Într-o discuţie de la 11 septembrie a şefului delegaţiei române cu adjunctul lui
Molotov, Andrei Vâşinski, îi declara că în textul armistiţiului există câteva lipsuri: problema
plăţii datoriei României (300 milioane de dolari în 1938), în condiţiile în care circulau în ţară lei
emişi de sovietici, cu un curs artificial; jurisdicţia asupra militarilor sovietici de pe teritoriul
României, care vor comite infracţiuni etc. Armistiţiul mai prevedea ca România să participe la
efortul de război împotriva Germaniei cu 12 divizii de infanterie, să permită trecerea liberă a
trupelor sovietice prin ţară, judecarea criminalilor de război, desfiinţarea organizaţiilor de tip
fascist; era recunoscută anexarea Basarabiei şi Bucovinei de către URSS, dar şi anularea
arbitrajului de la Viena şi reunirea nord-vestului Transilvaniei la România. Pentru îndeplinirea
clauzelor armistiţiului exista o Comisie Aliată de Control, aflată la dispoziţia Înaltului
Comandament Suprem Aliat (sovietic), care, teoretic acţiona în numele Puterilor Aliate.
3) Alegerile din 1946 – pag 13
Era însă inutil, pentru că guvernul era recunoscut de Marile Puteri înainte de organizarea
unor alegeri libere. Acestea au avut loc abia în noiembrie 1946, fiind grosolan falsificate
în favoarea Blocului partidelor Democratice – denumire sub care s-au prezentat pe liste
comuniştii şi aliaţii lor. BPD (format din PCR, Frontul Plugarilor, PNL – Gheorghe
Tătărăscu, PNŢ – Anton Alexandrescu, o fracţiune a PSD) a obţinut în Marea Adunare
Naţională 347 mandate, PNŢ, 33, PNL, 3. La 1 decembrie, regele, a deschis totuşi noul
Parlament, deşi deschiderea a fost boicotată de reprezentanţii partidelor istorice.
4) Greva regala- pag 12
În plan politic, guvernul s-a confruntat cu o situaţie deosebită: „Greva regală” a lui Mihai
I, care începând cu 21 august 1945 a refuzat să mai contrasemneze actele guvernului pe
motiv că este nereprezentativ. El a fost încurajat de atitudinea britano-americană care au
declarat, în contextul Conferinţei de la Potsdam că nu vor recunoaşte guvernul român.
Este de precizat că URSS l-a recunoscut la 20 august 1945. Situaţia s-a rezolvat prin
Conferinţa de la Moscova (decembrie 1945) când cele trei Mari Puteri au hotărât ca în
guvernul Petru Groza să fie incluşi reprezentanţi ai PNŢ şi PNL. Regele şi-a reluat
îndatoririle, iar în guvern au fost numiţi miniştrii fără portofoliu Mihail Romniceanu
(PNL) şi Emil Haţieganu (PNŢ).
5) Abdicarea regelui Mihai si proclamarea RPR – pag 13
Mihai I este silită să abdice sub ameninţări de către Petru Groza şi Gheorghiu Dej. După
o explicaţie încâlcită, Groza i-a întins regelui o hârtie (abdicarea), spunând că are nevoie
de un răspuns imediat şi ameninţând cu execuţia unor studenţi arestaţi la o manifestaţie
 de simpatie pentru monarh din noiembrie 1945. Palatul era înconjurat de trupe, care
dezarmaseră Regimentul de Gardă. Groza, i-a spus regelui: „ţara a fost învăţată să vă
iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi” (comuniştii – n.n.)
La 30 decembrie 1947 (moment ales special în perioada sărbătorilor de iarnă), prin Legea
nr.363, Marea Adunare Naţională a proclamat Republica Populară Română (R.P.R.), odată
cu aceasta temelia statului totalitar comunist fiind definitiv pusă, dăinuind peste patru decenii
în România.

6) Constitutiile Republicii Populare Romane din 1948 si 1952 – pag 24 , pag 115, pag 31, pag 120

1948 adoptată „Constituția Republicii Populare Române din 1948”, construită după modelul
sovietic. Titlul I (art. 1) prevedea: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar,
independent și suveran”... în timp ce ţara era ocupată de Armata Roşie, pe teritoriul României
se aflau consilierii sovietici şi reţelele de informatori K.G.B.
- cenzura la nivel constituțional - Constituția a R.P.R. din 1952 - libertatea cuvântului și a presei,
”în conformitate cu interesele celor ce muncesc în vederea întăririi regimului de democrație
populară”.
-În conformitate cu Art.84 din Constituţia din 1952: “Libertatea de conştiinţă este garantată
tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române. Cultele religioase sunt libere să se organizeze
şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetăţenilor
Republicii Populare Române. Şcoala este despărţită de biserică. Nici o confesiune, congregaţie
sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, şi nu
numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului. Modul de organizare şi funcţionare
a cultelor religioase se reglementează prin lege”.
Constituţia din 1952: ,,Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei
istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către
glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţa poporului muncitor, în frunte cu clasa
muncitoare, condusă de partidul comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea
claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin
intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România” (...) ,,Politica externă a Republicii
Populare Române este o politică de apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu U.R.S.S. şi cu
ţările de democraţie populară, o politică de pace şi prietenie cu toate popoarele iubitoare de
pace”. (capitol introductiv).
7) Tratatul URSS din 4 februarie 1948
 4 februarie 1948 – Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între URSS și
România – valabilitatea 20 de ani; obligativitatea consultării URSS în probleme de politică
externă. (clauză prevăzută în toate tratatele încheiate de Moscova cu statele de ,,democrație
populară”). În realitate legătura esenţială s-a stabilit prin instaurarea unor regimuri comuniste
devotate Moscovei

Realizarea structurilor statului de tip sovietic în România a avut repercusiuni asupra evoluţiei
ulterioare a relaţiilor internaţionale ale ţării.

România nu a avut, în perioada 1948-1953, o politică externă proprie unui stat independent;
a fost dependentă de dirijările Moscovei cât şi faţă de rigorile războiului rece şi
internaţionalistă mai mult decât naţională

8) Scoaterea in afara legii a partidelor istorice – pag 13

Treptat, comuniştii vor impune în ţară o atmosferă de teroare. În ritm alert anul 1947
aducea instaurarea dominaţiei comuniste. La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărăscu, care
condusese delegaţia română şi la Paris, pentru semnarea Tratatului de Pace, este silit să
demisioneze din funcţia de ministru de externe, fiind înlocuit de Ana Pauker. PNŢ şi
PNL, erau practic desfiinţate încă din iulie. La 30 decembrie 1947, Monarhia este abolită
ea fiind ultimul obstacol în calea obţinerii puterii depline în stat.
La 30 decembrie 1947 (moment ales special în perioada sărbătorilor de iarnă), prin Legea
nr.363, Marea Adunare Naţională a proclamat Republica Populară Română (R.P.R.),
odată cu aceasta temelia statului totalitar comunist fiind definitiv pusă, dăinuind peste
patru decenii în România
9)Inscenarea de la Tamadau ( 1947)

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău a fost un incident petrecut la 14 iulie 1947.

Unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în
străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe fugari și i-au pus
sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”.[1][2]
Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica
desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Ca urmare a ”înscenării de
la Tămădău” a fost organizat un proces-spectacol, după modelul sovietic, în care liderii național-
țărăniști au fost judecați și condamnați la închisoare, pe perioade lungi (în mod normal, după cum
relata N. Carandino, pedeapsa pentru încercarea ilegală de părăsire a țării pedepsele erau între trei
și șase luni).
Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie
Lazăr, Nicolae Carandino și alții.
10. SOVROM-urie

Sovromurile, așa numitele societăți mixte sovieto-române, bazate teoretic pe principiul parității
aportului de capital român și sovietic, au fost înființate în baza acordului semnat la Moscova la
data de 8 mai 1945. Oficial, scopul sovromurilor era acela de a gestiona recuperarea datoriilor
României față de Uniunea Sovietică (300 de milioane de dolari). Societățile vizau domenii vaste
ca industria, agricultura, sectorul bancar și transporturile.

Domeniile vizate de aceste societăţi erau industria, agricultură, transporturile şi sectorul bancar.
Rezultatele colaborării urmau a fi împărţite între cele două ţări, ,,ajutând” economia românească
să se refacă după cel de-al Doilea Război Mondial.

În urma acordului au fost înfiinţate Sovromtransport, Sovrompetrol, Sovrombanc, Sovromlemn,

Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovrom Metale
Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS
(Transporturile Aeriene Româno-Sovietice). În anii 1950, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-
sovietice „Sovrom Kvartit“, România se angaja să exploateze zăcămintele de uraniu, pentru
furniza materialul necesar sprijinirii programului nuclear militar sovietic.

11) Nationalizarea
12) Colectivizarea agriculturii – mijloace si consecinte

- la 23 martie 1945 emis decretul privind reforma agrara în urma căreia circa 1,4 milioane ha
au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900.000 de
familii taranesti, dintre care 400.000 de familii de țărani fără pământ - împroprietărirea era
destinată să câștige simpatiile țărănimii pentru noul regim ale cărui adevărate intenții aveau
să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.
13) Sistemul penitenciar al Romaniei comuniste

Din punct de vedere structural DGSP a fost organizata in 10 direcţii centrale: Direcţia I
(informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în
penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale),
Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre),
Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).
Obiectivele securitatii, asemanatoare sau identice cu ale NKVD,ii ofereau acesteia competente
nelimitate, permitand ilegalitati si represalii de mare amploare.Insa activitatea DGSP era
supravegheata , chiar directionata prin agentii sai infiltrati ,de catre un corp de cosilieri sovietici
din MGB. Cea mai mare parte a surselor istorice provenite din arhiva DGSP, referitoare la
organizarea acesteia a fost preluata de catre autoritatile sovietice, la inceputul anilor 60 , atunci
cand consilierii rusi au fost retrasi si chemati acasa.
14) Canalul Dunare Marea Neagra
-La presiunile conducerii sovietice, conducerea politică de la București, aspru criticată în cadrul
unei întâlniri ce a avut loc în iulie 1953, avea să abandoneze construcția Canalului Dunăre –
Marea Neagră, să încetinească procesul de colectivizare, relaxarea terorii și să ia o serie de
măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de trai.

În 1949, noul regim comunist a început construcția canalului, folosindu-se trei tipuri de resurse
umane: forța de muncă liberă plătită, oameni provenind din diverse categorii sociale, cu profesii
diferite, recrutați din toată țara; militari în termen, din care unii lucrau în construcții, în timp ce alții
erau însărcinați cu paza obiectivelor sau a deținuților; munca forțată a deținuților, în marea lor
majoritate politici, cu condamnări administrative sau penale, având statutul de „coloniști MAI”.
[7]
 Numărul deținuților din coloniile de muncă a variat în funcție de amploarea lucrărilor, de la 19,2%
în 1949, la 82,5% în 1952, din totalul muncitorilor de la Canal.[7] Lucrările au fost sistate în 1953,
săpăturile realizate fiind valorificate, începând din anul 1959, în cadrul „Complexului de irigații
Mircea Vodă”, dezvoltat mai apoi în „Sistemul de irigații Carasu”.[2]
În 1973, s-a reluat ideea construcției Canalului navigabil Dunăre-Marea Neagră, după un nou proiect
realizat de IPTANA și ISPH, lucrările de bază fiind începute în 1976.[2] Canalul a fost inaugurat
sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu.[8] S-au excavat 294 milioane m3 la canalul
principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25
milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5
milioane m3 de betoane.[2][9]
15) Rezistenta armata anti-comunista
Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva
dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă
începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați
subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70[nota 1]. În România, opoziția armată a fost prima și
una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după
căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost
aduse la cunoștința publicului
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-
denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din
fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în
timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost
una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic[2]. Este
important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România,
grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date
istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005[nota 2]

16) Retragerea trupelor armatei rosii de pe teritoriul Romaniei

La 17 aprilie URSS a anunțat, în mod oficial, guvernul de la București despre intenția de a retrage
trupele sovietice de pe teritoriul României. [34]
La 24 mai 1958 a fost semnat de către România și URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici
staționați pe teritoriul național. Acordul prevedea un calendar al eșalonării retragerii efectivelor în
perioada iunie – august 1958, cât și așa-zise manifestări ale solidarității și prieteniei româno-
sovietice.[35] La aceeași dată, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia
a aprobat această măsură.[34]
 Deși se spunea că trupele sovietice staționau în România conform înțelegerii în cadrul
Tratatului de la Varșovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la
Paris.[36] Deși tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forțelor aliate din
România, URSS și-a rezervat dreptul de “a păstra pe teritoriul României forțele armate care
i-ar fi necesare pentru menținerea lucrărilor de comunicații cu zona sovietică de ocupație din
Austria”. Practic, prin acest amendament era legalizată staționarea în continuare a trupelor
sovietice de ocupație în 14 garnizoane din România.[37]

17)
Romania in cadrul CAER
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc a fost creat în 1949, în vederea coordonării relaţiilor
economice dintre ţările lagărului socialist. Deşi prezentat ca o replică la Planul Marshall, Stalin a
urmărit prin crearea CAER întărirea controlului economic al Moscovei asupra ţărilor satelite. Din
1962, România a avut o poziție critică la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor
din țările comuniste, preferând să-şi folosească resursele de materii prime pentru propria
dezvoltare. Pe parcursul anilor 1970 şi mai ales 1980, Nicolae Ceauşescu a adoptat o atitudine
mai flexibilă faţă de colaborarea în cadrul CAER.

18) Planul VALEV

-la începutul anului, E.B. Valev a publicat articolul Problemele ale dezyoltdrii
economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS. Autorul avansa o
propunere originala: „constituirea unui complex economic interstatal" în zona Dunării de
Jos, care urma să înglobeze partea de sud a URSS (12.000 km2), partea de sud-est a
României (100.000 km2, 42% din teritoriul țării) și partea de nord a Bulgariei (38.000
km2, 33% din teritoriu). Totodată, complexul urma să dispună de o populație de 12
milioane de locuitori. “Contribuția” României avea să fie cea mai importantă, căci ea
reprezenta 42% din teritoriul țării, inclusiv capitala, 48% din populație, 54% din
producția de mașini și 86% din producția de petrol. Bulgaria a acceptat ,,Planul Valev”,
dar România l-a respins, percepându-l ca pe un pericol național. Răspunsul părții române:
publicarea în ,,Viața economică” a unui studiu semnat de directorul Institutului de
Cercetări Economice, Costin Murgescu, îl acuza pe Valev de încercarea de a „trunchia”
România: ,,propunerile (din partea CAER) comportă implicații economice și politice
dintre cele mai serioase, fiind de natură să știrbească grav independența și suveranitatea
națională a țărilor membre”. În plus, economistul român critica așa-numitele complexe
economice interstatale, susținând, pe bună dreptate, că ele puneau în pericol nu numai
suveranitatea, ci și integritatea teritorială a statelor care ar fi devenit membre ale unor
astfel de complexe.
19) Romania si revolutia din Ungaria ( 1956 )

- Revolta din Ungaria a debutat la 23 octombrie 1956. Demonstranţii cereau alegerea unei noi
conduceri a Partidului Muncitoresc Ungar, remanierea guvernului, includerea în componenţa lui
a lui Imre Nagy, pluripartitism, libertatea cuvântului, presei, retragerea trupelor sovietice.
- La 25 octombrie 1956, intervenţia armatei sovietice s-a intensificat în Ungaria, fiind aduse noi
trupe sovietice şi o divizie mecanizată sovietică din România. La 30 otombrie, Imre Nagy a
cerut scoaterea trupelor sovietice din Budapesta, fapt împlinit în ziua de 31 octombrie în urma
aprobării guvernului de la Moscova. Imre Nagy a apreciat că, guvernul sovietic nu a oprit
deplasarea trupelor şi nu a dat explicaţii satisfăcatoare acţiunilor sale “şi a propus să se adopte
hotărârea privind denunţarea de către Ungaria a Tratatului de la Varşovia, proclamarea
neutralităţii ungare care urma să fie garantată de O.N.U..”

-Gheorghiu Dej şi Bodnăraş au insistat pentru o intervenţie militară fermă împotriva guvernului
lui Imre Nagy, iar trupele sovietice staţionate în România, au fost primele care au trecut graniţa
ungară la 26 octombrie.

20) Romania si Primvara de la Praga ( 1968)

Momentul culminant al politicii lui Ceauşescu s-a produs în data de 21 august 1968, atunci când
Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei. Pentru prima dată P.C.R. avea sprijinul
populației, aceștia venind de bunăvoie la miting. De asemenea oamenii s-au înscris în P.C.R.
deoarece aveau încredere în politica lui Ceauşescu. Pe plan extern, Ceauşescu a avut numai de
câştigat după acest eveniment istoric. A urmat vizita lui Richard Nixon în România, apoi vizita
lui Ceauşescu în S.U.A., obținând clauza națiunii cele mai favorizabile, a aderat la F.M.I., a fost
mediator în diferite conflicte. Occidentul îl privea ca fiind un om cu o gândire liberală.

La nivel general, situaţia a început să se schimbe radical în întregul bloc sovietic în prima
jumătate a anului 1968. Cele mai radicale schimbări au avut loc în Cehoslovacia, începând cu
luna ianuarie, când prim-secretar a devenit Alexander Dubcek . Dubcek a demarat un amplu
program de reforme care doreau să fie motorul unei politici de liberalizare accelerată, fenomen
cunoscut sub denumirea de primăvara de la Praga. Dubcek dorea un ”socialism cu față umană”.
În aprilie 1968, liderul PCC anunțase ”Programul de acțiune”, un proiect ce viza liberalizarea
parțială a economiei, deschiderea societății în următorii zece ani și crearea unui stat federal
compus din Cehia și Slovacia. Președintele statului – Ludvik Svoboda – a fost de acord cu
schimbările. Liderii cehoslovaci, în primul rând primul secretar Dubcek şi preşedintele Adunării
Naţionale, Smrkovsky, s-au angajat într-un dialog direct cu reprezentanţii opiniei publice.
Curând societatea cehoslovacă era trezită la viaţă şi devenise un protagonist important în
procesul decizional.

21) Reactie Occidentului fata de atitudinea adoptata de Nicolae Ceausescu in contextu Primaverii
de la Praga

Despre Ceaușescu se va discuta foarte mult atât în mass-media occidentală, cât și în cercurile
politice. Vestul credea că România fusese invitată să invadeze Cehoslovacia, dar refuzase
invitația. României nu i s-a adus la cunoștiință decizia de a invada Cehoslovacia. Pe 22 august,
Marea Adunare Națională se întrunea să adopte „Declarația cu privire la principiile de bază ale
politicii externe a României”, ce a fost transmisă Organizației Națiunilor Unite și tuturor statelor
care aveau relații diplomatice cu România, iar pe 23 august Ceaușescu a invitat toate partidele
comuniste europene la o discuție asupra a tot ce se petrecuse în acele zile, tocmai la Praga, însă
întâlnirea nu a putut avea loc, deoarece demnitarii cei mai importanți ai Cehoslovaciei se aflau la
Moscova.

În ceea ce privește relațiile României cu Occidentul, un aspect important este colaborarea cu

S.U.A., care a cunoscut o incontestabilă ascensiune după 21 august 1968, în ciuda opoziției pe
care rușii o vor manifesta în acest sens, mai mult sau mai puțin declarată.

Richard Nixon îi va urma în funcție lui Lyndon B. Johnson, menținând aceeași propunere la
adresa statului român, și anume de a interveni, ca mediator, în conflictul dintre Statele Unite și
Vietnam, pe fondul imaginii pozitive, de cunoscător al politicii nord-vietnameze, de care se
bucura Ion Gheorghe Maurer. În aceste condiții, Nixon va vizita România, în august 1969, fiind
primit cu entuziasm de români, având în vedere și că evenimentul însemna prima vizită a unui
președinte american într-un stat comunist, exceptând Uniunea Sovietică.

22) „Declaratia de independenta „ ( 1964)

-În contextul creat de conflictul rece sovieto-chinez, de criza rachetelor și de discuțiile privind
preconizata reformă a CAER și ținând seama de toate evoluțiile românești interne, dar și de cele
ale lumii comuniste, de la venirea lui Hrușciov la putere și până în acel moment, Partidul
Muncitoresc Român și-a afirmat poziția sa independentă în “Declarația cu privire la poziția PMR
în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, cunoscută neoficial sub numele
de „Declarația de independență” din aprilie 1964.
Declarația afirma
- dreptul la independență al fiecărui partid comunist și muncitoresc,
- egalitatea în drepturi a acestor partide
- și neamestecul în afacerile interne,
ca fiind principiile de bază ale relațiilor în cadrul blocului socialist.
-Din moment ce divergențele evoluaseră și duseseră mișcarea comunistă în pragul scindării,
susținerea coexistenței pașnice ca principală modalitate pentru schimbarea raportului de forțe pe
plan internațional era cea mai bună variantă pentru ca PMR să-și afirme propria linie de politică
externă.
23) Succesiunea la putere dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej

La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare lăsând problema succesiunii sale aparent
nerezolvată. Aparent doar, pentru că la trei zile după moartea sa, Nicolae Ceaușescu, care nu era
unul dintre favoriții la conducerea partidului, a devenit, oficial, prim-secretar al P.M.R.. Este
adevărat, la acel moment, Nicolae Ceaușescu era deja un personaj important în cadrul conducerii
partidului, dar nu era unul dintre favoriți. Făcea parte din Biroul Politic al C.C., fiind promovat
în această funcție de către Gheorghiu-Dej, din 1954, după ce fusese membru al C.C. timp de doi
ani. De asemenea, după 1955, Ceaușescu fusese și secretar al C.C., pe probleme organizatorice și
de cadre, ceea ce i-a asigurat o anumită notorietate în interiorul partidului.

