Originea și evoluția omului

Datorită particularităţilor psihice, omul are o poziţie deosebită în lumea vie. Cu toate acestea,
trăsăturile morfologice şi fiziologice, omul îşi are locul lui clar definit în regnul animal.
Multă vreme omul a fost considerat o entitate deosebită de tot restul lumii vii, toate ideile creaţioniste
plasând omul într-o poziţie deosebită.
Cu toate că încă Linne surprinsese asemănările mari dintre antropoide şi om, plasând chiar
cimpanzeul în genul Homo, primul care a luat în calcul descendenţa omului din primate a fost Charles
Darwin, în lucrarea sa „The Descent of Man – Descendenţa omului” (1871), când plasează omul alături
de maimuţele antropoide (opinia lui Lamarck în ceea ce priveşte originea omului fusese ignorată de lumea
ştiinţifică a epocii). De la bun început s-au diferenţiat două curente de opinie între primii savanţi
evoluţionişti: Darwin a arătat doar asemănările dintre om şi maimuţele antropoide în vreme ce Haeckel şi
Huxley au considerat că maimuţele antropide actuale sunt strămoşii direcţi ai omului.
Ulterior, datele paleontologice, morfo-fiziologice, ale biologiei moleculare adunându-se, evoluţia
omului a fost clarificată, cu toate că şi în prezent mai există o serie de necunoscute generate în special de
lipsa unor serii complete de fosile.

Etapele cele mai importante ale evoluţiei liniei filogenetice care a dus la om au fost sintetizate de
specialişti ca Stanley (1996), Wrangham (2001), Mayr (2001).
In concordanţă cu ultimele teorii, linia evolutivă care a dus la omul actual s-a diferenţiat în Africa,
în urmă cu circa 10 – 15 milioane de ani. In perioada respectivă, Africa era acoperită în mare măsură de
păduri ecuatoriale care alternau cu savane cu pâlcuri de arbori, ceea ce a permis o dezvoltare fără
precedent a unor specii de Proconsul, care populau tot acest teritoriu.

-1-
 Antropoide fosile și actuale
Primele tipuri de primate antropoide apar odată cu schimbările climatice majore care au marcat
sfârşitul perioadei calde a Eocenului (Oligocen inferior, 36 milioane de ani în urmă). Resturi fosile de tip
antropoid au fost identificate în Africa de est şi de nord-est, în zone marcate de restrângerea pădurilor de
tip tropical şi au fost încadrate în genul Propliopithecus, Fig.1 (P. haeckeli, P. zeuxis).
Caracteristici: talia acestor primate era mică, ele nedepăşind 2 – 6 kg. Craniul şi dentiţia erau
asemănătoare cu cele de la maimuţele antropoide actuale, iar structura membrelor sugerează faptul că
propliopitecii se căţărau în copaci şi duceau o viaţă arboricolă folosindu-se de toate membrele.
Interpretarea dovezilor fosile arată că propliopitecii, ca şi alte tipuri de primate care au trăit în
aceeaşi perioadă – Dendropithecus (Fig.2), Micropithecus, Limnopithecus – reprezintă un grup de specii
aflat în faza de separare a principalelor linii ale primatelor actuale, fază care a durat circa 14 milioane de ani
(între 36 şi 12 milioane de ani în urmă). Unele dintre aceste grupe se deplasau evident prin brahiaţie, ca
gibonii actuali. O serie de specialişti înclină să creadă de altfel că originea genului Hylobates actual
(gibonii) este în grupul driopitecilor, cu toate că lipsa unor alte caractere specifice antropoidelor tipice pare
a indica mai degrabă o convergenţă evolutivă.

Fig. 1

Fig. 2

Grupe de primate de talie mică dintre care pot fi amintite genurile Pliopithecus din vestul Europei,
Anapithecus, care a trăit în Europa de est şi Laccopithecus din China vin să întregească o faună de primate
destul de bogată care acoperea practic toată Eurasia şi Africa.

-2-
 Miocenul inferior

Unele dintre cele mai importante grupe de antropoide din Miocenul inferior sunt proconsulidele.
Genul Proconsul (20 – 14 milioane de ani în urmă) include mai multe specii diferite de maimuţe
antropoide africane de talie mai degrabă medie – de la 15 la peste 70 kg, care au trăit în Miocen în Africa
de est (Kenya și Uganda).
Corpul robust se aseamănă cu cel al cimpanzeilor actuali. Nu s-au putut evidenţia până în prezent
dovezi paleontologice care să ateste sau să infirme prezenţa sau absenţa cozii. Dinţii sugerează un regim
alimentar bazat pe fructe moi. Craniul prezenta aceleaşi trăsături ca la maimuţele antropoide actuale –
nasul îngust, faţa alungită, botul scurt, arcade proeminente. Prezentau dimorfism sexual, masculii fiind de
circa 3 ori mai mari decât femelele (caracter ce apare şi la cimpanzeii actuali). Scheletul cutiei toracice, al
şirei spinării, articulaţiile membrelor ca şi structura acestora indică faptul că speciile de Proconsul se
deplasau uşor pe toate cele patru membre, fiind din acest punct de vedere mai primitive comparativ cu
antropoidele actuale care prezintă adaptări caracteristice.
Fosilele găsite în mai multe tipuri de habitate indică faptul că unele specii erau silvicole, trăind în
medii de tipul pădurilor tropicale actuale (Proconsul major – era aproximativ de dimensiunea unui
cimpanzeu modern de sex masculin, cântărind aproape 50 de kg -- și Proconsul africanus), în vreme ce
altele trăiau în zone deschise, cu sezoane alternative (Proconsul heseloni descoperit în 1948 în insula
Rusinga de Louis Leakey-- a fost pentru multe decenii considerat Proconsul africanus urmand sa fie
reclasificat in 1993 de Alan Walker drept Proconsul heseloni).
Proconsul africanus, numit în 1993 de Arthur Hopwood un asociat al lui Louis Leakey, avea o
formulă dentară de 2:1: 2: 3 pe ambele fălci, superioară și inferioară. Pe baza morfologiei dentare, se
presupune că Proconsul africanus era o specie frugivoră. În general scheletul acestei specii poate fi descris
ca fiind robust. Această specie avea o masă corporală medie de aproximativ 18 kg.
Înrudite cu speciile de Proconsul apar mai multe alte specii africane, printre care se remarcă
Kamoyapithecus hamiltoni, cea mai veche antropoidă descoperită până în prezent (fosilele datează din
Oligocen – 26 – 24 milioane de ani în urmă). Cu toate că resturile fosile sunt foarte fragmentare, dinţii săi
au asemănări mari cu cei ai primelor tipuri de Proconsul.
Rangwapithecus gordoni se asemăna de asemenea cu Proconsul. Structura dinţilor săi atestă însă un
regim alimentar reprezentat de hrana mai dură – frunze, lăstari – şi nu doar din fructe.
In aceeaşi perioadă au trăit şi o serie de specii de talie mică comparativ cu Proconsul -
Propliopithecus, Limnopithecus, Micropithecus, Dendropithecus.

Fig.4 “Proconsul heseloni Habitation,” © 1992 by Jay

H. Matternes.)

-3-
 Fig.5
Acest gen de maimută din Miocen a fost
gasit pentru prima data în Kenya în 1909. A fost prima
fosilă de mamifer descoperită vreodată în această
regiune a Africii. Proconsul înseamnă literal
"Înainte de Consul", Consulul fiind numele dat
cimpanzeilor care performau în Circuri europene,
astfel Proconsul este considerat un strămoș al
maimuțelor respectiv al cimpanzeilor.
Alte fosile descoperite au ajutat
cercetătorii să determine cum arată scheletul acestuia.
De remarcat faptul că nu dispunea de coadă precum
toate maimuțele moderne.
Aici zonele umbrite în albastru reprezintă
părți ale scheletului care au fost descoperite.

Fig.6 Primul craniu al genului a fost găsit în 1948

și a fost aproape complet. Rămășițele craniene au
ajutat cercetătorii să determine că Proconsul a fost un
posibil strămoș al maimuțelor.

Miocenul mijlociu
In timpul Miocenului mijlociu are loc şi un proces de imigraţie din Africa spre Europa şi Asia a
unor noi grupe de primate. Înlocuirea la nivelul întregii emisfere nordice a pădurilor de tip tropical eocene
cu ecosisteme de tipul savanelor sau stepelor ca urmare a unei răciri a climei, făcuse ca primatele
preexistente – adapide şi tarsiforme – să dispară din zone extinse, devenite improprii modului lor de viaţă.
După procesele tectonice care au dus la alipirea Africii de Eurasia cu circa 20 milioane de ani în
urmă, o serie de elemente din fauna africană şi-au extins arealul spre nord, iar printre aceste specii s-au aflat
şi primate.
Una dintre cele mai bine cunoscute grupe de primate este genul Griphopithecus (15 – 14 milioane
de ani în urmă), semnalat din Europa centrală şi de vest până în Anatolia. Trăind în păduri subtropicale
umede nu prea dense (climatul Europei era în Miocenul mijlociu mai cald comparativ cu cel din prezent
iar condiţiile particulare de mediu au permis dezvoltarea pe zone extinse a unor păduri subtropicale
asemnătoare cu cele din zonele musonice ale Indiei), Griphopithecus avea un mod de viaţă parţial terestru.
Dentiţia sugerează adaptarea la o hrană formată din fructe dure, spre deosebire de primatele africane.

-4-
 O altă specie de primată descrisă de data aceasta din peninsula Iberică este Pierolapithecus
catalaunicus (13 – 12,5 milioane de ani în urmă). Structura craniului şi a dentiţiei, ca şi cea a scheletului
indică diferenţe destul de mari faţă de Griphopithecus, dar şi faţă de alte specii de antropoide africane:
molarii sunt înalţi (caracter foarte rar la primatele de tip umanoid), faţa lungă datorită înălţimii zonei
zigomatice (a obrazului), cutia toracică îngustă şi braţe cu degete scurte. Aceste trăsături indică capacitatea
de a se căţăra în copaci dar lipsa capacităţii de a se deplasa prin brahiaţie ca antropoidele actuale.

Fig.7 Pierolapithecus catalaunicus

In aceeaşi perioadă a Miocenului mijlociu, în India au vieţuit două tipuri diferite de antropoide,
grupate până la urmă în genul Shivapithecus (12,1 – 7,9 milioane de ani în urmă), după ce iniţial o parte a
acestor fosile fuseseră descrise ca Ramapithecus. Trăsăturile craniului, dentiţia, structura scheletului
corpului şi al membrelor arată puternice apropieri cu urangutanii actuali (Pongo pygmaeus) pe de-o parte
iar pe de alta cu gigantopitecinele.
Din Asia de sud-est au fost descrise pentru intervalul cuprins între 8,5 – 7,8 milioane de ani în
urmă şi alte fosile de antropoide – Lufengpithecus lufengensis (din sud estul Chinei), Khoratpithecus
piriyai (din Thailanda), însă aceste specii nu se aseamănă cu urangutanii actuali.
Gigantopitecinele au trăit de asemenea în Asia de est şi sud-est, iar intervalul de timp acoperit de
fosilele lor este destul de mare: de la 6,5 la 5 milioane de ani în urmă pentru tipul Gigantopithecus
timpuriu până la 700 000 – 100 000 ani, pentru Gigantopithecus târziu, care în felul acesta apare
contemporan cu unele specii de hominide care au trăit în acelaşi areal. În cazul gigantopitecinelor, talia o
depăşea puţin pe cea a gorilelor adulte actuale iar principala trăsătură caracteristică era lăţimea exagerată a
molarilor şi a mandibulelor.

-5-
Fig.8 Shivapithecus Fig.9 Gigantopithecus

Miocenul superior
În Miocenul mijlociu se diferenţiaseră două tipuri de primate – unele adaptate la viaţa în păduri
umede, cu regimul de hrană preponderent frugivor, cu dentiţie mai slabă şi altele adaptate la viaţa în zone
de păduri rare cu savane, care erau semi-terestre şi aveau regimul alimentar format din alimente mai dure.
In ce priveşte grupul de origine al hominidelor, nici una dintre tipurile de antropoide din Miocenul
mijlociu nu se încadrează în tiparele specifice hominidelor: capacitate craniană mare, dimorfism sexual
slab, molarii şi premolarii mari, densitatea smalţului şi mai ales mersul biped şi staţiunea verticală.
Dacă se analizează lista dovezilor paleontologice care atestă prezenţa unor fosile preumane în
Africa, una dintre cele mai vechi este Sahelanthropus tchadensis ( 6 – 7 milioane de ani în urmă),
descoperită pe malurile lacului Ciad în anul 2002.
Sahelanthropus, ca şi alte hominide timpurii, prezintă unele caractere umane: canini de
dimensiuni reduse, o posibilă tendinţă de aplatizare a scheletului feţei, de staţiune erectă şi de mers
biped. Un indiciu pentru staţiunea erectă îl reprezintă poziţia orificiului bazal al craniului – orificiul
occipital, foramen magnum – de la care porneşte coloana vertebrală. La cimpanzeu, foramen magnum
se află într-o poziţie posterioara a craniului; la omul timpuriu şi la cel actual, acest orificiu este
poziţionat in partea inferioara a craniului, ceea ce permite mentinerea capului deasupra trunchiului (şi
nu in fata lui, ca in cazul cimpanzeului).
Din aproximativ aceeaşi perioadă datează şi Orrorin tugenensis (6 – 5,8 milioane de ani în urmă),
descoperit în nordul Kenyei, care are dinţi cu smalţ gros dar canini proeminenţi iar femurele au o epifiză

-6-
mai mare comparativ cu hominidele din Pliocen, ceea ce a făcut să se afirme că Orrorin practica mersul
biped (totuşi, acest caracter este întâlnit şi la cimpanzeii actuali).

