Jean-Paul Sartre

Jean-Paul Sartre pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie1905, Paris, d. 15
aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existenţialismului, scriitor (Premiul
Nobel 1964), jurnalist şi militant social. A influenţat profund generaţia care i-a urmat, în special tineretul
din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia şi opera sa literară, ci mai
ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa
filozofică.

Viaţa
Jean-Paul Sartre se naşte la Paris pe 21 iunie 1905. Este crescut de mamă (tatăl său moare în
1906, pe când el avea doar un an) şi de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriţi care îi
oferă o educaţie conservatoare (v. Les Mots). În 1916 mama sa se recăsătoreşte şi familia
trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle. Între 1924 şi 1929 studiază la École Normale
Supérieure din Paris, cu accentul pepsihologie, sociologie şi filozofie, fiind influenţat de opera
lui Henri Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience; se va adăuga mai apoi
interesul fundamental pentru intenţionalitatea husserliană şi ontologia lui Heidegger.

Tinereţea şi maturitatea
O cunoaşte pe cea care-i va fi alături întreaga viaţă, Simone de Beauvoir; relaţiile lor (despărţite
dialectic în „necesare şi contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe
care amândoi o asumă plenar. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă
filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon şi Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o
bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl şi o seamă de cursuri ale
lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări multiple
asupra problematicii fiinţei; ambii filozofi erau, pe atunci, puţin cunoscuţi în Franţa. Prima sa
operă literară, La Nausée(Greaţa) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu,
în special cea a contingenţei radicale a existenţei, apare în 1938. În1940, concentrat, ia parte la
aşa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităţilor este luat prizonier de germani, dar
eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistenţă
împotriva ocupaţiei germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu acelaşi nume),
activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului şi autorităţilor de ocupaţie, astfel că reuşeşte
să monteze în acei ani piesa de teatru Les Mouches (Muştele, 1943), cu o tematică
antiautoritară. Câţiva — Vladimir Jankélévitch, printre ei — aveau să-i reproşeze mai târziu, cu
toate acestea, o „lipsă de angajare politică” în acei ani ai ocupaţiei. În 1943, publică cea mai
importantă operă a sa, care a pus bazele existenţialismului în Franţa, L'Être et le Néant (Fiinţa şi
neantul).

Afirmarea
În 1945, Sartre iniţiază apariţia revistei literare şi politice Les Temps Modernes, redactând
manifestul-program împreună cu prietenul săuMaurice Merleau-Ponty. În 1946 ţine la Sorbona o
celebră conferinţă intitulată „Existenţialismul este un umanism” (vezi "Legături externe"), în care
expune filozofia şi morala existenţialistă, punând capăt unor speculaţii naive asupra acestei
doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de
inspiraţie marxistă şi manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie faţă de comunism ca
societate alternativă, şi faţă de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o
seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă
de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacţia imediată a lui
Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez;
continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică,China comunistă şi Cuba lui Fidel Castro.
Abia după înăbuşirea „Socialismului cu faţă umană” din Cehoslovacia de către forţele Tratatului
de la Varşovia în 1968, Sartre se distanţează total, printr-o condamnare fermă şi definitivă, de
aşa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se
discursului autorităţii. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea F.L.N.-ului; ca
represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer
locuinţa pe 7 ianuarie 1952. Din pricina luărilor sale de poziţie, aşa cum arată documentele
epocii, Sartre este sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe
urmele sale zeci de agenţi, i se violează corespondenţa şi îi sunt ascultate convorbirile telefonice.
În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din
timpul vieţii”, gest care provoacă scandal. Acceptă în schimb preşedinţia Tribunalului
Internaţional, curte simbolică iniţiată de filozoful şi militantul englez Bertrand Russel pentru
condamnarea războilului din Vietnam. Susţine mişcarea studenţească de protest din vara
anului 1968, recunoscându-i importanţa politică şi morală. Sănătatea i se degradează rapid în
acei ani. Uzat de o supraactivitate literară şi politică, de consumul de tutun, alcool sau
amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea
să scrie în ritmul propus), într-o zi îşi pierde cunoştinţa. Este nevoit apoi să-şi diminueze orele şi
ritmul de muncă. Vederea îi slăbeşte tot mai mult, iar în plimbările sale nu mai poate face mai
mult de un kilometru pe zi.
Anii din urmă

