14.01.

2020 Craus Denisa-Mihaela

LRE I

Poezia de dragoste la Costache Conachi

Preromantismul este o etapă de tranziţie, a cărei principală caracteristică este
sensibilitatea. La nivel european, preromantismul s-a instaurat ca un manifest împotriva
rigorilor impuse de clasicism şi a devenit astfel o expresie a sensibilităţii, a emoţiei. În spaţiul
românesc, declanşatorul l-a reprezentat aceeaşi nevoie de exteriorizare a sentimentului,
provocată de această dată nu de o criză a clasicismului restrictiv, ci de o lipsă a oricărei forme
literare de manifestare preexistente. Şi cum sensibilitatea îşi are de cele mai multe ori originea
în sentimentul erotic, suntem îndreptăţiţi să afirmăm, precum Eugen Simion, că Ŗenaşterea
conştiinţei lirice este determinată, la cei mai mulţi dintre poeţii de la începutul secolului XIX,
de apariţia conştiinţei erotice.”1
Unul dintre cei mai marcanţi reprezentanţi ai preromantismului românesc este Costache
Conachi, a cărui lirică satisface cu prisosinţă sentimentul erotic, responsabil pentru primele
scrieri româneşti autentice. Conachi a rămas celebru în istoria literaturii pentru pleiada de muze
cărora le dedica versurile sale (“o Luxandră, o Elenă, o Casucă, o Maria, o Anică, două
Mărioare şi trei Casandre şi jumătate”2), versuri care de altfel se pliau pe cerinţele epocii, când
doamnele erau curtate prin muzica lăutarilor.
Poezia lui Costache Conachi se înscrie în sfera erosului, poetul fiind ironizat de critici
precum Garabet Ibrăileanu sau Nicolae Iorga tocmai din pricina unei sensibilităţi exacerbate,
exteriorizate prin jeluiri şi prin suferinţe neverosimile, prin “nebunii orientale”, cum sintetiza
Călinescu3, astfel că poeziile sale erau citate ca exemple de dulcegării penibile. Totuși, trebuie
precizat faptul că literatura era la începuturi, când încă îşi mai căuta forma de expresie,
Manolescu însuși afirmând că “toate literaturile încep prin a fi lirice, adică dionisiace”. Tot el
adaugă: “Văicăreala primilor noştri poeţi nu este decât un exces de lirism, de subiectivitate, de
spovedanie erotică.” 4 Chiar şi atunci când versurile nu îi sunt dedicate iubitei ori lui Eros,
Conachi păstrează acelaşi registru, “lipsit de simţul ridicolului”5, cum se întâmplă de pildă în
cazul poeziei “Moartea părintelui dumisale vornicul Costachi Conachi la 1803, mart în 7”: “Dar
ce văd, înalte cer, surorile-au leşinat,/ Una o văd înlemnită, cealaltă-i o-ngheţat!/ Amândouă
nu răsuflă lângă părintele lor,/ Ah, prietenilor, daţî-mi un cuţit să mă omor!/ De care întâi să
caut, la cine să năzuiesc,/ Surorilor să dau viaţă ori pe tata să bocesc?”6. Interesant este că, de
multe ori, în spatele acestor văicăreli orientale se regăsesc teme şi motive tipic romantice,
precum evadarea prin vis ori zborul nocturn, identificabile la nivelul poeziei “Visul amoriului”:
“Dar ce ameţală-i asta de care mă văz cuprins?/ Au întunecat văzduhul, ochii mi-au păienjenit/
[…] M-am priimit şi îndată aflându-mă-ntr-aripat/ Deîmpreună cu dânsa spre răsărit am
zburat.”7
În ceea ce privește tema erotică, putem spune că poezia lui Conachi este un model de
curtoazie a epocii; ea nu este scrisă în vederea respectării unor canoane literare, ci cu scopul de
a îndupleca femeia iubită. Tocmai datorită notei de intimitate poeziile lui Conachi au plăcut
publicului larg şi au fost preluate de acesta sub forma cântecelor de lume (versurile excesiv de
melodramatice devenind adevărate “şlagăre” printre lăutarii acelor vremuri)- dovadă în acest