Fig.10 Sahelanthropus Fig.11 Sahelanthropus tchadensis

Fig.12 Sahelanthropus tchadensis ”Toumai”

Fig.13 Fosile Orrorin tugenensis

-7-
 Genul Ardipithecus
Genul Ardipithecus cuprinde speciile: Ardipithecus kadabba (5,8 – 4,2 milioane de ani în urmă) şi
Ardipithecus ramidus (4,2 – 4 milioane de ani în urmă) reprezentanţi ai unei linii de prehominide. Aceste
specii se caracterizează prin asemănări la nivelul danturii cu genul Orrorin.
Ceea ce se remarcă în cazul tuturor acestor linii evolutive este lipsa unei specializări a molarilor şi
premolarilor, care sunt mici şi nu mari ca la australopiteci. În ce priveşte mersul biped, resturile fosile sunt
destul de fragmentare astfel încât o concluzie clară nu poate fi trasă în acest caz. Din motivele de mai sus,
reprezentanţii acestor trei linii filogenetice nu pot fi puse în corelaţie directă clară cu australopitecii, chiar
dacă alte resturi fosile din aceeaşi perioadă lipsesc pentru moment.

Ardipithecus kadabba : fosile suplimentare, descoperite între 1997 și 2001, și datând între 5,2 și 5,8
milioane de ani. Deși considerată inițial o subspecie de A. ramidus, în 2004 antropologii Yohannes Haile
Selassie, Gen Suwa, și Tim White au publicat un articol de ridicare A. kadabba la nivel de specie, pe baza
dinților nou-descoperiți din Etiopia. Acești dinți arată o "morfologie primitivă și un model de uzură", care
demonstrează că A. kadabba este o specie distinctă de A. ramidus.

Fig. 14 Fosile Ardipithecus kadabba

Ardipithecus ramidus este un hominid descoperit recent pe teritoriul Etiopiei, care a trăit acum
circa 4,4 milioane de ani, deci cu circa 1,2 milioane de ani înaintea celebrei Lucy (Australopitecus
afarensis).
A fost numit in septembrie 1994. În 1992-1993 o echipă de cercetare condusă de Tim White a
descoperit primele fosile A. ramidus -- șaptesprezece fragmente, inclusiv craniu, mandibula, dinții si
oasele brațului -- lângă localitatea Aramis din Etiopia, la numai 74 km de locul unde a fost găsită și Lucy,
la circa 200 km nord de Addis Abeba. Scheletul găsit a fost supranumit "Ardi".
Ardi era o femelă adultă. Măsura cam 120 cm și cântărea în jur de 50 de kg. Volumul creierului ei
este relativ mic, de circa 350 cm3 comparativ cu volumul creierului de la Homo sapiens (aproximativ
1300 cm3). Ca regulă generală, toţi hominizii cu o capacitate craniană mai mare de 500 cm3 (Rubiconul
antropologiei) fac parte din genul Homo, iar ceilalţi aparţin genurilor Australopithecus, Paranthropus,
Ardipithecus etc. A. ramidus se aseamănă mai mult cu maimuțele primitive, și foarte puțin cu
cimpanzeii; era omnivor. Totodată aveau surprinzător de multe trăsături asemănătoare omului de azi. Erau
mai curând animale/maimuțe pașnice(aveau canini reduși), care puteau să meargă în picioare(mers biped),
dar și să se cațere (s-a dedus din proporțiile corpului). Descoperirea sa are o importanță deosebită pentru
înțelegerea modului cum omul s-a despărțit de maimuță de-a lungul evoluției. El dovedește că mersul în
picioare (biped) a apărut încă pe timpul când hominizii trăiau în păduri, deci încă înainte de a se strămuta
în savane. Ardi trăia și în copaci, și pe pământ.

-8-
Fig.15 Mulaje de oase ale Fig.16 Fragmentele recuperate Fig.17 Ardi
degetelor lui Ardi din scheletul lui Ardi

Fig.18 Craniu Ardipithecus ramidus

Fig.19 Ardi

-9-
 Genul Australopithecus

Etapa australopitecilor sau etapa savanei cu copaci.

În urmă cu circa 5 – 8 milioane de ani, clima Africii a început să se schimbe ca urmare a
modificărilor climatice globale declanşate de glaciaţiuni.
Ca urmare, clima devine în Africa mai aridă iar pădurile ecuatoriale se restrâng, extinzându-se foarte
mult savana cu pâlcuri de copaci. În acest nou tip de habitat au pătruns o serie de grupuri de antropoide
superioare care au evoluat spre australopiteci. Modificările structurale au fost foarte mici la aceste
antropoide şi au vizat mai ales modificări ale dinţilor, care devin mai lungi şi mai puternici pentru că în
hrană au fost incluse tipuri de alimente mai dure – tuberculi, bulbi – care aveau altă consistenţă
comparativ cu fructele tropicale. Ca urmare, s-a modificat şi musculatura feţei într-o oarecare măsură, dar
în rest anatomia corpului a rămas neschimbată. Mersul biped, care exista şi la unele specii de maimuţe
primitive s-a dezvoltat, fără ca modul de viaţă arboricol să fie abandonat. Dimorfismul sexual continuă să
fie pregnant, ca şi la cimpanzei, masculii sunt cu circa 50% mai mari decât femelele. Prădătorii de talie
mare – lei, hiene, leoparzi, câini sălbatici – nu au constituit o problemă importantă pentru australopiteci.
Traiul în grupe, în apropierea copacilor, le permitea o apărare eficientă, ca în cazul unor specii actuale –
babuini, paviani. Cu toate acestea, nu aveau creierul mare, nu foloseau focul şi nu construiau unelte.
Această ipoteză este contrazisă însă de unii specialişti care opinează ce cel puţin unele din tipurile târzii de
australopiteci cum este Australopithecus garthi, erau capabili să folosească unelte.
Australopitecii reprezintă un grup care a evoluat în Africa în urmă cu 2 – 4 milioane de ani, din
Miocenul superior până în Pliocen, australopitecii sunt primii care prezintă caracteristici considerate tipic
umane. Numărul de resturi fosile de australopiteci este relativ important, iar numărul de specii descrise
aparţinând acestui grup este în continuă creştere, datorită noilor descoperiri efecutate mai ales în Africa de
est dar nu numai. Australopitecii au avut un succes evolutiv foarte mare, fosilele lor fiind răspândite

- 10 -
aproape pe tot teritoriul Africii de est; descoperiri recente arată însă că astfel de specii existau şi în vestul,
sudul şi nordul continentului. Au fost descrise mai multe specii de australopiteci, unele dintre ele
coexistând în aceleaşi ecosisteme. Dintre acestea se diferenţiază o aşa-numită linie robustă, care include
specii ca Australopitecus afarensis, Australopitecus aethiopicus, Paranthropus robustus, Paranthropus
boisei şi o linie gracilă, incluzând specii ca Australopitecus africanus şi Australopitecus habilis. Dintre
aceste specii, în sudul Africii au coexistat în urmă cu 3,5 – 3 milioane de ani A. africanus şi A. robustus iar
în vestul continentului acelaşi A. africanus coexistă între 2,4 – 1,9 milioane de ani cu A. boisei şi cu specii
de hominide.
Australopitecii (gr. australopithecus = maimuța sudului; denumire dată de paleontologul sud-african
Raymond Dart) sunt primele hominide acceptate ca atare. Filogenia lor este încă neclară, dar se
consideră, potrivit datelor actuale, că ei reprezintă un grup parafiletic (nu reprezintă o singură linie
evolutivă).
Numele acestui grup vine de la descoperirea, în anul 1924, în Africa de Sud, a speciei
Australopithecus africanus (maimuta sudului africana), care a trait acum 3 – 2,4 milioane de ani.
A.africanus avea mers biped, conformatia mâinii şi a danturii prezenta caractere umane, volumul
creierului său reprezenta doar o treime din cel al omului actual.

Fig.20 Australopithecus africanus

Australopitecii timpurii – sau gracili, pentru a fi

diferenţiaţi de australopitecii robuşti din Pliocenul superior - au
trăit în Africa de est şi de sud şi resturile lor se întind pe o
perioadă de mai bine de un million de ani. Habitatul în care trăiau
era o savană cu resturi de pădure. Cu toate că fosilele lor au fost
găsite în peşteri, nu este clar dacă trăiau în peşteri sau dacă oasele lor au ajuns acolo aduse de prădători ca
hienele, leoparzii sau leii care practică şi astăzi acest tip de hrănire. Oricum, nu foloseau focul şi nu există
date care să ateste că foloseau sau fabricau unelte.

Trăsături morfologice specifice australopitecilor:

Australopitecii prezintă o serie de trăsături morfologice specifice lor, trăsături care permit
individualizarea grupului atât faţă de antropoide cât şi faţă de hominidele tipice.
Articulaţia umărului australopitecilor are trăsături mixte, unele comune antropoidelor (braţul este
mai puţin rotund în zona de articulaţie, articulaţie care orientată în sus, sugerând o posibilă brahiaţie), altele
specifice omului (braţul e mai puţin mobil ca la primate).
Articulaţia cotului: La australopiteci lipsesc pe humerus cutele care apar la antropoidele care se
deplasează sprijinindu-se pe degetele braţelor. Articulaţia cotului este practic identică cu cea a hominidelor
fosile şi actuale, iar acest fapt arată că australopitecii nu descind din strămoşii antropoidelor actuale.

- 11 -
 Oasele mâinii se aseamănă mai mult cu cele de la antropoide, şi, cu toate că degetul mare are
trăsături care se regăsesc şi la hominide (la Australopithecus afarensis degetul mare este lung, spre
deosebire de cazul întâlnit la antropoide), palma de la australopiteci sugerează faptul că era adaptată mai
degrabă la apucare (şi implicit şi la deplasarea prin brahiere) decât la efectuarea de activităţi fine.
Articulaţia coxo-femurală indică în mod clar la australopiteci că aceştia utilizau deplasarea bipedă.
Oasele pelviene ale australopitecilor sunt late şi scurte, ca la oamenii actuali şi nu înalt şi îngust ca la
antropoide.
La Australopithecus afarensis, oasele şoldului sunt mai late comparativ cu cele ale omului modern
şi nediferite de antropoidele vremii sale sau actuale. O astfel de structură oferea o bază lată de sprijin
coloanei vertebrate în poziţia bipedă. Cu toate acestea, mersul biped al australopitecinelor era diferit de cel
al oamenilor. Australopithecus afarensis avea oasele iliace orientate spre spate şi îndreptat înainte, ca la
antropoidele actuale. Ori, în aceste zone se articulează muşchii care permit menţinerea posturii verticale în
repaus, iar la om oasele iliace sunt curbate lateral, ceea ce permite o bună fixare acestor muşchi. In lumina
acestor date, australopitecii mergeau biped, dar mersul lor era mai târşâit decât cel al hominidelor, iar în
repaus poziţia verticală era păstrată cu greutate. In acest fel, la nivelul bazinului, apar la australopiteci
trăsături mixte, care indică tranziţia dintre antropoide şi hominidele timpurii.
Femurul australopitecilor se caracteriza printr-o epifiză alungită. Chiar dacă la Australopithecus
afarensis epifiza este comparabilă cu cea de la hominide (în privinţa acestui caracter hominidele şi
antropoidele nu se deosebesc în mod radical), la australopitecii care au apărut mai târziu epifiza e foarte
lungă, caracter asociat cu oase late la nivelul şoldului dar cu membre inferioare scurte.
Articulaţia genunchiului: datorită modului particular de deplasare bipedă, cu genunchii apropiaţi, la
om femurele fac un unghi ascuţit în zona genunchilor datorită lăţimii oaselor bazinului, în vreme ce la
antropoide deplasarea se face cu picioarele paralele şi genunchii depărtaţi. In acest caz, australopitecii se
aseamănă clar cu hominidele în privinţa modului de dispunere a femurelor dar alte trăsături le apropie de
antropoide. Articulaţia genunchiului arată clar că în cadrul acestei grupe s-a realizat o modificare a unei
structuri preexistente adaptate la o viaţă semiarboricolă la un tip nou de locomoţie – mersul biped.
Talpa piciorului australopitecilor arată din nou adaptări la mersul biped. Unghiul pe care îl face
talpa piciorului este perpendicular, ca la oamenii moderni, iar zonele de arcuire apar şi ele. Însă, degetele
sunt lungi şi curbate iar degetul mare de la picior se pare că era opozabil şi putea fi folosit la apucarea
diferitelor obiecte.

- 12 -
 Fig.21 Australopithecus afarensis Ansamblul acestor trăsături sugerează faptul că
australopitecii timpurii din care face parte Australopithecus
afarensis (Fig.21) aveau atât capacitatea de a se deplasa în copaci
– dovezile sunt la nivelul articulaţiei genunchiului şi al labei
piciorului – dar se deplasau şi pe sol – iar dovezile sunt prezente
la articulaţia piciorului de restul scheletului, la genunchi şi la laba
piciorului.
În această ordine de idei, chiar dacă australopitecii
practicau mersul biped, nu este neapărat necesar ca acest caracter
să îi califice automat ca strămoşi ai hominidelor. Poate fi vorba şi
în acest caz de convergenţă evolutivă, generat de evoluţia într-un
mediu în care zonele împădurite alternau cu zone deschise.
În ceea ce priveşte craniul, australopitecii se caracterizau
în special prin dezvoltarea unei danturi puternice, cu molari şi
premolari laţi şi caracterizaţi printr-un smalţ foarte gros.
Mandibula era de asemenea puternică iar craniul, mai degrabă mic,
se caracterizează prin trăsături morfologice menite să atenueze
presiunile mari exercitate de dinţi în timpul masticaţiei.

