Mircea Eliade- Maitreyi

Craus Denisa-Mihaela
LRE II

Încadrare în epocă.
Perioada interbelică este una prolifică pentru romanul românesc, nevoii de înnoire a
romanului, formulate de Eugen Lovinescu, răspunzându-i o serie de scriitori: Liviu
Rebreanu- Ion (primul roman obiectiv modern), Pădurea spânzuraților (primul roman
psihologic); Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (primul
roman subiectiv); George Călinescu- Enigma Otiliei (primul roman realist de tip balzacian);
Mircea Eliade- Maitreyi (primul roman al experienței, exotic).
Personalitate de tip enciclopedic, Mircea Eliade este un autor cu o operă de proporții
apoteotice, al cărui spirit românesc s-a infiltrat în cultura universală. Prin complexitatea
preocupărilor și valoarea inestimabilă a creației sale, Eliade contribuie la înnoirea literaturii
române, vasta sa activitate culturală remarcându-se printr-o notă de profundă originalitate.
Dintre variatele domenii de activitate abordate, se remarcă, în mod special, cel științific și
literar. Proza sa, scrisă de-a lungul a șase decenii (1930-1980), se poate lăuda cu o gamă largă
de piese de teatru, literatură memorialistică, lucrări de indianistică, mitologie, folclor,
etnografie, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor. Eliade face posibilă
îngemănarea literaturii cu știința, fără a tulbura unitatea operei sale, omogenitate pe care el o
definește „coincidentia oppositorum, Marele Tot- Yin și Yang.” 1

Crez artistic.
În cadrul operelor sale literare, pot fi delimitate două coordonate, două tendințe: prima
care surprinde experiența, autenticitatea, trăirea realității cu un grad intens, nemijlocit, în mod
special la nivel de spiritualitate și erotic; și a doua, prezența fantasticului în banalitatea
cotidiană ce reflectă experiența sacrului.
În ceea ce privește prima tendință, Mircea Eliade este scriitorul al cărui crez artistic se
aseamănă cel mai mult cu modelul gidian: „Mircea Eliade (...) este cea mai integrală (și
servilă) întrupare a gidianismului în literatura noastră.” 2 Preocuparea lui Andre Gide nu este
aceea de a crea tipuri, căci pentru el, menirea artei constă în reflectarea experiențelor
interioare ale autorului. Romancierul este interesat de vicii, de exotic, de infractori, de
revoluții sociale, ceea ce duce la diminuarea, dacă nu chiar înlăturarea graniței dintre bine și
rău. Gide se diferențiază de Balzac prin preferința pentru autenticitatea textului, aducând în
prim plan cultul eului. Astfel, din dorința de a surprinde cât mai bine cele mai adânci
frământări ale conștiinței, în notele transcrise din jurnal sunt strecurate în mod deliberat
greșeli gramaticale, pentru a păstra caracterul autentic al scrierii.

