UNIVERSITATEA

FACULTATEA DE

POEZIA DE DRAGOSTE LA COSTACHE CONACHI –

,,SCRISOARE CĂTRE ZULNIA”

Nume
Prenume
Specializare/An

Baia Mare
2019
 Costache Conachi, deși de multe ori trecut pe nedrept sub tăcere și poate chiar considerat
de către unii scriitor de raftul II, a fost apreciat de însuși George Călinescu. Acesta îl vede pe
Conachi drept un poet care are profunzime, în ciuda criticilor care i-au fost aduse. Alunecarea
continuă și savantă între mistic și profan (Călinescu, 1982) este, în viziunea lui G. Călinescu,
specifică liricii lui Conachi, poet al extremelor ce se atrag și al trăirilor ce alternează, se
întrepătrund și se opun adesea. Considerat de alți critici drept prea patetic, în sensul de prea plin
de patos, Conachi are, totuși, anumite elemente de originalitate peste care nu se poate trece cu
vederea, în ciuda ambalajului exagerat de sentimental cu care alege să își orneze poeziile.

Conachi s-a remarcat în special prin două opere care au rămas de referință în ceea ce-l
privește: ,,Scrisoare către Zulnia” și ,,Amoriul din prieteșug”, ambele poeme abordând tema
iubirii. În ceea ce privește cele două poeme, ele se disting prin faptul că abordează două tipuri
diferite de eros, izbucnit din surse diverse și manifestat diferit în cele două cazuri. Tema iubirii ca
eros patetic (în sensul de dragoste înflăcărată, declarată și mistuitoare) apare în prima operă
menționată despre care vom discuta în cele ce urmează.

,,Scrisoarea către Zulnia” reprezintă, în viziunea lui Nicolae Manolescu prima

autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc și balcanic (Manolescu, 1990). Acest
lucru se datorează faptului că eul liric este arhiprezent și pare că își deplânge propria existență
tumultoasă și zbuciumată, datorată Zulniei, întruchipare a femeii iubite și pierdute în ciuda atâtor
lupte de a rămâne împreună.

,, Mă vait și zi și noapte, dar în zădar, că scădere

Nici este, nici a fi poate la a despărțirii jele.”

Nu de puține ori autorul are tendința de a exacerba frumusețea chipului iubitei, în metafore
aproape baroc, ce caută să surprindă unicitatea și idealul frumuseții feminine, o frumusețe aproape
magică, atât de izbitoare încât împiedică privitorul să mai nutrească sentimente pentru vreo altă
femeie : „Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate !”. Așadar, o primă idee legată de tema
dragostei la Conachi ar fi aceea că pentru el dragostea este un eveniment unic, dat omului o dată
în viață, lucru datorat, în primul rând, personajului feminin care nu are egal.

1
 În altă ordine de idei, Eugen Simion notează, în Dimineața poeților următorul aspect legat
de poezia lui Conachi „Conachi face să se creadă că iubirea îi este de fiecare dată chinuitoare
(adică profundă) și neprefăcută.” (Simion, 1980). Acest lucru este valabil și pentru poezia în cauză,
deoarece abuzează de interjecția ,,ah!” care transmit acea stare interioară de suferință profundă ,
dar și de cuvinte care au în semantica lor trimitere la suferință : tristă inimioară, plângând,
osândire, nenorocire, durere, suspin, oftare etc. Tot Simion adaugă faptul că autorul are, până la
un punct, dreptate: obiectul, indiferent de natura lui, provoacă o pasiune care se manifestă mereu
în același fel. Ea este imboldul care nu doar că îl convinge să scrie, ci parcă îl obligă, îl forțează
să-și plângă în versuri durerea.
Zulnia, deși absentă (căci nu participă la această corespondență epistolară) are o influență
aproape vizibilă asupra autorului, el încercând prin scrisoarea adresată Zulniei să o facă să îl
rememoreze, lucru de care pare să aibă nevoie disperată :

,, Ah, de nu l-i mai cunoaște după slovă și scrisoare,

Cunoaște-l di pi durere cu care plângând îți scrie”.

Pare, așadar, că acest mod de a-și plânge durerea a devenit un obicei în corespondența
celor doi, autorul devoalându-și de unul singur stilul. Stihurile. Poezia este un monolog, un discurs
lung, o confesiune eliberatoare. O eliberare care-l duce însă mereu, se va vedea, pe marginea
prăpastiei- ,,A trăi la hotarul neantului a devenit pentru poetul erotic un mod obișnuit de existență”
(Simion, 1980).