O altă specie, descoperită mai recent – Australopithecus anamensis (4,2 – 3,8 milioane de ani în
urmă) este una dintre cele mai vechi specii aparţinând acestui grup. Cu toate că dentiţia nu diferă radical de
dentiţia altor primate din Miocenul superior din Africa sau Europa, structura articulaţiei cotului şi cea a
scheletului membrului inferior arată că Australopithecus anamensis se deplasa în poziţie bipedă.

Fig.22 Australopithecus anamensis

În anul 1974, o echipă de paleontologi, condusă de Donald Johanson, a descoperit în regiunea

Hadar din Etiopia, o parte (aproximativ 40%) a unui schelet având vârsta de 3,24 milioane de ani
(datare prin metoda cu argon) apartinând unei forme de Australopithecus, diferită de A. africanus,
astfel că a fost considerată o altă specie; ea a fost denumită, după numele locuitorilor zonei in care a
fost descoperită (ei se numesc afari), Australopithecus afarensis. Scheletul apartinea unei femele tinere
(de până la 20 de ani), de numai 1 metru înălțime şi cântărind aproximativ 25 de kilograme.
Entuziasmul cercetătorilor din echipa lui Johanson i-a determinat să dea descoperirii lor un nume
mai „personalizat”, numind-o „Lucy”, după titlul unei melodii interpretată de celebra formatie Beatles –
„Lucy in the Sky with Diamonds”.
Cu o vârstă apropiată de cea a lui Lucy, au fost datate urmele de paşi imprimate acum
aproximativ 3,7 mi1ioane de ani in cenuşa vulcanică solidificată de la Laetoli (regiune din cheile Olduvai),
Tanzania. Aceste urme, descoperite de paleontologul Mary Leakey, indică faptul că halucele

- 13 -
(degetul mare) nu era opozabil ca la maimuțe, ci paralel cu celelalte degete, iar bolta plantară este bine
marcată.

Fig.23 Lucy schelet reconstrucție. Fig.24 Lucy Fig.25 Reconstrucție craniu

Muzeul de Istorie Naturală Cleveland. Australopithecus afarensis

Fig.26 Reconstrucție femelă Australopithecus afarensis

- 14 -
 Ca o concluzie la situaţia prezentată anterior, în Pliocen se conturează două grupe de strămoşi
posibili ai hominidelor. Una o reprezintă grupul reprezentat de Sahelanthropus, Orrorin şi Ardipithecus
(alături de alte specii) – grup caracterizat prin dinţi mici şi mandibula fragilă şi al doilea reprezentat de
australopitecii timpurii, cu dinţi mari şi mandibule masive. In prezent, nu se poate preciza dacă
Ardipithecus a fost strămoşul lui Australopithecus, dacă Australopithecus anamensis este strămoşul lui
Australopithecus afarensis sau ambele specii stau la originea asutralopitecilor din pliocenul superior sau la
originea australopitecilor robuşti sau hominidelor. Artefacte de piatră din acea epocă nu s-au descoperit iar
eventuale unelte din lemn de genul celor utilizate de cimpanzei nu se pot păstra.

- 15 -
 Genul Paranthropus
O altă linie de australopiteci a fost reprezentată de formele robuste, care prezentau cutie
craniana rezistentă, fălci puternice şi dinți mari, fiind adaptați pentru sfârâmarea şi marunțirea
alimentelor tari. Reprezentanți ai acestei linii sunt speciile Paranthropus boisei( 2 – 0,8 milioane de ani în
urmă, fost Australopithecus boisei), P. robustus (1,5 – 0,8 milioane de ani în urmă, fost Australopithecus
robustus) și Paranthropus aethiopicus (2,5 – 1,8 milioane de ani în urmă). Apariţia lor este legată în opinia
antropologilor de aridizarea climatului şi restrângerea zonelor împădurite, fapt ce a impus o serie de adaptări
formelor de australopiteci timpurii.

Paranthropus boisei: a fost descoperit pentru prima dată de antropologul Mary Leakey la 17
iulie 1959, la Olduvai Gorge, Tanzania. Paranthropus boisei s-a dovedit a fi o comoară în special atunci
când Richard Leakey a considerat a fi prima specie de hominizi care foloseau unelte de piatră. Un alt
craniu a fost descoperit în 1969 de către Richard la Koobi Fora în apropiere de regiunea Lacului Turkana, în
Kenya.
Volumul creierului era destul de mic, circa 500 și 550 cm ³, nu cu mult mai mare în comparație cu
Australopithecus afarensis și Australopithecus africanus, sau cimpanzeii moderni. Spre deosebire de P.
robustus, P. boisei era dotat cu un foramen magnum mult mai scurt. În medie, bărbații adulți erau mai
mari decât femelele (dimorfism sexual), cum a fost cazul la aproape toți australopitecii. Masculii cântăreau
49 kg și aveau 1,37 m înălțime, în timp ce femelele cântăreau 34 kg și aveau 1,24 m înălțime.
În 1993, A. Amzaye a găsit fosile de P. boisei în Konso, Etiopia. Denumirea parțială a craniului este
KGA10-525 și este datat la 1,4 milioane de ani. Este cel mai mare specimen de craniu P. boisei găsit
vreodată. Cel mai vechi exemplar de P. boisei a fost găsit în Omo, Etiopia și datează de la 2,3 milioane de
ani, clasificat ca (L. 74a-21), iar cel mai tânăr model de la Olduvai Gorge datează 1,200,000 de ani, și este
clasificat ca OH 3 și OH 38 .

Paranthropus robustus: a fost descoperit în 1938 de către un doctor scoțian numit Broom în
timpul unor excavații la Kromdraai, Africa de Sud. Acesta a descoperit bucăți de craniu și dinți care
semănau cu Australopithecus africanus găsit înainte de Raymond Dart. Craniul însă avea unele
caracteristici "robuste".
P. robustus avea forma capului asemănătoare cu a unei gorile, cu o falcă mai masiv construită și
dinții în comparație cu hominizii din linia Homo. DNH 7 craniul Paranthropus robustus, "Eurydice", a fost
descoperit în 1994, la Pestera Drimolen în Africa de Sud de către Andre Keyser, și este datată la 2,3
milioane de ani, aparținând probabil unei femei. Dinții acestor primate erau mai mari si mai groși decât ai
oricăror australopiteci gracili găsiți. Masculii P. robustus aveau numai 1,2 m înălțime și cântăreau 54 kg,
în timp ce femeile saveau main puțin de 1 metru înălțime și cântăreau doar 40 kg, indicând astfel un mare
dimorfism sexual. Dinții găsiți de P. robustus sunt aproape la fel de mari ca cei de P. boisei.

Paranthropus aethiopicus: Primul specimen de Australopithecus aethiopicus care a fost

descoperit este cunoscut ca Omo 18. Omo 18, de asemenea, cunoscut sub numele de Paraustralopithecus
aethiopicus a fost descoperit în sudul Etiopiei de către arheologii francezi Camille Arambourg și Yves
Coppens în 1967. Omo 18 servește ca un predecesor al KNM-WT 17000, descoperit în 1985 de Alan
Walker în vestul Turkanei, Kenya. KNM- WT 17000 (cunoscut sub numele de "Craniul negru" din cauza
culorii întunecate a osului, cauzate de un nivel ridicat de mangan), este unul dintre primele exemple de
hominizi robuști din Pliocen. P. aethiopicus avea o creastă sagitală mare și arcul zigomatic adaptate pentru
alimente greu de mestecat (precum craniile gorilelor).

- 16 -
 Toate aceste specii aveau cranii masive, cu arcade proeminente şi calota joasă, iar capacitatea
craniană era mai mare comparativ cu cea a australopitecilor gracili (circa 500 cm3 faţă de doar 400).
Scheletul membrelor şi al corpului sugerează că se deplasau în poziţie bipedă, iar regimul lor alimentar era
mixt, incluzând carne şi aproape sigur diferite tipuri de insecte – date sugerate de cercetări recente asupra
compoziţiei chimice a dinţilor. Cât priveşte faptul dacă vânau sau nu, dovezi clare nu există. Cu toate
acestea există dovezi care atestă că australopitecii erau vânaţi de leoparzii contemporani lor.
Australopitecii robuşti au fost de asemenea contemporani cu cel puţin două specii de hominide –
Homo habilis şi Homo erectus. Dispariţia australopitecilor a fost pusă de unii antropologi pe faptul că
Homo erectus, devenit un vânător specializat i-a exterminat în mod direct. Dispariţia lor poate fi însă
asociată şi cu schimbările climatice sau cu competiţia pentru hrană.

Fig.28 Paranthropus robustus

Fig.27 Paranthropus boisei

- 17 -
Fig.29 Paranthropus aethiopicus

Fig.30 Craniu Paranthropus boisei

Fig.32 Craniu Paranthropus aethiopicus

Fig.31 Craniu Paranthropus robustus

- 18 -
 Genul Kenyanthropus
Kenyanthropus platyops (3,5 – 2,9 milioane de ani în urmă) este o altă specie de hominide
descoperită în lacul Turkana, Kenya în 1999 de către Justus Erus, care a făcut parte din echipa lui Meave
Leakey. Remarcabil la Kenyanthropus era craniul, caracterizat prin faţa aplatizată, iar structura craniului şi
dentiţia arată o asemănare remarcabilă cu Homo rudolfensis, specie care a trăit în aceeaşi regiune dar cu un
milion de ani mai târziu.
Etimologie: numele de Kenyanthropus platyops a fost atribuit acestei specii unice pentru mai multe
motive: numele genului „Kenyanthropus” a fost propus pentru a recunoaște Kenya, deoarece acolo au fost
descoperiți foarte mulți hominizi, iar aceste constatări au jucat un rol important în înțelegerea evoluției
umane. Numele speciei „platyops” este derivat din două cuvinte grecești: „platus”, care înseamnă "plat", și
„opsis” care înseamnă „față”, referindu-se la fața foarte plată a craniului fosilei.
Structura facială a Kenyanthropus și caracteristicile sale derivate erau foarte diferite de cele ale
Paranthropus; aproape fiecare trăsătură craniană era diferită. Structura craniană a Kenyanthropus are
cateva similitudini cu Australopithecus, cum ar fi dimensiunea creierului, părți din nazale, regiunile
suborbitale și temporale, dar diferențele depășesc cu mult similitudinile care conduc la noul gen.
Kenyanthropus avea molari mici, și o față plată,aceste caracteristici fiind similare cu cele ale omului
modern. Kenyanthropus platyops ne-a determinat să regândim originile omului modern.
O specie încă nedenumită ştiinţific, cunoscută deocamdată ca scheletul „Little Foot” provine din
situl sudafrican Sterkfontein. Scheletul aproape complet al acestei specii se caracterizează prin braţe şi
degete scurte, asemănătoare cu cele ale oamenilor actuali, scheletul picioarelor indică clar staţiunea bipedă
însă degetul mare era despărţi de celelalte, ceea ce permitea
căţărarea cu uşurinţă.

Fig.33 Craniu Kenyanthropus platyops

Fig.34 Kenyanthropus platyops

- 19 -
 Genul Pithecanthropus
Omul de Java (Homo erectus erectus) este numele dat fosilelor descoperite în 1891 la Trinil -
Ngawi Regency pe malurile râului Solo din Java de Est, Indonezia, unul dintre primele exemplare cunoscute
de Homo erectus. Descoperitorul ei, Eugène Dubois, i-a dat denumirea științifică Pithecanthropus erectus ,
un nume derivat din rădăcini latine și grecești însemnând drept om-maimuță. Ceea ce a găsit Dubois a fost
un specimen foarte incomplet, constând dintr-o calotă, un femur, și câțiva dinți. Există o disidență: dacă
toate aceste oase reprezintă aceeași specie.

Un al doilea specimen, mai complet a fost descoperit mai târziu, în satul Sangiran, Java Centrală, 18
km la nord de Solo. Aceast specimen cu o calotă de mărime similară cu cea găsită de Dubois, a fost
descoperit în 1936 de către paleontologul născut în Berlin: G.H.R von Koenigswald. Aceste fosile aveau
1.66 milioane de ani.

Până la descoperirea altor rămășițe umane vechi în Great Rift Valley din Kenya, descoperirile lui
Dubois si ale lui Koenigswald au reprezentat cele mai vechi rămășițe hominide găsite vreodată. Unii
oameni de știință din timpurile noastre au descris Omul de Java al lui Dubois ca o formă potențial
intermediară între oamenii moderni și strămoșul comun pe care îl împărtășim cu alte maimuțe mari.
Consensul actual al antropologilor este că strămoșii direcți ai omului modern au fost populațiile africane de
Homo erectus (eventual Homo ergaster), mai degrabă decât populațiile asiatice exemplificate de Java Man
și Peking Man.

