Dan Horia Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Ed.

Polirom, Iaşi, 2008, 545 p.

Prezenta lucrare recenzată vine fără îndoială ca şi o aprofundare a
istoriei femeii publicată de autor cu un an înainte. Astfel, în 2007 în Lege
şi fărădelege în lumea românească veche (Iaşi, Ed. Polirom), Dan Horia
Mazilu analiza într-un capitol distinct problema dualităţii sexuale,
statutul femeii din societatea medievală şi premodernă românească, atât
din perspectiva discursului juridico-religios, cât şi din aceea a modului
în care societatea românească a privit şi valorizat, sau nu, femeia.
O mare parte dintre temele analizate în acest capitol – problemele
sexualităţii: incest, adulter, abandon, bigamie; violenţa în familie,
divorţul şi repudierea soţiei, abuzurile sexuale ale voievozilor, discursul
ecleziastic asupra sexualităţii; fenomenul marginalităţii prin prisma
prostituatelor; infracţiuni asupra femeii precum răpirea, violul – se
regăsesc, dar într-o manieră mai elaborată – şi din punct de vedere
documentar – în Văduvele sau despre istorie la feminin. Lucrarea este
reprezentativă, iar eforturile autorului se impun a fi notate căci readuc în
prim planul atenţiei istoricilor un domeniu de cercetare, istoria femeii,
evidenţiind din nou importanţa lui şi mai ales necesitatea de a aprofunda
acest domeniu.
Văduvele sau despre istorie la feminin, prin modul de elaborare,
prin prisma raţionamentelor autorului, este de fapt o istorie a femeilor
din societatea medievală românească având ca „pretext” această
categorie juridică atât de aparte – văduvele.
Cercetarea statutului acestor femei în negru este poate cel mai
lesne de întreprins întrucât atunci când e vorba despre femei, atât
documentele juridice cât şi textele ecleziastice discută cu precădere
despre văduve şi condiţia lor. Este explicabil poate de ce demersul lui D.
H. Mazilu a pornit tocmai de la cazul acestor femei văduve şi deci
stăpâne pe propriul trup, pe propriile acţiuni, astfel cum femeia nu a fost
nicicând de-a lungul existenţei sale în acel ev mediu masculin.
Din punct de vedere structural lucrarea cuprinde cinci teme majore
ale istoriei femeii văzute din perspectiva văduvelor.
Astfel, prima temă majoră, O istorie a femeilor fără văduve
aminteşte de argumentul folosit de Gisela Bock în Femeia în Istoria
Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre (Iaşi, Ed. Polirom, 2002) şi
anume că „o istorie fără jumătate din omenire înseamnă mai puţin decât
o jumătate de istorie, căci, fără femei, această istorie ar fi inechitabilă şi
faţă de bărbaţi şi faţă de femei”. Astfel autoarea atrăgea atenţia asupra
diversităţii condiţiei femeilor din această epocă şi asupra posibilităţii de a
trata distinct fiecare categorie de femei. D. H. Mazilu urmăreşte
construcţia de-a lungul antichităţii şi evului mediu a discursului asupra
văduvelor. Folosindu-se de uneltele istoricului literaturii autorul
urmăreşte şi evoluţia din punct de vedere etimologic a conceptelor de
„văduv, văduvă”.
A doua temă majoră – Văduvele în istorie - este propriu-zis un
demers de istorie a femeilor din societatea românească veche urmărită în
punctele centrale ale evoluţiei femeii. Sunt astfel tratate etapele
definitorii din viaţa unei femei: căsătoria, raţiunile ei şi etapele de
construire a cuplului precum şi factorii care aduceau femeile în starea de
văduvie: Bărbaţilor li se întâmpla să şi moară. De notat, cum de altfel
observaţia se poate extinde la majoritatea studiilor de gen centrate pe
evul mediu, faptul că autorul D. H. Mazilu insistă asupra cazurilor
femeilor din familiile domneşti şi boiereşti. Între cele mai bine
documentate aspecte şi care oferă de altfel o perspectivă mai amplă
asupra imaginii femeii din societatea medievală românească sunt acelea
referitoare la raporturile dintre soţii domneşti precum şi acela al
conduitei în societate a unor văduve de domni.