1
Mircea Eliade, The Two and the One, New York: Harper Torchbooks, 1965, p. 80.
2
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1986, p. 956.
Artistul trăiește intens „răul și binele eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă
curiozitate” și „își notează cu răceală experimentele în caiete”. „Orice rând trebuie să fie
autentic (documentar în sensul semnificației interioare) și atunci stilul e un fel de a te prefera
pe tine adevărului.”3
Scrierile eliadești reliefează înclinația înspre această orientare ce pune accentul pe
trăirism, drept urmare autorul român optează pentru experiențele de natură sexuală ce sunt
percepute drept o nevoie fiziologică a ființei umane, respingând „sentimentalismele”:
„Literatura mulţumeşte sentimentalismul, senzualitatea, nevoia de idealism, de filosofie, de
misticism, de cunoaşterea realităţilor sociale etc. Dar mulţumeşte toate acestea numai într-o
conştiinţă în care ele sunt mediocru dezvoltate. O viaţă lăuntrică puternică, bogată, complexă
– năzuieşte către o diferenţiere cât mai categorică a funcţiunilor de cunoaştere [...]. Literatura
e o critică culturală de mare folos şi păstrează câteodată fragmente de artă pură. Dar – pentru
noi – nu poate fi o poziţie ultimă. Vom reveni întotdeauna la literatură, ne vom odihni şi
împrospăta într-însa. Literatura, de altfel, va rămâne întotdeauna sinteza purificatoare a unei
conştiinţe tumultoase, dar nediferenţiate”.4 Privind literatura din această optică, pentru Noica
ea rămâne „păcat faţă de gând, oricât de bogată ar fi”, iar despre Eliade acesta afirmă că „a
păcătuit prin literatură ca să se odihnească, sau ca să se distreze, sau din simpla voluptate a
păcatului”. 5
În viziunea lui Eliade, autenticitatea nu este un concept abstract. De fapt, aceasta
favorizează cunoașterea realității, respingând schematismul de factură romantică sau
pozitivistă: „Acordă importanță «documentelor», experiențelor, numai pentru că acestea
participă la «real»; evită astfel automatismele, schemele formale, iluziile. Departe de a trăda o
atitudine antimetafizică, «autenticitatea» exprimă o puternică sete ontologică, de cunoaștere a
realului.”6
Volumul Șantier este reprezentativ pentru crezul artistic al autorului, teoretizând
noțiunea de autenticitate. Prozatorul specifică faptul că scrierea este un jurnal intim, opțiunea
pentru această formulă narativă provenind dintr-o nestăvilită sete de autenticitate, din refuzul
de a transfigura artistic „un număr însemnat de evenimente, tipuri și experiențe intime”. 7
Sfidarea artificialului, a tot ceea ce este contrafăcut, îl determină pe prozator să prezinte totul
așa cum s-a întâmplat. Poetica autenticității este ceea ce conferă operei titulatura de roman:
„Și este cu atât mai sigur roman, cu cât acel care își înseamnă întâmplări și prefaceri le face
mai spontan, mai nesofisticat.”8
„Abătându-se de la tradiția clasică a romanului, Mircea Eliade are meritul de a lărgi
sfera geniului, prin introducerea unor noi teme și motive care nu apăreau înainte în romanul
românesc. Romanul nu mai este conceput ca o aventură de factură socială, ci devine o

3
Ibidem.
4
Mircea Eliade, Insuficienţa literaturii, în Eliade 1990, p. 46–47.
5
Constantin Noica, Opera. Introducere în biografie, în Dosarul 2000, p. 190.
6
Mircea Eliade, Autenticitatea, în Fragmentarium, Deva, Ed. Destin, 1990, p.187-188.
7
Mircea Eliade, Șantier. Roman indirect. Ediția a doua. Editura Rum-Irina, București, 1991, p.12.
8
Ibidem.
aventură spirituală, un fascinant joc de idei. Situat la antipodul relatării de tip balzacian ale
cărei clișee le sfidează subminându-le, autorul susține că și etapele unei experiențe
intelectuale sau fazele unui sentiment pot constitui excelente subiecte de roman.” 9 Pentru
prozator rămâne un lucru de nedeslușit „de ce ar fi roman o carte în care se descrie o boală, o
meserie oarecare sau o cocotă- și n-ar fi tot atât de roman o carte în care s-ar descrie lupta
unui om viu cu propriile sale gânduri, sau viața unui om între cărți și vise.”10
Așadar, crezul artistic al lui Eliade se constituie în convingerea că viața nu se rezumă
doar la amoruri, ci cuprinde întreg ansamblul de eșecuri, morți sufletești, stări de entuziasm,
filosofii și aventuri fantastice, după cum reiese din următorul aforism: „Orice se întâmplă în
viață, poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri, căsătorii sau
adultere; se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice
e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit, sau ar putea fi trăit.” 11 Referitor la
conceptul de autenticitate, acesta afirmă: „Autenticitatea este așadar o atitudine vulgară,
populară a idealismului (...) Crezi că lumea o poți face și desface prin voința ta (magie); te
convingi de absurditatea acestui demiurgism, și atunci crezi că lumea o faci, cunoscând-o
(idealismul), te mulțumești în cele din urmă să trăiești «autentic» o cât de mică părticică din
această lume.”12

