Craus Denisa- Mihaela

LRE I

Strigătura

Textul din Maramureș “Cruciță din trii molidz,/Copilă din doi părinți” este o strigătură
la iertăciune de nuntă după ce fata iese de la masă, rostită de socăcița cea mare, ce surprinde
trecerea de la condiția de fată la starea de nevastă, adică dintr-un plan al existenței într-altul.
Se produce ruptura de la vechea stare și nu mai este cale de întors: are loc asumarea, construirea
unei noi identități. Strigătura, prin liricizare, din epică, devine lirică. Aceasta este un text
spontan, întrucât cei ce o rostesc se adaptau în funcție de situație. Astfel, din nevoia de
poeticizare, textul devine liric.

Măritatul este o stare care trebuie obligatoriu să fie parcursă, un rit de trecere ce implică
asumare, devenire și întemeiere ca ființă, fiind respinsă stagnarea. Căsătoria (gr.telos >
consacrare), momentul fundamental din viața omului prin: dobândirea unui nou-status (mire-
mireasã), constituirea unei familii conjugale, a unei noi unități socio-economice, determină
integrarea noului cuplu la nivelul comunității, într-un alt palier. Statusul premarital (fecior-
fată-nubilă) este depășit prin agregarea la un nou status – acela de tineri căsătoriți. Evenimentul
ceremonial, săvârșindu-se pentru prima dată provoacă tensiuni individuale și sociale,
dezechilibru, anihilat prin rituri. Așa cum observă, pe bună dreptate, Arnold van Gennep,
ceremoniile, riturile de trecere implică modificări de status individual, social, de vârstă, de loc
(schimbarea reședinței). Ovidiu Bârlea precizează că nunta presupune și îmbinarea unor
categorii estetice: ”Niciun alt obicei nu înmănuncheazã atât de strâns fastul și comicul…această
antinomie guvernează nunta în totalitatea ei, atât scenariul ritual și ceremonial, apoi gesturile
și actele în parte, cât și repertoriul care le însoțește”.

În textul dat, se remarcă utilizarea comparației ca trop, ce face posibilă suprapunerea,

conexiunea totală între “copilă” și “cruciță”. “Copila-cruce” semnifică faptul că mireasa este
un centru care se deschide pe cele două axe, verticală și orizontală, devenind o formă de
reprezentare a crucii. Prin centrul axei trece întotdeauna o linie dreaptă. În acest context ritualic
se pierde numele și atât mirele, cât și mireasa reprezintă câte un centru separat. Prin cununie,
cei doi centri se anulează în unul singur care se va numi familie, creându-se astfel o nouă
structură de neam, adică alte cercuri concentrice. Nunta este interpretată simbolic ca anularea
doi-ului în unu, care nu se mai poate divide. Copila-cruce se află într-o stare ritualică
premaritală situată în poziție de centru care încearcă să se definească ca un centru prin
asimilarea ei cu celălalt centru, bărbatul (centru masculin).

Ea este “din doi părinți”, adică aparține neamului. Fata trebuie să își asume această
apartenență, cifra “doi” simbolizând stabilitatea, siguranța, părinții fiind doi stâlpi. Cifra “trei”
din primul vers reprezintă un ciclu vital, itinerarul de existență al oricărui lucru: începutul,
mijlocul și sfârșitul. Cei “trii molidz” pot simboliza, de asemenea, strămoșii, tritopastores: tatăl,
bunicul și străbunicul, în timp ce molidul este un arbore noduros, o specie de lemn alb, masiv,
ascuțit la vârf, ce poate fi un însemn funerar.
 Craus Denisa- Mihaela
LRE I

Întrebarea retorică “Ce gândești de te măriți?” lasă loc ca fata să mediteze asupra
așteptărilor nerealiste pe care le are de la noua etapă a vieții. A gândi înseamnă, de fapt, a
asuma. Această interogație plasează asumarea sub semnul întrebării, putând fi tradusă liber
astfel: “Chiar știi ce faci?”
“Măritatul nu-i noroc”, acesta din urmă aflându-se în ipostaza demonului, ce implică
maleficul, dar care poate să implice și beneficiul. În momentul în care acceptai să te jertfești
norocului el îți oferea favorurile, dar acestea deveneau deșertăciuni. Măritatul nu este o joacă,
întrucât el implică atât binele, cât și răul, este atât sacrificiu, jertfă, cât și fericire. Nu există
posibilitate de alegere.