Mormântul lui Jean-Paul Satre şi al lui Simone de Beauvoir, Cimitirul Montparnasse, Paris

În toamna lui 1973 devine fondatorul şi conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar

sănătatea şubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuităţii vizuale până
aproape de orbire îl împiedică să mai scrie şi îl constrânge să-şi angajeze un secretar particular.
Jean-Paul Sartre moare în15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în
urma unei embolii pulmonare. Ştirea morţii sale provoacă o vie emoţie în întreaga lume. Zeci de
mii de oameni, veniţi de pe toate meridianele, vor însoţi cortegiul funerar până la
cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui
tânăr către tatăl său la sfârşitul acelei zile: „Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre”.
Considerat „filozoful libertăţii”, zeci de volume, monografii şi studii apar în fiecare an în întreaga
lume despre ideile, opera şi viaţa sa.

Premiul Nobel
“Domnule Secretar,
După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele
şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot
înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau a evita o
neînţelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru
academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din
nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe
lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept
această distincţie onorifică.
Vă rog, Domnule secretar, să acceptaţi scuzele mele şi să credeţi în înalta consideraţie
pe care v-o port,
J.-P. Sartre”
Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al
Academiei anunţă oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul
Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate şi prin căutarea adevărului pe care le
reprezintă, a exercitat o vastă influenţă asupra epocii noastre.”

Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Un extras semnificativ:

“Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat

întotdeauna distincţiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de
onoare, am refuzat deşi aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată
să intru în Collège de France aşa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (...) Nu e
acelaşi lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat
al premiului Nobel. (...) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituţie,
chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.”

 Putem întotdeauna să facem ceva cu ceea ce au făcut alţii din noi.( L'Existentialisme est un
humanisme)
 E totdeauna uşor să te supui, dacă visezi să comanzi. (Situations)
 Îţi imaginezi că se poate guverna inocent? (Les Mains sales)
 Cel mai laş dintre asasini e acela care are remuşcări. Les Mouches)
 Omul este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este. (L'Être et le néant)
 A iubi e, în esenţă, proiectul de a te face iubit. (L'Être et le néant)
 Nu e nevoie de jăratic: infernul sunt ceilalţi. (Huis clos)
 Banul nu are idei. (Nekrassov)
 Când Dumnezeu tace, poate fi făcut să spună orice. (Le Diable et le bon dieu)
 Omul e o pasiune inutilă. (L'Être et le néant)
 Dumnezeu e singurătatea oamenilor. (Le Diable et le bon dieu)
 Nu eşti un om atâta vreme cât n-ai găsit ceva pentru care ai accepta să mori. (L'Âge de la
raison)
 Toate mijloacele sunt bune atunci când sunt eficace. (Les Mains sales)
 Fiecare om trebuie să-şi inventeze propriul drum. (Les Mouches)
 Un copil, acest monstru pe care adulţii îl fabrică din regretele lor. (Les Mots)
 A fi mort înseamnă a ajunge prada celor vii. (L'Être et le néant)
 Omul nu e nimic altceva decât ceea ce face din el. (L'Existentialisme est un humanisme)
Operă
Filozofie

 L'Imagination (Imaginaţia) 1936
 La Transcendence de l'Ego. Esquisse d'une description
phénoménologique (Transcendenţa egoului. Schiţă pentru o descriere
fenomenologică), 1936
 Esquisse d'une théorie des émotions (Schiţă pentru o teorie a emoţiilor), 1939
 L'Imaginaire. Psychologie phénomologique de l'imagination (Imaginarul. Psihologie
fenomenologică a imaginaţiei) 1940
 L'Etre et le Neant. Essai d'ontologie phenomenologique (Fiinţa şi neantul) 1943
 L'existentialisme est un humanisme (Existenţialismul este un umanism), conferinţă
publică, 1946)
 Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de methode (Critica raţiunii
dialectice, 1960)
 Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morală), postum, publicat în 1983
 Situations philosophiques (Situaţii filosofice), 1990
 Verité et existence (Adevăr şi existenţă), 1990.