Homo erectus pekinensis sau sinantropul (altă denumire: omul de Pekin) este un strămoș
al omului, ale cărui vestigii au fost descoperite în peștera Șu-Ku-Tian (Zhoukoudian) de lângă Beijing. Față
de Pithecanthropus, avea craniul mai înalt, cu un volum mai mare (1050 cm3) și fruntea mai puțin teșită. S-
a dovedit că sinantropul cunoștea și utiliza focul.

Fig.35 Bust de Peking Man expus Fig.36 Primul craniu Homo erectus pekinensis
permanent la Zhoukoudian

- 20 -
Fig.37 Pithecanthropus erectus Java Man Fig.38 Pithecanthropus erectus

Fig.39

- 21 -
 Genul Homo

Etapa hominidelor sau etapa savanei cu tufişuri

Instalarea cu circa 2,5 milioane de ani în emisfera nordică a unei perioade glaciare a dus la o
accentuare a aridizării climatului Africii, ceea ce a dus la dispariţia treptată a savanei cu copaci şi înlocuirea
ei cu savana cu tufişuri actuală. Acest fenomen a cauzat o presiune ecologică extrem de puternică asupra
speciilor adaptate la viaţa arboricolă, care au dispărut în cea mai mare parte. In acest fel, australopitecii
aveau de înfruntat un pericol mult mai mare din partea prădătorilor tereştrii. In zone unde s-au mai păstrat un
timp ecosisteme cu pâlcuri de copaci au supravieţuit un timp şi australopitecine robuste sau gracile, însă
treptat ele au fost înlocuite cu un tip nou, capabil să ţină la distanţă prădătorii folosind tehnici pe care le
folosesc şi cimpanzeii actuali – folosirea de beţe lungi, aruncarea cu pietre sau crengi, agitarea de ramuri de
la acacii, folosirea zgomotelor puternice, folosirea focului.
In această perioadă este cel mai probabil că au început să fie folosite uneltele, la început din os sau
lemn si ulterior din bucăți de piatră prelucrate grosolan ca şi focul. Acest din urmă aspect a permis acestor
tipuri de australopiteci să ţină la respect prădătorii din savană.
Din acste grupe s-au desprins liniile filogenetice care au dus la hominide. De la bipedismul
facultativ, arboricol, se trece la un bipedism de tipul celui de la oamenii actuali, creierul devine mai mare,
se diminuează dimorfismul sexual – masculii sunt doar cu 35% mai grei comparativ cu femelele,
picioarele devin mai lungi, braţele mai scurte, coloana vertebrală devine mai dreaptă, dinţii scad în
dimensiuni datorită creşterii ponderii produselor animale în hrană – carne de la animale capturate, larve,
insecte.
În urma acestor procese apar în Africa cel puţin două specii de hominide, diferite între ele: Homo
rudolfensis şi Homo erectus, ambele cu fosile cunoscute doar din estul Africii – zonă care a avut o
evoluţie climatică mai dură, iar speciile de aici au fost izolate de valea riftului african din vestul
continentului, unde condiţiile climatice au fost mai favorabile şi au permis păstrarea pădurilor ecuatoriale
până în prezent.

- 22 -
 Hominidele

Apărute cu circa două milioane de ani în urmă, primele hominide s-au dezvoltat paralel o perioadă
de timp cu australopitecii, cu care coabitau în aceleaşi ecosisteme. Chiar dacă o serie de caractere propuse
pentru a diferenţia hominidele de antropoide şi de australopiteci – mersul biped, craniul cu capacitate
mare, dentiţia – nu pot fi folosite ca argumente definitive datorită faptului că pot apare şi prin convergenţă
evolutivă iar aspecte legate de comportament şi mai ales limbajul articulat nu pot fi folosite deoarece nu
lasă urmă fosile, există totuşi un set de dovezi care indică apartenenţa unei specii sau alteia la grupul
hominidelor. Acestea sunt în principal folosirea focului, realizarea de unelte şi comportamentul faţă de
morţi. Hominidele s-au desprins din alte linii de australopitecine decât cele care au dat speciile robuste şi
gracile.

Homo habilis
Cele mai vechi fosile atribuite de paleontologi genului Homo aparțin speciei Homo habilis şi
au fost descoperite de echipa condusă de Louis Leakey, in 1964, in cheile Olduvai. Fosilele au vârste
cuprinse intre 2,4 şi 1,6 milioane de ani, prezentând evidente trăsături morfologice umane.
În comparație cu australopitecii, Homo habilis avea maxilarul mai scurt şi un volum mai mare
al creierului (aproximativ 600 - 750 cm3). Adaptat la condiții de savană, în climat arid, se mişca uşor
pe sol, având simțul spațiului şi al explorării. Trăia in societăți, se adăpostea in peşteri şi îşi amenaja
locuințe temporare; la Olduvai şi Melka Konture, au fost descoperite fundații ale unor adăposturi din
piatră, reprezentând primele tentative de arhitectură ale genului Homo. Homo habilis este considerat un
făuritor de unelte, fiind creatorul culturii de prund (confecționa unelte ascuțite, din piatră). Tocmai
această abilitate de a confecționa unelte, i-a adus şi denumirea de habilis, adică îndemânatic. Se pare
că nu cunoştea însa, focul.

Fig.40 Homo habilis

- 23 -
 Fig.41 Homo habilis

Homo ergaster
Fosile datând de acum 1,9 - 1,5 milioane de ani marchează un stadiu nou in evoluția
hominidelor. Unii paleontologi consideră aceste fosile ca aparținând unei specii distincte – Homo
ergaster. H. ergaster avea un volum cerebral semnificativ mai mare decat H. habilis (peste 900 cm3),
picioare lungi şi subțiri, cu articulații fine, bine adaptate la mersul biped pe distanțe lungi. Degetele
erau relativ scurte şi drepte, sugerând că H. ergaster nu se cațără în copaci. Această specie a fost
descoperită in zone aride, mai frecvent decât alte forme de hominide, fiind asociată cu depozite de
unelte mult mai elaborate decât cele produse de H. habilis. Dinții săi mai mici arată că hrana pe care o
consumă era diferiăa de cea a australopitecilor – mai multă carne şi mai puține vegetale – preparându-şi
o parte din hrană prin coacere sau marunțire. Aşadar, este foarte posibil ca H. ergaster sa fi cunoscut
focul.
Homo ergaster marchează o schimbare importantă şi în privința dimensiunilor corpului la cele
două sexe. La primate, diferența de mărime a corpului între mascul şi femelă reprezintă componenta
majoră a dimorfismului sexual: la gorilă şi orangutan masculii sunt de aproape două ori mai grei decât
femelele; la cimpanzei şi bonobo, masculii sunt doar de aproximativ 1,35 ori mai voluminoşi decât
femelele. La Australopithecus afarensis, masculii erau de aproximativ 1,5 ori mai grei decât femelele.
Dar, în cadrul genului Homo, începând chiar cu formele timpurii, diferența de talie şi greutate dintre
cele două sexe s-a redus semnificativ, această tendință menținându-se şi la omul modern: raportul
dintre masa corporală este de aproximativ 1,2 in favoarea sexului mascul.
Reducerea dimorfismului sexual în privința taliei şi a greutății corpului poate oferi unele
indicii asupra sistemelor sociale ale formelor hominide extincte. La primatele actuale, dimorfismul
sexual extrem se asociază cu o competiție intensă între masculi pentru împerecherea cu mai multe
femele. La specii care tind să formeze asocieri de tip pereche (aşa cum este şi specia Homo sapiens),

- 24 -
necesitatea existenței unui dimorfism sexual este mai puțin stringentă. Aşadar, este posibil ca indivizii
de Homo ergaster sa fi format, cu precădere, asocieri de tip pereche, spre deosebire de formele
hominide anterioare.
Această schimbare de comportament s-ar fi putut asocia cu îngrijirea pe termen mai lung a
progeniturii, de către ambii parinți. La omul actual, copiii depind de parinții lor, pentru hrană şi
protecție, o perioadă mult mai lungă decât puii de cimpanzeu sau ai altor forme hominoide.
Fosilele recunoscute în prezent ca aparținând speciei H. ergaster au fost, inițial, considerate ca
aparținând unei alte forme de hominide – Homo erectus, iar unii paleoantropologi încă susțin această
încadrare.

Fig.42 Homo ergaster

- 25 -
 Homo erectus
Homo erectus (1.900 .000 – 100. 000 ani) a apărut în Africa şi a fost prima formă de hominid care a
migrat în afara continentului african. Cele mai vechi fosile de hominide descoperite în afara Africii, datând
de acum 1,8 milioane de ani, au fost gasite in anul 2000, în fostul stat sovietic Georgia.
În migrația sa, H. erectus a ajuns până în arhipeleagul Indoneziei.
Craniile acestui tip de hominid se caracterizează în principal prin arcade puternice şi lipsa bărbiei, ca şi prin
prezenţa unei creste sagitale slab marcate. Unele crania – cele din Indonezia -- au baza lată şi osul frontal
plat iar altele – din China, cu capacitatea craniană mai mare – sunt mai subţiri, cu fruntea bombată.
Resturi fosile au fost identificate în alte zone ale Asie i – China şi în Caucaz. Craniile – păstrate foarte bine
– evidenţiază unele trăsături comune dar şi o variabilitate care poate sugera existenţa unui grup de specii
înrudite. Homo erectus avea un comportament social, trăind în triburi de câte 20 - 50 de indivizi şi
adăpostindu-se în peşteri. Vâna animale mari (cai, urşi, elefanți, căprioare etc.), iar vânatul era
preparat la foc înainte de a fi consumat. În cadrul speciei H. erectus s-a diferențiat o formă nouă de
oameni moderni, încadrată în specia Homo sapiens („omul intelept”).
Compararea fosilelor de H. erectus cu caracteristicile omului modern, precum şi studiul ADN
uman, au indicat faptul că specia H. erectus a dispărut în urmă cu circa 200.000 de ani.

Datorită faptului că este în mod clar vorba de o variabilitate destul de mare, unii specialişti au
sugerat faptul că ar fi vorba nu de o formă mai timpurie de Homo erectus sau de o legătură cu speciile
africane ca Homo habilis, ci de o specie deosebită – denumită fie Homo damanisi fie Homo georgicus.
Homo erectus nu s-a modificat în mod esenţial timp de circa un milion de ani. Totuşi, datorită
marii răspândiri geografice s-au format rase geografice din Asia până în Europa. Datele paleontologice
arată că descendenţii unei linii de Homo erectus au dus în final la omul de Neanderthal – Homo
neanderthalensis (500 000 – 27 000 ani), o etapă evolutivă intermediară fiind Homo heidelbergensis (800
000 mii de ani). Aceste două specii au fost răspândite din vestul şi sudul Europei până în sud-estul Asiei,
şi au fost grupul dominant de hominide până în urmă cu circa 100 000 de ani, când teritoriul lor a fost
treptat ocupat de Homo sapiens.

- 26 -
Fig. 43 Homo erectus

- 27 -
 Fig.44
Homo
damanisi

Fig. 45 Homo erectus

Toate aceste date au dus la apariţia unei teorii noi – care la un moment dat a avut destul de mulţi
adepţi – teoria evoluţiei paralele a mai multor populaţii de Homo erectus. Opusă teoriei originii unice a
omului modern, acceptată în prezent aproape în unanimitate, această teorie se baza tocmai pe răspândirea
extrem de largă a resturilor fosile de Homo erectus pe glob acum un milion de ani (lipseau practic doar din
America, Australia şi Antarctica). Această teoria sugera că după o expansiune pe cele trei continente –
Africa, Asia şi Europa, populaţiile de Homo erectus s-au diferenţiat treptat datorită evoluţiei în medii
diferite şi au dat naştere la populaţii de Homo sapiens în mai multe puncte de pe glob, iar aceste populaţii
diferite reprezintă punctul de plecare pentru diferitele rase umane. În conformitate cu această teorie, Homo
sapiens actual are originea în mai multe populaţii distincte ale lui Homo erectus, iar aceasta ar explica
unele diferenţe anatomice cum sunt cele care apar între populaţiile europene şi aborigenii australieni de
exemplu. Populaţiile de Homo erectus din China contientală de acum 400 000 ani se caracterizau prin feţe
aplatizate şi pomeţi proeminenţi ca şi populaţiile asiatice de Homo sapiens, în vreme ce Homo erectus din
insula Java, mai vechi cu 300 000 ani, se asemăna cu aborigenii australieni prin faţa proeminentă.
Conform acestei teorii, o populaţie europeană de Homo erectus a dus la neanderthalieni, care în
acest fel s-ar fi situat printre strămoşii direcţi ai lui Homo sapiens. Înainte de obţinerea unor serii de dovezi
de biologie moleculară, această teorie a avut un oarecare succes.

