Bătălia de la Posada (1330)

Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Dată:

9 - 12 noiembrie1330

Locaţie:

Undeva în zona muntoasă dintre Ţara Românească şi Ungaria/Transilvania

Consecinţe:

Victorie a forţelor române

Combatanţi

Regatul Ungariei

Ţara Românească

Comandanţi

Carol Robert de Anjou

Basarab I

Forţe militare

30.000

Până în 10.000

Victime

Aproape 30.000

Minime
 Bătăliade la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Ţara
Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Ţării
Româneşti de sub tutela coroanei maghiare.

Izvoare istorice

Bătălia a fost menţionată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon
pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan
Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum şi alte
lucrări ungare, poloneze şi germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care
reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze. De asemenea, bătălia mai este
pomenită şi în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde şi
alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menţionat niciodată cuvântul
„posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil şi apărat de elemente naturale sau
artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în
documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul şi Sigismund de
Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi
ai Posadei”, deşi într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se
purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită [locală] posada,
prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”. Denumirea de „Bătălia
de la Posada” a fost introdusă şi încetăţenită în istoriografia românească de către Nicolae
Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 şi cea din 1330 s-
ar fi desfăşurat în aceleaşi locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul
Câmpulungului”.

Desfăşurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai
târziu, domnitorul român cucereşte Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu
Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de
vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban
de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a
vasalului său.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o

puternică armată, pleacă din Timişoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I,
cneaz al ţinutului. Ocupă Banatul de Severin şi înaintează prin Oltenia, pustiită în
prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în
rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Ţara
Românească. Pe drum, Carol Robert primeşte o solie din partea domnitorului român
(ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de
la Viena), care îi aduce o propunere de pace. Oferta de pace făcută de Basarab I este
refuzată de către rege, deşi i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire,
cedarea cetăţii Severinului şi trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, "numai vă
întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de
dânsele". Carol Robert răspunde cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale
şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la
Curtea de Argeş, pe care o găsesc pustie şi o incendiază. Unele relatări ungureşti dar şi
cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi
beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe
drumul cel mai scurt. Ghizii români puşi la dispoziţia regelui de către Basarab i-ar fi
condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol
se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai
uşor înfrângerea ruşinoasă a armatei regale. Cert este că odată ajunşi în acea vale
îngustă şi prăpăstioasă, unguri sunt atacaţi şi zdrobiţi. Au existat două atacuri, conform
documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a
însemnat distrugerea lor. „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi
de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era
mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar
regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a
valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti
care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un
fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi
cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui
contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu
puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii
regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

(Cronica pictată de la Viena)

Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József(1855)

După lupta de 4 zile, 9 - 12 noiembrie1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu,

schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către
patrie tot prin Timişoara. Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi
Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi
preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele
recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi
primejdii pentru neamul unguresc”. „Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără
nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a
săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se
izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii
clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi,
principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

(Cronica pictată de la Viena)

Un document maghiar din 1351 menţionează că în ajutorul românilor au venit şi cete

de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită
a spori numărul şi puterea armatei lui Basarab şi astfel să poată fi explicată mai uşor
înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit şi sibienii: Chronica
antiqua, cea mai veche cronică săsească, menţionează faptul că în timpul bătăliei sibienii
s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecinţe

„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de
aur şi de argint şi multe vase de preţ”

(Cronica lui Johann de Thurocz)

Prin această victorie, Basarab I a reuşit să consolideze independenţa ţinutului, să o

întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele. Dar ce a
rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic naşterea
unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod. Relaţiile cu
Regatul Ungariei s-au îmbunătăţit abia după moartea lui Carol Robert (1342) şi suirea pe
tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354Nicolae Alexandru a recunoscut
suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea în teren a bătăliei

Lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând

pentru locuri precum: Valea Oltului, în Ţara Loviştei la Titeşti, în zona Mehadiei (în
Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în
alegerea locaţiei a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducţie logică ca fiind ori
cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaţilor
către Sibiu sau Braşov). Nici în ipoteza existenţei armistiţiului nu se poate concluziona cu
siguranţă că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către
Ungaria. Izvoarele istorice oferă puţine informaţii geografice cu privire la acest subiect.
Cronica pictată de la Viena menţionează doar „o cale oarecare” (quondam via), între
„locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase şi neîmpădurite, iar cele două miniaturi
ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar nişte modele bologneze,
fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanţă cu această relatare,
documentele emise de curtea maghiară, precum şi cronica teutonă a lui Petru de
Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunţat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P.
Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile
dintre Orşova şi Meedia [Mehadia]”. Constantin Rezachevici menţionează că „drumul
sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obişnuită dintre Ungaria şi Ţara
Românească, şi prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptăţit să aleagă la întoarcere o
cale pe care o ştia cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă
câteva şi câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de
Anjou: Pe 7 aprilie1331 un document ungar menţionează că bătălia s-a dat dincolo de
„muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuşi amintind la 2 şi 22
noiembrie1332 că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo” (aşadar chiar la hotarul
dintre Ungaria şi Ţara Românească). Pe 26 noiembrie1332 Carol Robert oferea o danie
comitelui Pavel şi fratelui său comitele Laurenţiu — ambii participanţi la bătălie — în
care menţiona că lupta s-a purtat „când am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale
regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab
schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire şi a sfintei coroane”.
Singurul teritoriu de graniţă al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui
Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de
vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele
românilor ca fiind Vlaşcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orşova şi nordul
Mehadiei.

In zona Ţara Loviştei - Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoţeanu, în 1934,
urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari

2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Ţara Loviştei şi mai apoi
pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia
mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel
mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menţionat chiar în
Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoieşte însă de acest lucru, deoarece oastea
maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale şi consideră motivul drept
pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii. Constantin Rezachevici
menţionează în plus relaţiile extrem de încordate între Carol Robert şi sibieni. În 1324
avusese loc un conflict sângeros între cele două părţi, din cauza nesupunerii sibienilor.
Până la moartea regelui maghiar relaţiile dintre cele două părţi au rămas la fel de reci.
Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menţionează
faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în
colaborare cu Basarab I. Aceste condiţii socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza
retragerii către Sibiu. Într-o diplomă din 11 noiembrie1336 dată de rege
vicecancelarului transilvănean Thatamer şi fratelui său Bako, pentru meritele lor în
campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:
„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara
Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul
Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini
oameni, în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii
prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de
mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată
oastea, de venirea sa neaşteptată.” ŢaraLoviştei este o microregiune istorică din nordul
actualului judeţ Vâlcea, fiind situată între masivele Parâng şi Făgăraş, pe cursul mijlociu
a râului Olt. Este străbătută de asemenea de râul Lotru. În centrul aceastei regiuni se află
depresiunea Loviştei. Cele mai importante localităţi din regiune sunt Brezoi, Voineasa,
Câineni şi Perişani. Regiunea este străbătută de una dintre cele mai importante artere de
circulaţie care face legătura dintre Transilvania şi sudul României. În trecut, regiunea era
străbătută de numeroase puncte vamale. A aparţinut Ţării Româneşti. Brezoi este un oraş
situat în nordul judeţului Vâlcea, România, la confluenţa râului Lotru cu râul Olt, în cea
mai mare depresiunea intercarpatică, cunoscută sub numele de Ţara Loviştei. Oraşul se
află înconjurat de păduri de conifere. El se află la 35 km nord de Râmnicu Vâlcea şi la 66
km sud de Sibiu. Are în componenţa sa şi satele Păscoaia, Călineşti, Proieni, Golotreni
şi Valea lui Stan. La origine este un sat de moşneni, care se ocupau cu creşterea vitelor,
oilor, exploatarea şi prelucrarea rudimentară a lemnului. La Valea lui Stan exista încă de
pe vremea lui Mircea cel Bătrân o exploatare a aurului, exploatare la început a Mănăstirii
Cozia făcută cu robi ţigani. Aceştia au rămas să lucreze ca salariaţi şi la ceilalţi
proprietari de-a lungul timpului, aşezarea fiind şi astăzi cunoscută ca o aşezare de rromi.
Satul Proieni care aparţine oraşului Brezoi se remarcă în istoria neamului prin faptul ca
aici într-o veche biserică ortodoxă Mihai Viteazul şi-a legat destinele de Doamna Stanca.
Localitatea s-a dezvoltat mult după 21 aprilie1887, când Statul Român dă o lege
favorizantă iniţiativelor particulare. Atunci ia fiinţă aici Societatea forestieră "Lotru", cu
capital italian. Structura populaţiei se schimbă prin apariţia de muncitori străini, maghiari
şi germani. Acest lucru reiese şi din faptul că la Şcoala privată a "Societăţii Forestiere",
înfiinţată în anul 1904, se preda în limbile română, maghiară şi germană. De asemenea,
aici a existat şi există o parohie romano-catolică, existenţa ei fiind determinată de
existenţa maghiarilor şi a unor italieni (specialişti ai fabricii de cherestea). Prima şcoală a
Brezoiului a fost înfiinţată în anul 1838. Urmează înfiinţarea altei şcoli în 1864 la
Călineşti, iar în 1916 la Proieni. Liceul din Brezoi se înfiinţează în 1954 cu curs seral, iar
în 1960 şi cu curs de zi. Localitatea, datorită faptului ca se află într-o poziţie centrală, a
fost de-a lungul timpului reşedinţă de plasă şi de raion. Importanţa Brezoiului în zonă a
fost determinată şi de apariţia unei puternice industrii forestiere care a adus bunăstare
locuitorilor aşezării, indiferent de etnie sau religie. Şi astăzi se mai vorbeşte despre
diferite familii care au contribuit la această bunăstare şi de multe ori eşti surprins să auzi
nume cu rezonanţă italiană, maghiară sau germană care vorbesc o românească pură, fără
a se manifesta vreo tendinţă naţionalistă. Remarcăm faptul că în 1946 de aici, de la
Brezoi, au fost deportate o serie de persoane de naţionalitate germană în gulagurileRusiei
Sovietice, de multe ori tineri de 16-18 ani, doar pentru faptul că erau nemţi. Cele
povestite de aceştia sunt de domeniul incredibilului. Şi după naţionalizarea Societăţii
forestiere în 1948, inima industriei Brezoiului a rămas tot cea a prelucrării lemnului, cei
mai mulţi locuitori lucrând la "fabrică". "Fabrică" care mai funcţionează şi astăzi, cu o
capacitate oarecum mai redusă decât în "socialism" atât datorită unor reorganizări ale
proprietarului, cât şi faptului că au apărut o serie de firme private tot din domeniul
prelucrării lemnului.