24) Congresul al IX-lea al PCR

Între 19 și 24 iulie 1965 are loc ceea ce ar fi trebuit să fie Congresul al IV-lea al P.M.R., însă,
prin decizia lui Ceaușescu, Congresul devine al IX-lea. Numele partidului redevenea P.C.R.,
pentru a sublinia continuitatea, dar surveneau și alte modificări: numelui statului, care devenea
„Republica Socialistă România”; se instituie funcția de secretar-general al C.C. al P.C.R. în locul
celei de prim-secretar, idee care - potrivit lui Paul Niculescu-Mizil - a aparținut lui Ceaușescu,
liderul comunist dorind să se delimiteze de semnificația sovietică a funcției și să sublinieze
poziția sa de lider unic în cadrul partidului. Totodată, schimbarea Statutului partidului, care va
stipula, printre altele, că membrii săi nu au voie să „dețină mai mult de o funcție cu normă
întreagă în aparatul de partid sau de stat”. Ulterior, folosinu-se de acestă prevedere, Ceaușescu
avea să-l înlăture pe Drăghici, care era considerat cel mai important rival al său. Structurile
partidului sunt modificate. Instanţa supremă rămâne Congresul Partidului, care se reuneşte o dată
la patru ani şi alege Comitetul Central. Acesta alege secretarul general, secretariatul, Comitetul
Executiv şi prezidiumul. Biroul Politic este înlocuit de un Comitet Executiv format din
cincisprezece membri plini şi zece membri supleanţi şi de un prezidium redus, provenit din
Comitetul Executiv. Şapte din cei nouă membri ai Biroului Politic formează noul prezidium: N.
Ceauşescu, Chivu Stoica, I Gh.Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Alexandru
Drăghici şi Emil Bodnăraş.

25 ) Profilul politic al lui Lucretiu Patrascanu

A fost un intelectual,un comunist convins dar diferit din toate punctele de vedere, avand relatii
bune la inceput cu PNL,PNT si casa regala.
Dupa intoarcerea armelor din 23 august, Lucretiu Patrascanu si-a asumat rolul de reprezentant al
Partidului Comunist Roman. A facut parte din Guvernul Sanatescu. Dupa semnarea tratatalui
Patrascanu spera sa obtina ajutorul Uniunii Sovietice pentru a conduce PCR dar sovieticii au
preferat un om din clasa muncitoare.
Declinul a inceput odata cu preluarea puterii de catre DEj. Lucretiu Patrascanu a avut cel mai
lung proces al unui lider comunist. A fost acuzat de spionaj imperialist pentru americani si
englezi, de sabotarea PCR si de inalta tradare. Dar toata aceste acuzatii erau doar inscenari.
Acesta a fost executat in 1954, dupa 6 ani de procese.

26) Eliminarea A Pauker – V Luca- T Georgescu

- În şedinţa Biroului Politic al CC al P.M.R., din zilele de 3, 4, 6 şi 12 aprilie 1956, Dej ţinea să
remarce că dacă în unele ţări, în timpul lui Stalin, au fost întreprinse măsuri de represiune
împotriva cadrelor de partid, “ în România nu au existat astfel de manifestări … în afară de
procesul lui Pătrăşcanu şi al grupului său care au fost cercetaţi aproape şapte ani până când s-a
făcut dovada crimelor săvârşite de ei, afară de procesul lui Luca în care a fost, fără nici o tăgadă,
demonstrată trădarea lui, afară de măsurile luate împotriva lui Ana Pauker şi Teohari Georgescu
de înlăturare a lor din conducere, nu au avut loc nici un fel de acţiuni îndreptate împotriva
membrilor şi a cadrelor partidului”. Potrivit raportului, actuala conducere de partid nu avea nimic
important să-şi reproşeze deoarece P.M.R. acţiona în direcţia justă. Denaturările care ameninţau
linia politică şi unitatea partidului au fost înlăturate din 1952 o dată cu demascarea şi înlăturarea
grupului de ,,deviatori fracţionişti.”

27) Raportul Secret . Congresul al XX-lea al PCUS. Amenintari interne si externe pentru Dej

România și Raportul secret al lui Hrusciov

-Demascarea cultului personalităţii lui Stalin în raportul ,,secret” prezentat la Congresul al XX

lea de Nikita Hrusciov, dezvăluirile greşelilor în raporturile dintre ţările socialiste, afirmarea
necesităţii luării în considerare a particularităţilor naţionale a ţărilor socialiste, a respectării
principiilor şi normelor noi de relaţii între aceste ţări, au generat diverse reacţii în ţările lagărului
socialist.
Motive pentru care Hrusciov a întreprins atacul fără precedent până atunci:

1. -dorea să-şi lipsească adversarii din Biroul Politic al partidului de legitimitate; asocierea lor cu
Stalin fiind mai totală şi mai compromiţatoare decât a sa. (Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici,
Gheorghi Malenkov, Klement Voroshilov);

2. - demolarea mitului lui Stalin era menită restaurării prerogativelor partidului comunist ca
adevăratul deţinator al puterii politice –asigura demnitatea instituţională a oligarhiei de partid
pusă în cumpănă de despotismul personal al lui Stalin;

3. - proclamând întoarecerea la “adevăratul Leninism” ca nouă linie oficială, Hrusciov îşi putea
asigura propria imagine de restaurator al legalităţii socialiste şi protector al birocraţiilor
împotriva terorii poliţiei secrete;

28) Romania si Organizatia Tratatului de la Varsovia

- Organizația Tratatului de la Varșovia sau conform denumirii oficiale „Tratatul de prietenie,

cooperare şi asistenţă mutuală”, ca o uniune politico-militară a estului european, a fost cunoscută
și sub numele de Pactul de la Varșovia constituită la data de 14 mai 1955. Semnarea acordului
din mai 1955, a reprezentat de fapt finalul și nu inceputul acestui proces.
Prima etapă a demarat in perioada 1948-1949, când s-a constituit cadrul informativ al blocului
răsăritean. Caracteristica principală a fost aplicarea principiului casus foederis la ”negocierea”
primelor acorduri de ”colaborare și sprijin reciproc”1.

A doua etapă a continut cu intâlnirea secretă la nivel inalt, din inițiativa lui Stalin, in perioada 9-
12 ianuarie 1951 de la Moscova, atunci când s-au pus bazele Comitetului de coordonare de
constituire a Forțelor armate ale democrațiilor populare. Documentele de arhivă arată că in anii
care au urmat, forțele armate se vor organiza după modelul sovietic, personalul responsabil fiind
primit la studii in academiile militare sovietice.

- Semnatarii originali ai Organizației Tratatului de la Varșovia au fost Uniunea Sovietică,

Albania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România și Republica Democrată Germană.
- Deși statele membre ale Pactului de la Varșovia s-au angajat să se apere unul pe celălalt dacă
unul sau mai mulți dintre semnatari ar fi fost atacați, și s-a subliniat neintervenția în afacerile
interne ale membrilor săi, iar procesul de luare al deciziilor ar fi trebuit să fie unul colectiv,
Uniunea Sovietică a controlat în cele din urmă deciziile Pactului.
- ”Articolul 8: Părțile contractante declară că vor acționa într-un spirit de prietenie și colaborare
în scopul dezvoltării și întăririi continue a legăturilor economice și culturale dintre ele,
călăuzindu-se după principiile respectării reciproce a independenței și suveranității lor și
neamestecului în treburile lor interne.”

-Principalele organe prin care se asigura funcţionarea alianţei erau: Comitetul Politic Consultant,
Comandamentul Unit al Forţelor Armate, Statul Major al Forţelor Armate Unite, Secretariatul
Unit al Tratatului.
-Unul din aspectele interesante îl reprezintă numirea Mareșalului Uniunii Sovietice ca și
comandant suprem al forțelor armate, astfel fiind clară dorința de dominație a sovieticilor,
precum și dreptul de a fi staționate trupe pe teritoriul aliaților

29 ) Politica externa a Romaniei socialiste

Anul 1962 a fost marcat de așa-numita criză a rachetelor din Cuba, criză ce se consideră că ar fi
putut determina declanșarea celui de-al treilea Război Mondial. Criza s-a desfășurat pe parcursul

1
Jordan Baev, Sistemul de securitate și Balcanii i anii Războiului Rece, Sofia, Ed . Damian Jakov, 2010, p.80.
a 38 de zile, între 14 octombrie și 20 noiembrie și a avut ca punct de plecare descoperirea de
către avioanele americane de spionaj a unei baze sovietice de lansare de rachete cu rază de
acțiune medie, SAM, pe teritoriul Cubei. La 22 octombrie 1962, într-un discurs oficial, Kennedy
a catalogat acțiunea sovietică drept o “amenințare explicită la adresa păcii și a securității
Americilor” pe care „nici Statele Unite, nici comunitatea mondială nu puteau să o tolereze.”
(Discursul lui John F. Kennedy din 22 octombrie 1962,http://www.jfklibrary.org/Asset-Viewer/sUVmCh-

sB0moLfrBcaHaSg.aspx). . Măsurile imediate luate pentru remedierea situației au constat în

instituirea unei blocade riguroase privind orice echipament militar destinat Cubei. Orice vas ce
naviga spre Cuba era astfel interceptat și percheziționat.

Spre deosebire de SUA, care și-a informat toți partenerii din alianță, Uniunea Sovietică a
menținut întreaga chestiune secretă, aliații săi aflând datele problemei abia atunci când lucrurile
au fost făcute publice de către americani. În concluzie, statele blocului comunist s-au aflat în
pragul pornirii unui război nuclear, în care ar fi fost implicate încă din primul moment, fără să își
dea acordul, fără ca măcar să cunoască situația, ci numai prin faptul ca erau aliate cu URSS.
România ar fi putut fi angrenată în cel de-al treilea Război Mondial numai pentru interesele
Moscovei. La 4 octombrie 1963, în cadrul unei întalniri de rutină, Corneliu Mănescu, ministru de
externe al României, vorbind în numele guvernului de la București, i-a declarat secretarului de
stat al SUA, Dean Rusk, că România nu a fost consultată de sovietici în chestiunea instalării
rachetelor în Cuba și că, în cazul unui conflict declanșat de acțiuni ale URSS asemănătoare cu
cele din Cuba, România ar fi rămas neutră.
30) Tezele din iulie 1971

Tezele din iulie este un nume care de obicei este atribuit unui discurs pe care dictatorul
român Nicolae Ceaușescu l-a adresat în fața Comitetului Executiv al Partidului Comunist
Român (PCR), pe data de 6 iulie 1971. Numele său complet era Propuneri de măsuri pentru
îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a
tuturor oamenilor muncii. Tezele cuprindeau 17 "propuneri", care urmau a fi dezbătute într-o plenară
C.C. al P.C.R. din toamna aceluiași an.[1]
Acest discurs oarecum Maoist[2][3][4] a marcat începerea unei „mini Revoluții Culturale”[4][5][6] în
România Comunistă, lansând o ofensivă Neo-Stalinistă[7] împotriva autonomiei culturale, o
întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist și atacuri
asupra intelectualilor necorespunzători. Era cerută o conformare strictă, ideologică în științele
umane și sociale. Competența și estetica urmau să fie înlocuite de ideologie; profesioniștii din
anumite domenii urmau să fie înlocuiți de agitatori, iar cultura urma din nou să devină un instrument
al propagandei politico-ideologice.[8]
31 )Vizita lui Charles de Gaulle in Romania
Primăvara anului 1968 aduce lui Ceauşescu un spor de prestigiu intern şi extern prin vizita
generalului de Gaulle desfăşurată între 14 şi 18 mai. The Economist îl numea pe Ceauşescu de
Gaulle al Pactului de la Varşovia. Dictatorul român dorea un dialog cu această importantă
personalitate franceză. De Gaulle considera această vizită în România extrem de importantă , în
ciuda evenimentelor din ţara sa care se doveau a fi extrem de ameninţătoare (celebra criză din
mai ’68). De Gaulle a hotărât să nu contramadeze vizita.

Deși vizita s-a datorat unui prim succes de imagine obținut de Ceaușescu, de Gaulle fiind
impresionat de acesta și dorind să-l atragă spre „Vest”, liderul PCR a jucat cartea precauției,
fiind în asentiment cu președintele francez doar în ceea ce privește retorica, fapt ce l-a
nemulțumit pe oaspete, care și-a dat seama că regimul din România vrea să folosească suportul
occidental (moral sau chiar material), pentru a-și accentua imaginea independentă și disidentă pe
care o afișase în cadrul Blocului Estic.

32) Vizita lui Richard Nixon in Romania

Momentul culminant al politicii lui Ceauşescu s-a produs în data de 21 august 1968, atunci când
Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei. Pentru prima dată P.C.R. avea sprijinul
populației, aceștia venind de bunăvoie la miting. De asemenea oamenii s-au înscris în P.C.R.
deoarece aveau încredere în politica lui Ceauşescu. Pe plan extern, Ceauşescu a avut numai de
câştigat după acest eveniment istoric. A urmat vizita lui Richard Nixon în România, apoi vizita
lui Ceauşescu în S.U.A., obținând clauza națiunii cele mai favorizabile, a aderat la F.M.I., a fost
mediator în diferite conflicte. Occidentul îl privea ca fiind un om cu o gândire liberală.

Richard Nixon îi va urma în funcție lui Lyndon B. Johnson, menținând aceeași propunere la
adresa statului român, și anume de a interveni, ca mediator, în conflictul dintre Statele Unite și
Vietnam, pe fondul imaginii pozitive, de cunoscător al politicii nord-vietnameze, de care se
bucura Ion Gheorghe Maurer. În aceste condiții, Nixon va vizita România, în august 1969, fiind
primit cu entuziasm de români, având în vedere și că evenimentul însemna prima vizită a unui
președinte american într-un stat comunist, exceptând Uniunea Sovietică.

33) Vizita delegatiei romane in Marea Britanie ( 1978)

Cea mai puternică monarhie din lume a întins covorul roşu dictatorilor români Nicolae şi Elena Ceauşescu cu ocazia
vizitei pe care aceştia au efectuat-o în luna iunie a anului 1978
De fapt, Marea Britanie avea interese economice în România. Profesorul Cristian Troncotă, cel care a studiat vreme
de un deceniu fondul de documente al Securităţii, spune că între cele două ţări se negociaseră cel puţin două
contracte economice, la noi urmând să se producă motoare pentru Marea Britanie. „Faptul că Nicolae Ceauşescu a
mers personal în Marea Britanie a fost pentru ca să dea garanţie acelor contracte“, spune Troncotă. În timpul vizitei
de lucru s-au semnat contracte cu firmele British Aerospace şi Rolls Royce privind cooperarea pe termen lung în
construirea de avioane BAC-1-11 şi motoare pentru avioane. „Era un fel de offshore. Englezii urmau să construiască
la noi motoare. Din păcate, contractul, care ar fi trebuit să fie pe termen lung, nu a mai fost dus la bun sfârşit, dar nu
pot să vă spun care au fost cauzele. Cert este faptul că era singurul contract pe care Marea Britanie îl semna cu o
ţară din est“, adaugă Cristian Troncotă. Marea Britanie, la acea vreme, vedea o perspectivă colosală de a se dezvolta
cu ajutorul ţărilor din estul Europei. Tot cu ocazia vizitei, cele două guverne au semnat memorandumuri de înţelegere
privind cooperarea în industria aeronautică şi cooperarea tehnologică în domeniul explorării şi exploatării de petrol şi
gaze. Între organizaţiile economice româneşti şi firme britanice precum Imperial Chemical Industries, Shell
Internaţional, Petroleum Company, Consiliul Naţional al Cărbunelui s-au stabilit mai multe înţelegeri.

34)Cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu

În scurt timp, regimul ceauşist a trecut de la firavele măsuri de liberalizare la cultul personalităţii.
Regimul patronat de Ceauşescu a căpătat, în special din a doua parte a anilor ‘70, vizibile
trăsături staliniste. Cu cât reuşea să concentreze mai mult puterea în propriile mâini, cu atât
regimul a căpătat trăsăturile unui stat poliţienesc, în care poliţia politică a devenit cel mai
important instrument de guvernare. Ceauşescu a reuşit să instaureze un regim de teroare politică,
al cărui instrument omnipotent a fost Securitatea, devenită un adevărat stat în stat, total
credincioasă dictatorului.
În anul 1971 după o vizită în China şi Coreea de Nord, a hotărât înăsprirea controlului
asupra culturii, educaţiei şi mijloacelor de comunicare în masă, reluarea campaniei ideologice,
intensificarea propagandei şi diminuarea schimburilor culturale cu Occidentul. Noua linie urma
să asigure triumful activiştilor şi altor ideologi apropiaţi soţilor Ceauşescu.
Populaţia din perioada anilor ’80 era descurajată, dezgustată, disperată. Omul nou, atât de
drag conducătorului, era supus, umilit, uşor de intimidatşi de distrus mental şi spiritual.
Din cauza producţiei slabe, după 27 de ani de vânzare la liber, în 1981 a fost reintrodusă
raţionalizarea pâinii. Zahărul, făina, uleiul comestibil, orezul, cafeaua erau raţionalizate. La fel s-
a întâmplat şi cu energia, al cărei consum era strict controlat. Românii sufereau de foame şi de
frig. În acest timp, soţii Ceauşescu şi clanul lor trăiau în lux.
 În 1984, obsedaţi de problemele de natalitate, soţii Ceauşescu pun la punct un program de
sporire a populaţiei. Existau două categorii de măsuri: pe de-o parte, femeile erau încurajate să
aibe cel puţin patru copii, pe de altă parte, erau pedepsite cele care nu se supuneau poruncii.
35 ) Rolul Comisiei Aliate de Control si al Armatei Rosii in sovietizarea Romaniei

După ce pactul de armistițiu a fost definitivat în 1944, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul
României. Estimările dimensiunii trupelor variază între 750.000 și 1 milion de soldați sovietici
(estimări ale oficialilor militari britanici), până la 1-1,5 milioane (estimări ale Înaltului Comandament
Militar Român); mulți diplomați și experți occidentali referindu-se la trupe de peste 1 milion de
soldați.[14]
Ocuparea sovietică a României a dus la o completă reorganizare a Armatei Române, sub
supravegherea Armatei Roșii. Inițial toate elementele pro-germane au fost eliminate din cadrul
forțelor armate românești. În perioada 1944–45, au fost formate două divizii din voluntari români, ex-
prizonieri de război, antrenați și îndoctrinați în Uniunea Sovietică pe perioada războiului, dar și din
activiști comuniști precum Valter Roman. 
Imediat după 23 august 1944, comuniștii au inițiat acțiuni de infiltrare în Ministerul Afacerilor Interne
pe scară largă. Direcția Generală pentru Securitatea Poporului (DGSP, denumit uzual Securitatea) a
fost fondată oficial la 30 august 1948 prin decretul 221/30. Securitatea a fost creată de
către SMERSH, o unitate NKVD, destinată a distruge serviciile de informații existente în statele
ocupate de sovietici în Europa de Est și a le înlocui cu unități subordonate structurilor sovietice.
Unitatea SMERSH din România, denumită și Brigada Mobilă, a fost condusă până în 1948 de către
colonelul NKVD Boris Grünberg, cunoscut în România și ca Alexandru Nicolschi
36 ) Conventia de Armistitiu
Încă din primele zile de după 23 august 1944, problemele româneşti aparţineau de fapt
Uniunii Sovietice. Convenţia de Armistiţiu a consemnat această situaţie. În timpul discuţiilor de
la Moscova, ambasadorii Marii Britanii şi S.U.A. nu au intervenit decât pentru a confirma
adeziunea lor la poziţia sovietică.

P.C.R. a devenit principalul instrument, prin care Kremlinul şi-a impus linia politică. La
26 septembrie 1944 a fost publicat Proiectul de Platformă al Frontului Naţional-Democrat,
organizaţie la care au aderat, alături de P.C.R. şi P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Populară
Maghiară (M.A.D.O.S.Z.), sindicatele şi alte organizaţii. Frontul Naţional-Democrat (FND) s-a
constituit in octombrie 1944
La 4 noiembrie 1944, sub presiunea FND, s-a format un nou guvern, prezidat tot de
Constantin Sănătescu; cabinet în care posturile ministeriale s-au împărţit între F.N.D., P.N.Ţ. şi
P.N.L. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de generalul
Nicolae Rădescu.

37) Profilul politic al lui Gheorghe Gheorghiu Dej

A fost liderul comunist al Romaniei din 1947 pana la moartea sa in 1965 .
In 1945 este ales secretar de general al PCR si a condus PCR impreuna cu
moscovitii(Pauker,Vasile Luce, Teohari Georgescu) pana i-a epurat pe acestia.
Acesta a fost si presedinte a consiliului de Stat al Reppublicii Populare Romane in perioada
1961-1965.
Pana la moartea lui Stalin acesta a dus o politica ambivalenta, incercand sa castige pe cat posibil
increderea Moscovei.Dupa moartea lui Stalin acesta incepe destalinizarea prin pormovarea
industriei grele, a sentimentelor antisovietice.
Acesta a avut o atitudine ferma impotriva guvernului mgahiar al lui Imre Nagy. Asta a dus la
castigarea increderii liderului rus Hrusciov, iar in 1958 trupele din Armata Rosie au fost retrase
din Romania.
Sper sfarsitul vietii DEja a strabilit relatii diplomatice cu statele occidentale, inclusiv SUA, ceea
ce a atrs atentia Moscovei , iar Dej a murit in 1965, exista mai multe teorii legate de moartea
acestuia.