Maitreyi.
Anul 1933, anul apariției romanului Maitreyi, este supranumit „anul fast al prozei
interbelice, un an în care romanul explodează în literatura română.” 13 Opera reprezintă o
ipostază a jurnalului ca atitudine romanească, fiind scrisă în două luni pentru un concurs pe
care l-a câștigat, consacrându-l în acest fel pe autor. Romanul face parte din narațiunile
„ciclului indian” și este considerat „cea mai reușită transfigurare artistică a fascinației pe care
exoticul univers bengalez l-a exercitat asupra scriitorului în perioada șederii sale în India
(1928-1931).”14
La baza romanului Maitreyi a stat jurnalul pe care autorul l-a ținut în perioada în care
a stat în India, unde a plecat la vârsta de 21 de ani pentru a studia limba sanscrită și filosofia
hindusă. Având în vedere că pornește de la o experiență de viață a autorului, Maitreyi este un
roman al experienței. În perioada petrecută în India, Eliade a locuit la profesorul
Surendranath Dasgupta, în casa acestuia cunoscând-o pe fiica lui mai mare, Maitreyi, în
vârstă de 16 ani. Iubirea ce se leagă între cei doi tineri este consemnată în jurnal. Fragmente,
chiar pagini întregi din acest jurnal/document real sunt inserate în roman, conferindu-i astfel
un caracter de autenticitate (roman al autenticității), transformând, totodată, narațiunea într-
un roman indirect. Romanul se deschide cu fraza „Am șovăit atâta în fața acestui caiet, pentru
că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi” 15, cuvinte ce redau
9
Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Iași, Editura Tipo Moldova, 2013, p.227-228.
10
Mircea Eliade, op. cit., p.13.
11
Ibidem.
12
Mircea Eliade, Autenticitate, în Fragmentarium, Deva, Ed. Destin, 1990, p. 185.
13
Mihai Gheorghiu, Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade, București, Editura Humanitas,
2015.
14
Gheorghe Glodeanu, op. cit., p.235.
15
Mircea Eliade, Maitreyi, Editura Tana, 2018, p.1.
incertitudinea personajului-narator în legătura cu amintirea primei întâlniri, astfel că incipitul
ex-abrupto se remarcă prin sinceritatea confesiunii, întărind estetica autenticității.
În ciuda faptului că romanul conține surse autobiografice, Allan fiind un alter-ego al
scriitorului, experiențialismul/trăirismul nu sunt rezultatele legăturii cu viața reală a autorului,
ci provin din faptul că opera reușește să creeze impresia de viață autentică, eroii ei trăindu-și
dragostea la maximă intensitate, aceasta fiind văzută drept o experiență definitorie a
existenței.
Având ca temă iubirea imposibilă dintre două personaje care aparțin unor mentalități
și culturi diferite, cea europeană și cea indiană, povestea de dragoste amintește de cuplurile
Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta: „idila între două ființe de rase deosebite, despărțite
prin moravuri, unite în universalitatea dragostei, o veche temă romantică.” 16 Titlul romanului
este reprezentat de numele adevărat al eroinei centrale (roman omonim), lui Eliade nepărând
să îi pese de urmările pe care le poate avea acest fapt asupra reputației acesteia, de
consecințele indiscreției lui. Pentru el, ascunderea adevărului și mascarea realității se prezintă
drept cel mai mare sacrilegiu pe care îl poate săvârși un scriitor. Nefiind un nume obișnuit,
familiar, deducem de la bun început că romanul ne va introduce într-o lume complet diferită
de a noastră, ceea ce face din Maitreyi și un roman exotic.
Referitor la relația dintre exotism și trăirism, critica literară afirmă următoarele:
„Aparent exotic, Maitreyi reconstituie o revelatoare diagramă a înălțărilor și căderilor pe care
le poate cunoaște iubirea între doi oameni cu formații sufletești foarte diferite. Adevărul
psihologic străpunge insolitul situațiilor și conferă experienței o densă substanță
omenească.”17 În ceea ce privește calitatea de exotic a primului nostru roman de acest fel,
aceasta se datorează mai puțin decorului și mai mult aspectelor sociale din Calcutta la care
asistă tânărul nostru implicat în „descoperirea sufletului feminin indian, o adevărată terra
incognita pentru un european”,18 Allan și Maitreyi fiind „întruchipări exotice ale unui mit
etern: acela al cuplului de îndrăgostiți.”19
Romanul autenticității mai este responsabil și de ilustrarea viziunii lui Eliade în ceea
ce privește erosul (iubirea romantică, asociată cu atracția sexuală), perceput ca o cale de
cunoaștere. Astfel că romanul este scris la persoana I, din perspectiva unui european angrenat
în încercarea de a descifra esența spiritualității unei lumi străine de ceea ce cunoaște.
„Luciditatea extremă cu care Allan radiografiază evoluția propriilor sale sentimente sporește
impresia de autenticitate a trăirilor, nevoia cuceririi absolutului în dragoste”.20
Un aspect demn de a fi luat în considerare este faptul că prin Maitreyi, Eliade ne oferă
și romanul scrierii unui roman. El recunoaște că dacă nu ar fi avut acel jurnal, nu și-ar fi
putut aminti nimic din acea vreme; jurnalul intim al autorului devine, așadar, un atestat al

