RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scriitor care apără condiția literaturii realiste, Marin Preda cultivă o literatură inspirată din
realitățile contemporane, abordând diverse teme morale sau existențiale.
Din crezul artistic al autorului- „Eu consider că în afara unor noțiuni ca istorie, adevăr,
realitate, o proză nu poate exista”- reiese că romanul „Moromeții” surprinde imaginea satului și a
familiei, în adevăratele ei dimensiuni, fără a o înfrumuseța, în diferite momente de răscruce.
Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeții”, este alcătuit din două volume, publicate
la doisprezece ani distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al doilea.
În ceea ce privește geneza romanului, aceasta are la bază atât nucleele epice valorificate
de proza scurtă, anume schițele „O adunare liniștită” și „Salcâmul”, cât și factorul biografic, în
crearea personajului central. Creațiile anterioare romanului prezintă două scene importante
folosite ulterior de autor ca momente-cheie ale noii creații: reuniunile savuroase din poiana lui
Iocan și tăierea simbolică a salcâmului, care prevestește destrămarea echilibrului familiei.
Modelul de la care a pornit Preda în vederea zugrăvirii personajului central a fost chiar tatăl său,
autorul mărturisind: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, care mi-a fermecat nu numai copilăria,
ci și maturitatea: eroul preferat Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”
Ca tematică generală, romanul se axează pe descrierea satului românesc din Câmpia
Dunării, care trece prin numeroase transformări sociale. Tema socială se asociază cu cea a
timpului neiertător și cu cea a familiei, iar criticul literar Eugen Simion identifică drept temă
centrală a romanului „libertatea morală în lupta cu fatalitățile istoriei”. O altă temă este criza
comunicării, absența unui dialog real între Ilie Moromete și familia sa, fapt care duce la
destrămarea acesteia.
Titlul romanului este reprezentat de numele unei familii, cu focalizare asupra membrilor
ei, exponenți ai mediului rural, surprinși în pragul unor prefaceri sociale radicale, de dinaintea
celui de-al Doilea Război Mondial, și supuși transformărilor istorice de după acest eveniment
istoric marcant.
Construcția simetrică a romanului se realizează prin axa timpului pe care se construiește
întreaga acțiune. La începutul romanului părea că „timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”,
pentru ca în final această imagine să fie infirmată: „timpul nu mai avea răbdare”. Acesta devine
nemilos, necruțător în fața țăranului care credea în stabilitatea lumii lor, semn că războiul se
apropia cu pași repezi. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete,
contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, este
protagonistul romanului, având totodată rolul de reflector în primul volum, completând
perspectiva obiectivă a naratorului cu reflecții subiective.
 Denumit de critica literară „cel din urmă țăran”, el întruchipează reprezentantul tipic al
țărănimii patriarhale, căreia îi este specifică înfrățirea cu pământul, ale cărui roade îi asigură
existența zi de zi.
Autorul creează un personaj exponențial, cu o mentalitate aparte, întruchipând singurul
țăran cu înclinații filosofice din literatura română.
În primul volum, Ilie Moromete este un om respectat în satul Siliștea-Gumești. Este
abaonat la ziarul „Mișcarea”, avându-i ca prieteni pe Cocoșilă și Dumitru lui Nae, pentru care
opinia lui contează. Discuțiile din poiana lui Iocan reprezintă o hrană spirituală indispensabilă
unei existențe măcinate de conflicte familiale, dar care are nevoie în permanență să dialogheze cu
semenii săi. Discuțiile despre politică nu încep decât în prezența lui, pentru că el este cel care
citește ziarele și interpretează evenimentele.
Legea nescrisă a superiorității și autorității paterne este respectată prin locul privilegiat pe
care îl ocupă la masă liderul familiei: „Moromete sta parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe
pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.” Cu toate acestea,
Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta și copiii îl înțeleg, că nu trebuie
să le dea explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea binele, își
cenzurează orice manifestare afectivă față de ei.
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete cu Catrina,
prezentat la vârste diferite în cele două volume: copilul și tânărul în formare. În primul volum,
Niculae este un copil dornic să învețe carte ca să-și schimbe statutul social. Însă, după ce Ilie
Moromete îl retrage de la școală sub pretextul că învățătura nu aduce niciun beneficiu, Niculae
începe să-și caute sensul existenței și devine adeptul unei noi religii a binelui și a răului, cum
crede că este noua dogmă socialistă.
Discuțiile dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei
confruntări între două concepții de viață, între două civilizații și, desigur, între generații. Niculae
se îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul tatălui său, nu trăiește viața bucurându-se de ea,
ci febril, prea ocupat ca să mai poată contempla.
Relația dintre tată și fiu ilustrează evoluția conflictului dintre dorința copilului de a merge
la școală și lipsa de înțelegere din partea tatălui, ce mentalitatea tradițională de țăran. În al doilea
volum, conflictul dintre generații ia forma unei confruntări între două civilizații și două
mentalități: cea tradițională și cea colectivistă.