38 ) Profilul politic al Anei Pauker

A fost o activita comunista ilegalista,evreica de origine.
In timpul petrecut la Moscova a devenit sefa grupului de romani exilati, cunoscuti ca ,,factiunea
moscovita”.
Ascensiunea acestuia a inceput odata cu intoarcerea in tara in 1944. A fost aleasa secretar al
Comitetului Central al PRC si a jucat un rol important in organizrea guvernului controlat de
comunisti si prezidat de Petru Groza in anii 1945-1947.
In 1947 a fost numita ministru de externe si viceprim-ministru fiind prima femeie din lume care a
deținut această funcție guvernamentală. În această calitate, a semnat, între altele, actul prin care
România ceda Uniunii Sovietice Insula Șerpilor.
Caderea acesteia are loc in timpul epurarilor facute de Dej in 1952, aceasta fiind acuzata de
cosmopotilism, de deviere de dreapta si de activitati antipartinice de sabotare a colectiviarii, de
legaturi cu legionari si agenti straini etc.
In 1953 este supusa unui interogratoriu si apoi eliberata, dar tinuta sub arest la domiciliu ani de
zile.In 1954 este eliminata din partidul comunist.
Ea a murit la 1960 de cancer la san.

39) Profilul politic al lui Petru Groza

A fost un om politic, avocat, prim-ministru in ambele guverne comuniste.
In perioada interbelica a fost membru al Partidului National Roman, apoi a infiitat Frontul
Plugarilor. Treptat acesta va intra in umbra partidului Comunist.
Pe 2 martie 1945 Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să
alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric,
afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a
democrației în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista
prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în
realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.
Petru Groza va intra in conflict cu monarhia, asa numita greva regala,regele Mihai a instituit, în 21
august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința
din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și
PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a
cuvântului, a religiei și a asociației”.
Acesta va fi complice la abdicarea regeului Mihai I.
In timpula cestuia este aborgata o cnua Constituie, astfel Romania a devenit republica populara.
Începând din anul 1948, autoritățile comuniste au început să impună modelul stalinist de organizare
și conducere a societății. La 11 iunie 1948, guvernul Groza a adoptat legea pentru naționalizarea
industriei. Această măsură a vizat distrugerea proprietății private și a generalizat proprietatea publică
în industrie, bănci și transporturi. A fost creat Comitetul de Stat al Planificării, care asigura
dezvoltarea economică pe baze planificate, având la bază centralismul economic. Cu pornire din
anul 1951, planul de organizare economică era de cinci ani (planul cincinal).
Groza și-a păstrat mandatul de prim-ministru până pe 2 iunie 1952. Zece zile mai târziu l-a înlocuit
pe Constantin Ion Parhon în funcția de președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, instituția
care asigura în mod simbolic șefia RPR.
Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, răpus de cancer. 
40) Evolutia relatiilor dintre RPR si Uniunea Sovietica
U.R.S.S. instituia în primavara anului 1948, asupra unei părți a Europei, o zonă de influență care
cuprindea Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi
România. Aceste ţări erau legate de Uniunea Sovietică prin tratate cu caracter politic dintre care
primele au fost semnate chiar din timpul războiului. . - cu Cehoslovacia în 1943, Iugoslavia
(11aprilie1945) şi Polonia (21 aprilie 1945).
 4 februarie 1948 – Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între URSS și
România – valabilitatea 20 de ani; obligativitatea consultării URSS în probleme de politică
externă. (clauză prevăzută în toate tratatele încheiate de Moscova cu statele de ,,democrație
populară”). În realitate legătura esenţială s-a stabilit prin instaurarea unor regimuri comuniste
devotate Moscovei

Realizarea structurilor statului de tip sovietic în România a avut repercusiuni asupra evoluţiei
ulterioare a relaţiilor internaţionale ale ţării.

România nu a avut, în perioada 1948-1953, o politică externă proprie unui stat independent;
a fost dependentă de dirijările Moscovei cât şi faţă de rigorile războiului rece şi internaţionalistă
mai mult decât naţională

Relaţiile dintre România şi U.R.S.S., în perioada 1948-1953, sunt caracterizate de o subordonare

totală faţă de politica Moscovei, este perioada fundamentării statului de tip sovietic în România,
în care s-au încheiat 40% din totalul actelor internaţionale dintre cele două ţări – Uniunea
Sovietică a impus României cedări teritoriale în Cadrilater, și-a însușit Insula Șerpilor.

- Anul 1948 este anul în care regimul stalinist se instaurează în toate componentele sale în toate
statele aflate sub dominaţia Kremlinului, inclusiv România

41)Securitatea
Rolul sau stabilit prin decretul de înfiinţare era acela de „a apara cucerile democratice si de a
asigura securitatea Republicii Populare Romane împotriva uneltirilor duşmanilor din interior si
exterior”. Prin decret se conturau doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii
Poporului.
Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi
transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul
vreunui for legislativ. Ele deveneau executive prin inscrierea lor in registrul special si
comunicate celor carora le erau adresate. Bugetul DGSP, justificarea si verificarea cheltuielilor,
se realiza prin derogare de la legea contabilitatii publice, fiind considerate cheltuieli in interese
superioare de stat.
Din punct de vedere structural DGSP a fost organizata in 10 direcţii centrale: Direcţia I
(informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în
penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale),
Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre),
Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).
In acelasi timp, pana in 1951 cand s-a dizolvat prin integrarea in DGSP, Serviciul
Special de Informatii, ce raspundea de spionajul extern si contraspionaj, a colaborat cu DGSP
lucrand efectiv cu Directiile I si IV ale acesteia
42) ARLUS
ARLUS este acronimul pentru Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea
Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de
prietenie dintre România și URSS.
Inițiativa de înființare a asociației a aparținut unui grup de intelectuali "de stânga", care se aflau în
vizită în casa Prof. Constantin Ion Parhon în seara zilei de 20 octombrie 1944, devenită apoi "Ziua
Prieteniei româno-sovietice".[1]

Încă de la înființarea sa, Asociația ARLUS a avut ca prim-obiectiv, conform Statutului publicat în 17
decembrie 1944, deschiderea unei secțiuni cu denumirea Cartea Rusă. Această secțiune avea ca
sarcină crearea unei edituri și a unei librării. În primii 9 ani de activitate, Editura Cartea Rusă
publicase deja 1.468 de titluri, dintre care, 406 în limbile minorităților, în 20.750.000 de
exemplare[10]. Editura ARLUS-Cartea Rusă a funcționat până în 1968. Majoritatea titlurilor publicate
au fost broșuri propagandistice.
Planul editorial al editurii Cartea Rusă avea următoarele obiective:[10]

 traduceri din scriitori sovietici și clasici ruși;

 autori occidentali democrați;
 scriitori români democrați;
 cărți pentru copii și tineret;
 cărți de popularizare;
 lucrări privind viața și cultura sovietică.

43) Constitutia RSR din 1965

Constituția din 1965 a fost una dintre constituțiile României, fiind adoptată la 21 august 1965. În
cadrul acesteia, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România este, în
continuare, Marea Adunare Națională, unicul organ legiuitor. Prin legea nr.1 din 1974, care modifica
constituția, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R. Atribuțiile exercitate până atunci
de Consiliul de Stat al României au revenit șefului statului. Constituția a fost modificată masiv în
urma Revoluției din 1989 și a ieșit din vigoare în mod complet în anul 1991.

Caracteristicile Constituției din 1965[modificare | modificare sursă]

 Prevede că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român și că scopul
tuturor oamenilor muncii este construirea societății socialiste.
 Guvernul își păstra numele de Consiliu de miniștri - organ suprem al administrației statului
 Tribunalele și procuratura rămâneau subordonate Partidului Comunist
 consfințea caracterul socialist și cooperatist al proprietății și al economiei

Prerogativele președintelui[modificare | modificare sursă]

 Prezida Consiliul de Stat
 Reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale
 Era comandantul suprem al armatei și președintele Consiliului Apărării RSR
 prezida ședințele Consiliului de Miniștri
 stabilea măsurile de mare importanță ce priveau interesele țării, care urmau să fie supuse de
către Marea Adunare Națională, spre consultarea poporului prin referendum

44) Reforma monetara din 1947

Scopul reformei a fost stoparea inflaţiei care avea consecinţe asupra circulaţiei mărfurilor şi asupra
finanţelor statului. Gradul de inflaţie atins putem să-I observăm după cursul dolarului a merican care se
vindea pe piaţa neagră, în luna mai 1945, pentru 5450 lei . In prima zi de apl icare a Legii de stabil izare
monetară dolarul a atins 6 mi lioane de lei . Un alt scop al Legii de stabil izare monetară a fost
introducerea ordinii in sistemul de salarizare şi eradicarea «pieţei negre», care devenise, de fapt, singura
formă de comerţ din România. La şase săptămâni după proclamarea legii de stabilizare devenise clar că
însănătoşi rea financiară a ţării nu a avut succesul scontat. In primul rând nu s-a reuşit stabil izarea
preţurilor la prod usele de strictă necesitate al cărui nivel a fost stabilit de Ministerul Industriei şi
Comerţului. Astfel preţul unui ou a fost stabilit la 2,50 l ei/buc, dar el a crescut la 10 lei în rea l itate.
Carnea de porc a crescut de la 90 de lei/kg la 300 lei, grăsimea de la 1 50 la 600 lei8• În general s-a creat
impresia că preţurile produselor agricole au fost stabil ite la un nivel inferior prod uselor industria le.
Acest aspect a influenţat a provizionarea oraşelor, la aceasta adăugându-se şi creşterea tarifelor
feroviare de până la 35 de ori , şi creşterea de 20 de ori a preţului benzinei, ceea ce a împiedicat livrarea
produselor agricole în mediul urban precum şi la izolarea oraşelor de sate

45) Disidenta anticomunista in Romania socialista

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva

dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu
anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până
la mijlocul anilor ’70[nota 1]. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate
forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu,
în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă
românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda
comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii
anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe[1].
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau
uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul
dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător
din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de
rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic[2]. Este important de subliniat că subiectul
reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității,
fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul
2005

46)Intelectualii si regimul comunist

Anii 1958-1962 au marcat a doua fază a represiunii, îndreptată îndeosebi împotriva
intelectualităţii şi a ţărănimii. Tot în acest interval a fost introdusă pedeapsa cu moartea şi pentru
delictele economice ce depăşeau o anumită valoare a pagubelor.
A urmat o nouă perioadă de relaxare a regimului (1962-1964), marcată prin graţierea
tuturor deţinuţilor politici, în număr de 14.056.
Între anii 1965-1968 are loc procesul de reorganizare a sistemului represiv. Mimând o
liberalizare strict controlată, Nicolae Ceauşescu şi-a subordonat, prin intermediul activiştilor de
partid devotaţi, instituţiile represive.
În fine, în perioada anilor 1968-1989, când regimul dădea senzaţia stabilităţii şi solidităţii,
avem de-a face cu aşa-numitul regim al supravegherii generale preventive, cu o schimbare evidentă a
metodelor folosite până la mijlocul anilor ’60.
Un alt obiectiv politic a fost înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii. Partidul a urmărit să
înlăture toate diferenţele de opinii, atât dinăuntru, cât şi din afară. Marxism-leninismul, aşa cum
era el sistematizat de Stalin, a devenit deţinătorul singurei ideologii acceptate. Proiectul ideologic
stalinist consta în crearea unui nou tip uman, pe deplin controlabil de către partid. Scriitorii
dizidenţi sovietici vorbesc de un om nou, denumindu-l “homo sovieticus”. Formularea conţine
ambiţia stalinismului de a produce mai mult decât o simplă transformare socială, ci şi una
umană.

47) Romania, moderator in conflictul sino-sovietic

48) Relatia RSR cu Statele Unite ale Americii

Pe plan extern, Ceauşescu a avut numai de câştigat după acest eveniment istoric. A urmat vizita
lui Richard Nixon în România, apoi vizita lui Ceauşescu în S.U.A., obținând clauza națiunii cele
mai favorizabile, a aderat la F.M.I., a fost mediator în diferite conflicte. Occidentul îl privea ca
fiind un om cu o gândire liberală.

În ceea ce privește relațiile României cu Occidentul, un aspect important este colaborarea cu

S.U.A., care a cunoscut o incontestabilă ascensiune după 21 august 1968, în ciuda opoziției pe
care rușii o vor manifesta în acest sens, mai mult sau mai puțin declarată.

Richard Nixon îi va urma în funcție lui Lyndon B. Johnson, menținând aceeași propunere la
adresa statului român, și anume de a interveni, ca mediator, în conflictul dintre Statele Unite și
Vietnam, pe fondul imaginii pozitive, de cunoscător al politicii nord-vietnameze, de care se
bucura Ion Gheorghe Maurer. În aceste condiții, Nixon va vizita România, în august 1969, fiind
primit cu entuziasm de români, având în vedere și că evenimentul însemna prima vizită a unui
președinte american într-un stat comunist, exceptând Uniunea Sovietică.

Întâlnirea dintre Nixon (asistat de Kissinger) și Ceaușescu (secondat de Maurer) a avut caracter
secret, deoarece subiectele propuse spre abordare de președintele american priveau aspecte
precum relațiile culturale sau comerciale, dar și chestiuni de securitate, referitoare la relațiile
dintre Est și Occident sau, prin extensie, la menținerea păcii în lume. Richard Nixon s-a arătat
dispus să mențină o colaborare cât mai strânsă și îndelungată cu statul român, indiferent de
relațiile României cu oponenții Statelor Unite, colaborare ce urma să includă și o intensificare a
relațiilor economice dintre cele două țări, prilej cu care Ceaușescu a nominalizat ca domenii
licențele și utilajele, știința și tehnica, dar și credite de la EximBank sau chiar obținerea clauzei
națiunii celei mai favorizate.

49) Aspecte economice romanesti in anii 70’(Plus, minerii de pe valea Jiului)

Un alt aspect interesant este acela că cea mai mare parte a creşterii economice din anii '70 erau
creşteri anuale cu două cifre, cum numai China mai realiza. E drept că cea mai mare parte a
creşterilor erau direcţionate către populaţie fie prin creşteri de salarii, fie prin subvenţionarea
preţurilor produselor de larg consum şi a serviciilor, vorbim de anii '70. Acestea sunt explicaţiile reale
ale popularităţii lui Nicolae Ceauşescu din momentul 1968, când a luat poziţie împotriva invadării
Cehoslovaciei de către ruşi şi până către finalul anilor '70, când economia românească pur şi simplu
s-a supraîncălzit.
În 1978, industria petrolieră şi-a atins vârful istoric de producţie, ajungând la 14.000.000 tone de ţiţei,
numai că industriile chimică şi petrochimică dezvoltate aveau nevoie atunci de 32 de milioane de
tone de ţiţei pe an, care la început veneau din URSS, apoi din Iran, din Libia. De aceea, România
era foarte expusă crizelor ţiţelului din anii '70.
La mijlocul anilor '70, Ceauşescu ajunsese în vârful de popularitate, iar nivelul de trai din România
era probabil unul dintre cele mai înalte din secolul XX. În 1972, pe scena economică românească
intră un actor nou, Fondul Monetar Internaţional. 1972 este anul în care România devine stat
membru al Fondului Monetar Internaţional, organizaţie dominată şi finanţată de SUA, având ca scop
declarat echilibrarea balanţei de plăţi a ţărilor cu datorii. 1972 este însă şi anul îndepărtării lui
Corneliu Mănescu de la Ministerul de Externe, dar şi anul accidentului rutier care a provocat
retragerea prim-ministrului Ion Gheorghe-Maurer. Ceauşescu şi Maurer avuseseră deja câteva
dispute majore privind ritmul de industrializare a României. Maurer susţinea că acesta este prea
rapid, iar economia are nevoie de reaşezare după ritmuri anuale de creştere de 10 procente.
Ceauşescu însă îl acuza public de defetism economic, neputând să înţeleagă ciclicitatea unei
economii. Însă în mod formal, în 1974 este anul instaurării dictaturii personale a lui Nicolae
Ceauşescu, dar şi momentul de la care Ceauşescu începe să se înconjoare de oameni mult mai
puţin competenţi în strategii economice şi externe. Din 1975 şi până în 1982, România încheie trei
acorduri de finanţare cu FMI, iar datoria externă a ţării creşte de peste 20 de ori, de la numai 0,5
miliarde de dolari la 10,4 miliarde de dolari.
Incepând cu anii '70, Ceauşescu a introdus sistemul planificării, în principiu corect şi capitalist,
condiţionând retribuţia integral angajaţilor de îndeplinirea planului. Dar acesta a devenit inutil din
momentul în care furtul din întreprinderi a devenit regulă, iar banii şi salariul numai contau, căci bani
avea toată lumea şi oricum nu rămânea şomer pentru nemuncă. Carnea, ouăle, pâinea, laptele,
benzina - acestea erau lucrurile pe care nici munca, nici banii nu le mai puteau cumpăra, pentru
simplul motiv că nu se mai găseau.

50) Aspecte economice romanesti in anii 80’(plus unziele tractorul rosu)

Dar la începutul anilor ‘80, economia nu a mai performat la fel de bine. România fusese lovită atât
de criza petrolului, când „aurul negru“ s-a scumpit simţitor pe plan mondial, cât şi de cutremurul din
1977. „Ceauşescu a promovat aderarea României la Fondul Monetar Internaţional, care a fost o
excepţie în lagărul socialist. Atunci, Ceauşescu s-a împrumutat foarte mult şi, cu acei bani, a făcut a
doua industrializare, după cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar industria lucra în cadrul planificării
de stat şi nu a fost atât de eficientă şi astfel România a ajuns la probleme în plata datoriilor. Marea
degringoladă a început la căderea şahinşahului din Iran, din 1979, cu care Ceauşescu avea relaţii
foarte bune. Rafinăria Petromidia a fost făcută tocmai pentru a prelucra petrol iranian. Atunci
Ceauşescu a încercat reorientarea spre Africa, dar acest lucru nu a compensat ţiţeiul ieftin din Iran“,
a declarat, pentru „Adevărul“, istoricul Zoe Petre. Analistul Ilie Şerbănescu, fost ministru al Reformei
în cabinetul Ciorbea, spune că Ceauşescu şi-a fixat atât de multe obiective industriale, încât nu le-a
mai putut susţine. „Fiind vorba de prea multe obiective industriale, nu s-au mai putut susţine, n-au
putut fi plătite datoriile. Ceauşescu a confundat petrolul cu metalul, credea că poate face exporturi
de carburanţi cu valoare adăugată mare, ca în metalurgie. Dar din petrolul vrac faci 82 de produse,
cărora e mai greu să le găseşti cumpărător decât ţiţeiului în sine“, a declarat Ilie Şerbănescu.
Rafinăriile aveau o capacitate totală de 35 de milioane de tone, iar România avea o producţie
internă de 11 milioane de tone, restul fiind importuri.
Dacă la sfârşitul anilor '60 în România erau peste 5 milioane de lucrători agricoli şi aproximativ 2
milioane de angajaţi în industrie, un deceniu mai târziu, cele două ramuri aveau fiecare câte 3,5
milioane de angajaţi. La finalul anilor '80, agricultura număra doar 3 milioane de români, asta deşi
populaţia satelor depăşea 10 milioane de oameni, iar cu tot cu membri cooperatori care nu erau
socotiţi printre angajaţi, 7.000.000 de oameni erau ocupaţi în agricultură. În tot acest timp, celelalte
ramuri economice angajau 5.000.000 de români. Dar aceasta a fost a adevărată bombă amorsată,
care a dus la falimentul sistemic al comunismului.
 La mijlocul anilor '80, când Gorbaciov a ajuns la conducerea URSS, acesta a înţeles repede faptul
că sistemul de subvenţionare prin resurse a ţăriilor socialiste ruinează Rusia, oricât de bogată ar fi
aceasta şi se pare că acesta ar fi fost motivul pentru care a căzut Cortina de Fier, nu numai dorinţa
de libertate a popoarelor lui Mihail Gorbaciov.
Industrializarea forţată ridicase PIB-ul României din 1950 şi până în 1980 de vreo 20 de ori. Pare
mult, dar, după război, ţara fost secătuită de resurse, iar problema era că, în cinci ani, între 1975 şi
1980, datoria externă ajunsese la 30% din PIB, iar leul nu era convertibil, adică nu se puteau plăti
datorii externe cu lei, trebuia încasată valută, iar asta se obţinea numai din exporturi. Dar şi
importurile tot cu valută se plăteau, iar la finalul anilor '70, importurile erau cu aproximativ 5 miliarde
de dolari pe an mai mari decât exporturile din cauza materiilor prime de care industria românească
supradimensionată avea nevoie.
Este doar o teorie, dar este posibil ca lucrurile să fi mers altfel dacă din cei opt milioane de angajaţi,
500.000 ar fi fost şomeri. Dar spaima că îţi poţi pierde locul de muncă te face să fii mai eficient. Deci
şomajul într-o limită de 5% este bun, este productiv, schimbă mentalitatea celui care are un loc de
muncă, îl face să îşi preţuiască munca şi să o facă cu un alt interes. Acest defect structural al
ideologiei marxist-leniniste a fost cel mai important în căderea comunismului ca sistem economico-
social. În România, aceasta a contat cel mai mult şi decât supraîncălzirea economică produsă de
industrializarea forţată şi decât lipsa finanţărilor şi chiar decât creşterea dobânzilor la datoria
externă, iar foametea din anii '80, cei în care Ceauşescu a exportat totul, înfometând populaţia, doar
a detonat această bombă socială amorsată în esenţă de lipsa competiţiei, cea care ne face să
progresăm, să fim mai buni. Bineînţeles că este mai util să administrezi o datorie externă uriaşă,
decât să înfometezi aberant un popor pentru a o plăti. Ceea ce trebuia să facă Ceauşescu era să
crească în mod calitativ producţia astfel încât datoria să devină mică în comparaţie cu PIB-ul ţării şi
mai ales cu PIB-ul repartizat prin bunăstare cetăţenilor care muncesc. Dar acest lucru era imposibil
de realizat cu filozofia de tip timpul trece, leafa merge, pur şi simplu produsele româneşti nu erau
vandabile, nu erau de calitate. Desigur au existat şi excepţii, dar dacă produsele româneşti ar fi fost
mai bune, poate ar fi fost şi mai scumpe, poate se vindeau mai bine la export şi poate acele rate la
datoria externă nu s-ar fi plătit fără să mai dispară produsele de bază din magazine. Nu poporul l-a
trădat pe Ceauşesc, ci însuşi ideologia sa, cea care nu a înţeles în anii '50 un ţăran băgat cu forţa
la colectivă se va răzbuna pe ea muncind prost şi furând orice îi cade în mână. Şi nu a înţeles nici în
anii '80 că un muncitor care nu poate fi concediat chiar dacă nu munceşte, nu va munci sau va
munci foarte prost. Sunt chestiuni care ţin de psihologia umană, de fiinţa noastră, de mecanisme
sociale pe car mulţi dintre noi nici nu le conştietizează. Progresul este de neconceput fără
competiţie. Nici Dej, nici Maurer, nici Ceauşescu, nici Gorbaciov sau Castro sau Mao nu aveau cum
să reuşească pentru simplul motiv că ideologia comunistă avea o problemă sistemică, una care
nega esenţa fiinţei umane.