- 28 -
 Teoria evoluţiei lui Homo sapiens dintr-un singur grup, originar din Africa se bazează atât pe
datele fosile cât şi pe dovezile de biologie moleculară.În lumina acestei teorii, în stadiul târziu al evoluţiei
omului, au coexistat mai multe specii de hominide. Legătura dintre Homo erectus şi Homo sapiens este
Homo heidelbergensis, apărut cu circa 6 – 500 000 de ani în urmă din populaţii de Homo erectus din
Europa, Africa şi Asia. Spre deosebire de Homo erectus, Homo heidelbergensis avea un craniu mai mare,
faţa mai puţin proeminentă şi nasul mare. Populaţiile de Homo heidelbergensis din Africa au dat naştere
acum 200 000 ani la Homo sapiens în vreme ce cele din Europa şi vestul Asiei, zone cu climat glaciar în
acea perioadă, au dat naştere lui Homo neanderthalensis. In urmă cu circa 100 000 de ani, populaţiile de
Homo sapiens au părăsit Africa pentru a popula Asia, Europa şi restul globului. Populaţiile locale de
Homo erectus au evoluat separat, dar în opinia acestei teorii ele nu au mai generat forme noi, dispărând în
cele din urmă fără să lase urmaşi. O altă opinie (cunoscută ca modelul asimilării şi promovată de
antropologi ca Gunter Brauer) este că Homo sapiens în răspândirea sa pe glob a coabitat şi s-a putut
încrucişa cu unele din aceste – şi acesta ar fi cazul neanderthalienilor în Europa şi cel al lui
populaţiilor descendente din Homo erectus din Indonezia.

Homo heidelbergensis
Homo heidelbergensis este cunoscut cu fosile atât din Africa – Africa de Sud – unde a fost
identificat pentru prima dată, Kenya, Tanzania, Etiopia -- cât şi din Europa – Franţa, Germania,
Grecia,Ungaria, Marea Britanie. Trăsăturile sale amintesc atât de Homo sapiens cât şi de neanderthalieni,
însă erau în mod clar mai primitive. Craniile sale, mai fragile comparativ cu cele de Homo erectus, aveau o
capacitate craniană mai mare iar cutia craniană în sine era mai înaltă şi mai umflată lateral. Faţa nu mai era
proeminentă ci aplatizată şi situată sub cutia craniană. In opinia specialiştilor, această specie îşi are originea
în Africa sau Europa, iar diferenţierea a avut loc în urmă cu 600.000 de ani. Răspândindu-se treptat în Africa
şi Europa, ca un răspuns la condiţiile diferite ale mediului, au început să apară adaptări locale care au dus
treptat la cele două specii menţionate anterior.

Omul de Neanderthal

În anul 1856, lucrătorii dintr-o zonă minieră din valea Neander – Germania, au descoperit într-o
grotă fosile umane misterioase. Ele au fost datate cu o vârstă aproximativă de 40.000 ani; au
aparținut unui hominid robust, cu osătura puternică şi prognatism accentuat. Hominidul a primit
numele Homo neanderthalensis, denumirea uzuala fiind cea de om de Neanderhtal.

- 29 -
 O vreme mulți paleontologi au considerat omul de Neanderthal o verigă intermediara intre
H. erectus şi H. sapiens. In prezent, cei mai mulți au abandonat această versiune. Neanderthalienii se pare
că au descins din specia H. heidelbergensis aparută în Africa acum 600.000 de ani şi apoi raspandită în
Europa.

Omul de Neanderthal, apărut în Europa şi în Orientul Apropiat acum aproximativ 200.000 de ani,
era robust, cu talia mică (1,55-1,60 m), fruntea joasă, pomeții aplatizați şi torus supraorbital puternic; avea
un volum al creierului comparabil cu cel al omului actual şi era capabil sa fabrice unelte de vânătoare din
lemn şi piatră. Practica ritualuri de înmormantare; de aici s-a dedus faptul că aceşti oameni credeau în
existența de după moarte şi aveau, în consecință, o gândire plină de simboluri, caracteristică oamenilor
moderni. Dar, în ciuda numeroaselor adaptări pe care le prezenta, omul de Neanderthal se pare că a dispărut
în urmă cu 30.000 de ani, neaducându-şi contribuția la fondul genetic al omului actual.

- 30 -
 Homo antecessor
Homo antecessor (400 000 ani) reprezintă o formă controversată, considerată ca o verigă de
legătură. Denumirea a fost dată de un grup de specialişti fosileor descoperite în Spania, în situl Gran
Dolina, fosile cu vechimea de circa 800 000 - 780 000 ani (vârsta este dovedită de plasarea fosilelor sub
un strat de sedimente care înregistrează ultima modificare a polilor magnetici ai Pământului). Fosilele sunt
în general de copii sau de tineri şi oasele poartă o serie de urme de tăiere cu unelte de piatră. Practica
înhumării fiind exclusă la aceşti oameni timpurii rămâne în picioare doar ipoteza canibalismului care să
explice aceste semne. Numărul extrem de mare de fosile descoperite aici oferă o surprinzătoare pleiadă de
caractere mixte între Homo heidelbergensis şi neanderthalieni. Asemănările cu prima specie se relevă în
tipul mandibulei în vreme ce oasele temporale au aceaşi formă ca la oamenii moderni. Pe de altă parte,
zona occipitală este aproape identică cu cea de la neanderthalieni iar zona centrală a feţii din jurul nasului
este la fel de proeminentă ca la Homo neanderthalensis.
Pe de altă parte, o serie de alţi specialişti opinează că aceşti oameni fosili erau de fapt
neanderthalieni timpurii şi nu o verigă de legătură. In favoarea acestei ipoteze pledează şi asemănarea
mare între dantura lui Homo antecessor şi dinţii descoperiţi în nordul Africii, în Algeria, în sedimente
datând din aceeaşi perioadă şi atribuite unei ramuri de hominid denumit Homo mauretanicus.

Fig.46 Homo antecessor

Homo floresiensis
Homo floresiensis (200 000 – holocen - actual?). Această specie reprezintă una din enigmele
evoluţiei speciilor umane. Prezenţa sa este atestată din insula Flores, situată la est de Java, prin resturi de
unelte datând de acum 800 000 ani. Această vechime, ca şi trăsăturile morfologice ale craniului sugerează
o înrudire directă cu Homo erectus, specie care a trăit în Indonezia în acea vreme. Ceea ce frapează la
Homo floresiensis sunt dimensiunile sale mignione – adulţii acestei specii rar depăşeau 1 m înălţime.
Fosilele acestei specii au fost datate atât prin metoda carbonului radioactiv cât şi prin fauna asociată
acestor fosile la o vârstă de numai 18 000 de ani, ceea ce arată că practic a fost contemporan cu Homo
sapiens. Apariţia acestei specii nu este întâmplătoare – sunt o serie de dovezi paleontologice pentru alte
grupe de animale care în condiţiile unui mediu insular şi-au diminuat talia. Faptul că insula Flores nu este
o insulă mică nu este un impediment – diminuarea taliei acestui descendent al lui Homo erectus putea să
se realizeze pe una din insulele mici aflate între Java şi Flores. Problema care se pune este alta – cum a
ajuns acest descendent al lui Homo erectus pe Flores dacă se consideră că Homo erectus nu era capabil să
construiască plute sau bărci. Oricum, prezenţa sa nu este atât de surprinzătoare, deoarece mai există
populaţii pitice – de data aceasta de Homo sapiens – care trăiesc în condiţii de junglă nu mult diferite de
cele indoneziene. Homo floresiensis era capabil să prelucreze unelte, să folosească unelte şi să vâneze

- 31 -
animale de talie medie, chiar dacă avea un creier comparabil ca mărime cu cel al maimuţelor antropoide –
doar 380 cm3.

Dispariţia în urmă cu circa 12 000 de ani în urmă poate fi pusă pe seama a trei posibilităţi –
schimbările majore ale climatului la sfârşitul pleistocenului, pătrunderea unor grupe masive de Homo
sapiens care l-au eliminat prin competiţie directă sau indirectă, sau o masivă erupţie vulcanică ce a
devastat practic insula în aproximativ aceeaşi perioadă. Cu toate acestea, în cadrul unor populaţii locale
există mituri şi legende despre o populaţie de talie mică care trăieşte în junglă, ceea ce aduce în discuţie
dacă într-adevăr Homo floresiensis a dispărut cu totul în urmă cu mai bine de 10. 000 de ani sau dacă nu
cumva populaţii izolate în junglele diferitelor insule au supravieţuit mult mai târziu, până după instalarea
europenilor în regiune (la instalarea olandezilor în insulă, aceştia au menţionat de multe ori povestiri ale
băştinaşilor despre oameni de talie mică care trăiau în junglele neexplorate nici în prezent din centrul
insulei Flores).

- 32 -
 Homo Sapiens
Homo sapiens (500 000 – actual):
Multă vreme apariţia lui Homo sapiens a fost una dintre pietrele de încercare a teoriei evoluţioniste.
Datele fosile păreau să indice apariţia sa în Europa, însă nu se cunoşteau forme fosile care să ateste prezenţa
sa şi în Africa. Abia după studierea fosilelor din Africa de Sud şi interpretarea rezultatelor s-a ajuns la
concluzia că în paralel cu apariţia lui Homo neanderthalensis în Europa, din populaţii aparţinând lui Homo
heidelbergensis sau Homo rhodesiensis, acum circa 400 000 – 150 000 ani s-a realizat trecerea treptată spre
o nouă specie umană – Homo sapiens. Apărute pe un teritoriu cuprins între Capul Bunei Speranţe şi Etiopia,
populaţiile de Homo sapiens se răspândesc treptat în Africa, astfel încât între 160 .000 şi 75 000 ani în urmă
prezenţa lor era atestată practic de pe tot teritoriul continentului. O situaţie interesantă o prezintă zona
Orientului Apropiat – respectiv Israelul – de unde au fost scoase la lumină unele dovezi extrem de
interesante. Astfel, în siturile Qafzeh şi Skhul au fost identificate morminte şi unelte aparţinând în mod clar
lui Homo sapiens, datând de acum 120 000 – 80 000 ani, iar resturile umane prezintă trăsături de
primitivitate evidente – faţa lată, alveole oculare turtite şi pătrate, capacitate craniană mare. Insă, în aceeaşi
zonă au fost identificate morminte de Homo neanderthalensis mai recente – vechi de doar 60 – 50 000 de
ani. In acest caz, fie a fost vorba de o convieţuire a celor două specii, fie mai degrabă de o retragere a
populaţiilor de Homo sapiens odată cu ultimul maxim glaciar (populaţiile de Homo sapiens ar fi pătruns
spre nord acum 125 000 ani, în timpul ultimului interglaciar) concomitent cu avansarea spre sud a
populaţiilor de neanderthalieni care ar fi ocupat astfel locurile ocupate o perioadă de cealaltă specie umană.

Cu toate că dovezi fosile nu există, datele de biologie moleculară indică faptul că această specie s-a
diferenţiat undeva în Africa sud-sahariană din strămoşi de tip Homo heidelbergensis sau Homo
rhodesiensis cu circa 400 000 – 150 000 ani în urmă. Analize de biologie moleculară sugerează că liniile
filogenetice care au dus la Homo neanderthalensis pe de-o parte şi la Homo sapiens pe de alta s-au separate
în jurul anului 465 000 î.e.n. In timpul scurs de la apariţia sa, Homo sapiens nu şi-a modificat în mod vizibil
caracterele distinctive. Cu creier mare, de circa 135 cm3 şi practicând o cultură specifică care dovedeşte trăiri
psihice tipice şi omului modern, acest tip de hominid a devenit în ultima sută de mii de ani specia dominantă
pe Terra.

- 33 -
 Migrația Homo sapiens

Presiunea ecologică determinată de efectele ultimelor faze glaciare care au determinat aridizarea
continuă a climatului în Africa şi deşertificarea treptată a nordului şi sudului continentului, au dus la
extinderea treptată a arealului ocupat de Homo sapiens, care acum circa 100 000 ani a părăsit Africa şi s-a
răspândit treptat pe tot globul.
Popularea globului nu s-a făcut într-un singur val ci în mai multe. Astfel, părăsirea Africii s-a făcut
pe două căi – una prin sudul Mării Roşii şi una prin valea Nilului şi apoi prin Orientul Mijlociu.
Descendenţii primei populaţii au colonizat sudul Asiei, arhipelagurile dintre Asia şi Australia precum
şi Australia. Colonizarea Australiei şi Tasmaniei s-a realizat cam în perioada 50 000 – 40 000 ani, cam în
aceeaşi perioadă în care apar în Europa populaţiile numite „de Cro Magnon”. Descendenţii celei de-a doua
populaţii s-au răspândit în Europa şi Asia iar de aici în America. Părăsirea Africii pe scară mai largă de
către populaţiile de Homo sapiens a avut loc în urmă cu circa 100 000 de ani, în zona Mării Roşii sau. De
aici s-au răspândit mai întâi în ţinuturile cu climă caldă din India şi sudul Asiei, unde prezenţa lor este
atestată în urmă cu 70 000 ani în urmă. Estul Asiei şi Extremul Oreient este populat în perioada 40 000 –
20 000, pentru ca în urmă cu 15 000 de ani să apară atestări de populaţii de Homo sapiens în Alaska.
Cucerirea continentului american a avut loc în ritm rapid, apreciindu-se că în circa 1000 de ani Homo
sapiens atinsese deja sudul extrem al Tării de Foc.