Partea a treia, Anul jălii, urmăreşte atât la nivel discursiv, dar şi
semantic funcţionarea unui obicei legat de onorarea morţilor – anul de
doliu, obligatoriu pentru soţul supravieţuitor, dar mai ales pentru
femeie.
Partea a patra, Văduvele între ceilalţi, ocupă un loc semnificativ în
economia lucrării. Dan Horia Mazilu construieşte imaginea socială a
văduvelor; implicarea lor în societate, dar şi perspectiva societăţii luate
ca întreg asupra femeilor din această categorie. Autorul subliniază de
asemenea o realitate de necontestat a evului mediu, şi anume că
implicarea femeilor în societate cunoştea o schimbare radicală odată cu
doliul, căci femeile rămase văduve se bucurau de capacitate juridică
deplină cu toate avantajele şi neajunsurile ce decurgeau din această
stare. Astfel, putem vorbi despre „provocări” ale văduvelor expuse de
autor după cum urmează: în urma soţului (p. 231); văduva în faţa legii;
nişte femei împovărate de îndatoriri; familia, dar şi „casa”; faima
individuală şi onoarea familiei (p. 281); văduva veselă; văduvele între
ceilalţi (p. 318); drumul spre lumea de dincolo – praeparatio mortis.
În rai, partea a cincea a cărţii, continuă ideile expuse în ultimul
subcapitol al părţii a patra centrându-se asupra modului în care
văduvele, ca de altfel toate femeile din veacul de mijloc care dispuneau
de mijloacele necesare, se pregăteau pentru trecerea finală în lumea de
dincolo. Praeparatio mortis- pregătirea pentru moarte, este amplu
analizată în această parte a lucrării cu referiri detaliate la „retragerea din
lume” a femeilor, adică îmbrăcarea hainei călugăreşti şi implicaţiile
acestei treceri.
 Ultima parte din lucrare este consacrată soţiilor şi văduvelor de
domni a căror rol în viaţa politică a ţării este analizat în paginile
urătoare. Istoricul literar D. H. Mazilu nu se dezminte nici aici în această
ultimă parte a operei sugestiv intitulată Puterea domnească în gingaşele
mâini de femeie (p. 459). Autorul insistă şi asupra unor cazuri concrete
cum sunt acelea ale Elenei Rareş sau Marghita Movilă.
Văduvele sau despre istorie la feminin şi-a propus aşadar, după cum însuşi încheia
autorul, a fi o istorie a acestor „femei mâhnite”, a acestui „grup în negru” de femei
abordată din perspectiva istoricului literaturii româneşti vechi, fapt evident în bibliografia
folosită precum şi în titlurile capitolelor şi subcapitolele lucrării. Totuşi considerăm că
autorul a reuşit să depăşească cu mult limitele înscrise în titlu: Văduvele sau despre
istorie la feminin, este în fapt o lucrare de istoria mentalităţilor, o istorie a femeii
magistral construită prin revalorizarea surselor documentare clasice – cronicile – dar fără
a se limita doar la acestea. După cum mărturisea însuşi Dan Horia Mazilu într-un interviu
acordat revistei Caiete de antropologie culturală încă în 2007, era conştient de
necesitatea unei noi citiri a acestor texte ale literaturii româneşti vechi, o lectură ce se
impunea a fi făcută cu instrumentele puse la dispoziţie de ştiinţa acestor ani (istoria
mentalităţilor, imagologia, antropologia culturală etc.)1. Astfel a apărut probabil şi acest
demers salutar, contribuind fără îndoială la îmbogăţirea istoriei femeii din veacul de
mijloc românesc, dar şi mult mai generosul domeniu al istoriei mentalităţilor.