Romane şi nuvele

 La Nausée (Greaţa), 1938
 Le Mur (Zidul) (Le Mur; La Chambre; Érostrate; Intimité; L'Enfance d'un chef), 1939
 L'Enfance d'un chef (Copilăria unui şef), 2003
 Les Chemins de la liberté (Drumurile libertăţii): vol.I, L'Âge de raison (Vârsta
raţiunii), 1945; vol.II, Le Sursis (Amânarea), 1945; vol.III, La Mort dans l'âme (Cu
moartea în suflet), 1949
 Écrits de jeunesse (Scrieri de tinereţe), 1990

Teatru

 Les Mouches (Muştele), 1943
 Huis clos (Uşi închise), 1945
 Morts sans sépulture (Morţi fără mormânt) 1947
 La Putain respectueuse (Târfa cu respect)1947
 Les Mains sales (Mâinile murdare) 1948
 Le Diable et le Bon Dieu (Diavolul şi bunul dumnezeu) 1951
 Nekrassov, 1956
 Les Séquestrés d'Altona (Prizonierii din Altona), 1960
 Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966

Critică

 Baudelaire, 1947
 Saint-Genet, comédien et martyr (Sfântul Genet, comediant şi martir) 1952
 Qu'est-ce que la littérature? (Ce este literatura?), 1964
 L'Idiot de la famille (Idiotul familiei), monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972
 Un théâtre de situation (Un teatru de situaţie, 1973
 Critiques littéraires (Cronici literare) 1975
 Mallarmé, 1984

Eseuri

 Situations (Situaţii), 1947-1976
 vol. I, Essais critiques, 1948
 vol. II, Littérature et engagement, 1948
 vol. III. Lendemains de guerre, 1949
 vol. IV, Portraits, 1964
 vol. V, Colonialisme et néo-colonialisme, 1964
 vol. VI, Problèmes du marxisme, 1, 1964
 vol. VII, Problèmes du marxisme, 2, 1965
 vol. VIII, Autour de '68, 1972
 vol. IX, Mélanges, 1972
 vol. X, Politique et autobiographie, 1976
 Plaidoyer pour les intellectuels, 1972
Eseuri politice

 L'Affaire Henri Martin. Textes commentés par Jean-Paul Sartre (Afacerea Henri Martin.
Texte comentate de Jean-Paul Sartre), 1953
 Entretiens sur la politique, Gérard Rosenthal, David Rousset et Jean-Paul
Sartre (Convorbiri despre politică), 1949
 Réflexions sur la question juive (Reflecţii despre chestiunea evreiască), 1954 (prima
ediţie, 1946)
 On a raison de se révolter. Discussions entre Philippe Gavi, Jean-Paul Sartre et Pierre
Victor (Avem dreptate să ne revoltăm), 1974

Autobiografii, memorii, corespondenţă

 Les Mots (Cuvintele), 1964
 Carnets de la drôle de guerre (Carnete dintr-un război ciudat), 1983
 La Reine Albemarle ou le dernier touriste (Regina Albemarle sau ultimul turist), 1991
 Lettres au Castor et à quelques autres (Scrisori către Castor şi către alte câteva), 1983

Scenarii

 Freud, passions secrètes (Freud, pasiuni secrete),1960, film documentar în regia lui

John Huston;
 L'Engrenage (Mecanismul), 1996
 Le Scénario Freud (Scenariul Freud), 1984
 Les Jeux sont faits (Jocurile sunt făcute), 1996 (prima ediţie, 1947)