Diferitele zone ale globului au beneficiat la rândul lor de mai multe valuri de imigrare, care au
pornit din Africa cu circa 100 000 ani în urmă. Noua Guinee a fost populată de oameni moderni în 7 valuri
(cu circa 60 000 ani în urmă, pornind din Asia de Sud-Est, într-o perioadă glaciară când nivelul oceanului
era mult mai scăzut comparativ cu perioada actuală), Australia în 15 (circa 50 - 60 000 ani în urmă;
colonizarea s-a efectuat în acelaşi mod ca mai sus), Asia în 27 (circa 60 000 ani în urmă) iar Europa în 37
(circa 40 000 ani în urmă, popularea făcându-se dinspre Asia), iar America în cel puţin două valuri majore
(între 12 000 şi 50 000 ani în urmă – pornind din zona strâmtorii Bering). Interesant este că s-au înregistrat
şi cazuri de revenire pe acelaţi teritorii – populaţii originare în Asia de Sud-Est au revenit în Africa pe un
traseu invers faţă de cel parcurs de ancestori în urmă cu câteva mii de ani, pătrunderea în Africa făcânduse
tot prin sudul Mării Roşii. Cu circa 13 000 de ani în urmă, Homo sapiens este deja prezent pe tot globul ca
unică specie de hominid, după dispariţia ultimelor populaţii de neanderthalieni. Ulterior, diferitele populaţii

- 34 -
de vânători culegători s-au specializat în două direcţii principale – pe cultivarea diferitelor tipuri de plante şi
pe creşterea animalelor. Trecerea la o agricultură stabilă a favorizat apariţia primelor aglomerări umane la
început în zona Orientului Mijlociu – cu circa 9000 – 8500 î.e.n.în urmă şi mai apoi în estul Chinei – circa
7500 î.e.n., Noua Guinee – 7000 î.e.n., Africa – 5000 î.e.n., America de Nord – 2500 î.e.n., America de
Sud – 3500 î.e.n. Toate aceste concentrări umane sunt atestate de originea principalelor plante de cultură şi
de originea animalelor domestice. In aceste zone s-au dezvoltat de altfel şi principalele civilizaţii ale
antichităţii. Populaţiile care s-au specializat pe practicarea păstoritului – dezvoltate în Africa şi centrul şi
nordul Asiei, nordul Americii - au rămas pe o treaptă de cultură inferioară până cu circa 2000 – 1000 de
ani în urmă.

Colonizări:

Colonizarea Australiei prezintă unele particularităţi deosebite. Cu toate că în Asia de sud-est

Homo erectus se menţinuse un timp îndelungat – date fosile atestă prezenţa acestei specii în Java până în
urmă cu 50 000 de ani. Interesant este că în acest interval de timp, pe glob se întâlneau trei specii umane –
neanderthalienii în Europa, pitecantropii în Asia de sud-est şi omul modern. In Australia, cele mai vechi
resturi umane datează de acum 40 000 de ani, şi reprezintăun mormânt al unui individ acoperit cu ocru
roşu. Structura populaţiei aborigene actuale indică un fapt interesant, şi anume acela că Australia a fost
colonizată de populaţii umane de origini diferite. Una dintre populaţiile care a pătruns în Australia pe o
rută sudică, care străbate Indonezia, aparţine unui tip robust, dominant în prezent la aborigeni. O a doua
populaţie a pătruns pe o rută nordică, pornită din China şi traversând Sumatra, şi formată din populaţii mai
gracile. Unele ipoteze opinează pentru originea tipului robust din populaţii de Homo erectus din sudul
Indoneziei iar pentru originea tipului gracil au fost propuse populaţii de Homo erectus din China
continentală. Cu toate acestea, datele geneticii nu susţin aceste ipoteze. Pare mult mai plauzibilă popularea
Australiei cu populaţii de Homo sapiens primitive provenite din Africa, care datorită izolării continentului
sudic şi-au păstrat trăsăturile până în prezent.

Popularea continentului american a avut loc în mod clar în mai multe etape. Resturi fosile
datete între 12 500 şi 9 000 ani în urmă din America de Nord („omul din Kennewick”, scheletul
semimumificat din peştera Spirit din Nevada), Centrală (scheletul femeii din Ciudad de Mexico) şi de Sud
(craniul femeii din Minas Gerais, Brazilia) arată trăsături morfologice care nu sunt în mod clar cele ale
vechilor amerindieni, amintind mai degrabă de cele ale europenilor actuali – faţa joasă şi craniul alungit.
Prezenţa în Extremul Orient şi în China a unor populaţii „caucaziene” nu mai este o noutate în prezent; este
astfel posibil ca popularea Americii să fi fost efectuată în mai multe valuri succesive, din care cel din urmă –
strămoşii amerindienilor actuali – au înlocuit populaţii preexistente. Nu este exclusă nici o imigraţie
maritimă prin nordul Atlanticului, la limita calotei glaciare existând în perioada respectivă regiuni
denudate care puteau fi folosite ca puncte de escală. Analiza ADN-ului mitocondrial arată de asemenea că
populaţia americană de origine amerindiană actuală este relativ uniformă ca variabilitate a acestui tip de
ADN (iar acest tip de variabilitate este foarte asemănător cu cel de la populaţiile actuale din sudul
Siberiei), dar apare şi o linie genetică care se întâlneşte la alte populaţii din Asia dar şi din Europa.

Colonizarea Oceaniei s-a efectuat mult mai lent. Valuri de populaţii cunoscute în prezent ca
melaneziene, microneziene şi polineziene au ocupat şi populat în intervalul 4000 – 1500 toate arhipelagurile
Pacificului, inclusiv Hawaii şi Insula Paştelui (cele mai izolate dintre toate). Colonizarea unor insule mari ca
Madgascarul sau Noua Zeelandă s-a făcut de asemenea relativ târziu – cu circa 1000 de ani în urmă.

- 35 -
 Trasaturi Caracterisice Ale Omului

Marimea Craniului

Majoritatea abilităților umane de a se folosi

de unelte si obiecte felurite își are originea în
complexitatea creierului. În timpul evoluției
omului, mărimea creierului s-a triplat. Această
creștere în volum poate fi pusă pe seama
schimbărilor din comportamentul homininelor.
Omul pare a fi mai deștept decât ar fi necesar
pentru supraviețuirea în savană. De aceea, este
rezonabil să presupunem că creșterea în volum a
creierului s-a datorat mai degrabă selecției sexuale
sau competiției între hominine decât datorită
competiției între hominine si animalele vânate sau
prădători. Evoluția poate crea bucle de feedback
pozitive. Exact acest lucru a avut loc in evoluția
omului: cu creșterea inteligenței se creaza o
societate mai complexa, în care indivizii mai
inteligenți au mai mult succes, creând o societate și mai complexă care necesită și mai multă inteligență
s.a.m.d. Remarcăm că cimpanzeii sunt de asemenea mai inteligenți decât pare a fi necesar pentru viața lor
relativ ușoară; cimpanzeii însă trăiesc în grup, după reguli relativ complexe, în care masculii formează
alianțe între ei pentru a putea ajunge la conducerea grupului. O poziție înaltă în ierarhia grupului duce la
creșterea succesului reproductiv, iar pentru asta este nevoie de un anumit nivel de inteligență.
De ce nu continuă cimpanzeii să evolueze și să devină la fel de deștepți ca omul? Pentru că un creier
mai mare înseamnă un consum de energie mai mare, care nu poate fi întotdeauna susținut. La fel, un leu mai
mare poate avea mai mult succes la vânătoare, însă necesită mai multă energie și deci trebuie sa mănânce
mai mult. Mărimea optimă $ a unui leu este exact cea pe care o are. În același fel, inteligența optimă a
cimpanzeului pentru mediul și "societatea" în care trăiește este exact cea pe care o are.

Tehnologia hominidelor pare remarcabilă, însă uneori ea rămâne practic neschimbată pe perioade mari de
timp (peste jumătate milion de ani). În general, cu cât tehnologia avansează mai mult, cu atât avansează mai
repede; lucru valabil și în ziua de astăzi. Cu evoluția de noi specii, unelte din piatră si alte artefacte de acest
fel, au devenit extrem de numeroase si complicate. Cele mai vechi hominide cunoscute, descoperite în sudul
și estul Africii, au început să migreze în regiunile tropicale și subtropicale ale Eurasiei cam acum un milion
de ani, și înspre zonele temperate acum 500,000 de ani. Mult mai târziu (acum 50,000 de ani), hominidele au
fost capabile să traverseze bariera naturală a apelor, până în Australia. Doar după apariția omului modern,
migrația a atins si America, acum 30,000 de ani. Remarcăm că au fost mai multe migrații ale hominidelor

- 36 -
din Africa. Omul modern reprezintă ultima migrație și înlocuiește treptat celelalte hominide prezente deja în
zonele pe care le ocupă.

Fața și Dinții

O altă tendință în evoluția omului este micșorarea treptată a feței și dinților. Toate maimuțele mari sunt
dotate cu dinți mari, și canini proeminenți. Primele hominide prezentau astfel de canini, dar cele care au
urmat au prezentat o tendință clară de atrofiere. De asemenea, premolarii si molarii s-au atrofiat și ei în
dimensiuni. Reducerea dimensiunilor feței, maxilarului si mandibulei este asociată cu aceste schimbări. La
primele hominide, fața era mare și situată în fața cutiei craniene. Odată cu micșorarea dinților și cu mărirea
creierului, fața a devenit mai mică și poziția ei s-a schimbat. Astfel, fața oamenilor actuali este situată mai
degrabă sub cutia craniană, decat în fața acesteia.

Creşterea volumului cerebral şi folosirea limbajului articulat

Gândirea simbolică şi limbajul articulat reprezintă adaptări specifice, tipic umane, care au
permis speciei noastre construirea de unelte din ce în ce mai sofisticate, precum şi posibilitatea
transmiterii cunoştintelor dobândite generațiilor următoare, realizarea de schimburi de alimente, de
diferite obiecte şi materiale de construcție etc.
Când a apărut limbajul articulat in evoluția omului? Răspunsul la această întrebare pare chiar
mai greu de găsit decât cel legat de primii făuritori de unelte. Utilizarea limbajului de către stramoşii
omului a lăsat şi mai puține dovezi decât utilizarea uneltelor.
Principalul element al vorbirii se află în creier. David Pelbeam şi Stephen Jay Gould au arătat,
cu mai mulți ani în urmă, faptul că, luând în considerare dimensiunea corpului, la genul Homo s-au
produs modificări substanțiale în privința raportului dintre dimensiunea corpului şi volumul creierului,
modificări care nu se remarcă la australopitecine sau la maimuțele antropomorfe.
La toate cele trei grupe se remarcă faptul că există o relaţie directă între volumul creierului şi
masa corporală. Autralopitecinele au avut un volum relativ al creierului mai mare comparativ cu
maimuţele antropomorfe actuale, dar depăşit semnificativ de volumul relativ al creierului speciilor
genului Homo.
Examinând partea interioară a cutiei craniene la fosile aparținând speciei Homo habilis, Philip
Tobias a observat anumite elemente care demonstrează prezența unor trăsături strict specifice
reprezentantâților genului Homo. Printre aceste trăsături se numără şi o extindere evidentă a regiunilor
cerebrale cunoscute sub numele de „aria Broca” şi „aria Wernicke”. Concluzia a fost aceea că
abilitatea de a vorbi, cel puțin într-o formă rudimentară, a apărut la Homo habilis (care exista acum 2,3
milioane de ani).
Limbajul este o adaptare complexă, localizată la nivelul creierului. Vocabularul şi regulile
gramaticale ale unui anumit limbaj sunt transmise pe cale culturală, dar capacitatea de a vorbi este
înnascută şi comună tuturor oamenilor moderni. Una dintre dovezile care susțin această afirmație este
observația că grupurile de copii surzi, izolate de persoanele surdo-mute care comunică printr-un limbaj
al semnelor prestabilit, îşi inventează în mod intuitiv, propriul limbaj al semnelor, cu o gramatică şi
un vocabular care le permit transmiterea eficientă a spectrului complet de idei şi emotii umane.
Cele mai multe dintre circuitele nervoase implicate în vorbire sunt localizate în arii aflate în
emisfera cerebrală stangă. Această zonă include aria Broca şi aria Wernicke. Structuri omologe celor
două arii există şi în creierul maimuțelor: zona omologă ariei Wernicke este implicată în recunoaşterea
sunetelor; zona omologă ariei Broca funcționează, la maimuțe, în controlul muşchilor feței, ai limbii,

- 37 -
gurii şi ai laringelui. Cu toate acestea, nici una dintre cele două arii omologe celor de la om nu are
vreun rol în producerea sunetelor. Acest rol îl au, în schimb, zone aflate la nivelul sistemului limbic.
La om, aceste zone cerebrale controlează producerea sunetelor non-verbale, precum râsul, oftatul şi
țipatul de durere.
De aceea, structurile de vorbire prezente la om par a deriva, prin modificare, din circuitele
neuronale prezente la toate primatele; această modificare a apărut, după toate aparențele, ulterior
separării liniei care a mers pe calea umanizării de cea care avea să conducă la formele actuale ale
genului Pan (speciile de cimpanzeu).
Capacitatea de a folosi limbajul articulat rezida şi în modificări ale laringelui, care sunt unice
la om. La nou-nascuti, ca şi la alte mamifere, laringele are o dispoziție superioară, astfel încât el se
poate ridica, unindu-se cu deschiderea posterioara a cavității nazale. Aceasta permite aerului să
traverseze cavitatea nazală şi laringele, către plămâni, ferind astfel copilul de a se sufoca prin inhalarea
accidentală de hrană sau apă. La copiii aflați la vârsta de 3 luni laringele coboară, păstrând o poziție
mai joasă; prin această mişcare, spaţiul în care se mişcă limba devine mai mare, se modifică forma
unor structuri numite camere de rezonanţă, aflate la nivelul gâtului, făcând posibilă dobândirea capacitații
de articulare a sunetelor.
Reconstituirea laringelui omului de Neanderthal a condus la concluzia că laringele lui ar fi avut
o abilitate limitată de articulare a vocalelor, ceea ce ar fi făcut imposibilă dezvoltarea limbajului. Dar
aceste argumente au fost respinse de către unii cercetători pe baza unei descoperiri arheologice: un schelet al
unui om de Neanderthal, cu vârsta de 60.000 de ani, descoperit în Israel, includea şi un os hioid intact. Osul
hioid este localizat imediat superior de laringe; la nivelul lui se insera muşchii gâtului care, la omul actual,
sunt importanţi în vorbire. A fost analizat osul hioid neanderthalian şi l-au comparat cu cel de la cimpanzeu
şi de la omul actual. Rezultatele pe care le-au obţinut releva că osul omului de Neanderthal difera mult de
cel al cimpanzeului şi este foarte asemănător cu cel al omului actual. Aşadar, cercetătorii au concluzionat că
este foarte posibil ca omul de Neanderthal să fi avut abilitatea de a vorbi.