Relativ la forma poemului, faptul că acesta este gândit drept o scrisoare adresată iubitei,
este din nou un lucru autentic. Desigur că această formă atât de legată de realitate, care aduce lirica
în prag de text de graniță se datorează și faptului că Zulnia este un personaj liric feminin inspirat
din biografia autorului. Dragostea dintre C.Conachi si Zulnia, îl va determina pe poet să-i dedice
iubitei mai multe poezii (mai ales „Scrisoarea către Zulnia” și „Amorul din prieteșug”). Acest
eveniment nu a fost unul efemer, ci a lăsat urme adânci în sufletul omului Conachi, atât de adânci
încât se pot observa și în opera sa. Plusând cu faptul că se afla sub influența poeziei lui Petrarca,
nu mai este de mirare faptul că își declară atât de patetic iubirea și atât de fatalist (până la moarte):

2
 „Giurământ îți fac din suflet că și ceriul și pământul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.
De-a te iubi pân la moarte, de-a nu avea supt soare,
Alta stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. ”

Putem deci spune că atât acest poem, cât și restul operei lui Conachi au un pilon ancorat în real, el
nu depășește epoca sa, ci se înscrie în ceea ce noi numim de la Lovinescu încoace spiritul veacului.

Dincolo de tema iubirii, care desigur primează și se observă la prima lectură a acestui poem,
există o notă de moralitate are se resimte și această poezie nu este singura de acest tip din seria
celor de dragoste scrise de Conachi. Acest lucru a fost observat și de către critici, mai ales de către
același Eugen Simion, care, parafrazând, spunea că discursul îndrăgostit și discursul cu contur etic
sunt egal îndreptățite în poezia lui Conachi, și își dispută cu egală îndreptățire câmpul semantic.
Acest fapt se susține în textul citat, deoarece peste tot, în ciuda dragostei pătimașe, diplomația și
respectul față de persoana iubită primează – ea nu este asaltată carnal, nici violent, ci este iubită
cu respect, un respect care merge până la acceptarea deciziilor iubitei, chiar dacă acestea îi
provoacă îndrăgostitului suferință. Orice gest carnal este eufemizat, iar poemul capătă o pudoare
aproape puerilă :

,, Ah, Zulnio, mai țîi minte ziua-n care a fa față

Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineață,
Rumenă de rușinare și cu nurii înflorită,
C-o căutătură blândă, de amori povățuită,
Au zâmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte”
Pentru Conachi dragostea trebuie să depășească această etapă carnală și să atingă și afectul, tocmai
de aceea aspectele legate de dragostea fizică sunt nuanțate cu tente de jenă și rușine din partea
actanților, părând o joacă între doi copii care se iubesc dincolo de atracția fizică.

Din punct de vedere stilistic, ideile poetice sunt tot mereu plasticizate, au o coloratură
afectivă, se subiectivizează intens, capătă un contur de o sensibilitate și prospețime neîndoielnice,
textul fiind ornat stilistic cu o gamă largă de imagini artistice care au rolul de a hiperboliza trăirile
eului .
Ex.,, Din toți muritorii lumii cel mai în nenorocire
Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osândire
Este omul care-ți scrie (...)”

3
Stilul său a devenit ușor de recunoscut, de la patosul excesiv până la gustul pentru diminutive.
Figura lui preferată va fi însă hiperbola, utilizată sub cele mai variate forme; iar din aria semantică
va predomina metonimia – folosită pentru a reda de multe ori iubita printr-o componentă
memorabilă a trupului ei: ochii, brațele, picioarele etc.

Concluzionând, putem fi de acord cu faptul că, în ciuda criticilor, Conachi rămâne unul
dintre fondatorii poeziei românești, în speță a celei de dragoste. Creând cel dintâi limbaj al pasiunii
în literatura noastră, plecând de la nimic, autorul a folosit artizanal și cu multă stăruință cultura de
care dispunea. El se autentifică prin ineligibilitatea versurilor și patosul declarat. Lucrările sale de
traducere, de îmbogățire a limbii scrise, teoretizând poezia, oferind apoi propriile sale producții
(despre care nici el nu putea crede că au valoare deosebită), Conachi a configurat o zonă distinctă
a limbajului nostru poetic.

4
 BIBLIOGRAFIE

1.Călinescu, 1982 - George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Minerva, București.

2.Manolescu, 1990 - Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva,
București.

3.Poezii, 1942 - Poeții Văcărești, C. Conachi, Editura Cartea Românească.

4.Simion, 1980 - Eugen Simion, Dimineața poeților, Editura Cartea Românească, București.

Surse online:

http://www.romlit.ro/index.pl/printele_regsit_al_poeziei_romneti_costache_conachi, accesat la
7.01.2019, 22:30.