FORMAREA TRANSILVANIEI IN PERIOADA MEDIEVALA Din secolul al IX-lea insa, in contextul in care ungurii asezati in Pannonia incep sa-si

manifeste interesul pentru Transilvania, sursele mentioneaza formatiuni politice ale populatiei romanesti de la nord de Dunare. Principalele izvoare narative care contin informatii referitoare la formatiunile politice romanesti de la vest de Carpati sunt Gesta Hungarorum si Legenda Sfantului Gerard. Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisa probabil la sfarsitul secolului al XII-lea sau la inceputul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfarsitul secolului al IX-lea si din prima parte a secolului al X-lea, relateaza conflictele care i-au opus pe ungurii in expansiune spre rasarit unor formatiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile de lucruri gasite de unguri la patrunderea lor in teritoriile locuite de romani. Convietuirea romano-slava din secolele VIII-IX are loc in cadrul unor formatiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, sase ducate din jurul anului 900, sunt atestate in "regiunea daco-pannoniana". Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formatiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influentate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populatiei romanesti, erau situate in Crisana (condusa de Menumorut si avand centrul la Biharea), in Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusa de Glad) si in partea central-vestica a Transilvaniei, avand drept centru posibil Dabaca (Gelu). Etnia primilor doi "duci" nu este mentionata de Anonymus. Despre al treilea "duce", Gelu, aflam ca este "un anumit roman". Supusii sai sunt romani si slavi. Ei traiesc insa intr-un spatiu ("tara de dincolo de paduri") caracterizat prin "bunatatea" sa; un pamant fertil, la roadele caruia Anonymus adauga bogatia in aur si sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre acesti conducatori locali numit de Anonymus blach, adica roman, in conditiile in care populatia din zona era departe de a fi omogena din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor si intamplarilor pomenite de Anonymus a inceput sa fie contestata de unii istorici maghiari si austrieci incepand din secolele XVIII-XIX, in contextul in care romanii din Transilvania cereau drepturi politice si nationale. Chiar daca exista o doza de fabulatie in povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali simteau nevoia sa-si infrumuseteze povestile cu elemente dramatice, este dincolo de indoiala faptul ca in perioada in care a scris Anonymus exista constiinta unei anterioritati a romanilor in Transilvania si a unor formatiuni politice in stare sa opuna rezistenta ungurilor. O confirmare indirecta a acestor realitati o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care pastra amintirea faptului ca, la trecerea lor prin Carpatii Padurosi, spre Pannonia, ungurii i-au gasit acolo pe romani si pe slavi. Legenda Sfantului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la inceputul secolului al XI-lea) mentioneaza trei formatiuni de la cumpana secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmas al lui Glad), in Banat, cu centrul la (Urbs) Morisena, unde functiona si o manastire ortodoxa;voievodatul lui Gyula (Geula cel Tanar), in partile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Balgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, in regiunile sud-orientale ale Transilvaniei. Asezati in Campia Pannonica la sfarsitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de formatiunile lui Glad si Gelu. Dupa moartea lui Gelu, formatiunea acestuia

este preluata de Tuhutum, capetenia ungurilor invadatori. Acesta isi constituie un dominium propriu si o dinastie 242g64c separata de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum si urmasii sai stapanesc partea apuseana a Transilvaniei in "pace si fericire". Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinta generala de extindere teritoriala si de amplificare a functiilor formatiunilor existente in spatiul romanesc, mai ales in interiorul arcului carpatic. E posibil ca in aceasta zona procesul de constituire si de maturizare a formatiunilor politice sa fi fost impulsionat si accelerat de confruntarea cu tendintele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat in cucerirea treptata a Transilvaniei, pe parcursul a catorva sute de ani, intre secolul al IX si secolul al XI-lea. In Transilvania, regalitatea maghiara isi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, detinatori de fiefuri, in virtutea relatiilor vasalice care ii legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la randul lor, de o importanta autonomie fata de regalitatea maghiara, se constituisera pe structurile vechilor formatiuni politice premaghiare, pe care le cucerisera. Astfel, in 1002-1003, Stefan, marele rege care, crestinandu-i pe unguri in 1001, isi salvase poporul si il facuse sa intre in concernul popoarelor europene, a trebuit sa lupte cu un unchi al sau, ducele Geula cel Tanar, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La inceputul secolului al XI-lea, acesta se impotriveste misiunilor apostolice ale regelui Stefan cel Sfant, nimeni altul decat nepotul de sora al ducelui "ultrasilvan". Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tanar este inchis pe viata, intrucat refuza "sa fie crestin" (adica sa renunte la ortodoxism in favoarea catolicismului). Potrivit aceluiasi Anonymus, regele Stefan ocupa intreaga "tara"; totodata, el desfiinteaza (pe la 1004) episcopia ortodoxa situata probabil la Alba Iulia. Dupa ce l-a invins pe Geula, Stefan cel Sfant a trebuit sa se lupte si cu conducatorul voievodatului care fusese inainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxa. L-a invins si pe acesta si astfel a recucerit intreg teritoriul dintre Cris si Dunare. Pe masura inaintarii spre centrul si sudul Transilvaniei, expansiunea maghiara a capatat un caracter mai organizat si eficace. Sub urmasii lui Stefan cel Sfant incepe organizarea Transilvaniei ca entitate politica vasala regelui Ungariei. Dupa anul 1100, in teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiara incearca sa impuna modele religioase, politico-administrative si socio-economice apusene. Intarirea autoritatii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcata de tendinta generala de reducere a autonomiilor locale in favoarea unor institutii centrale, chiar daca procesul nu a fost nici rapid, nici intotdeauna reusit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii romanesti, in timp ce episcopatul catolic incadreaza sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizarii ortodoxe preexistente. In 1111 este infiintat primul comitat, Bihorul, in zona vechii cetati romano-slave de la Biharea, si este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. In acelasi an, dar si in 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare ca, in ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv in Transilvania. Expansiunea maghiara a fost insotita de o adevarata cruciada, regii unguri avand in papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre rasarit, ei fiind investiti cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a raspandi catolicismul). Institutiile statale romanesti in curs de formare au fost inlocuite cu institutiile statului maghiar. Initial, cuceritorii maghiari incearca organizarea Transilvaniei ca principat (1111 - mentionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitata, parte a statului arpadian, puterea politica suprema revenind regelui Ungariei. In a doua jumatate a secolului al XII-lea, regii unguri daruiesc oamenilor lor de incredere noi cetati si feude din Transilvania. Administrativ, acestea