Răspunsuri în privinţa creşterii capacitații cognitive a oamenilor pot fi găsite şi în genomul

uman. Gena FOXP2 a fost identificată în anul 2001 drept o genă esenţială pentru limbajul uman.
Persoanele care moştenesc versiuni mutante ale genei suferă de o serie de deficienţe de vorbire,
corelate cu reducerea activităţii cerebrale la nivelul ariei Broca.
În anul 2002, geneticienii au comparat gena FOXP2 de la om cu gena ortologa de la alte
mamifere. Concluzia studiului a fost aceea ca FOXP2 este una dintre genele înalt conservate în
evoluţie; între proteina codificată de această genă la om şi la șoarece nu exista decât 3 aminoacizi
diferiţi. Însa două dintre aceste substituții sunt strict specifice pentru om (maimuțele antropomorfe
prezintă aceeaşi secvenţă de aminoacizi ca şi soarecele) şi se presupune că au suferit selecție pozitivă
(au fost conservate) în linia evolutivă a omului, după separarea ei de linia evolutivă a cimpanzeului.
Cercetătorii au conchis că această presiune selectiva s-a desfăşurat în ultimii 200.000 ani. Se crede
că produsul genei FOXP2 (adică proteina – gena codifică pentru o proteină) este implicat în abilitatea de
a controla mişcările oro-faciale în timpul vorbirii.
Desigur, capacitatea umană de a comunica prin limbaj implică multe regiuni cerebrale şi este
aproape sigur că multe alte gene sunt responsabile pentru limbajul articulat, specific speciei noastre.

- 38 -
 Mersul biped

Acum 30-35 milioane de ani, strămoşii noştri antropoizi erau preponderent arboricoli.
Cu aproximativ 10 milioane de ani în urmă, prin coliziunea dintre placa tectonică indiană şi
cea asiatică, lua naştere lanțul muntos Himalaya. Climatul a devenit mai uscat, iar pădurile din zona
Africii şi Asiei s-au restrâns, făcând loc savanelor.
O perioadă lungă de timp, paleoantropologii au considerat că tocmai traiul în savană (pe
suprafețe deschise, fără arbori în care să se poată ascunde), a determinat apariția mersului biped la
hominide, ca modalitate de locomoție mai rapidă.
În prezent, imaginea asupra evoluției către mersul biped este ceva mai nuanţată. Toate fosilele
hominidelor timpurii demonstrează o tendință clară către mersul biped, dar niciuna dintre aceste
hominide nu a trăit în savană, ci în habitate mixte, care variau de la păduri până la spații deschise.
Așadar, concluzia care s-a desprins este aceea potrivit căreia indiferent de natura presiunii
selective care a condus către stațiunea erectă și mersul biped, dobândirea acestor caracteristici nu s-a
realizat într-un mod uniform, datorită unui singur factor selectiv.
Se pare că australopitecii practicau diferite moduri de locomoție, unii petrecând mai mult timp
pe sol decât alții. Doar cu 1,9 milioane de ani în urmă hominidele au început să folosească mersul
biped pe distanțe lungi; într-adevăr, respectivele forme trăiau în zone aride, unde mersul biped necesita
un consum energetic mai mic decât mersul patruped.

Utilizarea şi confectionarea uneltelor

Capacitatea de a utiliza diferite obiecte din natură, în calitate de unelte, nu reprezinta o

caracteristică exclusiv umană. Cimpanzeii şi orangutanii fasonează crenguțe pe care le introduc apoi în
muşuroiul de termite de unde extrag furnicile care urcă pe respectiva „unealtă”. Cimpanzeii sunt chiar
mai ingenioşi: folosesc pietre pentru a sparge alimente tari, frunze pentru a se apăra de ploaie sau îşi
învelesc tălpile cu acestea pentru a putea merge pe suprafețe care i-ar putea răni..
Și alte animale utilizează diferite obiecte pe care le gasesc în natură ca pe nişte unelte, în
principal pentru a-şi procura o hrană care nu le este direct accesibilă. Spre exemplu, specia de cinteză
Camarhynchus pallidus (una dintre speciile cunoscute drept „cintezele lui Darwin”) foloseşte spini de
cactus pentru a extrage insecte din scoarța copacilor.
Ceea ce este cu adevărat unic la specia umană este capacitatea de a fabrica şi utiliza unelte
complexe.

- 39 -
 Cele mai vechi unelte complexe care apar în înregistrările arheologice sunt bucăți de piatră
cioplită, care prezintă un vârf ascuțit (folosite, probabil, la vânătoare), precum şi unelte din piatră
folosite pentru cioplirea manuală. Unelte de acest tip au fost descoperite pentru prima dată în situl
arheologic din cheile Olduvai, în Tanzania. Cea mai veche dovadă de folosire a unor unelte a fost
descoperită la Gona, în Etiopia; vârsta ei a fost apreciată la 2,5 – 2,6 milioane de ani. Este vorba
despre unelte de piatră (de tipul celor de la Olduvai) şi de urme de tăiere lăsate pe oase de animale.
Aceasta demonstrează că respectivele hominide îndepărtau carnea de pe oasele animalelor cu
ajutorul unor unelte de piatră.
Cine erau făuritorii unor astfel de unelte, acum 2,5 milioane de ani?
Probabil una dintre speciile genului Homo. Dar cea mai veche fosilă atestată ca aparținând unui
reprezentant al genului Homo este un maxilar superior apreciat ca având 2,3 milioane de ani vechime,
descoperit la Hadar, în Etiopia. Această relicvă ar putea aparține uneia dintre speciile Homo habilis sau
Homo rudolfensis (sau poate unei alte specii, încă necunoscută).
Se presupune că Paranthropus (o formă robustă de australopiteci) coexistă cu primii reprezentanți
ai genului Homo în aceeaşi parte a Africii şi în aceeaşi perioadă de timp în care se apreciază că au fost
confecționate uneltele din piatră de tip Olduvai, găsite în Etiopia.
Analiza comparativă a anatomiei degetului mare (opozabil) poate furniza informații cu privire
la capacitatea diferitelor specii de a confecționa unelte. S-au comparat oasele şi muşchii degetului mare de la
om şi de la cimpanzeu. Omul are 3 muşchi pe care cimpanzeul nu îi prezintă; în plus, metacarpienele la om
sunt mai groase şi au capătul mai lat decât la cimpanzeu. La specia umană anatomia modificată a degetului
opozabil a evoluat ca răspuns la presiunea selectivă asociată cu confecționarea şi utilizarea de unelte
complexe.
Comparând grosimea oaselor metacarpiene ale degetului mare la diferite fosile de H.
neanderthalensis, H. erectus şi Paranthropus robustus, s-a descoperit că anatomia lor era asemănătoare
cu cea prezentă la Homo sapiens. Concluzia a fost aceea că atât H. erectus, cat şi P. robustus erau făuritori
de unelte. Această concluzie este una controversată.
Un raspuns definitiv la această întrebare nu a fost dat încă. Chiar şi în absența unor dovezi
clare, paleoantropologii sunt favorabili ipotezei că făuritorii uneltelor de piatră de tip Olduvai aparțin
unei forme timpurii a genului Homo. Cele mai multe păreri converg către ideea că cel care a
confecționat primele unelte de piatră a fost Homo habilis.

Unelte de un tip nou, mai sofisticate – cultura acheuleană – sunt caracteristice lui Homo ergaster,
Homo erectus sau Homo heidelbergensis iar mai târziu de neanderthalieni şi Homo sapiens timpuriu.
Acest tip de unelte era dominat de topoare de piatră de mână în formă de migdală sau de picătură de
apă, cizelate în special din silex după o tehnică destul de simplă, de desprinderea aşchiilor prin lovirea cu
pietre mai dure. Primele unelte de acest tip au fost descoperite în situri africane cu o vechime de circa 1, 5
milioane de ani.Astfel de topoare fără coadă au avut o extrem de largă răspândire peste tot unde s-au
descoperit resturi fosile de hominide şi au reprezentat principalul tip de unealtă pentru o perioadă de circa

- 40 -
un milion şi jumătate de ani – neanderthalienii le-au folosit până în urmă cu circa 50 000 de ani.
O situaţie interesantă s-a înregistrat în China şi Asia de Sud-Est. Cu toate că zona respectivă era
populată de hominide, aici nu s-au întâlnit niciodată topoare de piatră de tipul celor descrise mai sus. Una
din posibilele explicaţii ale lipsei acestor unelte ar fi aceea că în zonă se foloseau pe scară largă unelte din
bambus, care erau la fel de eficiente pentru sfâşiat carnea şi pentru dezosare, dar care evident că nu s-au
păstrat ca fosile.
In paleoliticul mijlociu, tipul de unelte din piatră realizate de Homo sapiens – dar şi de
neaderthalieni – este destul de mare. Inafară de topoarele de mână pot fi amintite răzuitoare, lame de piatră
de diferite mărimi ca şi pietre masive care se presupune că erau folosite pe post de târnăcoape, pentru
doborârea unor copaci masivi.
In aceeaşi perioadă apar şi unele modificări ale ritualurilor de înmormântare: în Orientul
Apropiat (Israel) au fost descoperite morminte umane în care erau îngropate şi capete sau fragmente de
capete de animale – un bărbat din Skhul a fost înmormântat cu un maxilar de porc în braţe iar un copil cu
un cap de cerb cu coarne a fost descoperit în situl apropiat de la Quafzeh.
În această perioadă apare clar faptul că oamenii primitivi acţionau coordonat pentru capturarea şi
uciderea unor animale de talie mare cum sunt rinocerii lânoşi sau mamuţii (astfel de mamifere nu erau
vânate niciodată de lei pentru că erau mult prea puternice; numai un grup uman coordonat putea spera să
vâneze cu succes un mascul adult de rinocer sau un mamut). Astfel de prăzi erau ulterior prelucrare cu
mare eficienţă – carnea era detaşată de pe oase după jupuire, oasele dezmembrate şi zdrobite pentru
extragerea măduvei. Aceste activităţi erau proprii atât lui Homo sapiens cât şi neanderthalienilor. Tot din
aceeaşi perioadă datează şi folosirea diferitelor resturi de mamuţi pentru construirea unor adevărate
adăposturi permanente.
Paleoliticul superior, care începe cu circa 400 000 ani în urmă, apar o serie de noi inovaţii. În urmă
cu circa 300 000 de ani în urmă începe să fie folosită o tehnică specială, de conturare a formei uneltei care
urmează a fi desprinsă din blocul principal de piatră. În acest fel, apar unelte mai sofosticate şi mai
perfecţionate. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, tehnica veche, de a realiza o singură unealtă dintr-un
bloc de piatră este completată de una nouă: dintr-un bloc iniţial erau desprinse o serie de aşchii care erau
prelucrate ulterior cu alte unelte – de regulă de os sau corn. In acest fel apar o serie de unelte de tip nou, ca
„pumnale” sau cuţite de os cu lamă de piatră, topoare cu mâner de os şi lamă de piatră sau bastoane de os
cu perforaţii la un capăt, care sugerează folosirea lor ca scripeţi. Din aceeaşi perioadă datează folosirea
aruncătorului de suliţă, a acelor de cusut din os, a harpoanelor cu vârf multiplu etc.
Dintre obiectele de podoabă, încep să fie folosite pe scară largă mărgelele de os, scoici sau cochilii de
gasteropode, pandantive de fildeş prelucrat, ca şi folosirea ocrului pentru ornarea diferitelor artefacte. In
aceeaşi perioadă este atestată folosirea vetrelor de foc. Ritualurile de înmormântare capătă noi trăsături şi se
poate remarca un început de stratificare socială – au fost descoperite unele schelete umane bogat împodobite
cu mărgele laborios realizate, cu toate că cea mai mare parte a resturilor umane nu beneficiază de astfel de
tehnici speciale de înhumare.

- 41 -
- 42 -
 Arta ca manifestare specific umană este după datele pe care le avem până în prezent un atribut al
populaţiilor de Homo sapiens (după toate probabilităţile neanderthalienii nu au creat ceea ce astăzi
înţelegem prin acest concept). Oamenii de acum 75 000 de ani din Africa posedau toate calităţile omului
modern actual în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală, astfel încât moştenirea lăsată sub formă de
stauete, desene rupestre sau basoreliefuri nu poate să impresioneze prea tare în lumina datelor actuale.
Cele mai multe dovezi de artă paleolitică datează din Europa perioadei de acum 25 000 – 13 000 de ani; în
această perioadă au fost create marile galerii pictate din peşterile din Spania (Altamira) sau Franţa
(Lascaux, Ardeche, Cosquer, Chauvet), Dolni-Vestonice (Cehia). Desenele extrem de realiste înfăţişează
practic toată fauna de mamifere mari din Europa perioadei glaciare; statuete sau sculpturi datând din
aceeaşi perioadă surprind extrem de realist atât aspecte din viaţa unor animale – urşi, lei, reni, bizoni – ca
şi din aspecte având legătură directă cu omul – faimoasele statuete feminine de tip „Venus obeză”.