O primă secvență semnificativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre tată și
fiu este scena serbării școlare la care Niculae ia premiul întâi, deși tatăl, neinformat, se aștepta să
rămână repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să
spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de
mângâiere sunt schițate cu multă stângăcie. Lipsa unei reale comunicări cu familia cauzează
drama lui Moromete.
O altă întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura dintre tată și fiu este
călătoria lui Moromete la munte ca să vândă cereale. Acesta povestește niște fapte extraordinare
la întoarcere. Când îl însoțește mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae
rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii lipsiți de farmec, munteanca tânără care-l
tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, prin nimic deosebită de o femeie din Siliștea-
Gumești: „Tatăl avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”
Totuși, după fuga băieților lui mai mari la București, Moromete devine îndepărtat și
nepăsător, se retrage în sine, iar în volumul al doilea intră într-o zonă de umbră. Își pierde
prestigiul de altă dată, autoritatea lui în sat este diminuată, familia se destramă. Schimbarea lui
Moromete este surprinsă de fiul său, Niculae, în mod direct: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură
fără niciun respect și el lasă fruntea jos și nu mai zice nimic.”
Tatăl, dezamăgit de fuga băieților, îl retrage pe Niculae de la școală, după trei ani, pe
motiv că studiile nu-i aduc niciun beneficiu, de fapt în speranța că îl va reține lângă el. Neînțeles,
tânărul se înstrăinează de tată, refuză propunerea acestuia de a rămâne învățător în sat, pleacă de
acasă și devine activist de partid.
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui
în lume a fost greșit și că țăranul trebuie „să dispară”. Romanul se încheie zece ani mai târziu.
Niculae a devenit inginer horticol și se căsătorește cu o fată din sat, Mărioara, asistentă medicală.
La înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinse încet, fără a
fi suferit de vreo boală. Moartea lui Moromete aduce remușcări în sufletul lui Niculae, dar în
finalul romanului tatăl și fiul se împacă în visul băiatului.
Complexitatea personajului este realizată prin modalitățile de caracterizare variate. Personajul
este caracterizat în mod direct de către narator în debutul capitolului al X-lea din primul volum:
„Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‚’911, făcuse războiul) și anume avea acea
vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva.” Fiul cel mic observă: „Lui Moromete parcă îi zburase mintea din cap și cu bună știință,
făcuse schimb cu a unui alt țăran...”
Autocaracterizarea realizată în finalul celui de-al doilea volum exprimă crezul său de
viață, libertatea morală, în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule... eu întotdeauna ama dus o
viață independentă.”
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele și gândurile
personajului, dar și din relațiile cu ceilalți. „Însă modificarea vieții interioare este marcată mai
ales de glasuri. Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când puternic și amenințător, făcându-i pe
toți să tresară de teamă, când un glas schimbat și necunoscut, fals, ironic” (E. Simion).
Eroul central se află angrenat într-un triplu conflict. Are neînțelegeri cu băieții din prima
căsătorie, generate de diferența de mentalitate dintre generații. Paraschiv, Nilă și Achim se simt
mereu nedreptățiți și își învinuiesc tatăl pentru că nu întreprinde afaceri rentabile pentru a trăi mai
bine.
Pentru că Moromete vânduse în vremuri grele de secetă un pogon al soției, făcându-i
promisiunea că va trece casa pe numele ei, între cei doi soți există permanent o tensiune, care
răbufnește prin reproșuri.
 A treia coordonată a conflictului vizează neînțelegerile lui Moromete cu sora sa, Guica,
nemulțumită că Ilie se recăsătorise. Aceasta nutrea o ură nestăpânită față de Catrina, ură pe care o
insuflă și celor trei băieți.
Un conflict secundar se conturează și între tată și fiul cel mic, Niculae, care își dorea să
meargă la școală, dar Ilie îl ironizează și susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru
a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.
Niculae este prezentat în evoluție, de la copilul care se teme la început să-i ceară tatălui
dreptul de a merge la școală, susținut și protejat de mamă în primul volum, la adolescentul care
problematizează existența (Eu îmi caut eul meu, îi spune tatălui) și tânărul care pleacă de acasă
pentru a-și continua studiile, în care contextul tulbure al anilor de după război. Acum el se
maturizează: își întemeiază o familie și devine inginer horticol, în al doilea volum.
Dacă primul volum este cartea tatălui, volumul al doilea este cartea fiului, personaje-
reflector și exponenți ai unor generații și ai unor lumi diferite. Perspectiva naratorului obiectiv se
completează prin cea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, și Niculae, în volumul al
doilea), ca și prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează
ulterior altora). Efectul este limitarea omniscienței.
Așadar, romanul lui Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie, la confluența
dintre două epoci istorice, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial, și impune noi
tipologii: țăranul reflexiv și intelectualul cu rădăcini în satul românesc.