“Bărbatu-i zdici de foc”, simbol al purificării, al regenerării. Focul are valoarea

ambivalentă: acesta trebuie să ardă ca să producă regenerare într-o formă de afirmare. Biciul
este folosit la lovirea ritualică a miresei în momentul plecării ei la casa mirelui, curelele
sugerând greutățile pe care va urma să le îndure soția. Mireasa era lovită ritualic de trei ori
pentru că trebuia să fie atinsă cu lemnul și cureaua de piele de vacă a biciului, aceasta fiind un
animal fertil. De asemenea, cureaua este marca pântecului, mireasa pregătindu-se să fie mamă.
Cureaua este un cerc ce sugerează apartenența la același centru. Este folosit pluralul “(zdici)
de curele” pentru a întări puterea de sacralitate, de fertilitate, transformarea din fată în nevastă
și apoi mamă necesitând multe sacrificii. Lemnul biciului era de alun, simbol al regenerării, al
multiplicării, căci “dintr-un singur alun vor ieși multe alune”.
“Măritatu nu-i avere”, adică bogăție, mireasa fiind avertizată: “Nu te jertfi banului,
adică norocului!” “Și bărbatu nu țî-i frate”, adică nu e același sânge, neputând intra pe relația
de consangvinitate. Apare ideea de bătaie, devenită semn al probelor. Mireasa nu este sânge
din sângele soacrei, drept urmare mama mirelui poate fi numită o mamă vitregă pentru fată, ce
va da sfaturi privind din exterior, dar care deși vrând să facă bine, va face mai mult rău: “Să
gândești că nu-i îndeamnă”. Socrul nu este părintele miresei, iar cei doi nu sunt consangvini,
prin urmare fata nu are dreptul de a “gândi multe înainte”.

Bibliografie:
Ovidiu Bârlea, Folclor românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981, p. 424;
Antonescu, Romulus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, 2009

Evseev I., Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994
 Craus Denisa- Mihaela
LRE I

“Frunză verde de pelin,/ Ce-mi ești, cucule, hain”

“Frunza verde de pelin” simbolizează absolutul în ceea ce privește gustul amar, planta
devenind sinonimă în folclorul românesc cu amârăciunea vieții, cu tristețea născută din
dragostea neîmpărtășită.

Cucul este mesagerul dragostei, întruchiparea iubirii senzuale și nestatornice, fiind în

același timp ipostazierea dorului. Pasărea dă răspunsul cu cântecul ei asupra numărului de ani
pe care fata trebuie să-i treacă până la căsătorie, dar dacă pasărea tace, înseamnă că fericitul
eveniment se va petrece chiar în acel an. Cucul este hain, adică viclean, întrucât îi cântă vara-
n jumătate, iar apoi zboară în altă parte.
Fata alungă pasărea sură și îi cere să nu mai colinde, amenințându-l cu pierderea
glasului: “Mușca-ți-aș limba din gură”. Acesta pleacă vara, atunci “când îs dragostele lungi”,
vara fiind anotimpul împlinirilor în iubire: fetele dorm pe prispa caselor, nopțile sunt
călduroase și tinerii pot întârzia mai mult timp la întâlnirile lor de taină.
Fata îl imploră să-i mai cânte o dată, pentru a-și limpezi mintea și pentru a avea parte
de noroc, adică de bunăstare și câștig, focul reprezentând ardența dragostei, patima, fiind un
simbol pentru chinul mistuitor al iubirii.

Cucul pribeag este ademenit cu frunze de fag, întrucât acesta reprezintă locul predilect,
cu semnificație sacră, unde se adăpostește haiducul. Astfel, cucului îi este oferit un adăpost, iar
frunzele de fag sunt mâncate pentru a rămâne mereu tineri peste vară. În schimbul a toate
acestea, cucul trebuie să-i ofere fetei un serviciu: să-i cânte cu drag.