51)Proiectele arhitecturale in perioada comunista

Ca şi în celelalte ţări ocupate de armata sovietică, autorităţile comuniste de la
Bucureşti au urmat îndeaproape modelul Moscovei. În vremea lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, apoi Nicolae Ceauşescu, România se îndrepta spre o
societate fără clase, egalitaristă, în care proprietatea privată abia era tolerată,
iar colectivitatea glorifica în mari manifestaţii succesele liderilor supremi.
Toate acestea s-au reflectat în construcţia de blocuri şi în proiectele care au
redesenat centrul oraşelor.
În anii '50 au apărut primele planuri de urbanizare după model sovietic. În
ciuda presiunilor, ele nu au fost îmbrăţişate imediat. În România exista o
cultură profesională puternică, iar la începutul anilor '40, arhitecţii atrăseseră
atenţia autorităţilor preocupate de nevoia sporită de locuinţe urbane că
românii, nici măcar orăşenii, nu sunt pregătiţi să se mute la bloc. Experţii
spuneau că marile ansambluri de locuit, specifice modernităţii, trebuie
introduse treptat şi numai cu titlul de experiment. Ei au ţinut piept o
vreme tăvălugului ideologic.
Dar regimul ţinea să îşi arate puterea şi a făcut-o în primul rând în centrul
oraşelor şi pe traseele de defilare. Oficialii au apelat la demolări sau au
construit în spaţiul liber disponibil, dar peste tot, în inima localităţilor, au
apărut cămine culturale, sedii ale filialelor judeţene de partid, primării sau
prefecturi, care arătau că la putere se află un nou regim, muncitoresc.
Cladiri comuniste :Teatrul National Bucuresti ,Hoter Intercontinental
Bucuresti, Politehnica , Cercul de Stat din Bucuresti, Casa Scanteii , Sala
Palatului.

52) Invatamantul in perioada comunista

Această perioadă poate fi împărțită în trei perioade mai mici, bazate pe cele trei reforme ale
învățământului. Prima dintre ele a fost reforma din 1948/1949, care în esență a instalat un sistem
copie a sistemului educațional din URSS, cea de-a doua a fost de reforma din 1958, care a
liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învățământ, precum și cel de-al treilea din 1972,
care din nou restricționa sistemul și readucea ideologia național-stalinistă în sistemul educațional.
Această reformă urma modelul schimbărilor din societatea românească, după vizita lui Nicolae
Ceaușescu din China și Coreea de Nord.
În perioada 1949-1958 întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului Comunist Român,
sprijinit de Uniunea Sovietică. Educația a fost considerată de către guvernul comunist, ca un
instrument important de a controla oamenii și de a crea "omul nou". Reformele din 1949 au fost
esențiale în distrugerea sistemului vechi și crearea unei noi versiuni. În primul rând, un număr mare
de educatori și profesori au fost arestați sau uciși, iar cei mai puțini calificați, dar cadre ascultătoare
de partid le-au luat locul. Clasică divizare între liceele tehnice, clasice și școlile profesionale au fost
eliminate complet - școlile au fost segmentate pe trei niveluri (grupuri școlare, școli și universități de
mijloc), care ofereau o educație identice la toată lumea. Cele mai multe universități au fost
retrogradate la nivelul de institute tehnice. Toate școlile private și religioase au fost închise și au fost
preluat de către stat (care le-au limitat sever). Noi materii au fost introduse - rusa a devenit
obligatorie la toate nivelurile iar franceza a fost eliminată.

53)Statutul juridic internațional al României 1939 - 1944

O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase frontierele României prin
convenția de la 23 august 1939, integritatea regatului României era subminată din exterior de
revendicările sovietice, ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia (Pactul Ribbentrop-
Molotov) și din interior, de mișcări naționaliste ale minorităților și de grupările politice pro-naziste,
printre care Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt. Carol al II-lea
formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în fruntea căruia se așează el
însuși. Acest regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist, naționalist și creștin, este denumit
carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și asasinatele politice nu încetează
(dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la
Craiova și Al Doilea Arbitraj de la Viena Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din
teritoriu și peste un sfert din populație). Criza regimului "carlist" se încheie prin formarea guvernului
Ion Antonescu - Horia Sima. Antonescu a cerut abdicarea regelui la 6 septembrie 1940 și și-a
preluat puteri dictatoriale în cadrul Statului Național-Legionar în care el s-a autonumit „Conducător”
(din germană Führer) și Horia Sima a fost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru
secretar de stat.

54) Cauzele intrării României în cel de-Al Doilea Război Mondial

Dupa abdicarea regelui Carol al-II-lea puterea a fost preluata de generalul Ion Antonescu.
Acesta intra in razboi de partea Germaniei pentru recuperarea Basarabiei.

55) Participarea României la războiul împotriva bolşevismului

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva
Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a
Basarabiei și Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în
dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră.
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat
împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu
generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului
Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul
dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total
din partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea
dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu atunci declara că
mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a
hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului.
Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și
totodată și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului
român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea
Neagră”.
Bătălia de la Stalingrad din 1942–1943 a reprezentat un important punct de cotitură în
desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și este considerată cea mai sângeroasă și mai
mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de neglijare și brutalitate față de
populația civilă. Dupa aceasta batalia, armata romana va bate in retragere pana la ocuparea
Romaniei de catre armata rosie .

56)Participarea României la războiul împotriva bolşevismului

Acţiunile PCdR-ului pentru accederea la putere aveau, aşa cum am arătat sprijinul Moscovei, dar
pentru a înţelege cum a fost posibil, trebuie făcută corelaţia cu înţelegerile dintre Puterile Aliate.
Încă din decembrie 1943, la Teheran s-au stabilit zonele mari de operaţiuni în Europa, estul
revenind Armatei Roşii. Din decembrie 1944 datează celebrul acord de procentaj dintre
Churchill şi Stalin privind împărţirea Europei de Est, România fiind lăsată în proporţie de 90%
sub influenţă sovietică şi 10% sub influenţă anglo-americană, care în fapt nu s-a exercitat
niciodată. Ulterior la Yalta şi Postdam s-a definitivat această împărţire.

57)Conferințele interaliate din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: Yalta
Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945
dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către
Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.
Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină
imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze
poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la
războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să
obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic,
Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a
fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și
de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau
negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței
de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în
Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a
constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la
transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor
politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere
abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.
Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era
nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în
care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe
chiar mai mari în estul Asiei.
Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate
patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța.
Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de
ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin
ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de
sovietici.
Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii
repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare
alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

58) Conferințele interaliate din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: Potsdam
Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august
1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele
mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război
Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare –
Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement
Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.
Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul
Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum
să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiționată cu nouă
săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele
ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.
Hotărârile conferinței
Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania.
Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea,
democratizarea și demonopolizarea țării.
Acordul de la Potsdam, care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de
ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și
împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena.
Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de razboi nazisti
Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice.
Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice.
Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari
SUA. La insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de
miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea
Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume.
Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor
plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile
cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.
În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii
capitulării pentru Japonia.
Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care
avea să fie convocată cât mai repede cu putință.

59)Acordul de procentaj de la Moscova din octombrie 1944

Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între
premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind
împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la
Moscova, în anul 1944.
În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de
necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii.[1] Churchill a încercat să
restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominația
britanică în Marea Mediterană 
În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea
la comunism a regiunii.La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus
ambasadorului sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce
privește URSS-ul, în timp ce grecii ar trebui să rămână sub influență britanică.Iugoslavia nu a
fost menționată în propunerea de acord.La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat
consimțământul guvernului său, cu condiția aprobării SUA.

60Crearea Kominform – vector al politicii externe sovietice

Ca răspuns la Planul Marshall (iunie 1947), Stalin a accelerat consolidarea sferei sovietice din
Europa Răsăriteană, prin constituirea Kominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste
şi Muncitoreşti) în septembrie 1947, cu scopul de a dirija politica partidelor comuniste din
Europa şi pentru a pune capăt ultimelor ambiguităţi din Europa Centrală prin dobândirea
controlului asupra Cehoslovaciei, în februarie 1948. Noul organism urma să-și aibă sediul la
Belgrad.
Între 22 şi 27 septembrie 1947 în Polonia, la Szklarska Poreba, s-a desfăşurat consfătuirea
Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Comuniste) din Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Polonia, România, Ungaria, URSS, Franţa şi Italia. Compoziţia însăşi a conferinţei transmitea un
mesaj Occidentului: Moscova refăcea un centru de conducere a mişcării comuniste internaţionale
– dar nu la dimensiunile Kominternului –, destinat să coordoneze activitatea partidelor comuniste
din glacisul extins, adică din spaţiul de securitate, intangibil pentru Occident. În acelaşi timp,
prezenţa celor două partide comuniste apusene – cel francez şi cel italian –, cele mai puternice
detaşamente ale mişcării comuniste internaţionale, era un avertisment: în orice moment – dacă
Occidentul nu respecta glacisul extins sovietic – Kremlinul dispunea de mijloacele necesare
pentru a destabiliza „lumea capitalistă”.
Declaraţia finală, cuprindea teza de bază din raportul reprezentantului sovietic, A.A. Jdanov,
privind situaţia internaţională – împărţirea lumii în după lagăre: „Astfel s-au format două lagăre:
lagărul imperialist şi antidemocratic, care are ca scop principal instaurarea dominaţiei, a
imperialismului american şi zdrobirea democraţiei, şi lagărul antiimperialist şi democratic, care
are ca scop principal surparea imperialismului, întărirea democraţiei şi lichidarea resturilor
fascismului”.
Teza celor două lagăre readucea în actualitate acea disciplină severă pe care, la vremea sa,
Kominternul o impusese „secţiunilor” sale – partidele comuniste. În ţările lagărului condus de
URSS nu mai puteau fi tolerate nici un fel de „elemente străine”, susceptibile să servească
interesele adversarului. Exemple concludente oferă, în această privinţă, situaţiile din România şi
Cehoslovacia.

U.R.S.S. instituia în primavara anului 1948, asupra unei părți a Europei, o zonă de influență care
cuprindea Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi
România. Aceste ţări erau legate de Uniunea Sovietică prin tratate cu caracter politic dintre care
primele au fost semnate chiar din timpul războiului. . - cu Cehoslovacia în 1943, Iugoslavia
(11aprilie1945) şi Polonia (21 aprilie 1945).
4 februarie 1948 – Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între URSS și
România – valabilitatea 20 de ani; obligativitatea consultării URSS în probleme de politică
externă. (clauză prevăzută în toate tratatele încheiate de Moscova cu statele de ,,democrație
populară”). În realitate legătura esenţială s-a stabilit prin instaurarea unor regimuri comuniste
devotate Moscovei

Realizarea structurilor statului de tip sovietic în România a avut repercusiuni asupra evoluţiei
ulterioare a relaţiilor internaţionale ale ţării.

România nu a avut, în perioada 1948-1953, o politică externă proprie unui stat independent;
a fost dependentă de dirijările Moscovei cât şi faţă de rigorile războiului rece şi internaţionalistă
mai mult decât naţională

Relaţiile dintre România şi U.R.S.S., în perioada 1948-1953, sunt caracterizate de o subordonare

totală faţă de politica Moscovei, este perioada fundamentării statului de tip sovietic în România,
în care s-au încheiat 40% din totalul actelor internaţionale dintre cele două ţări – Uniunea
Sovietică a impus României cedări teritoriale în Cadrilater, și-a însușit Insula Șerpilor.

- Anul 1948 este anul în care regimul stalinist se instaurează în toate componentele sale în toate
statele aflate sub dominaţia Kremlinului, inclusiv România

61) Războiul Rece: istoriografie, definire, caracteristici, etape

62) Ruptura iugoslavă: consecințe asupra relațiilor din Blocul comunist-cazul românesc
Consecințe : La adresa unor membri de partid se formula una dintre cele mai grave acuzaţii,
,,devierea naţionalistă” în 1948 care însemna excluderea dar şi condamnarea la moarte. Procesele
din 1948-1950 au urmărit îndepărtarea din sânul partidului comunist a liderilor naţionalişti
susceptibili în viziunea lui Stalin, de a repeta experienţa iugoslavă: Pătrăşcanu în România, fost
ministru al Justiţiei (arestat în 1948 şi executat în 1954), Laszlo Rajk în Ungaria, fost ministru de
Interne şi Externe (executat în 1949), Traicio Kostov în Bulgaria, secretar CC al PC Bulgar şi
vicepresedinte al Consiliului de Miniştri; în Albania Koci Xoce, ministru de Interne; în
Cehoslovacia Ridolf Slanski, secretar general (executat in 1952).

România a devenit centrul campaniilor antititoiste dezvoltat între 1948-1950. Vasile Luca
subliniase în şedinţa Biroului Informativ din 22 iunie 1948 că CC al P.M.R. ,,sustinea pe deplin
poziţia CC al U.R.S.S. şi că PCI ducea o politică trădătoare. Biroul Informativ trebuie să
condamne cu asprime poziţia antisovietică a conducerii PCI. Ea este o trădare a frontului unic
socialist (….)”.

Ca urmare a schismei iugoslave, climatul politic a suferit modificări importante în ţările

democraţiei populare. Partidele comuniste, rămase fidele Moscovei, trebuia să manifeste o
subordonare completă.

În cadrul CC s-a înfiinţat ,,Sectorul iugoslav”  care avea ca atribuţie să acorde ,,un ajutor frăţesc
comuniştilor din PCI ”, prin livrarea de materiale politice cu un conţinut marxist-leninist.

29 noiembrie 1949  - Cominformul cheama la rasturnarea "clicii titoiste" din Iugoslavia

În anul 1950, CC al P.M.R. a adoptat hotărârea privind întărirea luptei ,,împotriva clicii
fasciste a lui Tito şi a agenturii ei.“ - s-au luat măsuri pe linia organizaţiilor de partid şi de masă,
măsuri politico-organizatorice pe linie de stat şi măsuri în legătură cu îndatoririle comuniştilor
faţă de lupta elementelor revoluţionare din Iugoslavia. Măsurile pe linia organizaţiilor de partid
şi de masă subliniau următoarele aspecte: concentrarea unui număr mare de activişti ai P.M.R. a
căror pregătire politică va asigura conducerea hotărâtă şi combativă a organizaţiilor de partid,
publicarea materialelor politico-ideologice, intensificarea muncii de ridicare a cadrelor de
naţionalitate sârbă. Măsurile politico-organizatorice pe linie de stat prevedeau: asigurarea
pregătirii şi educarea politică, sistematizarea specială a cadrelor, întărirea măsurilor de pază,
securitate la zona de frontieră, ,,curăţirea” unui teritoriu de cel putin 25 de km de la graniţa
iugoslavă de elemente dăunătoare şi suspecte: chiaburi, hitlerişti, titoisti, sectanţi, legionari,
lărgirea sectorului socialist al agriculturii, intensificarea luptei împotriva sectelor religioase şi a
Vaticanului.
 Măsurile în legătură cu îndatoririle comuniştilor faţă de lupta elementelor revoluţionare
din Iugoslavia, stabileau: întarirea organizaţiilor de bază a emigranţilor revoluţionari politici din
Iugoslavia care trăiesc în R.P.R., îmbunătăţirea condiţiei emigraţiei prin combaterea agenţilor şi
spionilor lui Tito–Rancovici, prin curăţirea emigranţilor de elementele duşmănoase, prin
informarea lor sistematică cu material concret în legătură ce lupta elementelor revoluţionare
împotriva bandei fasciste a lui Tito, mobilizarea emigranţilor politici revoluţionari iugoslavi la
partciparea activă în lupta pentru pace împotriva imperialiştilor americani şi englezi şi împotriva
agenturii titoiste, întărirea redacţiei ziarului ,,Sub steagul Internaţionalismului”cu elemente
combative în lupta împotriva clicii fasciste a lui Tito.

La 1 octombrie 1949, guvernul român a încetat relaţiile cu Iugoslavia şi printre măsurile luate
pentru întărirea şi protecţia graniţei s-a numărat şi dislocarea unor categorii de persoane
considerate „nesigure” din punct de vedere politic. S-a luat hotărârea „curăţării” a cel puţin 25 de
kilometri de teritoriu de la graniţa româno-iugoslavă de toţi cei care erau „suspecţi”. Măsura a
fost stabilită să se desfăşoare în trei etape, conform împărţirii pe categorii, efectuată de către
autorităţi - peste 40.000 de oameni din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, aflate la
graniţă cu Iugoslavia, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului. Aproape jumătate dintre ei erau
consideraţi chiaburi, periculoşi pentru regimul socialist.

63) Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică 1948-1953(putem lua subiectul cu sovrom-
urile)

După 1945 au fost definite o serie de noi reglementări militare bazate pe modelul Armatei Roșii,
reglementări finalizate în perioada 1949–1952 . Drept urmare, un număr de ofițeri și studenți
militari au fost trimiși în Uniunea Sovietică pentru formare. Între 1949 și 1952, 717 de studenți
au mers în URSS pentru studii, iar în 1958 existau 471 de studenți militari acolo. Numărul lor a
scăzut în anii următori.

Contribuția sovietică la SovRomuri a constat în principal în vânzarea de echipament militar

părăsit de trupele germane pe câmpul de luptă, echipament supraevaluat de fiecare dată și plătit
de România. Bunurile trimise de România către Uniunea Sovietică au fost estimate la 2 miliarde
de dolari, depășind cu mult daunele de război pretinse de sovietici, iar până în 1952, 85% din
exporturile românești au fost redirijate spre Uniunea Sovietică. Ultimul Sovrom a fost dizolvat în
1956.

64)Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.)

În 1949, ca răspuns la Planul Marshall, s-a creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(C.A.E.R.) - organizaţie de colaborare economică între statele socialiste. Membri fondatori erau:
Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi U.R.S.S. Ulterior a aderat Albania (1949,
dar din 1962 nu a mai participat); Republica Democrată Germană (1951), Mongolia (1962),
Cuba (1972) şi Vietnam (1978). Constituit după modelul şi teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut
drept scop satelizarea faţă de Moscova a ţărilor membre, atât pe plan economic cât şi politic.
Obiectivul acestui organism consta în armonizarea planurilor economice şi organizarea unor
schimburi “avantajoase” privind produsele de bază necesare economiilor naţionale.

Gheorghe Gaston Marin precizează că a participat la începutul anului 1948, la şedinţa de la

Kremlin, privind înfiinţarea C.A.E.R. Mikoian a fost însărcinat să redacteze statutul noului organ
de sprijinire reciprocă a construcţiei economice din ţările membre, cu respectarea riguroasă a
independenţei şi suveranităţii fiecăreia şi neamestecul în hotărârile ei economice. Aceste
principii au fost supuse în cursul anilor, unor presiuni crescânde de încălcare, îndeosebi în timpul
conducerii lui Hruşciov.

Subordonarea prin C.A.E.R. faţă de U.R.S.S., a acutizat decalajele existente ale blocului
comunist. Laventi Beria, în 1953, sublinia că “organizaţia funcţionase prost încă de la început,
iar ideea coordonării economice a sateliţilor nu fusese una dintre cele mai inspirate decizii”.

