Tratament Fabulatoriu

de Mircea Nedelciu

Geneza romanului Tratament fabulatoriu, de Mircea Nedelciu, este explicată de

autorul însuşi, în mărturia din „Avertisment la ediţia a II-a”, din 1996. În timpul regimului
comunist, când viaţa oamenilor se înrăutăţea de la o zi la alta, Mircea Nedelciu, librar, pe
atunci, la Editura Cartea Românească, intră în contact cu un public activ şi divers, care „nu era
deloc credul” în privinţa propagandei comuniste. Îşi dă seama că lectura, cartea reprezintă, mai
ales în acele timpuri, „un ultim refugiu în faţa agresivităţii propagandistice”.
  Scrie, în acest context, „o contrautopie faţă de utopia negativă de tip Orwell pe care o
trăiam în realitatea acelui 1984”, aluzie la titlul cărţii autorului menţionat.
Aşadar, Tratament fabulatoriu s-a născut, după cum declară autorul, ca „un obiect util, un
instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare. Într-un fel, această idee era şi
mărturisirea unui eşec: dacă nu poţi lupta sau dacă lupta n-are şanse de succes, singura formă
de rezistenţă este să ne refugiem în fabulatoriu”.
  Romanul începe cu o lungă prefaţă a autorului, care se vrea, consideră Eugen
Simion în Scriitori români de azi, „un studiu de sociologie a textualismului”. „Dacă societatea
capitalistă încearcă integrarea artei prin marşandizare, atunci şi literatura încearcă integrarea
socialului prin textualizare... În acelaşi spirit este văzut şi rostul autoreferenţialităţii” (Eugen
Simion, Scriitori români de azi). Meditând asupra relaţiei dintre societate şi artă, autorul spune
că, „printr-o atitudine critică faţă de estetica atitudinii contemplative, prin fundamentarea pe o
estetică a acţiunii şi a implicării, arta contemporană are o şansă în plus de a fi eficientă pentru
om, de a interveni în lume”.
  De fapt, rostul prefeţei era de a apăra caracterul subversiv al cărţii, fără ca această
intenţie să fie declarată. Printre paranteze epice şi autobiografice, autorul vorbeşte despre
funcţiile artei şi eficienţa ei, despre raporturile criticii cu textul, despre şansa artei de a
„interveni pozitiv în lume”, chiar despre „necesitatea unei prefeţe”, face disocieri între
societatea capitalistă şi cea socialistă, teoretizează literatura ca marfă etc.
Titlul romanului Tratament fabulatoriu, de Mircea Nedelciu, este o metaforă care
anunţă cititorii că textul este o ficţiune de sugestie psihanalitică, iar temele operei trimit către
iubire, speranţă, eşec, slăbiciune, raporturile individului cu societatea, nevoia de evadare - mai
curând din tine însuţi decât dintr-o lume anume - pe fundalul unei poveşti cu valenţe evident
fabulatorii.
  Calitatea de roman experimental vine, în primul rând, din inedita articulare dintre
prefaţă şi romanul propriu-zis. Autorul nu numai că lasă să pătrundă în acest paratext realitatea
imediată, introdusă sub forma parantezelor - („Acum intră fiu-meu, în vârstă de trei ani şi
jumătate, şi mă roagă să-l las şi pe el să se joace la maşina de scris...”) -, ci îl determină pe
cititor să se întoarcă de multe ori la prefaţă, pentru a înţelege povestea.
Subiectul romanului se încheagă foarte greu, discontinuu şi ambiguu, naraţiunea lăsând
impresia constituirii întâmplătoare, printr-o aglomerare de legende locale, toponimice şi
genealogice, dialoguri trunchiate, un articol dintr-o enciclopedie, confesiuni, scrisori, paranteze
etc., prin schimbarea permanentă a punctului de vedere asupra faptelor, care duce la înţelegerea
diferită a aceloraşi evenimente.
Sub raport compoziţional, romanul Tratamentul fabulatoriu, de Mircea Nedelciu, este
construit circular, în centru aflându-se personajul principal, chiar dacă sunt amestecate mai
multe genuri, stiluri, specii, limbaje şi voci, iar dialogurile nu sunt marcate grafic. Se creează
un fel de continuum narativ, pe fondul unui ritm tensionat al acţiunii, care dă impresia de viaţă
trăită, de autenticitate, în ciuda neverosimilităţii logice. Motivul compoziţional este misterul,
care întreţine suspansul istorisirii.
  Nucleul narativ porneşte de la o idee mai veche, din „Tipografi şi topografi”, despre
locurile rămase, dintr-un motiv sau altul, în afara hărţilor: „Orice deformare de câţiva microni,
strecurată la laminarea foliei sau la tipar, ar fi putut duce la aberaţii incontrolabile în unica
imagine exactă a locurilor, aberaţii echivalabile pe teren cu strămutarea unui deal, sat, oraş,
întreruperea unui râu, apariţia unui copac cu diametrul de 150 de metri sau dispariţia unei
case”, într-un asemenea spaţiu nimereşte din întâmplare, vrând să scurteze drumul către sat,
Luca, meteorolog, mutat de la munte la o staţie de la câmpie, lângă Fuica. Locul care nu există
pe hartă se dezvăluie ca un adevărat „rai”, fiind populat de o societate împăcată, mulţumită,
care fraternizează într-o armonie ciudată.
  Printr-un fel de organizare labirintică a spaţiului, această colonie le rămâne necunoscută
locuitorilor dimprejur; este un tărâm ireal, fantastic, perceput doar de anumite persoane, o
societate a egalităţii între oameni, a bunăstării, un fel de Eden unde nu există moarte - nici nu
au cimitir -, unde toate bolile, „cancerul sau prostia”, se vindecă în mod miraculos. Este un
spaţiu utopic ce aminteşte de tărâmul similar
din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, sugestie cuprinsă şi în toponimul „Valea
Plânşii”, un falanster (societate de tip muncitoresc în care membrii trăiesc în comunitate, sub
semnul egalităţii, conform concepţiei lui Charles Fourier).
Reversul medaliei se dezvăluie atunci când Luca află că această lume este condusă de
bastarzi, că relaţiile dintre indivizi sunt false, denaturate prin minciună şi înşelătorie, că este o
societate putredă, lipsită de istorie, de tradiţie, de rădăcini. Tărâmul paradisiac de la început
devine acum un infern, „o biserică fără cruce”.
Romanul Tratament fabulatoriu, de Mircea Nedelciu, a fost încadrat în textualism,
tendinţă a prozei postmoderniste constând în întoarcerea textului spre sine însuşi. Prin noţiunea
de text înţelegându-se orice formă de comunicare scrisă, textualiştii preiau sensul termenului şi
fac o literatură în care accentul se mută de pe conţinut pe formă. Romanul devine astfel
autoreferenţial, mozaicat ca structură, cu paranteze, explicaţii, divagaţii, un reflex al gândirii
celui care scrie, fără respectarea unor reguli structurante stricte. Este un roman care se scrie pe
sine, ducând astfel la demitizarea speciei.