La sfârştul anilor 1960, începutul anilor 1970 şi în continuare, odată cu apariţia

construcţiilor hidroenergetice de pe râul Lotru, viaţa localităţii a suferit un reviriment
datorită oferirii de noi locuri de muncă pe o perioadă de peste 15 ani, realizându-se astfel
importante amenajări urbane. Oraşul Brezoi deţine un monument ridicat în cinstea eroilor
locali din primul război mondial, care nu se ştie cum a "scăpat" fără a fi fost distrus de
puterea instalată la 6 martie1945 cu ajutorul tancurilor sovietice, monument care se află
lângă Primărie şi care simbolizează România Mare. Acea Românie care a luat naştere la
1 decembrie1918, incluzând provinciile Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
În perspectivă, distanţa dintre Argeş şi Timişoara (de unde a plecat armata şi unde s-a
întors regele) este aproximativ aceeaşi, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau
prin Sibiu. În pasul Rucăr-Bran Adeptul acestei locaţii a fost Nicolae Iorga. El considera
că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”. Pe Valea
Prahovei Bătălia de la Posada în cronica lui Johann deThurocz Plasarea bătăliei pe Valea
Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-
Nicu Smărăndescu. In primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest
conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai uşor să îi scoată
din ţara sa, o dată cu încetarea ostilităţilor. În al doilea rând, menţionează relatarea
călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în
Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra - Călăraşi - Valea Prahovei - Ţara Bârsei - Pasul
Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de
Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină
război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin şiretenie, de
munteni şi moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în
Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei
stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de
oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi”.
Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în
Posada Prahovei şi refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locaţia
corespunde şi distanţei de două zile călare faţă de Sibiu. Nu în ultimul rând, într-o
diplomă din 13 decembrie1335, către Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu
ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a
zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără
veste... aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. Această direcţie a deplasării
regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei
ca rută de ieşire din Muntenia. În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează şi o ipoteză a
interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea
oştenilor „ca peştii în vârşă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii
de alţii „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul
— ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri creşte
trestia.

Bibliografie

• Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de

Severin..., în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 - 54.
• Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în „Magazin istoric”, nr. 4
(289) din aprilie 1991, pp. 55 - 56.
• De la Wikipedia – enciclopedia libera