În 1952, s-a publicat lucrarea lui Stalin “Probleme economice ale socialismului în U.R.S.S.” în
care a fost fundamentată teoria “destrămării pieţei mondiale atotcuprinzătoare a sistemului
capitalist”, drept cel mai important rezultat economic al celui de-al doilea război mondial. Ca
urmare a acestei destrămări, noi avem astăzi două pieţe mondiale, paralele, opuse una alteia.
Această teorie a constituit baza teoretică a intenţiilor de transformare a C.A.E.R.-lui într-o
organizaţie economică închisă, cu legile sale proprii, opuse legislaţiei generale a relaţiilor
internaţionale economice.
Planul Marshall avea ca scop oprirea extinderii comunismului, iar CAER își propunea să prezinte
comunismul drept un sistem atractiv, care aducea avantaje economice comparabile și chiar
superioare sistemului occidental.

În cadrul CAER, politicul prevala asupra economiculuiPlanul Marshall a avut un început și un

sfârșit, el și-a atins atât scopul politic, cât și scopurile economice și apoi și-a încheiat existența.
CAER, pornit ca o replică la Planul Marshall și ajuns să fie mai degrabă o replică la
Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și apoi la Piața Comună, a devenit, de fapt, o
organizație-instrument prin intermediul căreia Moscova controla și mai în amănunt economiile
țărilor satelit. Deși niciodată pe deplin funcțional, CAER s-a desființat tarziu, abia odată cu
prăbușirea URSS și a comunismului (1991).

De-a lungul timpului, poziția României în cadrul acestei organizații s-a modificat, ea ajungând
chiar să respingă propunerile sovietice și să le critice în mod deschis.

65)URSS și regimurile de Democrație Populară după moartea lui Stalin

După moartea lui Stalin, aveau să survină schimbări majore în sistemul comunist, dar și
la nivelul relațiilor internaționale: este inaugurat „Noul curs", ce se dorea o reformare a sistemului
în latura sa politică, cât si în cea economică, destinderea relațiilor intenaționale.
- În final, procesul destinderii avea să intre în impas, iar acest fapt a fost cauzat de doi factori:
lupta pentru putere de la Moscova si absența unui consens față de problemele internaționale
(initiativele lui Beria de a retrage trupele sovietice din Austria si Germania de Est pentru a se
ajunge la modus vivendi cu Statele Unite sau reluarea [ relatiilor cu Tito) .

URSS
-Puterea a fost preluata de 10 dintre apropiatii lui Stalin (Malenkov, Beria, Molotov, Vorosilov,
Hrusciov, Bulganin, Kaganovici, Mikoian, Saburov si Pervuhin). Initial nici unul dintre ei nu a
ocupat locul primului secretar. O comisie formata din Malenkov, sef al guvernului, Beria,
ministru de interne si Hrusciov a fost desemnată să supravegheze arhiva personală a lui Stalin.
Direcții

- reformarea sistemului și în ce măsură,

- implementarea practicii „conducerii colegiale" în organele supreme de decizie.

- detensiona relatiile internationale si de a scoate statul sovietic din izolarea stalinista, măsuri
initiate de către Beria, cel care reprezintă orientarea radicală a politicii poststaliniste: s-a ordonat
încetarea harțuirii corpului diplomatic străin de la Moscova; formal, s-a renuntat la pretențiile
teritoriale față de Turcia; erau deschise discuții pentru reluarea relatiilor diplomatice cu Grecia,
Israel si Iugoslavia; erau demarate negocieri pentru încheierea razboiului din Coreea.

- facțiuni: - gruparea Molotov, Kaganovici si Suslov, care păreau că acceptă ideea de a corecta
unele excese ale stalinismului (teroarea), dar refuzau sa-i modifice structurile și principiile.

- grupare Beria (numit ministru de interne) și Malenkov: preconizau imbunătățirea

situației materiale a țăranilor, a minorităților naționale și a populației în general. În politica externă,
aceasta facțiune se pronunța pentru destinderea internațională, dorea stoparea cursei inarmarilor.

- gruparea „centristă" având ca lider pe Hrusciov

- Lupta pentru putere s-a încheiat cu victoia lui Hrusciov: Beria, arestat în iunie 1953, a fost
executat în decembrie; Malenkov, care la început luase în primire președinția Consiliului de
miniștri și conducerea secretariatului Comitetului Central, a trebuit, încă din 14 martie 1953, să o
cedeze pe aceasta din urmă lui Hrusciov, care in septembrie 1953, devenea prim-secretar al
Comitetului Central. Sub presiunea hrusciovistilor - aliați, datorita împrejurărilor, cu
conservatorii -, Malenkov a fost forțat să demisioneze în februarie 1955; iunie 1957 eliminarea
lui Malenkov, Molotov, Kaganovici din Prezidiul PCUS, iar în martie 1958 Bulganin.

Lumea comunistă
Efectele
-Lupte interne s-au succedat în toate partidele blocului comunist: Imre Nagy, impus de Malenkov
ca președinte al Consiliului ungar în iulie 1953 în locul stalinistului Rakosi (care a rămas totuși
prim-secretar al Partidului), a fost îndepărtat din guvern în primăvara lui 1955, în momentul
căderii în dizgrație, la Moscova, a protectorului său: în RDG, Walter Ulbricht, prim-secretar al
Partidului, cunoscut stalinist, care părea condamnat de moartea protectorului său, s-a văzut salvat
de revolta muncitorească din iunie 1953; în Bulgaria, Todor Jivkov, protejat de Hrusciov, a fost
numit în februarie 1954 prim-secretar al Partidului, in locul lui Cervenkov. în Romania,
Gheorghiu-Dej optează mai întâi (aprilie 1954) pentru președenția Consiliului de miniștri, pentru
ca mai apoi să-și reia titlul de prim-secretar (decembrie 1955), renunțând la conducerea
guvernului. O mențiune special în cazul său - la aceasta dată, pornind de la exemplul lui
Hrusciov, puterea suprema este exercitată în totalitate de primul conducător al Partidului.
Într-un interval scurt - un an – doi -, în toate țările comuniste europene, conducerea Partidului și
a Statului s-a schimbat, aparent principiul conducerii colective fiind funcțional.

66)România şi Tratatul de la Varşovia

- Organizația Tratatului de la Varșovia sau conform denumirii oficiale „Tratatul de prietenie,

cooperare şi asistenţă mutuală”, ca o uniune politico-militară a estului european, a fost cunoscută
și sub numele de Pactul de la Varșovia constituită la data de 14 mai 1955. Semnarea acordului
din mai 1955, a reprezentat de fapt finalul și nu inceputul acestui proces.

Prima etapă a demarat in perioada 1948-1949, când s-a constituit cadrul informativ al blocului
răsăritean. Caracteristica principală a fost aplicarea principiului casus foederis la ”negocierea”
primelor acorduri de ”colaborare și sprijin reciproc”2.

A doua etapă a continut cu intâlnirea secretă la nivel inalt, din inițiativa lui Stalin, in perioada 9-
12 ianuarie 1951 de la Moscova, atunci când s-au pus bazele Comitetului de coordonare de
constituire a Forțelor armate ale democrațiilor populare. Documentele de arhivă arată că in anii
care au urmat, forțele armate se vor organiza după modelul sovietic, personalul responsabil fiind
primit la studii in academiile militare sovietice.

- Semnatarii originali ai Organizației Tratatului de la Varșovia au fost Uniunea Sovietică,

Albania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România și Republica Democrată Germană.
- Deși statele membre ale Pactului de la Varșovia s-au angajat să se apere unul pe celălalt dacă
unul sau mai mulți dintre semnatari ar fi fost atacați, și s-a subliniat neintervenția în afacerile

2
Jordan Baev, Sistemul de securitate și Balcanii i anii Războiului Rece, Sofia, Ed . Damian Jakov, 2010, p.80.
interne ale membrilor săi, iar procesul de luare al deciziilor ar fi trebuit să fie unul colectiv,
Uniunea Sovietică a controlat în cele din urmă deciziile Pactului.
- ”Articolul 8: Părțile contractante declară că vor acționa într-un spirit de prietenie și colaborare
în scopul dezvoltării și întăririi continue a legăturilor economice și culturale dintre ele,
călăuzindu-se după principiile respectării reciproce a independenței și suveranității lor și
neamestecului în treburile lor interne.”

-Principalele organe prin care se asigura funcţionarea alianţei erau: Comitetul Politic Consultant,
Comandamentul Unit al Forţelor Armate, Statul Major al Forţelor Armate Unite, Secretariatul
Unit al Tratatului.
-Unul din aspectele interesante îl reprezintă numirea Mareșalului Uniunii Sovietice ca și
comandant suprem al forțelor armate, astfel fiind clară dorința de dominație a sovieticilor,
precum și dreptul de a fi staționate trupe pe teritoriul aliaților.
-”În conformitate cu Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală încheiat între Republica
Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată
Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Republica Populară Ungară
și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste – statele semnatare ale tratatului au luat hotărârea de
a crea un Comandament unit al forțelor lor armate. În această hotărâre se prevede că problemele
comune privind întărirea capacității de apărare și organizarea forțelor armate unite ale statelor
membre ale tratatului vor fi supuse examinării Comitetului Politic Consultativ care va lua
hotărârile corespunzătoare.
-Mareșalul Uniunii Sovietice I.S. Konev a fost numit Comandant suprem al forțelor armate unite,
puse la dispoziție de către statele semnatare ale tratatului. […]
-Dislocarea forțelor armate unite pe teritoriul statelor semnatare ale tratatului se va face în
conformitate cu nevoile apărării mutuale, în baza unei înțelegeri între aceste state.”
- Prezența trupelor sovietice pe teritoriul statelor membre a dus la creșterea tensiunilor interne și
a sentimentelor antisovietice. Uniunea Sovietică s-a folosit, de tratat pentru a menține în raza sa
de influență sateliții săi europeni, de exemplu în Ungaria în 1956 are loc o intervenție militară
sovietică ce s-a soldat cu mii de victime în numele responsabilității față de Tratatul de la
Varșovia, apoi în Cehoslovacia în 1968.
- În septembrie 1990, Germania de Est a părăsit Pactul în vederea pregătirii pentru reunificarea
cu Germania de Vest. În ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia s-au retras din toate
exercițiile militare ale Pactului de la Varșovia. Bulgaria a luat o astfel de decizie în februarie.
Pactul de la Varșovia a fost desființat oficial în iulie 1991 la Praga
-În preambulul Tratatului : ”Părţile Contractante, reafirmându-şi năzuinţa de a creea un sistem de
securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene indiferent de
orânduirea lor socială şi de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în interesul Europei,
luând în considerare situaţia creată în Europa în urma ratificării Acordurilor de la Paris care
prevăd constituirea de noi grupări militare sub forma ”Uniunii Europei Occidentale” cu
participarea Germaniei Occidentale în curs de remilitarizare şi includerea ei în ”Blocul Nord
Atlantic, ceea ce agravează primejdia unui nou război... Fiind convinse că în aceste condiţii
statele iubitoare de pace din Europa trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii
lor şi în interesul menţinerii păcii în Europa, călăuzindu-se după scopurile şi principiile Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în interesul întăririi continuie şi dezvoltării prieteniei, colaborării
şi asistentei mutuale, în conformiatate cu principiile respectării independenţei şi suveranităţii
statelor, precum şi neamestecului în afacerile lor interne, au hotărât să încheie prezentul Tratat de
prietenie, colaborare şi asistenta mutual”.
-Prin articolul 1, semnatarii se obligă ca, în conformitate cu Carta O.N.U., să se abţină în relaţiile
lor internaţionale de la ameninţările cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor
internaţionale prin mijloace paşnice.
-Conform articolului 2, Părţile Contractante declară că sunt gata să participe, în spiritul unei
colaborări sincere, la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi securităţii
internaţionale. Totodată Părţile Contractante vor depune eforturi pentru a lua măsuri... în vederea
reducerii armamentelor şi interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a celorlate tipuri de arme.

67)România și Raportul secret al lui Hrusciov

-Demascarea cultului personalităţii lui Stalin în raportul ,,secret” prezentat la Congresul al XX

lea de Nikita Hrusciov, dezvăluirile greşelilor în raporturile dintre ţările socialiste, afirmarea
necesităţii luării în considerare a particularităţilor naţionale a ţărilor socialiste, a respectării
principiilor şi normelor noi de relaţii între aceste ţări, au generat diverse reacţii în ţările lagărului
socialist.
Motive pentru care Hrusciov a întreprins atacul fără precedent până atunci:
1. -dorea să-şi lipsească adversarii din Biroul Politic al partidului de legitimitate; asocierea lor cu
Stalin fiind mai totală şi mai compromiţatoare decât a sa. (Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici,
Gheorghi Malenkov, Klement Voroshilov);

2. - demolarea mitului lui Stalin era menită restaurării prerogativelor partidului comunist ca
adevăratul deţinator al puterii politice –asigura demnitatea instituţională a oligarhiei de partid
pusă în cumpănă de despotismul personal al lui Stalin;

3. - proclamând întoarecerea la “adevăratul Leninism” ca nouă linie oficială, Hrusciov îşi putea
asigura propria imagine de restaurator al legalităţii socialiste şi protector al birocraţiilor
împotriva terorii poliţiei secrete;

4. - ,,discursul secret” (existenţa sa nu a fost menţionată în documentul oficial al Congresului al

XX lea, sovieticii publicându-l pentru întâia oară în 1989) îi permitea lui Hrusciov să acuze atât
pe duşmanii din elita sovietică, cât şi pe cei din mişcarea comunistă internaţională (incluzând
câţiva lideri din ţările comuniste, în primul rând pe Mao-Zedong al Chinei) ca dogmatici
incorigibili, incapabili să ţină pasul cu schimbările din lumea contemporana.

-Gheorghiu–Dej a luat cunoştinţă cu îngrijorare de conţinutul discursului lui Hrusciov, din

februarie 1956. Pentru el, demolarea cultului personalităţii lui Stalin era un factor demoralizant,
ţinând seama de maleabilitatea lui în mâinile dictatorului sovietic şi a făcut tot ce i-a stat în
putinţă să-l minimalizeze, limitându-l, aşa cum remarca o sursă americană, la o,,problemă de
intrigă de partid şi nu la o discuţie publică“.

-Gheorghe –Gheorghiu–Dej declara: “Noi nu avem pe cine reabilita” şi se mândrea cu aceea că

el rezistase presiunilor lui Stalin de a organiza procese-spectacol în România. Dar, în acelaşi
timp, organiza şedinţe cu scriitori şi artişti, în care erau criticaţi cei care se abateau de la dogmele
“realismului socialist”.

-În ceea ce priveşte P.M.R., unda de şoc reprezentată de raportul ,,secret” a avut ca prim efect
scindarea delegaţiei care a participat la Congresul al XX-lea, chiar în timp ce se afla la Moscova.
Între Gheorghiu-Dej secondat de Petre Borilă, pe de o parte şi Miron Constantinescu şi Iosif
Chişinevschi, pe de altă parte, s-a instalat o stare de nervozitate care va lua amploare. Primul
făcea parte din Secretariatul Comitetului Central şi era considerat, neoficial “numărul doi în
partid şi al doilea membru al Biroului Politic“.

-Dezvăluirile lui Hrusciov în legatură cu crimele lui Stalin reprezenta ocazia ideală pentru a
provoca o schimbare la vârf în partid. Trebuia doar ca Dej să fie identificat cu un Stalin,
,autohton” răspunzator pentru încălcarea normelor leniniste ale vieţii de partid, pentru măsuri
represive, promovarea cultului personalităţii în partid şi în societate.

- Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi l-au acuzat pe Gheorgiu–Dej de a fi urmat

principiile staliniste. Convergenţa opoziţiei celor doi faţă de Dej i-a apropiat. Chişinevschi a fost
condus, probabil de prietenia sa cu Ana Puker pe umerii căreia Dej încerca să arunce povara
greşelilor trecute. Chişinevschi era el însuşi profund implicat în afacerea Pătrăşcanu, tot aşa cum
era şi Constantinescu. Acesta din urmă, vedea în raportul lui Hrusciov un prilej de a discuta de
nevoia de liberalizare în cadrul partidului şi a ţării.

- Paul Sfetcu care l-a însoţit pe Gheorghiu–Dej la Moscova, relatează despre insistenţa cu care
Miron Constantinescu a încercat, după audierea raportului secret, să-l determine pe prim-
secretarul P.M.R. să-şi facă autocritica. Gheorghu-Dej nu s-a lăsat atras în capcană şi a evitat
orice luare de poziţie pe marginea celor aflate la Congresul al XX-lea. Şi-a exprimat cererea prin
intermediul secţiei interne a CC a P.C.U.S., de a nu face public conţinutul raportului ,,secret“.

-Primul său comentariu asupra congresului a fost exprimat la 25 martie într-un raport al
delegaţiei române prezentat în faţa unei plenare lărgite a CC al P.M.R., publicat într-o formulă
prescurtată de ,,Scânteia”, şase zile mai târziu.

- În luările de cuvânt ale majorităţii participanţilor la plenara lărgită a CC al P.M.R., din 23-25
aprilie 1956, cât şi în rezoluţia asupra “dării de seamă dată cu acest prilej de delegaţia P.M.R.
care participase la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., s-a sublinat că lucrările acestui congres şi
hotărârile luate ,,au o covârşitoare însemnătate istorică pentru opera de construire a
comunismului în Uniunea Sovietică, pentru întărirea mişcării comunisiste şi muncitoreşti
internaţionale, pentru forţele progresiste ale păcii din lumea întreagă”. 

- În şedinţa Biroului Politic al CC al P.M.R., din zilele de 3, 4, 6 şi 12 aprilie 1956, Dej ţinea să
remarce că dacă în unele ţări, în timpul lui Stalin, au fost întreprinse măsuri de represiune
împotriva cadrelor de partid, “ în România nu au existat astfel de manifestări … în afară de
procesul lui Pătrăşcanu şi al grupului său care au fost cercetaţi aproape şapte ani până când s-a
făcut dovada crimelor săvârşite de ei, afară de procesul lui Luca în care a fost, fără nici o tăgadă,
demonstrată trădarea lui, afară de măsurile luate împotriva lui Ana Pauker şi Teohari Georgescu
de înlăturare a lor din conducere, nu au avut loc nici un fel de acţiuni îndreptate împotriva
membrilor şi a cadrelor partidului”. Potrivit raportului, actuala conducere de partid nu avea nimic
important să-şi reproşeze deoarece P.M.R. acţiona în direcţia justă. Denaturările care ameninţau
linia politică şi unitatea partidului au fost înlăturate din 1952 o dată cu demascarea şi înlăturarea
grupului de ,,deviatori fracţionişti.”

-Şedinţa Biroului Politic din 3-12 aprilie 1956 a consacrat eşecul iniţiativei lui M.
Constantinescu şi I. Chişinevschi de a forţa o schimbare în conducerea de vârf a partidului

-Rezistenţa dovedită în primavara lui 1956 de conducerea de partid la tendinţa schimbării, i-a
oferit lui Dej încrederea pentru a se plia alianţelor Moscovei în vederea unei mai mari deschideri
către societate.

-O desovietizare reală a avut loc în România după plenara CC a P.M.R.. Din noiembrie–
decembrie 1961 care a urmat Congresului al XXII-lea al P.C.U.S..

-Diferenţa de reacţie a fost explicată de Gheorghiu Dej astfel: în 1956 existau doi contestatari
oportunişti, I. Chişinevschi şi M. Constantinescu, care încercaseră să profite de noul curs,
denaturăndu-i semnificaţia. În al doilea rând, perioada de cinci ani scursă din 1956, oferise
conducerii partidului răgazul necesar pentru asimilarea principiilor destalinizării.

68)România şi crizele comunismului din 1956: Polonia și Ungaria (vezi subiectele 19,20,dar le
pun totusi, poate gasesti ceva nou)

Polonia

-la nivelul anului 1956 Polonia era prima ţară din sistemul comunist în care aveau loc proteste
anticomuniste şi antisovietice de amploare.

-localizarea primelor astfel de proteste în Polonia a fost motivată şi de unii factori favorizanţi,
precum lupta tradiţională a polonezilor împotriva stăpânirii ruseşti în epoca modernă şi
catolicismul fervent al polonezilor.
-mişcarea de rezistenţă împotriva regimului totalitar şi a ocupaţiei sovietice din anii 1950 a
cunoscut o amploare deosebită mai întâi în Polonia, apoi, mai puternic, în Ungaria.

Raportul lui Hruşciov a scindat PMUP în două tabere, grupul de comunişti de la Natolin
(localitate lângă Varşovia) – conservatori, prosovietici şi antisemiţi, de o parte şi, de cealaltă
parte, grupul Pulawska (stradă din Varşovia), reformatori, liberali, mulţi din liderii grupului erau
chiar evrei, dar care avea un program politic imprecis

1956 au fost reintegraţi în partid unii membrii marcanţi căzuţi în dizgraţie la începutul deceniului
şase sub acuzaţia de „titoism”( Wladislav Gomulka, Marian Spychalski, Kliszko).
-pe 28 iunie 1956 Poznan - revendicări de ordin economic (legate de condiţiile de muncă şi viaţă
precare);de factură politică (retragerea trupelor sovietice şi abandonarea „construcţiei
comuniste”, chiar „libertate”).
- 28-29 iunie - lupte de stradă - s-au soldat, confrom cifrelor oficiale, cu 53 de morţi şi 300 de
răniţi.
- criza de la vârful partidului - revenirea lui Gomulka la putere - o condiţie necesară pentru
realizarea supravieţuirii sistemului însuşi.