Personajul principal are o existenţă dublă - una exterioară şi deci reală, alta interioară,
onirică, deci ireală. Existenţa reală se desfăşoară într-o lume mediocră, dar care nu
conştientizează această mediocritate, populată de indivizi meschini şi limitaţi, bovarici,
nemulţumiţi de ei înşişi, căutându-şi permanent, din această cauză, un refugiu personal, un
univers compensatoriu: doctorul Abraş, care îşi maschează mediocritatea cu iluzia superiorităţii
şi a strălucirii pe care i-o dau adulatorii, soţia sa, actriţa Gina-Felina, care-şi consumă drama
refugiindu-se în eros, agronomul Pascu, ce se vrea scriitor, profesorul Nelu, suficient şi ridicol,
însă cu pretenţii de critic de teatru, inginerul Ion Ion, care-şi caută alinarea în alcool etc.
Fiecare personaj este reprezentat deci de o dublă personalitate, are două identităţi contrastante,
una afişată şi una ascunsă.

Romanul se dovedeşte a fi o parabolă care-şi propune să „dezvăluie chipul adevărat, de

corupţie şi de minciună” (Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani) al societăţii comuniste.
Această „Valea Plânşii” nu este decât utopia extremă a unui sistem politic bolnav. Este o lume
a duplicităţii, a minciunii şi a promiscuităţii, atât la nivel concret, cât şi la nivel simbolic.
Sugestia este conţinută şi de obiectul de activitate al instituţiei numite Fitotron, unde se produc,
prin mutaţii genetice, hibrizi. Această operaţie - derulată într-un mediu controlat, artificial, în
mari sere a căror temperatură nu corespunde niciodată celei reale - contribuie la decodarea
semnificaţiilor textului.

„Pur şi visător (...), personajul din Tratament fabulatoriu, cetăţean al României de

astăzi, a descoperit, rătăcindu-se prin locuri apropiate reşedinţei sale, geografic identificabilă,
un tărâm paradisiac, a cărui onirică frumuseţe constă, în fine, în realizarea comunismului. Cei
cărora le vorbeşte de descoperirea lui îl cred alienat mental, el însuşi izbutind în cele din urmă
să dezvăluie chipul adevărat, de corupţie şi minciună al paradisului său, iniţiat printr-un salt
ontologic” (Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani).

  Raportându-se la formula fantasticului oniric, bazat pe ambiguizarea voită a planurilor

narative, romanul îşi explică finalmente titlul în momentul în care Luca, personajul principal,
suspectat că ar fabula şi considerat bolnav de către anturajul său, lasă să se înţeleagă că a
descoperit o undă meteo ale cărei efecte neobişnuite i-ar fi putut afecta pe ceilalţi oameni,
astfel încât el, conştient, îi supune unui „tratament fabulatoriu”, atrăgându-i într-o poveste
absurdă în iraţionalitatea şi lipsa ei de finalitate, care lasă însă impresia unui mit.
  Prin acest roman, Mircea Nedelciu depăşeşte forma incipientă a textualismului,
realizând deschideri către proza mitică şi parabolică. Concluzia sa ar fi că neobişnuitul,
utopicul, fantasticul, iraţionalul, miticul etc. trebuie tratate cu mijloacele realismului şi din
perspectiva istoricului, a celui plasat în dinamica vieţii contemporane. Pentru autor, utopia
construită nu este decât un pretext pentru a radiografia societatea timpului, cu moravurile şi
slăbiciunile ei.
 
Romanul este impregnat de livresc. În scenariul lui intră şi însemnările autorului, care
scrie înTratament fabulatoriu despre „condiţia tragică a auctorialităţii”, un dicţionar al
personajelor, un jurnal al prozatorului, ce retranscrie manuscrisul romanului şi se întreabă,
izolat într-un orăşel liniştit, dacă trebuie să gândească în locul personajelor sale sau nu, ceea ce
recomandă opera ca un veritabil metaroman, între primele de acest fel din literatura noastră.