Cronica pictată de la Viena

Prima pagină din Chronicon pictum Vindobonense

Cronica pictată de la Viena a fost scrisă pentru regele Ludovic I al Ungariei și descrie istoria
maghiarilor de la începuturi până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină.

Cuprinde informații despre poporul român și, în special despre conflictul din anul 1330 dintre
domnul muntean Basarab și Carol Robert, regele Ungariei, care a marcat emanciparea Tarii
Românesti de sub tutela coroanei maghiare.

Batalia a fost mentionata in mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca.
1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales
seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum si alte lucrari ungare, poloneze si
germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc in principiu relatarea cronicii
vieneze.
Are 146 de pagini și 147 de picturi.

Începând din secolul al XVI-lea Cronica pictată a fost depozitată la Biblioteca Imperială din
Viena si, in baza acordului cultural de la Venetia din 1932, documentul a a fost transferat în
anul 1934 la Budapesta, la Biblioteca Națională a Ungariei.

Domnul Tarii Romanesti, Basarab I, se afla sub suzeranitatea regatului ungar condus de Carol
Robert de Anjou, cand in 1327 a refuzat să mai plătească tributul de vasal, fapt care l-a
determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o
expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.

Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab pornind din
Timisoara în luna septembrie a anului 1330, în fruntea unei armate însemnate.

A ocupat Banatul de Severin si cetatea Severinului , după care a inceput inaintarea spre Curtea
de Arges prin Oltenia.

Dupa stravechea tactica romaneasca, Basarab s-a retras pustiind totul in urma lui, astfel ca în
rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea .

Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una
dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o
propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului
şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, “numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de
primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale
şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui.

În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o
incendiază.

Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu
condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Istoricul A.D.Xenopol se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext

pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il

silesc pe Carol Robert sa hotarasca retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care
si-o dorise.

In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza

asupra ungurilor.
In Cronica pictată de la Viena, scrisă de călugărul Marcu, în 1358, se arată că oastea
maghiara a fost atrasa într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, împrejmuită de ambele părţi de râpe
foarte adânci, iar malurile erau acoperite cu păduri întinse.unde a suferit o înfrângere
umilitoare.

Au existat două atacuri, primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar urma celui de-
al doilea armata lui Carol Robert a fost distrusa.

Regele ungur s-a salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si a scapat dupa ce si-a
schimbat hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, “cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-
au ucis cu cruzime”.

Cronica ne spune ca :

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe
foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe
locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr
nu s-au gândit.

Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra
oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai
curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi
cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra
valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge
înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul
prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

(Cronica pictată de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9-12 noiembrie 133o, regele maghiar Carol Robert de Anjou a scăpat cu
greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut.

S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.

Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei
de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui.

O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu,
că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.
În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330,
regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie,
fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în
ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea,
ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia
dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită
maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie
împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de
toată cinstea ca să-i spună regelui:

„Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala
voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el,
pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre.
Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul.

Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe
banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia
persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum
să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-
le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl
voi scoate.“ (…)

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de
amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă,
acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi,
negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din
toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce
nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii
cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. (…)

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a
ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile
soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se
clatină trestiile de vânt.

Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi
numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea
următoare. (…)

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe
care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat
cu câţiva inşi. (…)”
„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă
întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii
viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se
scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a
căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

(Cronica pictată de la Viena)

Steagul de jos, din imagine, este însemnul regilor Ungariei, iar cel de sus este blazonul familiei
de Anjou, rezultat prin combinarea motivelor blazoanelor Franței și Ungariei.
Bătălia de la Posada (1330)