-Gomulka, iniţiatorul programului „calea naţională” către socialism

Ungaria

- Revolta din Ungaria a debutat la 23 octombrie 1956. Demonstranţii cereau alegerea unei noi
conduceri a Partidului Muncitoresc Ungar, remanierea guvernului, includerea în componenţa lui
a lui Imre Nagy, pluripartitism, libertatea cuvântului, presei, retragerea trupelor sovietice.

- Telegramele de la Budapesta către Ministerul Afacerilor Externe din 24 octombrie 1956,

consemnau starea de asediu, circulaţia interzisă, telefoanele interurbane întrerupte, lupte de
strădă şi menţinerea ordinii de către Armata Sovietica. Centrul luptelor era în regiunea Radio şi
Politehnica. Telegramele menţionează că în zonă sunt grupuri răzleţe. Au apărut avioane pentru
restabilirea liniştei. ,,Demonstraţiile au căpătat un caracter antisovietic şi huliganist. A fost
dărâmată statuia lui Stalin, s-a strigat “afară cu ruşii“ şi s-a dat foc vitrinei cu cărţi ideologice, s-
au strigat lozinci antisemite.
- La 25 octombrie 1956, intervenţia armatei sovietice s-a intensificat în Ungaria, fiind aduse noi
trupe sovietice şi o divizie mecanizată sovietică din România. La 30 otombrie, Imre Nagy a
cerut scoaterea trupelor sovietice din Budapesta, fapt împlinit în ziua de 31 octombrie în urma
aprobării guvernului de la Moscova. Imre Nagy a apreciat că, guvernul sovietic nu a oprit
deplasarea trupelor şi nu a dat explicaţii satisfăcatoare acţiunilor sale “şi a propus să se adopte
hotărârea privind denunţarea de către Ungaria a Tratatului de la Varşovia, proclamarea
neutralităţii ungare care urma să fie garantată de O.N.U..”

-Gheorghiu Dej şi Bodnăraş au insistat pentru o intervenţie militară fermă împotriva guvernului
lui Imre Nagy, iar trupele sovietice staţionate în România, au fost primele care au trecut graniţa
ungară la 26 octombrie.

- Ministerul Afacerilor Externe al Ungariei a trimis ambasadorului R.P.R. o notă prin care face
cunoscut că ,,Preşedintele Consiliului, în calitatea sa de Ministru al Afacerilor Străine, a primit
pe Andropov, ambasadorul U.R.S.S., în Ungaria. El a cerut retragerea trupelor sovietice imediat.
S-a declarat ambasadorului sovietic că guvernul ungar reziliază Tratatul de la Varşovia,
proclamă neutralitatea Ungariei, se adresează O.N.U. Pentru apărarea neutrălităţii ţării, se cere
ajutor Marilor Puteri.

- Conducerea de partid sovietică a decis, la 3 noiembrie, intervenţia decisivă pentru “restabilirea

ordinii “.

- Evenimentele din Ungaria de la sfârşitul lunii octombrie începutul lui noiembrie 1956, au
demonstrat că partea sovietică nu se poate împăca cu desprinderea din sfera de influenţă a
fostelor ţări de ,,democraţie populară “. România s-a dovedit a fi ,,aliatul cel mai activ al
U.R.S.S.” în timpul crizei ungare.

- Au existat contacte intense româno-sovietice din această perioadă: vizita la Budapesta a unor
emisari români (Emil Bodnăraş, Valter Român şi Aurel Mălnăşan); vizita la Budapesta la 22
noiembrie 1956 a unei delegaţii a C.C. al P.M.R. şi a guvernului R.P.R. formată din Gheorghe
Gheorghiu–Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş, însoţiţi de Aurel Mălnăşan adjunct al ministrului
Afacerilor Externe, Valentin Steriopol, adjunctul ministrului Comerţului Extern şi profesor
universitar, Valter Român precum şi vizita la Moscova, la 30 noiembrie 1956 a unei delegaţii de
partid, condusă de Gheorghe Gheorghiu–Dej.
-Hrusciov şi Malenkov au efectuat o vizită secretă la Bucureşti la 1 noiembrie 1956 pentru a
discuta criza ungară cu conducatorii români, cehoslovaci, bulgari şi potrivit unor rapoarte
occidentale, Hrusciov a cerut ca trupele române să fie folosite pentru zdrobirea revoltei din
Budapesta. Nikita Hrusciov a prezentat un raport: ,,Atât din partea românilor cât şi din partea
cehoslovacilor s-a manifestat o înţelegere deplină a acestor evenimente. Şi unii şi alţii au spus că
trebuie acţionat ferm şi cât mai rapid. Românii au declarat chiar că ar dori să participe la aceste
acţiuni, să trimită acolo două divizii. 

- Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş, considerau că datorită numărului mare de maghiari din
armata română, precum şi a simpatiei generale a acestora pentru Ungaria, aceştia nu garantau
suficientă încredere pentru astfel de operaţiuni. Rezistenţa românilor faţă de o implicare militară
directă putea să fie atribuită şi temerii unui conflict ireparabil cu minoritatea maghiară din
România, dar o astfel de poziţie este contrazisă de memoriile lui Hrusciov în care se spune că
ruşii ar fi primit o ofertă de ajutor militar din partea conducatorilor români şi bulgari.

- Evenimentele din Budapesta, un Protocol al şedinţei Biroului Politic al CC al P.M.R. din 24

octombrie 1956, stabileşte măsurile luate de conducerea română în acest context. La şedinţa
Biroului Politic participă: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Iosif Chişinevschi, Miron
Constantinescu, Alexandru Draghici, Alexandru Moghioroş, Leontin Sălăjan, Ştefan Voitec...
Şedinţa este prezidată de Gheorghe Apostol, iar ordinea de zi cuprindea: informare cu privire la
situaţia din Republica Populară Ungară şi alte probleme curente.

- Se stabilea organizarea unei informări juste şi operative a conducerii partidului despre situaţia
din Republica Populară Ungară şi luarea de măsuri în vederea unei bune funcţionări a radio-
ascultării, pentru a cenzura corespondenţa ce venea din R.P.U. Se iau măsuri pentru întărirea
pazei la graniţa R.P.U; se va acorda atenţie regimului de graniţă cu R.P.U, centrelor universitare
şi tineretului, se va spune deschis membrilor de partid şi UTM ce s-a petrecut în R.P.U şi
urmările acestor acţiuni .

- Hotărârea numărul 317, sublinia faptul că, având în vedere agravarea situaţiei din R.P.U cât şi
în vederea asigurării ordinii şi liniştii pe tritoriul Republicii Populare Române, Biroul Politic al
C.C. al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al R.P.R. stabilesc:instituirea cu începere din 30
octombrie a Comandamentului General însărcinat cu luarea măsurilor necesare asigurării ordinii
pe teritoriul R.P.R. Comandamentul era compus din: Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu,
Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan şi este condus de Emil Bodnăraş. Comandamentul are
următoarele atribuţii: coordonarea şi extinderea activităţii serviciului de informaţii a statului,
asigurarea măsurilor de pază la organele de partid şi de stat, uzine, fabrici, silozuri, depozite de
alimente, instalaţii de telecomunicaţie, transporturi feroviare, navale, aeriene; luarea de măsuri
necesare asigurării frontierei cu R.P.U; punerea în stare de pregătire a trupelor şi aparatului de
securitate; organizarea detaşamentelor înarmate de muncitori; reprimarea oricăror acţiuni care ar
ameninţa ordinea de stat.

- Petru a împiedica infiltrarea grupurilor contrarevoluţionare în România, începând cu 27

octombrie 1956 au fost luate măsuri în sensul realizării unei legături strânse între comandanţii
militari şi delegaţii C.C. ai P.M.R din zonă (Miron Constantinescu, Alexandru Sencovici, etc)
efectuându-se un schimb reciproc de informaţii în legatură cu evenimentele neobişnuite din
oraşele Cluj, Târgu Mureş Oradea şi Timişoara, acordarea unei atenţii deosebite sectoarelor
cuprinse între râul Crişul Alb şi Beba Veche (cel mai expus trecerii peste graniţă a grupărilor
contrarevoluţionare), prevenirea şi înlăturarea ,, manifestărilor negative“ la unităţi.

-
Documentele atestă începerea asaltului sovietic asupra Budapestei, printr-un susţinut tir de
artilerie, la 4 noiembrie 1956. Imre Nagy a chemat Ministerul Forţelor Armate să reia comanda
trupelor maghiare, iar guvernul maghiar face apel la ostaşii şi ofiţerii sovietici, să nu tragă pentru
a evita vărsarea de sânge.

- Pe 4 noimbrie 1956, Kadar a anunţat formarea guvernului revoluţionar al muncitorilor şi

ţăranilor, apăratorii cuceririlor democraţiei populare.

- Invazia sovietică din 4 noiembrie 1956, în Ungaria a fost primită cu un sentiment de uşurare de
liderii P.M.R.. Ei au acceptat să joace rolul odios de acoperire a aducerii forţate în România a lui
Imre Nagy şi a celorlalţi conducători unguri refugiaţi cu el la ambasda Iugoslaviei de la
Budapesta..

- 22 noiembrie, Imre Nagy a fost răpit de ofiţerii KGB şi a fost transpotat la Bucureşti cu
aviO.N.U.l unde i s-a acordat, ceea ce ministrul de Externe român, Grigore Preoteasa, a numit
,,azil”.
-Nagy a fost reţinut împreună cu alţi membri ai guvernului său într-o casă conspirativă a
Securităţii într-o localitate de la nord de Bucureşti. Interogatoriul lor a fost coordonat de Boris
Sumulin consilier KGB, pentru probleme contrarevoluţionare.

- Dej era preocupat de faptul că o victorie împotriva comunismului din Ungaria, s-ar fi putut
întinde la comunitatea celor două milioane de maghiari din Transilvania, ceea ce ar fi constituit
scânteia unei revolte anticomuniste în România, o Ungarie necomunistă ar fi putut formula
pretenţii asupra unor părţi ale Transilvaniei.

- Poziţia conducerii de la Bucureşti în timpul revoltelor din Ungaria s-a întemeiat pe două
principii: fidelitatea faţă de ,,lagărul socialist” şi distanţarea voalată faţă de Moscova. În
propunerea prezentată de Dej la 31 octombrie, privind poziţia sa faţă de declaraţia guvernului
sovietic se cerea: să se reafirme ataşamentul R.P.R. faţă de lagărul socialismului, subliniindu-se
că vom contribui cu toate puterile noastre la întărirea unităţii ţărilor socialiste; să se sublinieze că
prietenia dintre poporul român şi popoarele U.R.S.S. este unul dintre principiile de bază ale
partidului şi guvernului nostrum; să se afirme acordul deplin al guvernului R.P.R. cu Tratatul de
la Varşovia subliniindu-se necesitatea menţinerii Tratatului de la Varşovia .

- Echipa lui Dej nu-şi punea problema unei refomări a regimului, aşa cum încercaseră în forme
mai modeste Gomulka, sau mai radicale, Nagy, ci rămânerea în strictă ortodoxie a modelului
sovietic. Liderii de la Bucureşti voiau o anumită autonomie în cadrul ,,lagărului socialist” care
să-i pună la adăpost de amestecul lui Hrusciov şi să-l împiedice să-l schimbe din funcţii.

-După intervenţia Moscovei pentru a înăbuşi revolta ungară, SUA comunicaseră Kremlinului că
nu intenţionează să se folosească, în interesele lor, de dificultăţile cu care U.R.S.S. era
confruntată în zona ei de influenţă; iar Marea Britanie şi Franţa erau angrenate în criza Suezului,
Moscova avea mână liberă în Ungaria.

- Mesajul Comitetului Central al P.M.R. al Guvernului R.P.R. şi al Prezidiului Marii Adunări

Naţionale a R.P.R. către guvernul revoluţionar muncitoresc–ţărănesc al R.P.U, către clasa
muncitoare ungară, întreaga populaţie maghiară sublinia: ,,Poporul român şi naţionalităţile
conlocuitoare muncesc înfrăţite pentru întărirea continuă a regimului de democraţie popular(...),
pentru consolidarea prieteniei şi unitatea popoarelor egale în drepturi ce fac parte din marea
familie a ţărilor socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică. Poporul român urează poporului
maghiar.

-Nu au fost permise vizitele oficialităţilor O.N.U. promise de Preotesa, menite să dovedească că
Nagy nu era privat de libertate.

- Criza poloneză şi revolta din Ungaria au găsit divizată conducerea P.M.R.. Gheorghiu –Dej,
ostil orientării promovate de Hrusciov, întrevedea primejdia de a fi înlăturat din funcţia de lider
al partidului sub motivul înlocuirii vechii gărzi din timpul lui Stalin.

-În octombrie 1956 principala problemă cu care erau confruntaţi conducătorii României era
supravieţuirea politică. Ameninţarea pentru securitatea lui Dej venea de la Moscova. Dej
constatase cu ce uşurinţă schimbase Moscova pe liderii maghiari de-a lungul tensiunilor
încheiate cu revolta şi cu înăbuşirea ei: în locul lui Rokosi Gero; în locul lui Gero, Nagy, în
locul lui Nagy, Kadar. Aceeaşi soartă îl putea lovi şi pe el, dacă opoziţia faţă de destalinizarea
liniştită lansată la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., l-ar fi adus la o confruntare ,,cu fratele mai
mare.”

-Contactele cu realitatea maghiară, au arătat că un regim ca al a lui Kadar–lipsit de srijinul

poporului ungar, depinde în totalitate de ocupantul sovietic.

-După desfăşurarea revoltei ungare, Dej a ajuns la următoarea concluzie: pentru siguranţa
statutului de lider să fie cât mai departe de Moscova iar o condiţie esenţială era retragerea
trupelor sovietice din România.

-Gheorghiu –Dej şi-a ,,meritat” pe deplin, prin îneverşunarea arătată faţă de revolta ungară,
“certificatul” decernat de Hrusciov, atunci când l-a caracterizat pe omologul său român drept ,,un
adevărat bolşevic”. Această convingere care nu avea să fie de durată, a favorizat decizia
sovieticilor de retragere a Armatei Roşii, staţionată în România.

- Înăbuşirea revoltei ungare a pus capăt în România perioadei de ,,dezgheţ”. Dogmatismul

stalinist, represiunea, intimidarea populaţiei au cunoscut un mers ascendent, anul 1958
reprezentând un vârf.
- Gheorghiu–Dej s-a orientat spre revitalizarea conştiinţei naţionale petru a câştiga populaţia.
Noua politică viza ,,derollerizarea” istoriografiei româneşti, desovietizarea cercetării istorce în
România, iar la începutul anilor ‘60 s-a închegat comunismul naţional. 

-Revolta ungară din 1956 a avut un impact cotradictoriu asupra României pe termen scurt, ea a
dus la revigorarea dogmatismului; pe termen lung, a orientat echipa lui Dej spre ,,comunism
naţional, rămas până la capăt ostil oricărei idei de reformă.

- România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare. Sprijinul dat
Uniunii Sovietice a trecut dincolo de arma politică, în domeniul asistenţei practice şi al
încurajărilor deschise. Gheorghiu–Dej şi Bodnăraş au fost primii conducători străini care au
vizitat Budapesta după invazia sovietică, iar în comunicatul lor oficial şi-au exprimat părerea că
acţiunea sovietică ,,era necesară şi corectă”. Guvernul român s-a făcut ecoul propagandei
sovietice denunţând ,,contrarevoluţia”  ca operă a ,,fasciştilor reacţionari” provocaţi de

,,imperialiştii” occidentali. Forţelor sovietice li s-au oferit baze suplimentare pe pământ

românesc, drumurile au fost lărgite iar traficul feroviar întrerupt pentru a permite transporturile
militare. Satisfacţia sovietică faţă de rolul României în timpul lunilor octombrie şi noimbrie
1956, a fost în avantajul ţării doi ani mai târziu, când Hrusciov a hotărât să retragă trupele
sovietice.

69)Retragerea trupelor sovietice din România

-Motivele părții române pentru retragerea trupelor sovietice: rusofobia tradiţională a românilor,
excesele la care se dedau adesea trupele de ocupaţie, cheltuielile de întreţinere suportate de statul
român; preocuparea liderilor comunişti români, odată cu dispariţia lui Iosif Stalin, de a obține, în
sfârşit, legitimitate.
- Prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României fusese stabilită prin Tratatul de pace de la Paris,
semnat de România la 10 februarie 1947: articolul 21, paragraful 2, menţiona: „toate forţele
militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii Sovietice
care îşi va păstra pe teritoriul României orice forţe armate considerate necesare pentru
menţinerea liniilor de comunicaţie cu armata sovietică din zona de ocupaţie sovietică din
Austria”.
- din 1944 şi până la retragerea lor, în anul 1958, totalul forţelor de ocupaţie prezente pe teritoriul
românesc se situează undeva între 1-1,5 milioane soldaţi sovietici aparţinând trupelor la sol,
aeriene, navale şi de securitate care staţionau în zonele: Craiova–Slatina, Sibiu–Alba-Iulia,
Constanţa şi Brăila–Focşani.
-consilieri militari sovietici cu atribuţii de control şi supraveghere. Numărul acestora a crescut
treptat până în anul 1952, când existau 105 consilieri permanenţi şi 17 poziţii temporare în
şcolile militare. Începând cu anul 1955, numărul consilierilor militari sovietici începe să scadă
treptat: 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958.
- crearea la 14 mai 1955, a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, va permite U.R.S.S. continuar
ea menţinerii controlului politic şi militar asupra statelor aflate în sfera sa de influenţă.
- La data de 15 mai 1955, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi
Franţa semnează Tratatul de stat cu Austria, iar la 19 septembrie 1955, ultimii soldaţi sovietici
părăsesc teritoriul Austriei.
- în august 1955, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. îl însărcinează pe Gheorghe Gheorghiu-Dej cu
misiunea de a-l consulta pe Nikita Hrusciov în legătură cu retragerea trupelor sovietice.
Gheorgiu-Dej se eschivează şi îl deleagă pe Emil Bodnăraş, membru în Biroul Politic şi ministu
al Forţelor Armate, cu sarcina de a expune liderului sovietic delicata problemă. Gheorghiu-Dej
avea în vedere faptul că Bodnăraş se bucura, datorită trecutului său, de o deosebită încredere din
partea Moscovei.
- problema retragerii trupelor sovietice a fost ridicată cu prilejul vizitei lui Hruşciov în România,
în zilele de 21-26 august 1955. Luat prin surprindere, liderul sovietic a reacţionat dur şi i-a
acuzat iniţial pe români de naţionalism şi antisovietism. Hruşciov era convins că problema fusese
deja discutată în conducerea Partidului Comunist Român şi că Bodnăraş fusese desemnat să
abordeze subiectul datorită recomandărilor sale impecabile: serviciile aduse în trecut Uniunii
Sovietice, încrederea şi respectul care îi erau acordate de conducătorii sovietici şi faptului că era
unul dintre cei trei viceprim-miniştri ai României. Hruşciov consemnează că Bodnăraş i-a
argumentat prin faptul că interesele de securitate sovietice nu erau ameninţate, întrucât România
era încercuită de alte ţări socialiste şi că „nu se afla nimeni altcineva la Marea Neagră, cu
excepţia turcilor”. A sugera o astfel de măsură la scurtă vreme după moartea lui Stalin era un act
de extremă cutezanţă şi ar putea implica „o oarecare clarviziune şi poate chiar un joc politic”.
- condamnarea stalinismului la Congresul al al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea
Sovietică, din februarie 1956. Aceasta, împreună cu relaxarea internaţională în raporturile dintre
U.R.S.S. şi statele socialiste, au creat acestor ţări iluzia că se puteau desprinde din sfera de
dominaţie sovietică.
- evenimentele petrecute în anul 1956 în Polonia şi Ungaria au înrăutăţit radical perspectivele
oportunităţilor de desprindere a statelor est-europene din orbita Uniunii Sovietice. Reacţia dură a
Uniunii Sovietice faţă de „explozia” din Ungaria, din toamna anului 1956 „a îngheţat” discuţiile
referitoare la retragerea trupelor sovietice.
- Acordul din 15 aprilie 1957. Semnat de către miniştrii de externe, documentul reglementa
statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României, fiind urmat de
mai multe convenţii speciale, referitoare la acordarea ajutorului reciproc în problemele urmăririi
şi judecării infracţiunilor şi în rezolvarea proceselor civile, ivite în legătură cu staţionarea
trupelor sovietice, la modul şi condiţiile de folosire a cazărmilor, clădirilor de serviciu,
depozitelor, la efectivele trupelor sovietice şi locurile lor de dislocare etc.
- Gheorghiu-Dej într-o convorbire avută cu Hruşciov: adversarii Uniunii Sovietice apreciau că
regimul socialist din România se menţinea numai datorită tancurilor sovietice; liderul politic
român a sugerat că ar fi fost bine să se demonstreze lumii capitaliste că socialismul se baza pe
„încrederea poporului”. La această idee liderul sovietic s-a dovedit a fi deosebit de receptiv,
deoarece Uniunea Sovietică era acuzată că impusese regimuri politice nepopulare în zona
Europei Centrale şi de sud-est, care se menţineau numai cu sprijinul Armatei Roşii, iar cel mai
elocvent exemplu în acest sens era intervenţia militară sovietică din octombrie 1956 din Ungaria.
- Nikita Hruşciov anunța la 24 mai 1958, că U.R.S.S. intenționa retragerea efectivelor sovietice
din România, cât şi alţi 119.000 soldaţi sovietici din Europa Răsăriteană.
- la 17 aprilie 1958, Hrusciov îi trimite o scrisoare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în care îi face
cunoscut liderului român faptul că noul context internaţional este caracterizat printr-o „oarecare
slăbire a încordării internaţionale”şi în situaţia în care România dispunea deja de „forţe înarmate,
de nădejde, capabile să dea o ripostă provocărilor imperialiştilor, să apere cuceririle socialiste ale
poporului român şi să-şi aducă contribuţia la cauza apărării intereselor comune ale lagărului
socialist”, Uniunea Sovietică considera că „nu mai este necesară şederea trupelor sovietice pe
teritoriul Republicii Populare Române”.
- 23 aprilie 1958, printr-o scrisoare de răspuns, Gheorghe Gheorghiu-Dej dădea asigurări
liderului sovietic că forţele armate române „vor face faţă cu cinste, în orice împrejurări,
îndatoririlor care le revin în cadrul lagărului socialist”.
- la 24 mai 1958 era semnat Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.R. şi Ministerul
Apărării al U.R.S.S., referitor la modalitatea retragerii trupelor sovietice din România, în
U.R.S.S., în perioada 15 iunie -15 august 1958: “Părţile contractante au căzut de acord că vor fi
retrase de pe teritoriul României, trupele sovietice de uscat, forţele aeriene militare, subunităţile
de apărare a raionului maritim al flotei maritime militare şi trupele de transmisuni care asigură
telecomunicaţiile de frecvenţă înaltă. Pentru a asigura securitatea statelor membre ale
Tratatului de la Varşovia, se păstrează pe teritoriul României o cantitate corespunzătoare de
muniţii în două depozite şi 9800 tone carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând
Ministerului Apărării al U.R.S.S. Se păstrează într-o capacitate de luptă permanentă
următoarele aerodroame eliberate de trupele sovietice: Ianca, Alexeni şi aerodromurile de
campanie de rezervă: Sihlea, Viziru, Dor Mărunt, Cioranii. Ministerul Apărării al U.R.S.S. se
obliga să predea Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R. toate cazărmile, aerodromurile,
poligoanele, câmpurile de instrucţie, casele de locuit şi alte clădiri şi edificii cu inventarul şi
mobilierul respective. Ministerul Forţelor Armate Române va asigura pe teritoriul R.P.R.,
conform cererilor Comandamentului Sovietic, transportul trupelor sovietice, tehnicii de luptă şi
încărcăturilor ce se vor înapoia în U.R.S.S..
- a doua zi, la 24 mai 1958, Comitetul Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la
Varşovia a aprobat „propunerea Uniunii Sovietice, pusă în acord cu guvernul Republicii
Populare Române, cu privire la retragerea în viitorul apropiat de pe teritoriul Republicii Populare
Române a trupelor sovietice care se află acolo în conformiate cu Tratatul de la Varşovia”.
- la data de 25 iunie 1958, ultimii 35.000 de militari sovietici au părăsit România.
- concomitent au început să fie retraşi şi consilierii militari sovietici repartizaţi în cadrul tuturor
structurilor şi eşaloanelor militare, Moscova apreciind, la 14 ianuarie 1957, că în acel moment
şederea permanentă a consilierilor „nu mai corespunde intereselor cauzei” şi îşi făcea cunoscută
disponibilitatea de „a acorda şi pe viitor, în măsura necesităţii, un ajutor frăţesc, prin specialişti,
Republicii Populare Române.
- România a fost singura ţară socialistă din care s-au retras trupele şi consilierii sovietici.
- Kremlinului a încercat a-şi reface imaginea grav afectată după intervenţia brutală în Ungaria. -
altă posibilă cauză a deciziei sovieticilor poate fi şi aceea de a câştiga „bunăvoinţa” românilor,
grav nedreptăţiţi de deciziile dictate de către Stalin, aşa cum recunoştea chiar Nikita S. Hrusciov
în memoriile sale.
- Alte considerente: România nu beneficia de graniţă cu niciun stat N.A.T.O., bazele navale şi
aeriene sovietice rămăseseră pe teritoriul românesc, iar diviziile existente în Ucraina de Sud şi în
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, puteau să intervină oricând în România în caz de
necesitate.