sunt incluse in noi comitate, institutii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care incearca, insa fara deplina reusita, sa inlocuiasca vechile tari, voievodate si cnezate. Pe la 1164 este atestat un comite de Dabaca. Din 1176, acesta devine capetenia tarii, sub numele de Leustachius Voyvoda. Pentru conducatorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o dovada a existentei populatiei romanesti. De altfel, din toate tarile cucerite si incadrate in regatul Ungariei, numai Transilvania pastreaza "formula voievodala ca institutie politica centrala" (I. A. Pop), pana catre jumatatea secolului al XVI-lea. (Puterea politica suprema in Transilvania apartine, insa, in continuare, regelui Ungariei. Situatia se va mentine neschimbata pana in 1541, atunci cand Ungaria dispare ca stat prin transformarea partilor ei centrale in pasalac turcesc [Pasalacul de la Buda]. Din acest moment Transilvania devine un stat in sine, organizandu-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomana. Puterea politica suprema revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al institutiei centrale, capata atributii suverane, la fel ca domnii din Tara Romaneasca si din Moldova.) Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Initial, autoritatea sa era exercitata asupra a sapte comitate: Solnocul Interior, Dabaca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Tarnava. Rezistenta din partea aristocratiei maghiare, dornice sa-si pastreze autonomia dobandita, dar si a elementului romanesc i-a determinat pe regii maghiari sa colonizeze alte neamuri, precum secuii (incepand cu secolul XI), stabiliti in sud-estul Transilvaniei, sasii (asezati, incepand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea, in zonele unde aveau sa intemeieze Sibiul, Brasovul, Sighisoara, Bistrita etc.), cavalerii teutoni (care primesc in 1211 Tara Barsei, in schimbul careia trebuiau sa apere frontierele rasaritene ale regatului si sa faca si prozelitism catolic in randul populatiei romanesti sau turanice). Sasii si secuii s-au organizat in scaune, ai caror conducatori erau subordonati direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stapanirii maghiare in centrul si sudul Transilvaniei. In secolul al XIII-lea, cucerirea si organizarea Transilvaniei de catre unguri par a fi incheiate. Asezarea noilor veniti conduce, desigur, la o noua structura etno-demografica, romanii ramanand insa locuitorii cei mai numerosi. In fata presiunilor exercitate de cuceritori, romanii s-au regrupat in structuri socialeconomice si politice autonome in zonele marginase ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de "tari" (Maramuresul, Lapusul, Zarandul, Hategul, Fagarasul, Barsa, Amlasul s.a.) Aici, in schimbul apararii granitelor, ei vor reusi sa-si conserve, pentru mult timp, traditiile voievodale si cneziale. In schimbul serviciilor lor militare si a fidelitatii fata de regatul maghiar, acesta le recunostea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii romanesti traditia vrea sa fi pornit initiativa intemeierii statelor romanesti extracarpatice Moldova si Tara Romaneasca. Spre sfarsitul veacului al XIII-lea si la inceputul celui urmator, voievozii Transilvaniei Roland Borsa (1282, 1284-1285,1288-1293) si Ladislau Kan (1294-1315) isi asuma prerogative sporite. Primul, in numele unui regnum Transilvanum, convoaca la Deva, in 1288, prima Adunare obsteasca (Congregatia generala), la care participa nobili din cele sapte comitate, clerul superior, orasenii si reprezentantii taranimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profita de criza politica declansata de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-si exercita atributele de sef al unui stat autonom: stapaneste cetati, orase si domenii interne si incheie intelegeri cu tari de sine statatoare. Curand, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. BIBLIOGRAFIE: Toderascu I. ,Unitatea romaneasca medievala, Corint, Bucuresti, 1988