1
Eugen Simion, 2000, p. 226.
2
D. Popovici, 1972, p. 415

3
G. Calinescu, 1982, p. 89
4
Nicolae Manolescu, 2008, p. 100.
5
Octavian Schiau, 2000, p. 39
6
Costache Conachi, 1963, p. 50.
7
Ibidem., p. 72
14.01.2020 Craus Denisa-Mihaela
LRE I

sens fiind gruparea lor, alături de alte scrieri asemănătoare, de către Anton Pann, în colecţia
intitulată “Spitalul amorului”. Limbajul, de multe ori nepoetic sau chiar licenţios, nu este,
totuși, ostentativ. Dimpotrivă, “naturalismul” adoptat de Conachi derivă tocmai dintr-o
inocenţă a scriiturii, din lipsa unei tradiţii a poeziei care să fi stabilit normele poetice.
Mircea Anghelescu îl înscrie în rândurile poeţilor ce anunţă romantismul, notând:
„Conachi este un poet de tranziţie către noua sensibilitate, un poet al dragostei mistuitoare, nu
o dată deznădăjduit, îndrăgostit de natură, de peisajul sălbatic, putând fi privit ca un veritabil
preromantic.” Poetul Conachi se înscrie în standardele preromantice, afişând o sensibilitate
specifică acestui curent de tranziţie, sensibilitate care va fi preluată şi stilizată mai târziu de
romantici. Limbajul, încă greoi la primii poeţi, va fi şi el filtrat şi poetizat în romantism. Însă
interesant de observat este un alt element pe care romantismul îl va împrumuta de la curentul
precedent, şi anume decorul, de la cadrul natural şi până la obiectele predilecte care formează
microcosmosul poetic la Costache Conachi.
Chiar dacă Conachi profită cu precădere de tumultul sentimental pentru a-şi descrie
stările interioare (“pune atâta suflet şi emoţie în întreaga relatare a melodramei încât, deşi
relatarea pare greoaie şi, bineînţeles, desuetă, reuşeşte să ne transmită efectul urmărit, anume
crearea unei stări emoţionale deosebite”8), el amplifică decorul melancolic, specific
preromantic, prin crearea unui decor aparte, care va fi regăsit mai apoi în poeziile romantice.
Despre primii preromantici s-a spus că erau poeţi ai iatacului, acel “centru al galaxiei
Eros” înspre care tânjeau şi în care încercau să pătrundă prin diverse dovezi de iubire şi
9

devotament. Însă, de cele mai multe ori, accesul în acest “sfânt loc” le este refuzat
seducătorilor, eşecul fiind un nou prilej de suspine şi jeluiri. Asemeni lui Iancu Văcărescu,
Conachi reuşeşte însă să se desprindă de spaţiul restrâns al iatacului şi îşi “universalizează”
poezia (sau, cel puţin, amplifică decorul preromantic), regăsind de multe ori în natură fie un
refugiu, fie un martor al suferinţelor sale din amor. “Ibrăileanu remarcase că boierul Conachi
n-a avut sentimentul naturii, că în opera lui cadrul natural aproape nu apare. Este adevărat
numai dacă îl comparăm cu romanticii, care aveau un cult pentru natură.”10 Fără a fi un poet al
naturii, Conachi sesizează potenţialul poetic al acesteia şi îl utilizează, însă fără a-l epuiza, cum
aveau să facă romanticii. În lipsa unei tradiţii literare care să preconizeze descrierile de natură,
Conachi ”încearcă pentru prima dată la noi o autohtonizare a peisajului”11. De cele mai multe
ori, iubirea se consumă într-un peisaj pastoral, Conachi dovedind ”aceeaşi predilecţie pentru
livezi şi izvoare ca trubadurii“12. Astfel se întâmplă în cazul unor poezii precum ”Într-un rădi
de dimineaţă”, ori ”Iubitul şi urâtul”, unde Amoriul, personificat, seduce tinerele păstoriţe şi
apoi le abandonează. În cazul poemelor cu tentă autobiografică, natura, schimbătoare de fel, se
modifică în funcţie de perspectiva pe care poetul o are asupra escapadelor sale amoroase.
Despărţirea de iubită ori aşteptarea deznădăjduită a acesteia prijeluieşte descrierea unor peisaje
pustiite, lipsite de grandoare, care sporesc melancolia poetului: ”Duceţi, spuneţi cu putere/ Că
amorezatul piere/ În pustiuri, plin de durere”13. Pustiul poate căpăta însă şi alte funcţii, atunci
când peisajul nepopulat are rolul de a ascunde iubirea împlinită, cum se întâmplă în cazul
întâlnirilor cu Zulnia. În locul peisajului sterp acum se deschide un peisaj preromantic, sălbatic,
cu stânci, prăpăstii, munţi, râuri, coline în care poetul vrea să petreacă alături de iubită. Pasiunea
poetului îi este transmisă peisajului electrizant: ”Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh

8
Octavian Şchiau, 2000, p. 39.
9
Eugen Simion, 2000, p. 277.
10
Alexandru Teodorescu, 1963, p. 42
11
Paul Cornea, 2008, p. 271.
12
Nicolae Manolescu, 2008, p. 102.
13
Costache Conachi, 1963, p. 136.
14.01.2020 Craus Denisa-Mihaela
LRE I

scăpărătoare,/Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare/ Sămăna înspăimântate de atâtea

pătimiri./ Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire/ Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele
stare”14 . Acelaşi Slănic sălbatic unde sentimentele poetului au fost împărtăşite de către Zulnia
este rememorat de acesta de-a lungul anilor, prijeluind astfel unele meditaţii filosofice asupra
trecerii timpului: ”Muritor, ce vii aicea, viaţa să-ţi mai prelugeşti,/ Ia sama că-n toate celea
periciunea ta găseşti./ Munţi să pornesc, stânci să sfarmă, izvoară şi curg şi sacă,/ Copaciul
creşte şi cade, pârăile petre-neacă./ Muşchiul, ce calci cu piciorul, este iarba din vechime,/
Strălucitor putregaiul au fost copaci cu mărime”15 . Prin această raportare la natură, Conachi
creează o dimensiune cosmică a iubirii, surprinde monumentalul şi îl converteşte în măsură
pentru sentimentele sale, îşi prelungeşte pasiunea prin decorurile naturale. De dimensiunea
cosmică a iubirii ţine şi prezenţa astrelor, a cerului, a stelelor, în special a lunii, care însă nu
devine predilectă, cum se întâmplă în cazul romanticilor. Sesizăm totuşi o notă eminesciană în
cazul celei din urmă: ”Stăpâna nopţii lună/ Ce ceriul încoronezi”16. După moartea Zulniei, însă,
peisajul erotic se estompează şi el. ”Copaciul“ (care mai târziu, la Eminescu, se va materializa
sub forma teiului, de asemeni protector al iubirii) care le-a oferit adăpost celor doi îndrăgostiţi
pe timp de furtună şi pe coaja căruia au înscris pentru eternitate mărturisirea lor de amor
(”Călătoriule, nu trece, sta, citeşte şi cunoaşte/ Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug se
naşte”17) a dispărut. Spaţiul securizant pe care natura îl oferise s-a risipit, şi odată cu el au
dispărut şi urmele iubirii.
În cazul poeziei lui Costache Conachi, cel veşnic îndrăgostit de nurii iubitelor sale, între
doamnă şi îndrăgostit se înregistrează un raport de subordonare: “Doi ochi porţi/ Ce fac morţi/
Ca nişte gelaţi./ Dar măcar/ Că au dar/ De pot chinui,/ Mă primesc/ Să robesc/ Lor pân’ ce-oi
muri,”18 existând astfel un legământ de supunere eternă în faţa femeii adorate. Finalitatea
urmărită prin suspine, vaiere, jeluiri ori leşinuri era, fără doar şi poate, consumarea iubirii dintre
cei doi. Nu o dată Conachi vizualizează momentul fericit în care va putea fi primit în iatacul
celei dorite, şi nu o dată aceste mărturii se înscriu în sfera licenţiosului. Versuri precum
”Aleargă, suflete-aleargă,/ La soţia ta cea dragă…/ Ridică de pe picioare/ Orice fel
denvălitoare/ Şi spune cu îndrăzneală c-am să fac mare năvală“ ori ”Ochi, guriţă, piept şi sân,/
Voi, la care eu mă-nchin/ Şi tu, rai ascuns pre tare,/ Pomeniţi necontenit/ Cât zbucium şi
vânzolit/ Aţi răbdat cu lupta mare“19 alungă orice îndoială privind intenţiile erotice ale
suferindului din amor.
Costache Conachi a îndeplinit în literatura română sarcina poeţilor de tranziţie din
literaturile europene: aceea de a deschide calea înspre o nouă estetică, înspre un nou curent
literar. Prin profunda sensibilitate pe care a cultivat-o în poeziile sale şi în ciuda limbajului
greoi, încă necizelat, Conachi se poate înscrie în rândul celor mai de seamă poeţi preromantici.
Acest “ultim trubadur” al literaturii creează o punte de legătură între evul mediu şi modernitate,
reuşind, cu stângăcie, să suprime lipsurile scrierilor româneşti, şi, totodată, să ofere o poezie
aproape egală cu cea universală. Meritul său este acela de a fi ajutat la punerea bazelor unei
tradiţii literare şi, nu în ultimul rând, la cultivarea limbii române, care încă îşi mai căuta o formă
de expresie.

14
Ibidem., p. 161
15
Ibidem., p. 113.
16
Ibidem., p. 201.
17
Ibidem., p.171
18
Costache Conachi, 1963, p. 45.
19
Ibidem., p. 196.