70)Criza rachetelor din Cuba și România(parca aveam la un subiect despre ea)

71)Fisura monolitului comunist: schisma URSS-R.P.CHINEZA(arunca o privire la subiectul 47)

72)România și „Primăvara de la Praga” (ca la subiectul 20)

73)Obiectivele lui Ceaușescu pe plan extern.

Nicolae Ceaușescu a preluat în lini generale politica promovată de Dej în ultimii ani de viață,
mai ales în privința distanțării de U.R.S.S. El va continua și va accentua „național-comunismul”
concretizat în industrializare rapidă, pe plan intern, și autonomie pe plan extern, ceea ce va
stimula antisovietismul propriului popor, va intensifica contactele cu Ocidentul. noțiunile de
independență și suveranitate au fost incluse, în permanență, în declarațiile lui Ceaușescu din
acești ani, alături de conceptele de relaționare de pe poziții egale dintre state și neamestecul în
treburile interne, idei cu care a atras antipatia Rusiei sovietice și a Pactului de la Varșovia, dar și
reacții pozitive din Occident.

Principalele relizări notabile ale acestei prime perioade au fost: stabilirea relațiilor diplomatice cu
RFG (ianuarie 1967), refuzul de a recunoaște ca agresor statul Israel în timpul războiului de șase
zile, campaniile pacifiste pentru încetarea războiului din Vietnam, culminând cu condamnarea
intervenției trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968.

În ceea ce privește relațiile cu Uniunea Sovietică tendința de continuare a politicii naționale a

reieșit de la prima vizită pe care o face în Uniunea Sovietică, în septembrie 1965. Între
subiectele ce urmau a fi abordate, Ceaușescu a selectat o serie de aspecte delicate, precum
pagubele produse de sovromuri, sistarea livrării de uraniu către Uniunea Sovietică, situația
românilor cu dublă cetățenie și chiar tezaurul pe care regimul sovietic de după 1917 îl confiscase
României. Surprins, Brejnev a ripostat că românii erau cei care aveau datorii față de U.R.S.S.,
motivând că pagubele create de Armata Română în urma campaniilor militare întreprinse pe
teritoriul sovietic, în al Doilea Război Mondial, depășeau cu mult valoarea tezaurului, iar
reparațiile plătite, ulterior, de România nu erau mai mult decât simbolice. Delegația română a
mai solicitat microfilmele referitoare la condamnarea comuniștilor români în procesele staliniste
și la documentele pe care Cominternul le avusese despre PCdR, insistând chiar cu solicitarea
accesului la arhivele sovietice pe această temă și pe cea a influenței foștilor consilieri sovietici
asupra României, printr-un reprezentant permanent la Moscova.

Exceptând tezaurul și arhiva partidului, rușii au fost de acord, în linii mari, cu propunerile lui
Ceaușescu, un exemplu fiind semnarea unui acord româno-sovietic cu privire la vânzarea și
predarea cotei de participare sovietică din sovromuri. De altfel, comunicatele oferite presei și
propagandei, de ambele părți, au dat publicității o prezentare cosmetizată a întâlnirii, menționând
doar numele participanților și, succint, aspectele discutate, scopul vizitei fiind prezentat ca o
acțiune de dezvoltare a relațiilor bilaterale, într-o „atmosferă cordială, de prietenie frățească și
înțelegere reciprocă”.

În privința legăturilor cu Occidentul, și aici, Ceaușescu își va manifesta voința de a continua

politica lui Gheorghiu-Dej, noul lider de la București având, de altfel, în jurul său oameni care l-
au ajutat în acest sens, precum șeful guvernului, Ion Gheorghe Maurer sau ministrul de Externe,
Corneliu Mănescu. (la 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu fusese ales președinte al celei de-a
XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., desemnarea unui demnitar dintr-un stat comunist
în această funcție constituind o premieră).

Concomitent cu rapida izolare a României în cadrul blocului sovietic, aceasta a început să

promoveze o politică tot mai deschisă faţă de statele occidentale . Pe 24 ianaurie 1968 Ion
Gheoghe Maurer a fost primit neoficial la Vatican de către papa Paul al VI-lea. Conform
relatărilor lui Maurer invitaţia a venit din partea papei. Tema discuţiilor dintre papa şi Maurer au
constituit-o situaţia bisericilor romano-catolice şi greco-catolice din România. Vizita premierului
român la Vatican nu a fost uneveniment essential, dar a lăsat o impresie foarte bună printer
politicenii occidental, mai ales italieni, cu care românii întreţineau relaţii foarte bune de câţiva
ani.

Între 31 martie şi 2 aprilie Maurer a efectuat o vizită în Finlanda unde a depus o coroană de flori
la mormântul lui Carl Gustav Mannerheim. Acest gest a stârnit reacţia de protest a URSS.

Relațiile cu SUA

În urma întâlnirii dintre Maurer, Johnson și secretarul de stat Rusk, din iunie 1967, unde prim-
ministrul român abordează teme precum situația din Orientul Mijlociu, Vietnam, China, sau
subiectul relațiilor bilaterale dintre România și S.U.A., statul român se erijează în mod clar în
negociator în problema războiului din Vietnam. (Paul Niculescu-Mizil, România şi războiul
americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, București, 2008).

Relațiile cu R.F.G. au constituit o altă componentă importantă a politicii externe românești din
primii ani ai regimului Ceaușescu. Încă din vremea lui Dej, în 1963, fusese semnat un acord de
înființare a reprezentanțelor comerciale cu Germania de Vest după ce, anterior, viceprim-
ministrul Bârlădeanu se întâlnise, la București, cu un reprezentant al companiei Krupp. România
își dezvoltă relațiile cu R.F.G. la nivel de ambasadă, în anul 1967, iar intâlnirile dintre Mănescu,
Willy Brandt și cancelarul Kurt Kiesinger sunt relatate amplu de presa occidentală, spre
surprinderea statelor comuniste.

Pe de altă parte, este de menționat și un alt aspect al relațiilor dintre România și R.F.G., și anume
cel al emigrării etnicilor germani. În urma unui acord secret, Germania Federală a acceptat să
plătească României o sumă pentru fiecare cerere de emigrare aprobată etnicilor germani, sumă ce
varia între 4.000 și 10.000 de mărci, în funcție de calificarea acestora și de vârsta pe care o
aveau.

74)Poziția în „Războiul de Șase Zile”

România era deja prezentă în Orientul Mijlociu datorită industriei petroliere și a modului în care
statele din Orientul Mijlociu au beneficiat de prolificitatea acesteia, prin comerț. Statul român
participă la medierea crizei din acea regiune încă din 1956, apoi va media tratativele de pace
dintre Israel și Egipt.
„Războiul de Șase Zile” a fost denumirea generică dată de ofensivă militară a Israelului, asupra
Siriei, Iordaniei și Egiptului, ce a dus la anexarea Fâșiei Gaza, Cisiordaniei și Platoului Golan.
Imediat, la Moscova se organizează o întrunire a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la
Varșovia, în care decizia celorlalți participanți de a califica Israelul drept agresor a fost
contestată de reprezentanții României.

Întâlnirea a avut caracter secret, iar printre participanți se afla și Iosip Broz Tito, liderul
Iugoslaviei, ceea ce îi conferea o importanță și mai mare, având în vedere istoricul relațiilor lui
Tito cu Moscova, intereselor statului său în Orient, dar și faptul că Iugoslavia nu făcea parte din
Pactul de la Varșovia.

Discursul lui Brejnev a deschis discuțiile, liderul sovietic exprimându-și clar intenția de a sprijini
statele arabe atât economic, cât și militar, cu scopul de a înclina balanța conflictului în favoarea
acestora și rezumând, prin extrapolare, miza, sub forma conflictului între state comuniste și
„imperialism”. După Brejnev au vorbit liderii statelor din cadrul Pactului, precum Antonin
Novotny sau Todor Jivkov, dar și liderul Iugoslaviei, Tito, toți susținând afirmațiile sovieticului,
făcând și ei referire la ajutorul care trebuia acordat arabilor în vederea anihilării Israelului.

În discursul său, Ceaușescu s-a pronunțat pentru întreruperea conflictului, evitarea confruntărilor
militare și susținerea statelor arabe, însă fără ca statul Israel să fie lezat sau chiar pus în pericol.
De asemenea, liderul român s-a pronunțat clar împotriva catalogării Israelului drept stat agresor,
motivând că, astfel, statele socialiste se vor distanța și mai mult de comuniștii din Occident, care
nu au incriminat Israelul în comentariile lor cu privire la evenimentele ce se desfășurau. Și, chiar
dacă ceilalți participanți au încercat să-i convingă de justețea perspectivei lor, Ceaușescu și
Maurer au rămas pe poziții, refuzând punctul de vedere ce se încerca a le fi impus, iar liderii
occidentali (prim-ministrul britanic și președinții francez și american) au luat act de cele
petrecute, prin prisma liniei directe pe care o aveau cu Brejnev. În consecință, Maurer urma să
fie invitat la O.N.U., iar apoi la Casa Albă, pentru a prezenta situația din Orientul Mijlociu
președintelui Johnson și lui Rusk, prilej cu care premierul român îi descrie pe ruși drept
provocatori ai conflictului și promotori ai unei politici intervenționiste în spațiul arab. Reacția
americanilor este una foarte pozitivă, acesta fiind momentul în care românii sunt invitați să
intervină în medierea relațiilor dintre S.U.A. și China. Ulterior, ministrul de Externe Mănescu va
fi ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.
În iulie 1967, la Budapesta, are loc o altă întâlnire între statele sovietice, unde România nu
participă, dar în care este dezaprobată poziția românilor, care nu doreau să rupă relațiile cu
Israelul sau să adopte o politică ostilă față de S.U.A. și împiedicau, în cadrul C.A.E.R., acordarea
de ajutor economic arabilor. Brejnev s-a arătat ofensat de atitudinea statului român, declarându-
se de acord cu intenția Irakului de a influența statele arabe să rupă relațiile cu România. În
continuare, liderul sovietic transformă, pentru scurt timp, cadrul discuțiilor într-unul confidențial,
pentru a preciza că regimul de la Moscova este îngrijorat de traseul politicii externe românești
din ultimii ani și chiar de faptul că România ar putea părăsi Pactul, prilej cu care va lua în calcul
adoptarea unor decizii conforme contextului dat.

Primăvara anului 1968 aduce lui Ceauşescu un spor de prestigiu intern şi extern prin vizita
generalului de Gaulle desfăşurată între 14 şi 18 mai. The Economist îl numea pe Ceauşescu de
Gaulle al Pactului de la Varşovia. Dictatorul român dorea un dialog cu această importantă
personalitate franceză. De Gaulle considera această vizită în România extrem de importantă , în
ciuda evenimentelor din ţara sa care se doveau a fi extrem de ameninţătoare (celebra criză din
mai ’68). De Gaulle a hotărât să nu contramadeze vizita.

Deși vizita s-a datorat unui prim succes de imagine obținut de Ceaușescu, de Gaulle fiind
impresionat de acesta și dorind să-l atragă spre „Vest”, liderul PCR a jucat cartea precauției,
fiind în asentiment cu președintele francez doar în ceea ce privește retorica, fapt ce l-a
nemulțumit pe oaspete, care și-a dat seama că regimul din România vrea să folosească suportul
occidental (moral sau chiar material), pentru a-și accentua imaginea independentă și disidentă pe
care o afișase în cadrul Blocului Estic.

75)Relatiile cu URSS dupa Primavara de la Praga

Practic, statul român se bucura de o anumită popularitate în acei ani, un argument în acest
sens fiind prezența a 1500 de invitați și a 70 de delegații străine la Congresul al X-lea al P.C.R.,
ce a avut loc între 6 și 12 august 1969. Congresul a fost cu atât mai important pentru comuniștii
români cu cât, în acel an, se împlineau 25 de ani de la momentul „23 august”, prilej cu care
regimul de la București reitera ideea conform căreia comuniștii au eliberat România „de sub
jugul fascist”, momentul din 1944 reprezentând „începutul revoluției populare, antifasciste”.
U.R.S.S. trimite la Congresul al X-lea al P.C.R. doar o delegație mică, formală, fapt observat și
de spațiul internațional, iar în anul următor, pe fondul vizitei liderului român în S.U.A., Brejnev
îl va acuza pe acesta că sprijină „imperialismul” american, temându-se totodată că românii pot
divulga diverse informații din cadrul Pactului de la Varșovia.

În scurt timp, însă, s-a dovedit că liberalismul promovat de Ceauşescu la începutul puterii sale nu a
fost altceva decât un demers politic mimat, având drept scop înşelarea opiniei publice. Aparatul
represiv, chiar dacă trecuse şi avea să mai treacă prin mai multe transformări, a rămas, în
continuare, unul dintre pilonii centrali ai ,,orânduirii” socialiste. Este foarte adevărat că arestările în
masă încetaseră, la fel şi reţinerile arbitrare sau înscenările judiciare, iar deţinuţii politici fuseseră
eliberaţi. Totuşi, aria de supraveghere a rămas foarte largă, iar represiunea a rămas tot timpul
prezentă atât cât a funcţionat regimul socialist/comunist în România.

76) Romania in gratiile occidentului ( vezi subiectul 48 )

77) Vizita in Asia si sfarsitul iluziilor

Acest miraj s-a destrămat rapid odată cu o călătorie aproape iniţiatică pentru Ceauşescu şi soţia sa. Mai precis,
acesta face în vara anului 1971 un turneu în ţările comuniste din Asia - adică în China, Coreea de Nord şi Mongolia.
Acolo i-a cunoscut pe dictatorii emblematici ai Asiei comuniste, Mao, Kim Ir Sen şi Ţedenbal.  Istoricii spun că acolo a
rămas efectiv impresionat de modul în care era impusă ideologia comunistă populaţiei şi cum efectiv invadase toate
domeniile vieţii, difuzată prin învăţământul şi cultura de partid.  Dar cel mai mult i-a plăcut cultul personalităţii. Modul
în care erau divinizaţi liderii comunişti de către populaţie. Manifestările faraonice la care participau un număr
impresionat de persoane, alcătuind cu propriile trupuri steaguri, hărţi, mesaje sau coregrafii complicate dedicate în
primul rând liderului comunist. A fost scânteia care a aprins megalomania lui Ceauşescu.  Era un comunism diferit de
cel rusesc, de altfel chinezii fiind pe acelaşi trend de îndepărtare de URSS, la fel ca Ceauşescu. Imediat, liderul
comunist român a vrut să imite în special ”revoluţia culturală şi ideologică” chinezească şi să o suprapună ca un
şablon peste realităţi româneşti. Nu conta că nu se potrivea. Ceauşescu dorea o nouă identitate a României
comuniste, una care să-l facă faimos nu doar pe plan naţional dar şi internaţional. Îşi dorea ca mulţimile să facă
pentru el ce făceau chinezii pentru Mao, să-l divinizeze. La rândul ei, Elena Ceauşescu îşi dorea să devină o replică
a soţiei lui Mao, autoritară şi la rândul său apreciată de întreaga populaţie, ca o ”mamă a poporului”.

De altfel, la întoarcerea din Asia, Ceauşescu şi-a manifestat încântarea şi dorinţa de a schimba total România, pe
bazele ”revoluţiei culturale” chinezeşti. „Au dat la o parte toate aceste mentalităţi mic-burgheze şi au luat-o de la
capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluţionare. Au spus aşa: aici nu vrem
în nici un fel să pătrundă concepţiile burgheze”, mărturisea Bucheru. 
78)Mini revolutia culturala
La întoarcerea din turneul asiatic, Ceauşescu a decis să pună în practică ceea ce văzuse în ţările asiatice. A emis şi
impus aşa numitele „Teze”. Acestea se referau la introducerea muncii patriotice la elevi şi studenţi, a educaţiei
politico-ideologice în şcoli, universităţi, fabrici, organizaţii de copii, tineri, studenţi. Intensificarea propagandei politice,
prin prezentarea exclusivă a realizărilor partidului şi a liderului, reale sau nu, prin radio, televiziune şi presa scrisă. 
Practic românii trebuiau să cunoască doar o realitate distorsionată comandată de Ceauşescu şi apropiaţii săi. Au fost
înfiinţate edituri de partid, iar cinematografia dădea naştere unor producţii cu scop propagandistic. Ideologia
comunistă a sufocat total arta, condiţionând publicarea operelor sau prezentarea peliculelor cinemtografice publicului
numai dacă respectau cerinţele partidului şi aveau un caracter ”revoluţionar socialist”. Au apărut liste cu autori şi
regizori interzişi.  A început epurarea culturală şi promovarea cultului dictatorului. Istoria a început să deservească
ideologia de partid, modelând trecutul după un naţionalism aberant pe placul lui Ceauşescu. Totul era controlat cu
ajutorul Securităţii cea care a creat un sentiment cumplit de spaimă, nelinişte şi neîncredere în rândul populaţiei.
Vecinii erau încurajaţi să se toarne unul pe celălalt, la fel şi rudele.  A urmat dezastrul cultural, peste 200 de scriitori
fiind îndepărtaţi fiindcă au refuzat să se subjuge ideologiei de partid. Capodopere cinematrografice au fost interzise,
la fel, fiindcă nu corespundeau noii ideologii. Au apărut şi manifestaţiile pe scară largă, cu mii de copii chinuiţi în frig
sau pe caniculă, pentru a-şi arăta, cu forţa, ”preţuirea” pentru Ceauşescu la vizitele sale oficiale.  Totodată a venit
momentul în care plecările din ţară deveneau imposibile, inclusiv pentru oamenii de ştiinţă. Drum liber aveau doar cei
agreaţi de conducerea partidului.

