Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara

Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării
Românești de sub tutela coroanei maghiare.

Bătălia de la Posada (1330)

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Perioadă 9 - 12 noiembrie 1330

Loc Undeva în zona muntoasă dintre Țara Românească și Ungaria/Transilvania

Rezultat Victorie decisivă a forțelor române

Combatanți

Regatul Ungariei Țara Românească

1
 Conducători

Carol Robert de Basarab I

Anjou

Efective

30.000 Până în 10.000

Pierderi

30.000 Minime

Izvoare istorice
Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum,
cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz
(Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum și alte lucrări ungare,
poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea
cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenită și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care
istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict.

În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial
un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim
s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395
între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și
1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se
spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită
[locală] posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de
„Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae
Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi
desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

2
 Desfăsurarea evenimentelor
În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea
lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu,
domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a
dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult
decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai
plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au
determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie
(mai târziu ban de Severin), să întreprindă o
expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de
pedepsire a vasalului său.

În luna septembrie a anului 1330, Carol

Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică
armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe
fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ținutului.
Ocupă Banatul de Severin și înaintează prin Oltenia,
Solul muntean aduce oferta de pace
pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de regelui ungar
Argeș. Datorită acestei strategii de apărare, în
rândurile armatei invadatoare se instalează foametea
încă de la intrarea în Țara Românească. Pe drum, Carol Robert primește o solie din partea
domnitorului român (ilustrată și într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale
cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.

Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea plata a
7.000 de mărci de argint ca
despăgubire, cedarea cetății
Severinului și trimiterea unui fiu la
curtea ungară ca garanție, "numai vă
întoarceți în pace și vă feriți de
primejdii, că de veți veni mai încoace,
nu veți scăpa de dânsele".
Carol Robert răspunde cu
aroganță că Basarab este păstorul
tuturor oilor sale și că îl va scoate de
barbă din vizuina lui. În cele din
urmă, armata maghiară ajunge la
Curtea de Argeș, pe care o găsesc
pustie și o incendiază.
Unele relatări ungurești dar și
cronica lui Jan Długosz povestesc
despre un armistițiu încheiat între
cele două părți beligerante, cu condiția
ca românii să conducă armata
Fuga lui Carol Robert, tablou de Molnár József (1855) invadatoare către Ungaria pe drumul
cel mai scurt. Ghizii români puși la
dispoziția regelui de către Basarab i-ar
fi condus apoi pe unguri într-un

3
defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj,
socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea rușinoasă a armatei regale.
Cert este că odată ajunși în acea vale îngustă și prăpăstioasă, ungurii sunt atacați și
zdrobiți. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit
înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă
părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo
valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi
la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi
alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii
de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă,
unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că
din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una
din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu
aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca
niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena

Un document maghiar din 1351 menționează că în ajutorul românilor au venit și cete de

tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori
numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea
ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai
veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva
lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecinte
„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe,
bani de aur și de argint și multe vase de preț”

—Cronica lui Johann de Thurocz

Prin această victorie, Basarab I a reușit să consolideze independența ținutului, să o

întărească din punct de vedere statal, pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic
nașterea unui nou stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Relațiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătățit abia după moartea lui Carol Robert (1342)
și suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a
recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea în teren a bătăliei

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru
locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin),
pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o
drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu
Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței

4
armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe
drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de
la Viena menționează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus
strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia
lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică
românească. În neconcordanță cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară,
precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a-i aduce însă

argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că
lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și
Meedia [Mehadia]”.
Constantin Rezachevici menționează că „drumul sării”, pe
care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre
Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi
fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel
mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă
câteva și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria
regelui Carol Robert de Anjou:
Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menționează că
bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem
Olachorum), regele însuși amintind la 2 și22 noiembrie 1332 că
lupta avusese loc „la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la
hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).
Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele
Laurențiu — ambii participanți la bătălie — în care menționa că lupta s-a purtat „când am ajuns
în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de
către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei
coroane”. Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea
lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de
vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca
fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Tara Lovistei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de
către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

1. armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari

2. prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
3. acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea
Oltului.
Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu
amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt

5
drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată).
Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul
să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde
adevărarele cauze ale înfrângerii.
Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert
și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părți, din cauza nesupunerii
sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relațiile dintre cele două părți au rămas la fel de reci.
Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în
timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu
Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.
Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și
fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea
dată a drumului de pe Valea Oltului:

„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara

Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei,
stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră și a stăpânului său cu puțini oameni, în niște
solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa
isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns
chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa
neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s-a
întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin
Sibiu.

În pasul Rucăr – Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în
cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe
Valea Prahovei este
motivată în principal
de trei argumente, în
opinia cercetătorului
Florian - Nicu
Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit

să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai ușor să îi scoată din țara sa, o dată cu
încetarea ostilităților.

6
 În al doilea rând, menționează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582),
venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra - Călărași -
Valea Prahovei - Țara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat
monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele
Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin
șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în
Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de
piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița,
la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți”. Cercetătorul consideră că
este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refăcut de
către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile călare față
de Sibiu.
Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele
menționează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge
latura dreaptă a zidului de dușmani și luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără
veste... aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”. Această direcție a deplasării regelui după
scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire
din Muntenia.
În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din
relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oștenilor „ca peștii în vârșă”, într-un
defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții „cum se clatină trestiile în vânt”.
Asemenea descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă,
anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

Bibliografie

 http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Posada
 http://maribatalii.blogspot.ro/2011/12/batalia-de-la-posada-9-12-
noiembrie.html
 Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975.
 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Posada

Realizat de: Florin – Petrian

Clasa a XII-a G