16
G. Călinescu, op. cit.
17
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I, București, Ed. Universalia,
2003.
18
Idem.
19
Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Ed. Demiurg, București, 1995.
20
Gheorghe Glodeanu, op. cit., p. 237.
conștiinței, o certificare a experienței trăite, pe care timpul o transfigurează într-o memorie a
trecutului.
Naratorul care participă la acțiune în calitate de protagonist masculin are o dublă
perspectivă asupra evenimentelor: contemporană și ulterioară; după cum bine observa
Nicolae Manolescu, acesta „ține un jurnal intim pe care îl completează și corectează mai
târziu, când istoria acestei iubiri s-a consumat; când scrie în jurnal întâmplările fiecărei zile,
nu știe cum se va sfârși totul, dar când rescrie jurnalul, sub forma unui roman, cunoaște acest
sfârșit.”21
Putem conchide afirmând în asentimentul lui Eugen Simion că Maitreyi este „un
roman viu, substanțial, cu o deschidere nouă spre problematica omului modern (un spirit între
altele, voiajor, confruntat în experiențele lui existențiale cu mentalități înrădăcinate în ceea ce
antropologii numesc cultura în profunzime)”, 22 în care mai mult decât exotismul, ne
surprinde acel „spirit nou de a gândi destinul omului în secolul al XX-lea, o voință clară de
sincronizare cu spiritul timpului.”23 Eliade face posibil contactul cititorului român cu o nouă
civilizație, confruntându-i tradițiile și idealurile, este creatorul unei „mitologii a seducției” și
a celui mai exotic personaj feminin din literatura română, Maitreyi rămânând pentru
europeanul rațional o eternă obsesie și enigmă.
Romanul se încheie cu trei întrebări existențiale la care nu se oferă niciun răspuns,
reliefând măcinările sufletești, îndoielile ce vizează adevărata cunoaștere. Dorința de a privi
ochii Maitreyei subliniază încercarea experimentatorului lucid de a cunoaște lumea, de a se
cunoaște pe sine, având drept cale de acces erosul. Consider că romanul este o capodoperă a
literaturii române, o bijuterie printre creațiile eliadești, ce îi surprinde crezul artistic și a cărui
loc nu este altundeva decât pe piedestalul literaturii interbelice.

Bibliografie:
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București,
1986.

Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale, I, București, Ed.
Universalia, 2003.

Eliade, Mircea, The Two and the One, New York: Harper Torchbooks, 1965.
Eliade, Insuficienţa literaturii, în Eliade 1990.
Eliade, Mircea, Autenticitatea, în Fragmentarium, Deva, Ed. Destin, 1990.
Eliade, Mircea, Șantier. Roman indirect. Ediția a doua. Editura Rum-Irina, București, 1991.
Eliade, Mircea, Maitreyi, Editura Tana, 2018.
Gheorghiu, Mihai, Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade, București, Editura
Humanitas, 2015.
Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului românesc interbelic, Iași, Editura Tipo Moldova, 2013.

21
Nicolae Manolescu, Jocurile Maitreyiei, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol.II, ed. cit.,
p.204.
22
Eugen Simion, op. cit., p.64.
23
Ibidem.
 Manolescu, Nicolae, Jocurile Maitreyiei, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol.II, ed.
cit.
Noica, Constantin, Opera. Introducere în biografie, în Dosarul 2000.
Simion, Eugen, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Ed. Demiurg, București, 1995.