Relaţiile în cadrul comunităţilor umane

Grupurile de Homo sapiens se bazau pe exploatarea hranei oferite de mediu. Grupuri de vânători
culegători, formate din bărbaţi, femei şi copii ocupau un anumit teritoriu cât timp acesta le oferea resursele
necesare. Folosinţa îndelungată a unor vetre de foc – spre deosebire cu neanderthalienii care se pare că
erau mult mai mobili – dovedeşte faptul că ocupau adesea un teritoriu anume pe care în exploatau în ceea
ce priveşte resursele de hrană. Tinând cont de faptul că hrana nu era abundentă tot timpul, erau obligaţi să
se deplaseze destul de des, iar în acest fel se explicăşi ocuparea treptată a întregului glob de populaţiile de
vânători-culegători.
În legătură cu neanderthalienii, unii specialişti au propus o ipoteză interesantă şi anume aceea că
bărbaţii şi femeile cu copii nu stăteau împreună decât o mică parte a timpului, bărbaţii vânând animale şi
trăind separaţi în vreme ce comunităţi de femei şi copii se bazau mai degrabă pe o hrană formată din
animale mărunte, peşte şi vegetale.

- 43 -
 Pericol de extincţie
Grupurile umane primitive au fost nu odată în pericol de extincţie. O dovadă în acest sens este
extrem de îngusta diversitate genetică pe care o posedăm ca specie. Faptul că cea mai mare diversitate
genetică se întâlneşte la populaţiile khoisan din Africa de Sud în vreme ce toate celelalte populaţii umane
de pe glob nu egalează diversitatea din interiorul unui singur grup african demonstrează nu numai că doar
un grup mic de oameni a părăsit Africa şi descendenţii lor au cucerit ulterior planeta, dar şi că la un
moment dat populaţia umană a fost în pragul extincţiei. Efectivul minim pe care l-ar fi atins populaţia
umană la un moment dat este estimat undeva între câteva mii şi 10 000, ceea ce pentru o specie ca a
noastră înseamnă pragul extincţiei.
Unii paleontologi au identificat şi acest moment, punându-l în legătură cu erupţia devastatoare a
vulcanului Toba din Indonezia, care a erupt acum aproximativ 71 000 de ani. Datele paleontologice
estimează că în comparaţie cu erupţia vulcanului Tambora, care a avut loc în 1815 reprezintă cea mai
violentă erupţie cunoscută până în prezent, şi care a produs 20 km3 de cenuşă, a avut drept consecinţă
apariţia unui an fără vară la latitudini temperate din cauza marii cantităţi de cenuşă împrăştiată în
stratosferă, efectul erupţiei vulcanului Toba din Sumatra a fost devastator. Producând circa 800 km3 de
cenuşă şi cu o coloană de fum care a urcat la peste 30 000 m, această erupţie a provocat dispersia unui
strat aproape uniform de sulfuri în stratosferă strat care s-a dispersat extrem de greu. Cenuşa depusă până
în India atinge în unele locuri peste 3 metri grosime (6 m în unele cazuri). Consecinţa a fost o iarnă dură
care adurat nu mai puţin de 6 ani, după care s-a instalat pentru 1000 de ani o glaciaţiune în decursul căreia
temperaturile au fost mai scăzute comparativ cu ultimul maxim glaciar de acum 18 – 20 000 ani. Aceste
efecte sunt probate atât de concentraţia unor izotopi ai oxigenului în gheaţa antarctică cât şi din datele
înregistrate în unele zone cu recifi de corali, cum este cazul celui din zona Bahamas.

- 44 -
 Eva mitocondrială
În domeniul geneticii, Eva mitocondrială se
referă la cel mai recent strămoș comun pe linie
maternă din care descind oamenii.

Este una dintre cele mai cunoscute ipoteze

privind apariția Homo sapiens și a apărut în anii
‘80. La formularea acestei ipoteze au ajuns simultan
cercetători din două laboratoare: Douglas Wallace
si colaboratorii săi de la Universitatea Emory și
Allan Wilson, împreună cu echipa sa de la
Universitatea din Berkeley, California.

Cercetătorii au realizat o examinare a ADN-ului mitocondrial, și cînd gameții masculini si feminini

se unesc, zigotul format va reprezenta mitocondrii provenite doar de la ovul. Așadar, ADN-ul mitocondrial
este moștenit exclusiv pe linie maternă. Acest lucru ar însemna că oamenii ar putea proveni de la o femeie –
mama comună – numită Eva mitocondrială.

S-a estimat că Eva mitocondrială a trăit acum 200.000 de ani în urmă, cel mai probabil în estul
Africii, când Homo sapiens sapiens a devenit specie distinctă.

Eva mitocondrială a trăit mult mai devreme de marea migrație din Africa ce a avut loc între 95.000
si 45.000 ani în urmă. Datarea Evei a surprins pe mulți, și a dus la ipoteza că oamenii au o origine relativ
recentă în Africa, iar de aici au migrat înlocuind populațiile de oameni „arhaici” precum Neanderthalii.

ADN-ul mitocondrial
ADN-ul mitocondrial (mtADN) este situat în cadrul mitocondriilor și se deosebește de ADN-ul
eucariot, aflat în nucleul celulei eucariote. ADN-ul mitocondrial este o moleculă liniară, simplă, de tip
procariot, fiind constituit din 16569 perechi de baze, cuprinse în 37 de gene.

Acesta este responsabil pentru sinteza proteinelor ce participă la producerea energiei de către mitocondrii,
precum și sinteza enzimelor respiratorii din mitocondrie.

Unele studii efectuate asupra potențialei origini ale mitocondriei afirmă că acest organit intracelular ar fi, de
fapt, o bacterie cu o structură simplă care de-a lungul evoluției a fost integraăa de celula printr-o relație de
simbioză si folosită într-un singur scop: obținerea energiei necesare pentru supraviețuirea celulei și totodata
a întregului organism.

- 45 -
 Eva mitocondriala
Fără o monstră de ADN nu este posibil să reconstruim un genom complet al unui individ ce a murit
acum foarte mult timp. Dar analizând ADN-ul se pot estima părți ale genomului străvechi. ADN-ul
mitocondrial si cromozomul Y sunt folosiți adesea pentru a lua urma lor în timp. mtADN-ul este în general
trimis nemodificat de la mame la copiii de ambele sexe.

Ramurile sunt identificate după marcatori unici ce dau o semnatură unică, sau „haplotip”. Fiecare
marker este o bază de ADN rezultată dintr-o mutație SNP. Cercetătorii sortează ADN-ul mitocondrial în
grupuri mai puțin sau mai mult legate, cu mai mulți sau mai puțini strămoși comuni. Acest studiu va duce la
construcția familiei ADN, unde ramurile vor duce până la Eva mitocondrială.

Majoritatea ramurilor definesc un haplogrup, iar un număr mare de ramuri conțin mai multe
haplogrupuri numite macro-haplogrupuri. În principiu primele „Eve” pot fi de asemenea definite dincolo de
specie, de exemplu una care are un strămoș atât Homo sapiens cat si Neanderthalis, sau mai departe o
„Eva”, stramoașă speciei Homo si a cimpanzeilor.

Potrivit nomenclaturii curente, haplogrupul Evei mitocondriale se află în haplogrupul L deoarece

acest macro-haplogrup conține toate liniile mitocondriale ale oamenilor de astazi.

Variația ADN-ului mitocondrial între diferiți oameni poate fi folosită pentru a estima înapoi în timp
un strămoș comun. Acest lucru funcționeaza deoarece pe orice linie a descendenților, ADN-ul mitocondrial
acumulează mutații, fiind întalnită aproximativ o mutație la 3.500 de ani. Un anumit număr din aceste
variante vor supraviețui și sunt identificabile ca descendente distincte. În același timp anumite ramuri,
incluzând și pe cele foarte vechi, ajung la un final unde ultima familie a unei ramuri distincte nu are urmași.

Eva mitocondrială este cel mai recent strămoș comun matrilinear pentru toți oamenii moderni.
Numărul de mutații ce poate distinge oamenii moderni este determinat de două criterii: primul criteriu și cel
mai evident, este timpul până la ultimul stramoș comun, iar al doilea din variațiile de unde au apărut noi
ramuri, iar cele vechi au dispărut. Analizând numărul de mutații care au fost acumulate în diverse ramuri ale
arborelui, și uitându-ne la regiunile geografice unde acestea au cele mai multe ramuri înrudite, se poate
stabili regiunea unde a trăit Eva mitocondrială, și implicit, originea omului modern.

În 1980, Brown a propus pentru prima dată ideea că toți oamenii moderni au un strămoș comun ce a trăit
acum aproximativ 180.000 de ani în urmă.

- 46 -
 În imagine este reprezentat driftul genetic. Prin selecție,
ajungând la Eva mitocondrială. Eva mitocondrială este cel mai recent strămoș comun pe linie
matriliniară,însă nu cel mai recent strămoș comun. Deoarece mtDNA este moștenit iar recombinația este rară
sau absentă, este relativ ușor de a găsi urma către liniile ancestrale ce duc la ultimul strămoș comun. Acest
„cel mai recent strămoș comun” este valid doar când discutăm despre ADN-ul mitocondrial. O secvență
aproximativă de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân poate arăta multe indicii:

- Toți oamenii ce trăiesc astăzi împart – într-un mod surprinzător – un strămoș comun, probabil ce a trăit
acum 5.000 de ani, lucru valabil chiar și pentru oamenii ce trăiesc pe continente diferite.

- Punctul identic ancestorial. Toți oamenii prezintă același set de strămoși genealogici.

- Adam Y-cromozomial, cel mai recent urmaș pe linie masculină a tuturor barbaților, a trăit mult mai recent
decât Eva mitocondrială.

Adam Y cromozomial
Adam este cel mai recent strămoș comun al bărbaților ce descind pe cale patriliniară. Adam a trăit
probabil acum 90.000 – 60.000 de ani în Africa și este perechea Evei mitocondriale, deși ea a trăit mult mai
târziu, posibil cu 50.000 – 80.000 de ani înaintea lui.

Wells spunea că dovezile bazate pe ADN din cromozomul Y indică exodul acum 60.000 – 50.000 de ani.
Primii care au migrat au urmat coasta de sud a Africii și au colonizat Australia acum 50.000 de ani.
Aborigenii din Australia, spune Wells, sunt descendenții primului val de migraționiști ce au părăsit Africa.

Adam Y cromozomial este numit după Adam-ul biblic. Acest lucru poate duce la o concepție
greșită cum că a fost singurul bărbat din acele vremuri; defapt, a co-existat cu mulți alți oameni însă toți
ceilalți nu au reușit să ducă o linie neîntreruptă până în zilele noastre.

- 47 -
 Perioada în care a trăit Adam a fost estimată după ceasul molecular și studii asupra markerelor
genetice. În timp ce descendenții deveneau apropiați, Adam Y cromozomial si Eva mitocondrială erau
separate de zeci de mii de ani.

În timp ce femeile fertile aveau șanse mai mari sau cel puțin egale de a da naștere unui anumit număr
de descendenți fertili, la bărbați lucrurile au stat altfel. Unii nu aveau niciun copil, iar alții aveau mulți, chiar
si cu mai multe femei. Această diferență în variație a jucat un rol important.

Populațiile genetice arată că în trecut, Adam Y cromozomial nu a fost strămoșul comun al întregii
populații. Adam Y cromozomial, între un om din zilele noastre și unul ce a trăit la o anumită distanță în
timp, este diferit: odată ce o linie a murit, un individ mai recent a devenit noul Adam Y cromozomial.
Astăzi, liniile patrilineare mor mai greu datorită creșterii rapide a populației.

- 48 -
- 49 -
Bibliografie:
1. CLARK SPENCER LARSEN. 2010. Essentials of Physical Anthropology: Discovering Our
Origins,1th ed. New York-London: W.W. Norton & Company, Inc.

2.CRAIG STANFORD, JOHN S. ALLEN, SUSAN C. ANTON. 2009. Biological anthropology: the
natural history of humankind, 3rd ed. New Jersey: Pearson Education, Inc.

2. http://www.scribd.com/doc/Originea-Si-Evolutia-Omului-cu-Imagini; ziua accesarii: 3.06.2013

3. http://www.scribd.com/doc/Antropologie; ziua accesarii 7.06.2013
4. http://www.scribd.com/doc/Charles-Darwin-Originea-speciilor; ziua accesarii 7.06.2013
5. http://www.descopera.org/eva-mitocondriala/; ziua accesarii 8.06.2013
6. http://en.wikipedia.org/wiki/Human_evolution; ziua accesarii 8.06.2013
7. https://www.google.ro; ziua accesarii 9.06.2013
8. http://www.britannica.com; ziua accesarii; 10.06.2013
9. http://www.macroevolution.net/ardipithecus-ramidus.; ziua accesarii; 11.06 2013
10. http://dinosaurs.about.com/od/mesozoicmammals/p/Ardipithecus.htm; ziua accesarii: 12.06.2013
11. http://ro.wikipedia.org/; ziua accesarii: 13.06.2013

- 50 -