79) Comunismul national-stalinist

În perioada Războiului Rece, Președintele României Nicolae Ceaușescu a fost subiectul celui mai
pronunțat cult al personalității din blocul răsăritean. Inspirat de cultul personalității lui Kim Il-
sung din Coreea de Nord, a început în 1971 prin Tezele din iulie care a schimbat perioada de
liberalizare din anii 1960 cu o ideologie naționalistă strictă. Inițial cultul personalității era centrat în
jurul lui Nicolae dar, începând cu anii 1980, și soția sa Elena a început să fie subiectul acestui cult.[1]

Începuturile cultului personalității se găsesc în aclamarea lui Ceaușescu în urma discursului său în
care condamna invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968 cu scopul de a
curma seria de reforme cunoscută ca Primăvara de la Praga. Începând cu acea dată, România a
fost tot mai puternic identificată cu Ceaușescu, atât în media națională cât și în declarațiile oficialilor.
[1]
Deși a existat un cult al personalității în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, "regimul sultanistic" lui
Nicolae Ceaușescu a depășit cu mult granițele acestui cult.[2]
Când Nicolae Ceaușescu a preluat noua funcție de Președinte al României, a primit
un sceptru prezidențial. Salvador Dalí l-a felicitat pe Ceaușescu pentru noul său sceptru, printr-
o telegramă publicată la 4 aprilie 1974 de ziarul Scînteia, publicație controlată de stat, care nu a
observat sarcasmul din această remarcă.[3]
Ceaușescu ocupa funcțiile de Președinte, șeful Forțelor Armate, secretar general al Partidului
Comunist Român, președintele Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, președintele
Consiliului Național al Oamenilor Muncii și președintele Frontului Democrației și Unității Socialiste.
 Încă din primii ani, copiii învățau poezii și cântece în care erau omagiate „partidul, conducătorul și
națiunea”.[4]
Scopul acestui cult era asigurarea imposibilității opoziției publice față de Ceaușescu și el era
considerat prin definiție perfect și absolvit de orice critică.[5]

80)Cultul personalitatii si consecinte in plan extern

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, inspirat din practicile maoiste şi staliniste, este una dintre cele
mai cunoscute variante ale ideologiei comuniste naţionaliste.

1. Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o inegalabilă amploare în spaţiul

european. Au exista trei momente importante care au permis lui Nicolae Ceuşescu acapararea totală a
puterii politice şi implicit declanşarea şi ulterior exacerbarea cultului personalităţii:
– Anul 1967, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce era o abatere de la Statutul
P.C.R. – modificat special pentru Ceauşescu – care prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat.

– Anul 1968. Din mărturisirile consemnate de-a lungul anilor (cu precădere după 1989) ale foştilor lideri ai
P.C.R. care s-au aflat în apropierea lui Ceauşescu (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe
Apostol, Corneliu Mănescu), reiese că evenimentul decisiv pentru instaurarea cultului personalităţii a fost
reprezentat de momentul „august 1968”. Discursul public de la Bucureşti în care Ceauşescu a condamnat
invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia – eveniment de care nu fusese anunţat decât
după producerea lui deşi România era membră a Tratatului , i-au conferit un prestigiu pe plan
internaţional.

– Anul 1974 a marcat alegerea sa ca preşedinte al României, cumulând şi funcţiile de secretar general al
P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului de Apărare Naţională, deţinând în aceste condiţii
toate pârghiile de comandă. Prin politica „paşilor mărunţi” s-a ajuns la situaţia în care Ceauşescu a devenit
de neînlocuit. Dezlănţuirea a ceea ce numim astăzi cultul personalităţii lui N. Ceauşescu, realitate
pregnantă a timpului, a început în anul 1974, la un an de la alegerea Elenei Ceauşescu ca membră a
Comitetului Politic Executiv al partidului. Soţia dictatorului a devenit aşa-numitul cabinet numărul 2, adică
al doilea om în conducerea ţării, care răspundea de domenii fundamentale: învăţământul, cultura, dar şi
cadrele. Dirijarea pe plan naţional a politicii de cadre de către Elena Ceauşescu, a constat în înlocuirea
principiului competenţei, cu amplificarea dosarului de cadre, în care criteriile politico – subiective au adus
în planul întâi personaje cu un grad de instruire, cultură şi competenţă – în multe cazuri submediocre.
Acumulând tot mai multă putere, soţia „celui mai brav fiu al poporului” a reuşit să se interpună între
activiştii de partid de grad înalt şi soţul său. În aceste condiţii s-a creat acest cuplu de putere care şi-a pus
amprenta asupra istoriei României sub această formulă.

Apetitul lui Ceauşescu de a se vedea şi auzi proslăvit a crescut simultan şi direct proporţional cu
extinderea puterii sale, ajungând la paroxism în anii `80. De remarcat că, acest cult al personalităţii lui N.
Ceauşescu nu a apărut pe un teren arid, ci a fost facilitat de activitatea din interiorul partidului,
caracterizată de aplicarea unor metode dictatoriale, cazone, ce sfidau cele mai elementare norme ale
democraţiei şi ale respectului pentru afirmarea personalităţii umane. O vastă acumulare de putere în
mâinile lui N. Ceauşescu a deschis calea către arbitrariu, subiectivism şi excese de natură personală
El a fost descris, pe bună dreptate, ca un „Tiran modern”, într-un documentar TV austriac difuzat la Viena

în ianuarie 1986, şi care a dezvăluit, printre altele, ridicola glorificare a lui Ceauşescu şi a soţiei sale,
precum şi acuta criză economică, alimentară şi energetică prin care trecea România şi măsurile inumane

de austeritate impuse de dictatorul de la Bucureşti.

81) Plata datoriei externe si lipsa principalelor bunuri de consum

În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o
atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor
occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor
sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-
Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o
povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $
la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față
de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali,
țara fiind declarată în incapacitate de plată.[70]
Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o
mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până
și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie
raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au
început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.[71] Bunurile destinate exportului au standarde de
calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate
consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot
cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.
Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se
încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist
O jumătate de pâine pe zi, un litru de ulei şi un kilogram de zahăr pe lună. Aceasta era porţia românilor, stabilită sub
regimul lui Ceauşescu. Puii vânduţi la alimentarele comuniste aveau greutatea unui porumbel. Românii îşi făceau pile
şi relaţii pentru a căpăta marfa ”pe sub mână”. Proviziile de alimente erau considerate speculă şi se pedepseau cu
închisoarea.

La data de 19 decembrie 1980 a apărut  „Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor
pentru aprovizionarea populaţiei". Decretul stabilea raţionalizarea consumului de alimente în funcţie de judeţ, iar
cartelele la zahăr şi ulei erau diferenţiate pe categorii de populaţie. Primeau raţii mai mari cei de la oraşe şi raţii mai
mici ţăranii din mediul rural.

82)Clauza natiunii celei mai favorizate

Atât timp cât Uniunea Sovietică a practicat „doctrina Brejnev”, adică dreptul de a
interveni în orice țară socialistă, unde în percepția Moscovei regimul ar fi fost în
primejdie, Statele Unite au încurajat diferențierile intersocialiste (între țările frățești).
Artizanul acestei politici a fost Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională
apoi secretar de stat sub administrația lui Richard Nixon. El a sprijinit orice acțiune din
interiorul blocului sovietic, capabilă să slăbească controlul Moscovei asupra sateliților ei.
De această orientare a politicii americane a beneficiat din plin regimul comunist din
România, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (tarife vamale preferențiate)
fiind unul dintre aceste majore avantaje.

Clauza națiunii celei mai favorizate era un adevărat test în relațiile economice bilaterale,
acordarea ei fiind însoțită și de alte beneficii economice de mare însemnătate pentru
România, precum credite cu dobânzi mici, acces la tehnologie avansată etc. Ea a fost
acordată României, pentru prima dată în 1975, în conformitate cu prevederile
amendamentului Jackson- Vanik adus Legii Comerțului din 1974, care condiționa acest
favor de dreptul la libera circulație a cetățenilor țării beneficiare. Clauza trebuia reînnoită
anual de către președintele Statelor Unite, dar fiecare dintre cele două Camere ale
Congresului puteau anula hotărârea președintelui prin votarea unei rezoluții de
dezaprobare într-o perioadă de 90 de zile de la data când i s-a adus la cunoștință această
hotărâre [2].

Atâta timp cât Administrația americană a interpretat ad-litteram amendamentul Jackson-

Vanik, România a îndeplinit condițiile legale pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai
favorizate, deoarece emigrarea era singurul criteriu de evaluare [3], iar regimul
Ceaușescu a permis într-o oarecare măsură emigrarea evreilor și a etnicilor germani. Pe
măsură ce politica de diferențiere intersocialistă elaborată de Kissinger a început să fie
înlocuită cu politica Carter – Brzezinski, continuată apoi de Ronald Reagan, care
promova diferențierea intrasocialistă, Statele Unite au sprijinit mișcările de disidență și
contestatare a puterii din fiecare țară socialistă, invocând respectul drepturilor omului.

83) Gorbaciov si noul curs

În contrast cu reformele interne controversate, Gorbaciov era foarte bine văzut în occident pentru
"nouă gândire" în problemele afacerilor externe. Gorbaciov a încercat să îmbunătățească relațiile și
comerțul cu occidentul prin reducerea tensiunilor războiului rece. El a stabilit relații apropiate cu unii
dintre liderii occidentali, așa cum au fost cancelarul german Helmut Kohl, președintele
american Ronald Reagan și primul-ministru britanic Margaret Thatcher (care a făcut remarca
rămasă celebră: "Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună."[13]
Gorbaciov a înțeles legăturile care se stabileau între reformele interne și detensionarea relațiilor
internaționale și de aceea a extins principiile "noii gândiri" imediat și peste graniță. Pe 8 aprilie 1985,
el a anunțat suspendarea amplasării sistemului de rachete SS-20 în Europa, concepută ca o
mișcare îndreptată în direcția rezolvării problemei rachetelor cu rază medie de acțiune. Mai târziu, în
același an, Gorbaciov a propus ca americanii și sovieticii să-și reducă împreună arsenalele nucleare
la jumătate. În octombrie, el a făcut prima sa vizită ca lider al Uniunii Sovietice în străinătate,
în Franța. În noiembrie, în timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deși nu s-au făcut nici
un fel de înțelegeri speciale, Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan au închegat o
legătură personală foarte strânsă și au căzut de acord asupra unor noi întâlniri.[6]
În ianuarie 1986, Gorbaciov va face cea mai îndrăzneață mișcare pe arena internațională, atunci
când a propus eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și strategia sa pentru
eliminarea tuturor armelor nucleare până în anul 2000, (denumită "Propunerea din ianuarie"). El a
inițiat și procesul retragerii trupelor sovietice din Afganistan și Mongolia pe 28 iulie.[6] Totuși, mulți
observatori precum Jack F. Matlock Jr., (în ciuda tuturor laudelor aduse lui Gorbaciov), l-au criticat
pe președintele sovietic pentru întârzierea prea mare cu care a luat hotărârea retragerii din războiul
afgan, considerând această întârziere ca pe un exemplu al "gândirii vechi", care l-ar fi caracterizat
pe liderul de la Kremlin.[9]
Pe 11 octombrie 1986, Gorbaciov și Reagan s-au întâlnit în Reykjavík, Islanda, pentru a discuta
problema reducerii numărului de rachete cu rază medie de acțiune din Europa. Spre uriașa
surprindere a consilierilor celor doi lideri, cei doi au căzut de acord asupra eliminării sistemelor de
rachete cu rază medie de acțiune din Europa și asupra limitării numărului total de capete nucleare a
fiecărei părți la 100. În mod incredibil, cei doi au căzut de acord să elimine toate armele nucleare în
10 ani din acel moment (1996), în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov.[9] Cu toate
acestea, acestă întrunire poate fi privită ca un eșec în acțiunea de eliminare a tuturor armelor
nucleare. Înțelegerea celor doi avea să fie încununată de semnarea tratatului cu privire la rachetele
cu rază medie de acțiune (așa-numitul Tratat INF) în 1987.[6]
În februarie 1988, Gorbaciov a anunțat începerea retragerii armatei sovietice din Afganistan.
Retragerea a fost încheiată în anul următor, deși războiul civil a mai continuat între forțele loiale
lui Mohammad Najibullah și mujahedini. În timpul conflictului afgan dintre anii 1979 și 1989, se
estimează că peste 15.000 de soldați sovietici și-au pierdut viața.

84) Noul curs in politica externa

În contrast cu reformele interne controversate, Gorbaciov era foarte bine văzut în occident pentru
"nouă gândire" în problemele afacerilor externe. Gorbaciov a încercat să îmbunătățească relațiile și
comerțul cu occidentul prin reducerea tensiunilor războiului rece. El a stabilit relații apropiate cu unii
dintre liderii occidentali, așa cum au fost cancelarul german Helmut Kohl, președintele
american Ronald Reagan și primul-ministru britanic Margaret Thatcher (care a făcut remarca
rămasă celebră: "Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună."[13]
Gorbaciov a înțeles legăturile care se stabileau între reformele interne și detensionarea relațiilor
internaționale și de aceea a extins principiile "noii gândiri" imediat și peste graniță. Pe 8 aprilie 1985,
el a anunțat suspendarea amplasării sistemului de rachete SS-20 în Europa, concepută ca o
mișcare îndreptată în direcția rezolvării problemei rachetelor cu rază medie de acțiune. Mai târziu, în
același an, Gorbaciov a propus ca americanii și sovieticii să-și reducă împreună arsenalele nucleare
la jumătate. În octombrie, el a făcut prima sa vizită ca lider al Uniunii Sovietice în străinătate,
în Franța. În noiembrie, în timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deși nu s-au făcut nici
un fel de înțelegeri speciale, Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan au închegat o
legătură personală foarte strânsă și au căzut de acord asupra unor noi întâlniri.[6]
În ianuarie 1986, Gorbaciov va face cea mai îndrăzneață mișcare pe arena internațională, atunci
când a propus eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și strategia sa pentru
eliminarea tuturor armelor nucleare până în anul 2000, (denumită "Propunerea din ianuarie"). El a
inițiat și procesul retragerii trupelor sovietice din Afganistan și Mongolia pe 28 iulie.[6] Totuși, mulți
observatori precum Jack F. Matlock Jr., (în ciuda tuturor laudelor aduse lui Gorbaciov), l-au criticat
pe președintele sovietic pentru întârzierea prea mare cu care a luat hotărârea retragerii din războiul
afgan, considerând această întârziere ca pe un exemplu al "gândirii vechi", care l-ar fi caracterizat
pe liderul de la Kremlin.[

85) Efectul Gorbaciov in Romania

În ceea ce privea comunitatea socialista, Gorbaciov a ales o politica de persuasiune în

locul uneia de impunere a noului curs aplicat la Moscova. Gorbaciov ar fi dorit ca tarile
din lagarul socialist sa procedeze la o restructurare controlata, dupa modelul sovietic,
afirmând chiar la Bucuresti, în 26 mai 1987, ca "suntem bucurosi când tarile fratesti
gasesc ceva util pentru ele în activitatea creatoare care se desfasoara la noi în tara"3,
însa nu era dispus sa exercite presiuni în aceasta directie.
În aceste conditii, ecoul pe care politica reformista a lui Gorbaciov l-a înregistrat în tarile
fratesti a fost diferit. Daca liderii din Polonia sau Ungaria s-au aratat mai receptivi fata
de noile idei, cei din România, Cehoslovacia sau R.D.G. s-au mentinut departe de
influenta reformatoare sovietica, potential contagioasa.
România, condusa din 1965 de Nicolae Ceausescu, îsi construise întreaga politica în jurul
autonomiei fata de Uniunea Sovietica. Politica demarata de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la
începutul anilor '60, a fost continuata si accentuata de Ceausescu. La nivelul politicii
interne, cresterea nivelului de trai, liberalizarea ideologica si culturala, diminuarea
represiunii au adus sprijinul populatiei pentru regimul Ceausescu. Momentul de glorie,
august 1968, când Nicolae Ceausescu a condamnat invadarea Cehoslovaciei de catre
trupele Tratatului de la Varsovia, a creat un val de entuziasm în rândul românilor si în
întreaga lume.
Desi anii '70 debutasera cu o revenire în forta a ideologicului în toate domeniile de
activitate, initiata prin nu mai putin celebrele teze din iulie 1971, regimul a reusit sa
ramâna în atentia Occidentului prin politica sa externa, desi în tara începusera sa se
auda unele voci care contestau noile masuri.
Erodarea acestui capital de prestigiu la începutul anilor 1980 s-a petrecut în paralel cu
degradarea economiei nationale, cu scaderea drastica a nivelului de trai al populatiei, în
conditiile intensificarii eforturilor pentru plata datoriei externe si cu accentuarea
progresiva a cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu. Simpatia acumulata de Mihail
Gorbaciov în Occident, dupa venirea sa la putere, va lipsi regimul de la Bucuresti de
obiectul opozitiei si îl va expune din ce în ce mai mult criticilor internationale.
Pe acest fond de criza a avut loc, în mai 1987, prima vizita a lui Mihail Gorbaciov în
România. Evenimentul a generat un interes deosebit din partea mass media occidentala,
care a relatat pe larg vizita liderului sovietic la Bucuresti. Articolele si analizele aparute în
presa internationala au devenit cunoscute românilor prin intermediul posturilor de radio
care emiteau în limba româna (Europa libera, Vocea Americii etc.). Emisiunile difuzate
de acestea prezentau românilor, afectati de izolarea informationala la care erau supusi,
comentarii, reactii, perceptii occidentale în privinta vizitei, dar si asupra regimului de la
Bucuresti.

86) 1987 - În ceea ce privea comunitatea socialista, Gorbaciov a ales o politica de

persuasiune în locul uneia de impunere a noului curs aplicat la Moscova. Gorbaciov ar fi
dorit ca tarile din lagarul socialist sa procedeze la o restructurare controlata, dupa
modelul sovietic, afirmând chiar la Bucuresti, în 26 mai 1987, ca "suntem bucurosi când
tarile fratesti gasesc ceva util pentru ele în activitatea creatoare care se desfasoara la
noi în tara"3, însa nu era dispus sa exercite presiuni în aceasta directie.
În aceste conditii, ecoul pe care politica reformista a lui Gorbaciov l-a înregistrat în tarile
fratesti a fost diferit. Daca liderii din Polonia sau Ungaria s-au aratat mai receptivi fata
de noile idei, cei din România, Cehoslovacia sau R.D.G. s-au mentinut departe de
influenta reformatoare sovietica, potential contagioasa.
România, condusa din 1965 de Nicolae Ceausescu, îsi construise întreaga politica în jurul
autonomiei fata de Uniunea Sovietica. Politica demarata de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la
începutul anilor '60, a fost continuata si accentuata de Ceausescu. La nivelul politicii
interne, cresterea nivelului de trai, liberalizarea ideologica si culturala, diminuarea
represiunii au adus sprijinul populatiei pentru regimul Ceausescu. Momentul de glorie,
august 1968, când Nicolae Ceausescu a condamnat invadarea Cehoslovaciei de catre
trupele Tratatului de la Varsovia, a creat un val de entuziasm în rândul românilor si în
întreaga lume.
Desi anii '70 debutasera cu o revenire în forta a ideologicului în toate domeniile de
activitate, initiata prin nu mai putin celebrele teze din iulie 1971, regimul a reusit sa
ramâna în atentia Occidentului prin politica sa externa, desi în tara începusera sa se
auda unele voci care contestau noile masuri.
Erodarea acestui capital de prestigiu la începutul anilor 1980 s-a petrecut în paralel cu
degradarea economiei nationale, cu scaderea drastica a nivelului de trai al populatiei, în
conditiile intensificarii eforturilor pentru plata datoriei externe si cu accentuarea
progresiva a cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu. Simpatia acumulata de Mihail
Gorbaciov în Occident, dupa venirea sa la putere, va lipsi regimul de la Bucuresti de
obiectul opozitiei si îl va expune din ce în ce mai mult criticilor internationale.

Pe acest fond de criza a avut loc, în mai 1987, prima vizita a lui Mihail Gorbaciov în
România. Evenimentul a generat un interes deosebit din partea mass media occidentala,
care a relatat pe larg vizita liderului sovietic la Bucuresti. Articolele si analizele aparute în
presa internationala au devenit cunoscute românilor prin intermediul posturilor de radio
care emiteau în limba româna (Europa libera, Vocea Americii etc.). Emisiunile difuzate
de acestea prezentau românilor, afectati de izolarea informationala la care erau supusi,
comentarii, reactii, perceptii occidentale în privinta vizitei, dar si asupra regimului de la
Bucuresti.
87)Relatiile Romaniei cu lumea occidentala ( vezi subiectul 76 )

88) Lumea comunista la inceputul anului 1989